Default-interest claim on post-judgment debt survives alternative enforcement route; case quashed and remanded on interest, counterclaim upheld.

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2023

Deliberând, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Civilă, la data de 11 martie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare calculate asupra creanţei acesteia în cuantum de 457.763,35 RON stabilită prin decizia civilă nr. 37A din 26.02.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, aferentă perioadei 26.02.2013-23.08.2017 (estimată la 137.695,84 RON) şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe art. 1535 C. civ. şi pe dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Pe cale reconvenţională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la restituirea sumei de 17.068,58 RON, sumă executată şi nedatorată, astfel cum este stabilit prin decizia civilă nr. 346A din 01.02.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi obligarea acesteia la plata dobânzii legale penalizatoare cu privire la suma de 17.068,58 RON de la data de 11.03.2017 până la data restituirii efective.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 15/06.01.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei de interes în formularea cererii principale, a respins cererea principală ca fiind lipsită de interes şi a admis excepţia autorităţii de lucru judecat cât priveşte cererea reconvenţionala, respingând cererea reconvenţională pentru autoritate de lucru judecat. Totodată, a respins cererile privind plata cheltuielilor de judecată formulată de către ambele părţi.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 652A din 20 aprilie 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanta-pârâtă A., împotriva sentinţei civile nr. 15/06.01.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2020, ca nefondat.

A admis apelul declarat de pârâta-reclamantă B. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, a anulat în parte hotărârea atacată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea cererii reconvenţionale.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 652A din 20 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. (fostă B. SRL) a declarat recurs recurenta-reclamantă A..

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 3 şi 7 C. proc. civ., s-a arătat, în primul rând, că prin pronunţarea unei hotărâri de respingere a acţiunii ca urmare a admiterii excepţiei lipsei de interes, au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea.

În concret, prin sentinţa instanţei de fond, excepţia lipsei de interes a fost admisă întrucât ar fi incidente dispoziţiile art. 628 alin. (2) C. proc. civ., care permit executorului judecătoresc să stabilească, în cadrul executării silite, cuantumul dobânzilor "în cazul în care prin titlul executoriu au fost stipulate sau acordate dobânzi", ceea ce nu este însă cazul în speţă. De altfel, instanţa de apel a reţinut în mod corect că "este adevărat că prin titlurile executorii nu i-a fost acordată şi dobânda legală calculată de la data scadenţei şi până la plata efectivă a acesteia", apreciind că devin incidente, în consecinţă, prevederile art. 628 alin. (4) C. proc. civ.

În mod greşit, însă, instanţa de apel a concluzionat pe baza coroborării art. 628 alin. (4) şi art. 1585 C. civ. că "întrucât creanţa apelantei-reclamante A., care constă în plata unei sume de bani, este de drept purtătoare de dobândă legală, prezenta acţiune pe fondul dreptului pretins este lipsită de interes, daunele moratorii urmând a fi stabilite de către instanţa de executare, în cadrul procedurii de executare silită" .

În realitate, o acţiune având ca obiect stabilirea dobânzii legale datorate de către intimata pârâtă nu este lipsită de interes, instanţa trebuind să se pronunţe asupra naturii dobânzii legale (penalizatoare sau remuneratorii), precum şi a modului de calcul (respectiv la nivelul ratei de referinţă a BNR majorată cu 4 pct. procentuale sau cu 8 pct. procentuale si apoi diminuată sau nu, după caz, cu 20% în funcţie de calitatea părţilor).

Arată recurenta că, cu privire la o cerere având acest obiect, legea nu prevede o competenţă exclusivă a instanţei de executare. Din contra, din interpretarea dispoziţiei legale rezultă că, doar pentru simplificarea procedurii de executare silită, art. 628 alin. (4) C. proc. civ. instituie competenţa instanţei de executare de a se pronunţa cu privire la cererea creditorului de acordare a dobânzii legale. În acest sens, potrivit dispoziţiei legale analizate "dacă titlul executoriu nu cuprinde dobânzi (...), acestea vor fi stabilite de către instanţa de executare la cererea creditorului, prin încheiere dată cu citarea părţilor".

