Statute of limitations bars state claim for compensation overvaluation; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 23 septembrie 2021 cu nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 338.397 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită, cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare, a imobilului compus din teren intravilan în suprafaţă de 247 mp situat în x, Bucureşti, şi preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/16.12.2008 realizat în dosarul de despăgubire nr. x, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Prin sentinţa nr. 341/04.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor, având ca obiect pretenţii, ca lipsită de interes.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul Ministerul Finanţelor, solicitând anularea hotărârii apelate şi judecarea cauzei cu evocarea fondului.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Prin decizia nr. 1399A/17.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelantul reclamant Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 341/04.03.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Curtea a anulat sentinţa civilă apelată şi, rejudecând, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea, ca fiind prescrisă.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 1399A/17.10.2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanţelor.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul reclamant a arătat că instanţa de apel a modificat concluziile şi considerentele primei instanţe şi a admis apelul, însă, în rejudecare, a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

Recurentul reclamant a arătat că instanţa de apel a reţinut că ar fi vorba de nelegalitatea unor cheltuieli bugetare efectuate în anul 2009, raportându-se la data deciziei de acordare a despăgubirilor, fără a analiza înscrisurile din dosar, respectiv titlurile de plată emise de pârâtă, care atestă că prima plată a fost efectuată în 2014.

Recurentul reclamant a susţinut că instanţa de apel nu şi-a motivat soluţia adoptată atât în drept, cât şi în fapt, în raport de succesiunea actelor şi faptelor juridice derulate între părţi, motivarea fiind insuficientă. În această ipoteză, solicitarea este de casare a hotărârii pronunţate în apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Recurentul reclamant a expus aprecieri generale privitoare la motivarea unei hotărâri judecătoreşti, care constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzut de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin al doilea motiv de recurs, recurentul reclamant a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că hotărârea, în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea acţiunii ca fiind prescrisă, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi în art. 2528 din C. civ.

Recurentul reclamant a invocat că instanţa de apel, în mod greşit şi de o manieră echivocă, a reţinut că "data la care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba în cauză este data la care a fost omologat raportul de expertiză şi emis titlul de despăgubire, tocmai în considerarea reprezentativităţii reclamantului în cadrul Comisiei [...] ". Ministerul Finanţelor nu avea cum să cunoască despre existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfăşurat exclusiv în faţa Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Pârâta este o persoană juridică distinctă de reclamant, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanţelor şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Recurentul reclamant a susţinut că instanţa de control judiciar nu a ţinut cont de prevederile Hotărârilor de Guvern nr. 361/2005 şi nr. 387/2007, respectiv de Hotărârea de Guvern nr. 572/2013, acte normative ce demonstrează că Ministerul Finanţelor nu avea pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se urmăreşte a fi recuperat prin acţiunea introductivă.

Recurentul reclamant a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, aplicabil la data emiterii actelor administrative considerate ca fiind cauzatoare de prejudicii şi ilicite, "statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi organizaţiilor economice de stat (...) dacă ele sunt persoane juridice". Mai mult, potrivit dispoziţiilor alin. (2) din norma antemenţionată, persoana juridică subordonată unui organ al administraţiei de stat răspunde pentru propriile obligaţii. Organele administraţiei de stat nu răspund pentru obligaţiile persoanelor juridice subordonate decât atunci când legea prevede expres aceasta.

Recurentul reclamant a arătat că motivarea instanţei de control judiciar susţine ideea unui stat omniprezent, omnipotent şi omniscient care tutelează toate instituţiile şi autorităţile prin care se realizează funcţiile constituţionale, ceea ce contravine reglementării din art. 37 alin. (1) a Decretului nr. 34/1954 la care s-a făcut referire anterior.

Recurentul reclamant a considerat că, dacă Ministerul Finanţelor ar fi avut atribuţia de a cenzura decizia de plată emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în condiţiile Legii nr. 247/2005, atunci raţionamentul instanţei de apel ar fi fost valid. Astfel, momentul la care reclamanţii trebuiau să cunoască prejudiciul şi persoana vinovată ar fi fost tocmai momentul la care trebuia îndeplinită obligaţia legală de verificare şi/sau validare, ceea ce nu a fost cazul în speţă.

Relevant este faptul că Legea nr. 247/2005 nu dădea posibilitatea Ministerului Finanţelor să verifice legalitatea cuantumului despăgubirii conţinute în decizia validată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi înaintată pentru plată. Altfel spus, aspectele legale de evaluare şi eventual reevaluare, făceau obiectul unor proceduri care se desfăşurau exclusiv în faţa Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, neputând fi influenţate, verificate sau contestate de Ministerul Finanţelor.

Din acest motiv, Ministerul Finanţelor a chemat în judecată pârâta atunci când a cunoscut efectiv că există diferenţe între valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a efectuat pe cale administrativă în urma controlului Curţii de Conturi.

Chiar dacă, în speţă, momentul la care curge termenul de prescripţie din perspectiva art. 8 al Decretului nr. 167/1958 este îndepărtat în timp faţă de momentul la care se susţine că ar fi avut loc fapta cauzatoare de prejudicii şi s-ar fi produs paguba, aceasta nu înseamnă că norma legală trebuie interpretată extensiv sau că la interpretare trebuie să prezinte relevanţă relaţiile de bună colaborare dintre instituţiile statului.

Recurentul reclamant a reiterat că nu avea pârghiile legale necesare pentru a verifica şi pentru a stabili existenţa prejudiciului. Plata propriu zisă a sumelor din deciziile emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu presupune că plătitorul cunoştea sau că ar fi trebuit să cunoască existenţa supraevaluării, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Recurentul reclamant a concluzionat că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

5. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că hotărârea recurată a fost motivată în conformitate cu dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ. iar instanţa de apel în mod corect s-a raportat, în analiza momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 19/2019, la art. 8, 12 şi 16 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2526 din C. civ.

