Nullity of cassation appeal for failure to distinguish legal error from reevaluation of facts in claim for damages from abusive criminal complaint

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă la data de 28.10.2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 200.100 RON cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului moral suferit urmare inducerii în eroare a organelor judiciare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 219, art. 1349, art. 1357, art. 1385-1386 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 836 din 02.06.2020, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a respins ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. şi a obligat reclamantul la plata către pârâţi a sumei în cuantum de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocaţial şi la plata sumei de 600 RON, constând în cheltuieli de deplasare apărător, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 836 din 02.06.2020 pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia civilă s-a formulat apel de către reclamantul A..

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 759A din 11.05.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 836/02.06.2020, pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. şi C., ca nefondat şi a obligat pe apelantul-reclamant să plătească intimaţilor-pârâţi suma de 3700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 759A din 11 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 04 august 2022, fiind repartizat completului de judecată nr. 9.

În susţinerea recursului, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1353 şi 1381 C. civ. şi ale art. 15 C. civ.

Astfel, a susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea textelor de lege ce au incidenţă în speţă. Instanţa de apel a considerat greşit că exercitarea unui drept recunoscut de Constituţie (art. 15 - dreptul la petiţionare) este egal asigurat tuturor cetăţenilor şi nu poate fi asimilat unei fapte ilicite.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit că "simpla finalizare a procedurii penale fără a se dispune trimiterea în judecată a suspectului ori condamnarea sa, nu este de natură să justifice reţinerea în sarcina persoanei care a formulat cererea a relei-credinţe şi a manierei excesive de exercitare a dreptului de petiţionare".

Or, raţionamentul juridic al instanţei de apel este eronat, pentru că exercitarea tuturor prerogativelor recunoscute titularului fiecărui drept subiectiv, pentru a se constitui în exerciţiul normal al acestuia, trebuie, "pe de o parte, să se facă cu bună-credinţă şi, pe de altă parte, concomitent, să respecte: a) legea şi bunele moravuri; b) limitele externe, materiale şi juridice ale dreptului subiectiv; c) limitele interne ale dreptului, adică scopurile economic şi social pentru realizarea cărora acesta este consacrat legal".

Doar prin verificarea în mod cumulativ a tuturor acestor exigenţe, exerciţiul dreptului subiectiv este unul legitim, găsindu-şi ocrotirea legală şi garantarea respectării lui, chiar şi cu concursul forţei de constrângere etatice. Utilizarea abuzivă a dreptului semnifică ignorarea regulii fundamentale a exercitării fireşti a prerogativelor ce intră în conţinutul dreptului subiectiv.

În literatura juridică, "criteriul de decelare a abuzului de drept îl constituie intenţia de a vătăma, de a păgubi o altă persoană, intenţie cu care este exercitat dreptul subiectiv civil; abuzul de drept se delimitează folosind instrumentul vinovăţiei - în oricare dintre formele sale cu care titularul dreptului subiectiv îl exercită, în scopul de a-l vătăma pe altul".

O aplicaţie a răspunderii pentru abuzul de drept, reflectând cu exactitate concepţia îmbrăţişată de lege lata de către sistemul nostru juridic, este truvabilă în textul art. 12 C. proc. civ., unde se statuează că:

"(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi. (2) Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale si morale cauzate...". Prin urmare, utilizarea prejudiciabilă, cu rea-credinţă, în scop şicanator şi cu depăşirea limitelor juridice ale dreptului de petiţionare în justiţie ori a altui drept procedural atrage răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a făptuitorului, născându-se obligaţia acestuia de a repara pagubele pricinuite adversarului său.

În acelaşi sens, literatura de specialitate din domeniului dreptului procesual civil, tributară actualului C. proc. civ., pornind de la exigenţele impuse de dispoziţiile art. 12 din cuprinsul acestuia, afirmă că "partea care deturnează dreptul procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege şi îl exercită cu rea-credinţă săvârşeşte un abuz de drept".

Abuzul de drept se bucură în C. civ. de o consacrare expresă, în cuprinsul art. 15 unde, la nivel de principiu, se statuează că:

"nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe". Aceasta, după ce art. 14 din acelaşi act normativ stabileşte obligaţia generală, ce incumbă oricărei persoane fizice şi juridice, de a-şi exercita drepturile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi cu bunele moravuri.

În pofida conţinutului art. 1381 alin. (1) C. civ., potrivit căruia "orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie", dispoziţia art. 1353 din acelaşi act normativ stipulează, cu caracter de excepţie de la acest principiu că "acel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv" (extras din Revista "Universul Juridic" nr. 12/2016, "Răspunderea civilă delictuală pentru abuzul de drept civil o răspundere subiectivă sau obiectivă" - D.).