Rezultă, aşadar, că pentru a deveni incidenţă această prevedere legală, este necesar să existe o executare silită în curs, or în cazul de faţă executarea silită a fost finalizată, sumele prevăzute în titlul executoriu fiind recuperate.

În ceea ce priveşte dobânda legală aferentă sumelor prevăzute de titlul executoriu, aceasta nu a fost însă executată silit, ea nefiind prevăzută de titlul executoriu şi de aceea face obiectul prezentului demers judiciar.

Chiar şi dacă am fi fost în prezenţa unei executări silite în curs, competenţa instanţei de executare de a soluţiona cererea de determinare a dobânzii legale cuvenite subscrise este determinată de caracterul incidental al unei asemenea cereri în sensul art. 30 alin. (6) C. proc. civ. Nimic nu împiedică, însă, solicitarea pe cale separată a dobânzii legale, aşa cum a cerut recurenta, iar, într-o asemenea situaţie, cererea urmează a fi soluţionată de către instanţa competentă potrivit dreptului comun. În ambele cazuri, însă, indiferent ce instanţă ar fi sesizată (cea de executare, dacă este posibil (executarea silită fiind în curs) ori cea de drept comun), obiectul acţiunii este acelaşi - determinarea dobânzii legale cuvenite potrivit art. 1.535 C. civ. şi O.G. nr. 13/2011.

Mai mult, arată recurenta, sesizarea unei instanţe specializate în proprietate intelectuală (respectiv a Tribunalului Bucureşti - unde dosarul a fost repartizat unui complet specializat de proprietate intelectuală) este firească având în vedere natura pricinii. Astfel, reclamanta a sesizat instanţa de judecată cu o cerere privind acordarea de daune moratorii aferente unui drept de proprietate intelectuală (respectiv aferente remuneraţiei compensatorii pentru copia privată datorate de către pârâtă) şi, în consecinţă, s-a adresat instanţei specializate potrivit principiului accesorium sequitur principale. De altfel, deja, prin decizia civilă nr. 37A din 26.02.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă intimata-pârâtă a fost obligată să achite remuneraţia compensatorie pentru copia privată în cuantum de 353.038,37 RON, cât şi dobânda legală aferentă în cuantum de 104.724,99 RON (aferentă perioadei 2007-2008). În aceste condiţii, este de neconceput ca instanţa specializată să fie cea îndreptăţită să stabilească dobânda legală aferentă dreptului de autor pentru perioada 2007-2008, dar să nu fie competentă să stabilească dobânda legală corespunzătoare perioadei 26.02.2013-23.08.2017 (adică perioadei cât a durat redactarea Deciziei nr. civila nr. 37A din 26.02.2013).

Cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta arată că în motivarea deciziei recurate instanţa de apel a reţinut aplicarea prevederilor art. 628 alin. (4) C. proc. civ., schimbând temeiul de drept la care s-a raportat instanţa de fond. În continuare, instanţa de apel a argumentat menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de fond în sensul respingerii acţiunii ca lipsite de interes, în considerarea faptului că în speţă, competenţa exclusivă ar aparţine instanţei de executare şi ar privi stabilirea daunelor-moratorii prevăzute de art. 1.535 C. civ. în consecinţă nu ar exista interesul unei acţiuni privind fondul dreptului pretins, acţiune care să fie stabilită de instanţa de drept comun.

Or, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, aceasta este întemeiată chiar pe dispoziţiile art. 1.535 C. civ., potrivit cărora i se cuvin de drept daune moratorii, precum şi pe dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 din care rezultă modul de calcul al acestora. În consecinţă, cererea de chemare în judecată este întemeiată pe aceeaşi dispoziţie de drept substanţial (art. 1.535 C. civ.) pe care a reţinut-o ca aplicabilă şi instanţa de apel.

