State claim for damages based on inflated restitution appraisals barred by statute of limitations commencing at the date of the initial compensation decision
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, thereby upholding the lower courts' decisions that barred the State's claim for damages of approximately 783,000 RON against the National Authority for the Restoration of Properties due to the expiration of the statute of limitations. The dispute concerned a civil claim for compensation based on an allegedly inflated real estate appraisal report issued in 2009 during the restitution procedure, which the State (through the Ministry of Finance) argued resulted in excessive indemnities paid to beneficiaries. The decisive legal basis was the interpretation of Article 8 of Decree No. 167/1958, where the court held that the limitation period for action in reparation of damage caused by an unlawful act begins to run from the objective moment when the victim should have known of the damage and the liable party—specifically the date of the 2009 restitution decision—rather than the subjective moment when the Ministry was later informed of the appraisal discrepancies in 2021; consequently, the court rejected the argument that the control audit by the Court of Accounts or the lack of prior knowledge of the full extent of the prejudice could suspend or restart the limitation period, establishing that the State’s passive attitude sanctioned by the statute of limitations was properly applied.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 2528 C. civ, art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, art. 201 din Legea nr. 71/2011, art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007; State claim for damages based on inflated restitution appraisals barred by statute of limitations commencing at the date of the initial compensation decision: Recurentul a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2023
Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la 2 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 783.851,77 RON reprezentând parte din diferenţa dintre valoarea de 1.313.300 RON - preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/01.05.2009 întocmit de către S.C. A. S.A. şi valoarea de 204.590 RON stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren intravilan în suprafaţa de 487 mp si construcţii în suprafaţă totală de 89 mp, situat în municipiul Piteşti, Bulevardul x, jud. Argeş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 437 din 24 martie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constatând prescris dreptul material la acţiune.
3. Hotărârea pronunţată în apel:
Prin decizia civilă nr. 1681A din 11 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 437 din 24 martie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 1681A din 11 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Recurentul a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că momentul la care reclamantul ar fi putut cunoaşte atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea este cel al emiterii deciziei de despăgubire.
Instanţa de control judiciar a analizat în mod eronat regulile generale din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere. Se constată că în sistemul Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, ca şi în sistemul C. civ. anterior, începutul prescripţiei are ca regulă generală caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv ori, după caz, mixt, din moment ce art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede ca "Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune (...)".
Din interpretarea normei antereferite rezultă, aşadar, că naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă:
"Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".
Această regulă se caracterizează prin stabilirea alternativă a două momente de la care începe să curgă prescripţia: un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (reţinută de Curtea de Apel Bucureşti ca fiind data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021), şi un moment obiectiv, constând în data - judecătoreşte stabilită - când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, şi cel care este ţinut să răspundă, atunci nu poate acţiona, astfel încât, dacă prescripţia ar începe să curgă, curgerea ar fi nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute, după cum s-a arătat, la data încălcării dreptului subiectiv.
Pe de altă parte, chiar dacă atât pârâta din prezenta cauză, cât şi organul emitent al deciziei de despăgubire, s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezenţa unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite, iar pe de altă parte, că nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.
De asemenea, din considerentele deciziei nr. 1681A/2022 rezultă şi interpretarea eronată (în sensul ignorării) a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi. Aşadar, în mod eronat a reţinut instanţa primului grad de jurisdicţie că "apelanţii reclamanţi nu doar puteau să cunoască existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a prejudiciului, dar aveau şi obligaţia/atribuţia legală să sesizeze, de la data emiterii deciziei de despăgubire, dacă au existat anumite neregularităţi în derularea procedurilor administrative de evaluare".
Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.
Astfel, o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existenţa unui prejudiciu. Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.
Mai mult, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a pagubei, deoarece, identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare, nu generează, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia, nu se poate face, în prezenta cauză, decât printr-o nouă evaluare.
Deci, recurentul-reclamant era în imposibilitatea de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de instanţă de control judiciar în apel.
Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză şi raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.
În consecinţă, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.
Raţionamentul instanţei de apel, care a stat la baza admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, are la origine interpretarea eronată a unor paragrafe din Decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, fără a ţine cont de specificul situaţiei de fapt şi de drept dezlegată în soluţionarea cererii de recurs în interesul legii.
Analiza, argumentarea şi concluzia Înaltei Curţi se raportează la o reglementare specială (derogatorie de la dreptul comun) în materia dreptului muncii, ţinând cont de specificul relaţiilor de muncă. În schimb, în prezenta cauză ne aflăm în materia dreptului comun.
Astfel, cu privire la calcularea termenului de prescripţie atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au aplicat prevederile art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011, privind dialogul social, deşi nu ne regăsim în ipoteza analizată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe care instanţa a invocat-o în soluţionarea cauzei.
5. Apărările formulate în cauză:
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că recurentul-reclamant se foloseşte de un argument deja statuat în mod definitiv.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate că acestea sunt încadrabile în motivul de nelegalitate invocat şi astfel, excepţia nulităţii (impropriu indicată de intimată ca fiind a inadmisibilităţii) nu poate fi primită. Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse:
Critica de nelegalitate dedusă judecăţii prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, argumentele recurentului fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs care însă nu poate fi primit.
Dreptul subiectiv dedus judecăţii este un drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.
În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 5175/23.04.2009 (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiari.
Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2010 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.
În aplicarea prevederilor legale menţionate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei este reprezentat de data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarului, în speţă 23 aprilie 2009.
Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".
Textul legal stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.
De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenta unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2009), recurentul învederează că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).
Susţinerea recurentului nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).
În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurentului potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.
Pe acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.
Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).
În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.
În acest sens, recurentul identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.
Recurentul ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Acest moment obiectiv, reţinut de instanţa de apel ca fiind cel al emiterii deciziei de despăgubire - 23 aprilie 2009, marchează data la care reclamantul putea să cunoască paguba ce va urma a fi în mod cert produsă bugetului de stat şi pe persoana răspunzătoare de producerea acesteia.
În ce priveşte ANRP, aceasta este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.
Ca atare, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă de la data emiterii deciziei de despăgubire.
În egală măsură, considerentele anterior reţinute sunt aplicabile şi în cazul Curţii de Conturi a României, instituţie care exercită controlul, în numele statului, asupra modului de întrebuinţare a banilor publici.
Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.
Demersul, în aceşti termeni, al recurentului este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.
Sub acest aspect, se constată că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.
Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor statului, iar nu lui însuşi, cum greşit afirmă recurentul, ci de fapte săvârşite de către instituţiile statului, în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe statul răspunde.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1681A din 11 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei nr. 1681A din 11 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2023.