Raportând la speţă cele anterior arătate, prin formularea unei plângeri penale împotriva reclamantului sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare, prevăzute de art. 295 C. pen. rap. la art. 308 C. pen. (cercetări făcute in personam, nu in rem), cu rea-credinţă şi în scop şicanator, pârâţii au săvârşit un abuz de drept, contrar susţinerilor instanţei de apel.

Scopul lor a fost acela de a îl intimida pe reclamant, pentru a renunţa la demersurile pe care le-a făcut în justiţie în numele asociaţiei împotriva pârâţilor. Are în vedere, în special, demersul juridic soluţionat definitiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin respingerea recursului ca nefondat, ce a format obiectul dosarului civil nr. x/2019, unde prin decizia civilă nr. 87/02.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, intimaţii au fost obligaţi în solidar către E., la plata sumei de 241.260,19 RON cu titlu de plăţi efectuate fără documente justificative în perioada 2012-2015 şi a sumei de 8.895 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. După ce reclamantul a preluat conducerea ONG-lui, refuzul constant al pârâţilor de a preda documentele contabile, l-au determinat să promoveze la data de 14.12.2017 cerere de revendicare mobiliară, înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila, sub nr. x/2017, solicitându-le să predea: documente contabile, contracte de parteneriat/de colaborare, documentele/rapoartele legate de finanţările obţinute din bugetul Uniunii Europene de asociaţie; registrul intrări - ieşiri 2000-2016, registrul activităţii de voluntariat 2000-2016, diplomele, alte documente onorifice şi actele vizând Salonul Internaţional de Artă Fotografică x. Capătul de cerere ce a avut ca obiect pretenţii, a fost disjuns şi judecat separat, în cauză pronunţându-se soluţia anterior arătată.

Este mai mult decât evident că înregistrarea plângerii penale la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila, făcută de soţii Vădeanu, la data de 22.12.2017, acuzându-l pe recurent de delapidare, a fost făcută cu rea-credinţă, doar cu intenţia de a-l intimida şi prejudicia, iar nu doar pentru "a supune controlului instituţiilor abilitate o situaţie de fapt ce li s-a părut a crea aparenţa săvârşirii unei infracţiuni", după cum apare în hotărârea recurată. Aceasta cu atât mai mult cu cât cei doi intimaţi ştiau că parte din bunurile reclamate erau proprietatea recurentului, fiind chiar cei care întocmiseră formalităţile de vânzare.

În urma cercetărilor penale s-a dispus clasarea cauzei privind săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 C. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 314 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - "fapta nu există". Aspectele sesizate de cei doi pârâţi nu s-au confirmat, bunurile aparţinând asociaţiei fiind găsite de organele de cercetare penală la sediul E..

Având în vedere perioada lungă de timp în care s-au efectuat cercetările (abia în aprilie judecătorul de cameră preliminară a respins ca nefondată plângerea formulată de intimaţi împotriva soluţiei de clasare), emoţiile pe care le-a trăit recurentul şi-au pus negativ amprenta asupra stării sale de sănătate şi i-au creat un prejudiciu de imagine. Recurentul deţine funcţia de preşedinte în cadrul E., organizaţie care desfăşoară activităţi în domeniul educaţional, social prin derulare de proiecte cu fonduri din bugetul Uniunii Europene şi care are încheiate parteneriate cu o serie de instituţii publice (Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Agenţia Naţională Antidrog, Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Brăila, ş.a.), astfel că buna reputaţie îi este absolut necesară. Prejudiciul creat este cert şi nu a fost reparat, fiind determinat de fapta ilicită a intimaţilor, soţii Vădeanu, săvârşită prin formularea plângerii penale cu rea- credinţă şi în scop de intimidare, existând legătură de cauzalitate între prejudiciu şi faptă, vinovăţia acestora sub forma intenţiei existând.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 466-482 C. proc. civ.

În probaţiune a solicitat proba cu înscrisuri.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi C. şi B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în principal, anularea recursului în temeiul art. 489 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., motivat de faptul că motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Intimaţii-pârâţi au susţinut că partea adversă nu invocă motive de nelegalitate, ci aduce critici privitoare la aprecierea făcută de instanţa de apel asupra bunei-credinţe a pârâţilor în sesizarea făcută organelor de urmărire penală cu privire la presupuse acte de delapidare săvârşite de reclamant.