Diferenţa este aceea că, în ipoteza dată, instanţa de apel, a statuat o competenţă exclusivă a instanţei de executare de a soluţiona cererea, indiferent de faptul că ar exista sau nu o executare silită în curs şi independent de opţiunea reclamantei în calitate de creditor. Presupunând că o asemenea interpretare este corectă (deşi, în realitate, astfel cum a arătat mai sus, interpretarea este greşită), singura concluzie care se putea desprinde era aceea a necompetenţei instanţei ce a soluţionat cauza în fond, iar nu a lipsei sale de interes în promovarea acţiunii. Interesul său este evident, iar cererea formulată este în realitate aceeaşi (determinarea dobânzii legale ce îi este datorată de către intimata-pârâtă în raport cu prevederile art. 1.535 C. civ. şi ale O.G. nr. 13/2011) indiferent care ar fi instanţa competentă. Distincţia pe care o face instanţa de apel între acţiunea pe fondul dreptului şi acţiunea având ca scop stabilirea daunelor moratorii datorate de către intimata-pârâtă este eronată şi nu ţine cont de conţinutul şi de temeiurile de drept ale cererii de chemare în judecată formulate.

În consecinţă, în măsura în care interpretarea făcută de instanţa de apel este corectă, iar instanţa de executare este exclusiv competentă să soluţioneze cererea formulată, soluţia ce s-ar fi impus ar fi fost admiterea apelului, anularea sentinţei pronunţate de instanţa de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente (adică instanţei de executare), potrivit art. 480 alin. (4) C. proc. civ., iar nu respingerea apelului şi menţinerea soluţiei lipsei de interes a reclamantei.

De aceea, într-o asemenea situaţie devin incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., deoarece în speţă, competenţa exclusivă ar fi aparţinut instanţei de executare, iar nu Tribunalului Bucureşti. Fiind vorba despre o situaţie în care competenţa materială aparţine unei instanţei de alt grad, necompetenţa este de ordine publică (art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.) ceea ce conduce la nulitatea absolută a actului de procedură întocmit (conform art. 174 alin. (2) C. proc. civ.), aceasta putând fi invocată de către orice parte sau din oficiu, în orice stare a judecăţii cauzei, dacă legea nu prevede altfel (art. 177 alin. (1) C. proc. civ.).

Cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că acest motiv de recurs este incident cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel în legătură cu apelul formulat de intimata-pârâtă.

În acest sens, decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 346A/01.02.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, prin care s-a reţinut că executarea silită a fost legală, astfel încât a fost respinsă cu autoritate de lucru judecat contestaţia la executare pentru întreaga sumă executată. În consecinţă, este inadmisibil, încălcând autoritatea de lucru judecat a hotărârii menţionate, să se formuleze o nouă cerere prin care s-ar solicita restituirea unei sume despre care s-a stabilit în mod definitiv că a fost executată silit în mod legal.

Soluţia stabilită cu autoritate de lucru judecat este aceea de îndreptare a actelor de executare silită potrivit art. 720 C. proc. civ., în absenţa acestei îndreptări sumele pretinse de către intimata-pârâtă apărând ca datorate.

În concluzie, câtă vreme actele de executare întocmite de executorul judecătoresc nu sunt îndreptate (soluţie stabilită cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 346A/01.02.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti), un demers prin care se urmăreşte restituirea ca nedatorate a unor sume achitate în temeiul respectivelor acte de executare tinde la încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei menţionate.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă-reclamantă B. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de A., prin care a solicitat în principal, anularea în parte a recursului ca urmare a admiterii excepţiei nulităţii, excepţie întemeiată pe prevederile art. 486 alin. (3) rap. la art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., precum şi în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la excepţia nulităţii, s-a arătat că recurenta a invocat ca prim motiv de recurs prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv de recurs ce evocă prevederile art. 175-176 C. proc. civ. relative la nulitatea, condiţionată sau necondiţionată, a actelor de procedură.