Intimata pârâtă a arătat că în mod corect instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile legale incidente, reţinând că termenul de prescripţie era împlinit la momentul introducerii acţiunii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a arătat, în esenţă, că motivarea instanţei de apel nu corespunde exigenţelor art. 425 alin. (2) lit. b) din C. proc. civ., fiind insuficientă, întrucât instanţa de apel nu a analizat înscrisurile din dosar, respectiv titlurile de plată emise de pârâtă, care atestă că prima plată a fost efectuată în 2014.

Potrivit art. 425 alin. (2) lit. b) din C. proc. civ., considerentele hotărârii cuprind expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Examinând decizia recurată, se poate observa că instanţa de apel a respectat aceste exigenţe, considerentele hotărârii cuprinzând motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, raţionamentul logico-juridic expus fiind complet şi susţinând concluzia la care a ajuns instanţa, neputându-se astfel invoca în mod întemeiat o insuficienţă a motivării.

Astfel, Înalta Curte observă că instanţa de apel a expus pe larg argumentele în temeiul cărora a stabilit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, prin raportare la dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 şi la Decizia nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, expunând elementele de fapt şi de drept pe care le-a considerat relevante raţionamentului-logico juridic.

Faptul că instanţa de apel nu a acordat valenţa probatorie dorită de recurentul reclamant unora din înscrisurile aflate la dosar, recurentul invocând în acest sens titlurile de plată emise de pârâtă, care ar fi atestat că prima plată a fost efectuată în 2014, nu presupune o insuficienţă a motivării. În realitate, criticile recurentului reclamant nu susţin ipoteza caracterului insuficient al motivării, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia dată excepţiei prescripţiei extinctive, astfel că nu se poate reţine caracterul întemeiat al respectivelor critici prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs, încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizează faptul că instanţa de apel ar fi interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă. Domeniul prescripţiei extinctive, cu regimul juridic aferent, este determinat de natura dreptului subiectiv pretins, în speţă, aceea de drept de creanţă născut din pretinsa săvârşire a unei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, constând în aceea că, la nivelul anului 2008, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005, a întocmit, prin evaluatori autorizaţi, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale, raport care a fost apoi omologat de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ajungându-se astfel la supraevaluarea imobilului pentru care urma a se plăti despăgubirea. În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Decizia nr. 5079/30.06.2009 privind emiterea titlului de despăgubire, în temeiul căreia au fost apoi eliberat titlul de conversie nr. 1354/09.12.2009, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, precum şi titluri de plată.

Astfel, având în vedere dreptul de creanţă pretins, corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2008 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, în aplicarea dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 conform cărora prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

În aplicarea prevederilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei, respectiv data la care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba este data la care a fost omologat raportul de expertiză şi emis titlul de despăgubire, tocmai în considerarea reprezentativităţii reclamantului în cadrul Comisiei, presupusa conduită reclamată dobândind caracter ilicit la acel moment, iar prejudiciul solicitat devenind cert şi exigibil.

Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte două momente, alternative, care pot marca începutul prescripţiei: unul subiectiv, al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea, şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative care pot marca începutul prescripţiei corespunde necesităţii de a armoniza dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite, căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, şi pe cel al asigurării finalităţii reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2008, recurentul reclamant a considerat că nu a putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului, despre care ar fi luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013.

Această susţinere a recurentului reclamant nu îşi are temei în dispoziţia legală care stabileşte momentul de început al termenului de prescripţie, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive nefiind incidentă ipoteza care să aibă un astfel de efect, şi anume, imposibilitatea de a acţiona a titularului dreptului.

De asemenea, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia pronunţată în recursul în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (par. 60), neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă (par. 61, 62). S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi (par. 57) şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal (par. 55).

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi, fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei, pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune pentru ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona, recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripţie.

În acest sens, recurentul reclamant a considerat că poate fi identificat un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18.01.2021, decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite în 2008.

Formulând o astfel de susţinere, recurentul reclamant a ignorat faptul că scopul legiuitorului, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost tocmai acela ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârşirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea şi omologarea acestei supraevaluări prin raportul Autorităţii Naţionale pentu Restituirea Proprităţilor de verificare nr. x, i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât, contrar susţinerilor acestuia în sensul că procedurile de acordare a despăgubirilor se desfăşurau în faţa altor entităţi cu personalitate juridică pentru care statul nu este ţinut să răspundă faţă de prevederile art. 37 din Decretul nr. 31/1954, el trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (1) din actul normativ menţionat).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele şi pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanţă împotriva statului şi erau valorificate prin conversia lor în acţiuni la Fondul Proprietatea, conform art. 3 lit. a) din actul normativ menţionat. Acest Fond a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din actul normativ menţionat).

În ce priveşte Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, aceasta este tot o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, având în vedere atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului şi pârâtei în procesul de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare şi respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009, recurentul-reclamant avea toate pârghiile necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive, înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv reprezentat de data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze.

Demersul, în aceşti termeni, al recurentului reclamant este unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, înseşi funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului reclamant potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat dispoziţiile art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut reprezentativitatea reclamantului în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Astfel cum s-a arătat mai sus, în procedura administrativă a aplicării legilor reparatorii, Statul îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor statului, iar nu lui însuşi, cum greşit afirmă recurentul reclamant, ci de fapte săvârşite de către instituţiile statului, în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe statul răspunde.

Pentru aceste considerente, reţinând că nu sunt incidente cazurile de casare invocate de recurentul reclamant, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1399A din 17 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1399A din 17 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2023.