Pe fondul recursului, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurentul-reclamant a învederat că nu operează sancţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 489 C. proc. civ., având în vedere că recursul a fost motivat în termen, iar motivul invocat se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, a susţinut că a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în motivare a indicat dispoziţiile legale pe care instanţa de apel le-a încălcat, dispoziţii de drept material (art. 1353, art. 1381 C. civ.), dar şi dispoziţii de drept procesual (art. 12, art. 15 C. proc. civ.).

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport de excepţia nulităţii pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate nul recursul, excepţia fiind întemeiată pentru următoarele considerente:

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

De asemenea, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Tot cu nulitatea sancţionează şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cazul în care motivele invocate nu se încadrează în cele opt motive de casare prevăzute limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Simpla încadrare în drept de parte a unui sau mai multor motive de casare nu este suficientă pentru motivarea căii de atac. Criticile de netemeinicie sau simplele nemulţumiri ale părţii faţă de modul în care a decurs judecata în fazele procesuale anterioare nu constituie motive de recurs şi nu sunt suficiente pentru casarea hotărârii, iar instanţa de recurs nu poate să facă o verificare de ansamblu a acesteia, chiar dacă numai în ce priveşte nelegalitatea, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, prin care pot fi formulate numai criticile calificate de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, criticile trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În speţă, se constată că prin cererea de recurs, recurentul-pârât a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 15 C. civ., precum şi normelor privitoare la răspunderea civilă delictuală (art. 1353 şi art. 1381 C. civ.), dar şi a art. 12 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant aduce însă, critici cu privire la aprecierea făcută asupra atitudinii subiective a pârâţilor de către instanţa de apel, învederând că aceasta a considerat greşit că simpla finalizare a procedurii penale fără a se dispune trimiterea în judecată a suspectului ori condamnarea sa, nu este de natură să justifice reţinerea în sarcina persoanei care a formulat cererea a relei-credinţe şi a manierei excesive de exercitare a dreptului de petiţionare.

De asemenea, recurentul-reclamant susţine că prin formularea unei plângeri penale împotriva sa, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de delapidare, pârâţii, cu rea-credinţă şi în scop şicanator, au săvârşit un abuz de drept, contrar susţinerilor instanţei de apel, scopul acestora fiind acela de a-l intimida şi de a-l face să renunţe la demersurile pe care le-a făcut în justiţie în numele Asociaţiei împotriva lor (cererea ce a format obiectul dosarului nr. x/2019).

Or, Înalta Curte observă că aceste aspecte a căror reevaluare o solicită recurentul reclamant reprezintă în mod indubitabil elemente ale situaţiei de fapt a cauzei, care se apreciază potrivit probelor administrate.

În realitate, prin aceste susţineri recurentul tinde la reanalizarea şi reinterpretarea probatoriului cu privire la credinţa subiectivă a intimaţilor în formularea plângerii penale. Astfel, invocând greşita interpretare a normelor de drept substanţial şi procedural enunţate, recurentul pretinde tocmai că intenţia pârâţilor în formularea plângerii penale a fost alta decât cea a apărării legalităţii. Or, acest aspect nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate, ci echivalează cu reevaluarea situaţiei de fapt şi, eventual, stabilirea uneia noi.

Or, în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, curtea de apel a reţinut în mod definitiv următoarele:

"Simpla finalizare a procedurii penale fără a se dispune trimiterea în judecată a suspectului ori condamnarea sa, nu este de natură să justifice reţinerea în sarcina persoanei care a formulat sesizarea a relei-credinţe şi a manierei excesive de exercitare a dreptului de petiţionare.

Exercitarea unui drept constituţional, dreptul de petiţionare (art. 51 din Constituţia României), egal asigurat tuturor cetăţenilor, nu poate fi asimilat faptei ilicite. Numai în măsura în care s-ar fi dovedit că exercitarea acestui drept este rezultatul atitudinii subiective a intimaţilor - pârâţi, care ar fi urmărit denigrarea şi, astfel, producerea unui prejudiciu reclamantului, s-ar reţine ilicitatea faptei/acţiunilor pârâţilor. Exercitarea dreptului de petiţionare, dacă se urmăreşte îndeplinirea scopului pentru care a fost consacrat şi se realizează cu bună-credinţă, nu poate fi considerat faptă ilicită.

Din probele administrate în cauză nu rezultă că intimaţii - pârâţi au formulat plângerea penală cu scopul de a-l intimida pe apelantul - reclamant şi pentru ca acesta să renunţe la acţiunile pe care le-a formulat în instanţă împotriva lor. (...)