Analizând argumentele dezvoltate de recurenta A. la filele x din recurs se observă că lipseşte orice referire la vreo regulă de procedură pretins încălcata de către instanţa de apel, normă a cărei încălcare să atragă nulitatea hotărârii apelate. Recurenta A. a susţinut doar la modul declarativ că instanţa de apel ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fără a indica concret care sunt regulile de procedură încălcate de instanţa de apel. În realitate, recurenta critică faptul că instanţa de apel i-a respins apelul, astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., acest motiv de recurs este lovit de nulitate.

Cu privire la temeinicia motivelor de recurs, s-a arătat în întâmpinare, asupra criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că în condiţiile în care recurenta recunoaşte corectitudinea analizei instanţei de apel, critica acesteia dezvoltată în cadrul primului motiv de recurs este vădit neîntemeiată.

Tot în susţinerea acestui motiv de recurs recurenta arată că prevederile art. 628 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd o competenţă exclusivă a instanţei de executare. Or, interpretarea recurentei este neîntemeiată, deoarece norma prevede o procedură specială, simplificată, pentru ipoteza strict reglementată de acest text, iar competenţa de soluţionare a unei cereri a creditorului întemeiată pe acest text revine exclusiv instanţei de executare, în timpul executării silite, aspect reţinut în mod corect de către instanţa de apel.

Din formularea textului rezultă cu claritate că această dispoziţie este imperativă, neputând fi interpretată în faţa scopului pentru care a fost reglementată. Prin urmare, legiuitorul nu a reglementat un drept de opţiune al pretinsului creditor, între a se adresa unei instanţe de drept comun sau instanţei de executare în timpul executării, ci a prevăzut exclusiv că în ipoteza în care "titlul executoriu nu cuprinde dobânzi, penalităţi sau alte sume. însă ele se cuvin de plin drept creditorului, potrivit art. 1.535 din C. civ. sau altor dispoziţii legale speciale, acestea vor fi stabilite de către instanţa de executare la cererea creditorului, prin încheiere dată cu citarea părţilor".

Susţinerea recurentei că această prevedere nu ar fi incidenţă având în vedere că "este necesară o executare silită care să fie în curs, iar cazul de faţă executarea silită a fost finalizată" este un aspect care ţine de diligenta părţii în valorificarea drepturilor sale, susţinerea nu reprezintă şi nici nu poate reprezenta o nelegalitate a instanţei de apel.

De aceea, consideră acest motiv de recurs ca neîntemeiat.

Şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este neîntemeiat, în opinia intimatei, având în vedere faptul că instanţa de apel nu putea dispune rejudecarea cauzei de către instanţa de executare, câtă vreme executarea silită fusese închisă. Prevederea art. 628 alin. (4) C. proc. civ. se aplică în cazul în care executarea silită este în curs de derulare.

Este adevărat că textul nu prevede şi momentul la care poate fi introdusă cererea, însă din interpretarea normei rezultă că acest text de lege se aplică executărilor silite începute, de vreme ce se recunoaşte atât executorului (în ipoteza prevăzută de alin. (2) cât şi instanţei de executare (în ipoteza prevăzută de alin. (4) dreptul de a calcula, respectiv stabili obligaţii cu caracter complementar faţă de obligaţia principală.

Or, câtă vreme executarea silită a fost închisă, iar cererea respectivă putea fi formulată numai în cursul procedurii de executare, instanţa de apel nici nu putea dispune trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de executare, instanţă competentă exclusiv în temeiul art. 628 alin. (4) C. proc. civ.

A susţinut intimata că şi motivul de recurs bazat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este neîntemeiat având în vedere următoarele:

În primul rând, art. 430 alin. (2) C. proc. civ. prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte "dispozitivul, precum si considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă."

Pretenţia intimatei formulată prin cererea reconvenţională are ca temei considerentele deciziei civile nr. 346A/01.02.2019. considerente în care se prevede:

"în concluzie. Tribunalul apreciază că în privinţa creanţei stabilită prin decizia civilă nr. 37A/26.02.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă în dosarul nr. x/2008 nu poate fi reţinută prescripţia, astfel încât nu există temei pentru anularea executării silite şi a actelor de executare silită, ci temei pentru îndreptarea acestora, în sensul art. 720 C. proc. civ., prin diminuarea cu suma de 17.068,58 RON rezultată din sentinţa nr. 954/01.07.2010".