Curtea mai reţine că din înscrisurile existente la dosar nu rezultă că intimaţii - pârâţi ar fi cunoscut la momentul formulării plângerii împrejurarea că bunurile erau proprietatea apelantului - reclamant deoarece tocmai aceştia întocmiseră formalităţile de vânzare, astfel cum a susţinut apelantul - reclamant".

Aşadar, întrucât instanţa de apel a reţinut definitiv o situaţie de fapt contrară celei enunţate de recurentul-reclamant, Înalta Curte nu poate decât să constate corecta aplicare a prevederilor legale incidente la această situaţie de fapt. Aceasta, pentru că instanţa de recurs, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu este competentă să reaprecieze situaţia de fapt şi este obligată să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului.

Înalta Curte mai constată că recurentul-reclamant invocă în memoriul de recurs şi o serie de consideraţii teoretice din literatura de specialitate cu privire la abuzul de drept, aspecte care sunt expuse aidoma şi în cererea de apel. Or, toate aceste considerente de ordin teoretic sunt grefate pe aceeaşi premisă a existenţei relei - credinţe pentru calificarea ca şi abuz de drept, premisă neîntrunită însă în cauza prezentă, astfel cum s-a expus anterior.

De asemenea, şi susţinerile din finalul cererii de recurs - "În urma cercetărilor penale s-a dispus clasarea cauzei privind săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 alin. (1) C. pen. raportat la art. 308 C. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 314 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., art. 315 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - "fapta nu există". Aspectele sesizate de cei doi pârâţi nu s-au confirmat, bunurile aparţinând asociaţiei fiind găsite de organele de cercetare penală la sediul E.. Având în vedere perioada lungă de timp în care s-au efectuat cercetările (abia în aprilie judecătorul de cameră preliminară a respins ca nefondată plângerea formulată de intimaţi împotriva soluţiei de clasare), emoţiile pe care le-a trăit recurentul şi-au pus negativ amprenta asupra stării sale de sănătate şi i-au creat un prejudiciu de imagine. Recurentul deţine funcţia de preşedinte în cadrul E., organizaţie care desfăşoară activităţi în domeniul educaţional, social prin derulare de proiecte cu fonduri din bugetul Uniunii Europene şi care are încheiate parteneriate cu o serie de instituţii publice (Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Agenţia Naţională Antidrog, Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Brăila, ş.a.), astfel că buna reputaţie îi este absolut necesară. Prejudiciul creat este cert şi nu a fost reparat, fiind determinat de fapta ilicită a intimaţilor, soţii Vădeanu, săvârşită prin formularea plângerii penale cu rea-credinţă şi în scop de intimidare, există legătură de cauzalitate între prejudiciu şi faptă, vinovaţia acestora sub forma intenţiei există" - vizează aceeaşi stare de fapt al cărei control excede limitelor prezentei căi de atac. Existenţa unui prejudiciu, existenţa vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate între o faptă şi prejudiciu reprezintă elemente ale stării de fapt, neevaluabile în calea de atac recursului.

În plus, toate aceste aserţiuni prezentate drept motive de recurs, nu conţin critici în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile pe care partea le-a făcut în faţa instanţei de apel şi care şi-au primit deja o dezlegare prin hotărârea atacată şi pe care le-a reluat întocmai în cererea de recurs.

Or, a prezenta din nou argumentele expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din acelaşi cod şi care să constituie critici împotriva deciziei civile recurate.

Prin reluarea criticilor de temeinicie deja cenzurate de instanţa de apel, recurentul-reclamant tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de legalitatea deciziei instanţei de prim control judiciar.

Cum accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac şi recurentul-reclamant nu s-a conformat acestor imperative, argumentele expuse în apel sub aspectul temeiniciei cauzei şi reluate ulterior, întocmai, prin cererea de recurs nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac.

Înalta Curte observă totodată că succesiunea de fapte şi afirmaţii din cererea de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic în aşa fel încât să se poată decela măcar din oficiu vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs.

Prin urmare, în raport de toate aceste considerente, aplicând sancţiunea expres prevăzută într-o asemenea situaţie de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul, iar în temeiul art. 453 C. proc. civ. recurentul-reclamant căzut în pretenţii va fi obligat la plata sumei de 1000 RON către intimatul-pârât C., reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocaţial achitat conform dovezii depuse la dosarul de recurs).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurentul-reclamant A., cu domiciliul în jud. Brăila, împotriva deciziei nr. 759A din 11 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. şi B., ambii cu domiciliul procesual ales la SCPA "F." cu sediul în jud. Brăila.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2023.