Cu alte cuvinte, prin considerente s-a reţinut definitiv că recurenta A. datorează intimatei suma de 17.068.58 RON, iar acest considerent al instanţei a intrat în puterea lucrului judecat. În speţă, nu le poate fi opusă excepţia autorităţii de lucru judecat în raport cu dispozitivul hotărârii câtă vreme instanţa, prin hotărârea opusă de recurentă, a reţinut în considerente că suma de 17.068.50 RON nu este datorată.

În al doilea rând, art. 431 C. proc. civ. prevede că "Nimeni nu poate fi chemat in judecată de două ori în aceeaşi calitate, in temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect." Or, cauza şi obiectul cererii reconvenţionale şi cauza şi obiectul cererii formulată în dosarul în care s-a pronunţat decizia nr. 346A/01.02.2019 sunt distincte.

În prezentul litigiu intimata pârâtă a solicitat restituirea sumei de 17.068.58 RON pe care nu o datora reclamantei, iar temeiul acţiunii este art. 1345 şi următoarele C. civ.. în timp ce litigiul soluţionat prin decizia nr. 346A/01.02.2019 a privit întoarcerea executării, iar temeiul de drept la reprezentat art. 723 C. proc. civ.

Faptul că cererea de întoarcere a executării silite a fost respinsă nu este de natură a-i amputa dreptul de a mai solicita pe cale separată restituirea sumei pe care nu o datorează A., sumă pe care şi instanţa care a soluţionat cererea de întoarcere a executării silite a considerat corect că nu o datora. De aceea, apreciază că condiţia triplei identităţi între cele două litigii nu este îndeplinită, astfel că nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat respingerea cererii de întoarcere a executării silite.

În al treilea rând, cu privire la trimiterea pe care o face recurenta la prevederile art. 720 C. proc. civ., s-a arătat că aceasta este nelegală, faţă de conţinutul concret al textului, fiind în atributul instanţei care a soluţionat apelul în procedura contestaţiei la executare să îndrepte actul.

Totodată, indicarea de către o instanţă a unei căi procedurale nelegale nu intră şi nu poate intra în autoritatea de lucru judecat. Câtă vreme instanţa a reţinut în mod corect că intimata A. datorează intimatei suma 17.068.58 RON, iar remediul precizat de instanţă pentru recuperarea acestei sume este nelegal, chiar inadmisibil, intimata nu avea deschisă decât calea unei cereri întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, neputându-i-se opune autoritatea de lucru judecat derivată din respingerea cererii de întoarcere a executării silite.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Sunt întemeiate susţinerile recurentei reclamante care privesc greşita soluţionare a excepţiei lipsei de interes relativ la cererea principală.

Prima instanţă a fost sesizată cu cererea reclamantei prin care aceasta solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente unei sume stabilite anterior cu titlu de despăgubiri, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pentru perioada cuprinsă între momentul devenirii executorii a hotărârii respective şi data executării silite a debitului principal recunoscut prin evocata hotărâre. Cererea a fost întemeiată în drept pe art. 1535 C. civ. şi O.G. nr. 13/2011, iar procedura judiciară desfăşurată anterior între părţi nu a privit şi dobânzi legale, ci exclusiv obligaţia principală a pârâtei de a achita remuneraţia compensatorie pentru copia privată pentru achiziţiile intracomunitare de aparate în perioada 1.01.2007-28.09.2008.

Prima instanţă a reţinut lipsa de interes a reclamantei în formularea acestei pretenţii faţă de împrejurarea reţinută că litigiul anterior a privit şi plata dobânzilor legale, astfel încât, faţă de prevederile art. 628 alin. (2) C. proc. civ., realizarea dreptului pretins urma a se face cu concursul executorului judecătoresc, ce va emite în acest scop o încheiere cuprinzând calculul dobânzilor, ce are valoare de titlu executoriu.

Instanţa de apel a invalidat acest raţionament, observând, în acord cu susţinerile apelantei reclamante A., că litigiul anterior soluţionat irevocabil nu a privit şi dobânzi legale, ce nu fuseseră solicitate şi nici acordate, astfel încât procedura prevăzută de art. 628 alin. (2) şi (5) C. proc. civ. nu este aplicabilă.

În schimb, a considerat Curtea de apel că în speţă sunt aplicabile prevederile art. 628 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., în raport cu care aceste dobânzi, chiar neprevăzute în titlul executoriu, pot fi cerute instanţei de executare.

Cu aceste argumente, care le-au substituit pe cele reţinute de prima instanţă, Curtea de apel a menţinut soluţia de respingere a cererii privind plata dobânzilor ca lipsită de interes.

După cum se cunoaşte, interesul în sens procesual este folosul practic urmărit de cel care sesizează instanţa civilă cu o cerere de chemare în judecată, art. 33 C. proc. civ. instituind în legătură cu acesta cerinţele de a fi determinat, legitim, personal, născut şi actual.

În practica judiciară s-a apreciat în mod uzual că folosul practic pretins de reclamant nu există şi, deci, condiţia de exercitare a acţiunii civile în discuţie nu este îndeplinită, între alte ipoteze, atunci când reclamantul poate să obţină recunoaşterea dreptului pretins fără concursul instanţei.

Unul dintre aceste cazuri valorificate jurisprudenţial a fost acela în care reclamantul deţine deja sau are vocaţia de a obţine fără a se adresa instanţei un înscris cu valoare de titlu executoriu care cuprinde creanţa pretinsă prin cererea de chemare în judecată şi care poate fi adus la îndeplinire de bună-voie sau prin intermediul executorului judecătoresc.

O astfel de ipoteză este cea prevăzută de art. 628 alin. (2) C. proc. civ., unde executorul judecătoresc emite o încheiere cu valoare de titlu executoriu pentru calcularea valorii dobânzilor recunoscute deja prin titlul executoriu asupra debitului principal, fără a li se fi calculat cuantumul concret. Textul nu este însă aplicabil cauzei, după cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, deoarece decizia civilă nr. 37A din 26.02.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale a soluţionat cererea reclamantei în limitele învestirii, ce nu cuprindeau dobânzi legale.

Instanţa de apel a apreciat, în schimb, că situaţia speţei este reglementată de art. 628 alin. (4) C. proc. civ., când "titlul executoriu nu cuprinde dobânzi, penalităţi sau alte sume, însă ele se cuvin de plin drept creditorului, potrivit art. 1.535 din C. civ. sau altor dispoziţii legale speciale", caz în care legea prevede că "acestea vor fi stabilite de către instanţa de executare la cererea creditorului, prin încheiere dată cu citarea părţilor."

Rezultă cu claritate din procedura reglementată de acest text că, pentru recunoaşterea dreptului reclamantei la plata dobânzilor, aceasta trebuie să adreseze o solicitare instanţei de executare, care va desfăşura o procedură contencioasă pentru verificarea temeiniciei cererii.

Or, prin definiţie, ipoteza implică intervenţia instanţei de judecată pentru realizarea dreptului pretins la dobânzi legale, de vreme ce, în mod indiscutabil, instanţa de executare (reglementată de art. 651 C. proc. civ.) este o instanţă de judecată, iar soluţionarea cererii presupune contradictorialitate şi o judecată pe fondul pretenţiei (respectiv, în cazul de faţă, dezlegarea aplicării art. 1535 C. civ.).

De aceea, situaţia identificată de instanţa de apel nu corespunde tiparului mai sus evocat al absenţei interesului de a sesiza instanţa, deoarece şi norma la care o trimite Curtea de apel pe reclamanta recurentă presupune concursul instanţei de judecată pentru obţinerea unui titlu executoriu care constă într-o hotărâre judecătorească (încheierea la care se face referire în art. 628 alin. (5) C. proc. civ.).

Nici un alt argument nu cuprinde decizia recurată pentru a fundamenta concluzia absenţei interesului procesual, în afara tezei mai sus prezentate în prezenta decizie (cea a existenţei, chiar şi virtuale, a unui titlu executoriu pentru creanţa dedusă judecăţii ce nu implică intervenţia instanţei), care, după cum s-a arătat, nu poate fi reţinută.

Or, existenţa unei alte căi judiciare pentru valorificarea dreptului pretins prin acţiune nu poate conduce la absenţa interesului în sensul reţinut de instanţa de apel şi în aceste coordonate reclamanta justifică în sensul art. 33 C. proc. civ. un folos practic din formularea cererii de chemare în judecată prin care solicită obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale, deoarece nu deţine şi nu ar putea deţine fără intervenţia instanţei un titlu executoriu pentru acest drept de creanţă.

Argumentele aduse în apărare de pârâtă nu pot conduce la o altă concluzie.

Susţinerea privind nulitatea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reţinută deoarece recurenta valorifică o pretinsă aplicare greşită a prevederilor art. 628 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, economia generală a criticilor formulate tinde la a se reţine existenţa interesului procesual al reclamantei, condiţie reglementată de art. 33 C. proc. civ.

Prin urmare, instanţa de recurs este învestită legal cu motive care privesc aplicarea greşită a unor norme de procedură.

Apărările în sensul că cererea nu mai putea fi formulată în condiţiile art. 628 alin. (4) C. proc. civ. (faţă de epuizarea etapei executării silite a deciziei civile nr. 37A din 26.02.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti) ori că era obligatorie valorificarea normei speciale în dauna dreptului comun reprezintă chestiuni ce exced analizei specifice condiţiei de exerciţiu a acţiunii civile a interesului şi privesc o eventuală admisibilitate a acţiunii, ce nu a fost examinată în cauza de faţă şi, implicit, nu poate face obiectul cercetării în recurs.

Este nefondat motivul de recurs care a valorificat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Astfel, necompetenţa instanţei pentru o cerere adresată tribunalului întemeiată pe art. 628 alin. (4) C. proc. civ. este o necompetenţă materială, calificată expres de art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. ca necompetenţă de ordine publică.

Or, pe de-o parte art. 130 alin. (2) C. proc. civ. impune ca necompetenţa materială să fie invocată de instanţă sau de părţi la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Ulterior acestui moment, necompetenţa materială nu mai poate fi invocată, instanţa sesizată devenind competentă ca efect al neinvocării excepţiei în termenul legal.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu poate reproşa cu temei instanţei de apel omisiunea de a valorifica prevederile art. 628 alin. (4) C. proc. civ. prin anularea sentinţei şi trimiterea cauzei la instanţa de executare, conform art. 480 alin. (4) C. proc. civ., cât timp eventuala necompetenţă materială nu a fost invocată în faţa primei instanţe în termenul legal.

Pe de altă parte, reclamanta recurentă nu a invocat în cererea sa prevederile art. 628 alin. (4) C. proc. civ., chiar susţinând în recurs că instanţa de apel fără drept a calificat cererea sa prin raportare la aceste dispoziţii legale, în dezacord cu temeiul de drept substanţial invocat prin acţiune, art. 1535 C. civ.

Aceste susţineri sunt ireconciliabile, neputându-se susţine atât absenţa dreptului de a recalifica temeiul de drept al acţiunii, cât şi existenţa unei obligaţii de a stabili corect la judecata în apel prima instanţă competentă material.

Faţă de toate aceste argumente, va fi înlăturat motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Nefondată este şi critica ce priveşte greşita soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat privind cererea reconvenţională, motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, cum în mod corect s-a constatat de instanţa de apel, între cererea reconvenţională din cauza de faţă şi cererea soluţionată prin decizia civila nr. 346A/01.02.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă nu există tripla identitate cerută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.: părţi, obiect şi cauză.

Astfel, cauza pricinii soluţionate prin decizia menţionată a constituit-o legalitatea actelor de executare atacate acolo cu contestaţie, iar cauza cererii reconvenţionale de faţă o constituie îmbogăţirea fără just temei a reclamantei prin plata sumei de bani respective ca urmare a chestiunilor consemnate în considerentele deciziei nr. 346A/2019, astfel încât în mod corect a constatat instanţa de apel absenţa autorităţii de lucru judecat.

În cauză se află în discuţie considerentele deciziei nr. 346A/01.02.2019 privind nedatorarea sumei ce a fost cerută prin cererea reconvenţională, considerente care se bucură de autoritate de lucru judecat în coordonatele art. 430 alin. (2) C. proc. civ., cât timp ele susţin dispozitivul, însă dacă acestea au caracter decizoriu şi au legătură cu cererea reconvenţională formulată de intimata-pârâtă, această ipoteză poate îmbrăca forma efectului pozitiv al lucrului judecat.

Or, efectul pozitiv al lucrului judecat nu are drept efect paralizarea judecăţii prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, ci acesta va face ca în cadrul judecăţii noi să fie considerate tranşate dezlegările ce se bucură de acest efect, noua judecată însă, prin definiţie, urmând alţi parametri dintre cei avuţi în vedere de art. 431 C. proc. civ., respectiv obiectul sau cauza cererii.

De aceea, este lipsit de relevanţă pentru dezlegarea chestiunii existenţei autorităţii de lucru judecat argumentul că intimata este ţinută a utiliza calea prevăzută de art. 720 C. proc. civ., iar instanţa învestită cu cererea reconvenţională va examina apărările privind autoritatea de lucru judecat prin prisma celor mai sus evocate, referitoare la eventualitatea existenţei efectului pozitiv faţă de chestiunile dezlegate în considerentele deciziei pronunţate în cadrul contestaţiei la executare.

Pentru toate aceste considerente şi în limitele arătate, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., recursul va fi admis.

Pentru a reţine aplicarea prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. din perspectiva necesităţii de a casa şi sentinţa primei instanţe şi a trimite şi cererea principală la tribunal pentru rejudecare, Înalta Curte observă că reclamanta A. nu a solicitat prin apelul propriu anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, ci a cerut admiterea apelului şi admiterea cererii principale, cu menţinerea soluţiei date cererii reconvenţionale.

În schimb, prin apelul său, pârâta B. a cerut instanţei de apel, criticând soluţia dată cererii reconvenţionale, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei la tribunal cu menţinerea soluţiei date cererii principale, această măsură fiind dispusă în mod corect din perspectiva art. 480 alin. (3) C. proc. civ., ca efect al admiterii apelului declarat de această parte, iar soluţia va fi menţinută, deoarece recursul reclamantei va fi admis exclusiv cu privire la soluţia dată cererii principale.

O interpretare restrictivă la acest moment a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. - în sensul de a considera că fiecare parte a solicitat trimiterea sau reţinerea exclusiv în limitele cererii proprii, fără efecte asupra litigiului în integralitatea sa - ar conduce la rezultatul judecării cererii principale prin evocarea fondului la instanţa de apel şi a cererii reconvenţionale la tribunal, rezultat ce nu poate fi primit faţă de legătura dintre solicitări şi de necesitatea de asigura un termen rezonabil pentru judecata procesului civil.

De aceea, apreciind că cererea pârâtei B. din apelul propriu de trimitere a cauzei la prima instanţă atrage aplicarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului cu privire la cererea principală va fi urmată de casarea deciziei recurate în partea referitoare la respingerea apelului declarat de reclamantă, precum şi de casarea în parte a sentinţei primei instanţe în partea menţinută de Curtea de apel (privind respingerea ca lipsită de interes a cererii principale), urmată de trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecarea atât a cererii principale, cât şi a cererii reconvenţionale (aceasta din urmă deja dispusă corect de instanţa de apel).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 652A din 20 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

Casează în parte decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 15 din 06.01.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în partea menţinută prin decizia recurată.

Menţine decizia recurată în privinţa apelului formulat de pârâta reclamantă.

Trimite cauza la prima instanţă pentru rejudecare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2023.