Supreme Court dismisses cassation challenge to civil loan recovery based on failure to prove contractual loan and improper scope of succession claims

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la 29 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, să se dispună obligarea pârâtului să returneze împrumutul acordat acestuia de către reclamanta A., în cuantum de 267.026,646 RON, şi de către reclamanta B., în cuantum de 94.981,1 RON, actualizate cu dobânda legală, sume ce au fost considerate de către reclamante ca reprezentând o plată nedatorată.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1540 din 24 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea, ca nefondată, şi a obligat reclamantele la plata către pârât a sumei de 6.982,50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor premergătoare au declarat apel reclamantele A. şi B..

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 300A din 19 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul reclamantelor a fost respins, ca nefondat.

4. Recursul formulat în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs reclamantele A. şi B..

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au arătat, în esenţă, următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat că decizia de apel cuprinde motive contradictorii. Astfel, aspectele ce ţin de devoluţiunea legală şi, respectiv, testamentară după defunctul D. au fost reţinute în mod diferit, motivarea instanţei cu privire la acestea nefiind clară, precisă şi necontradictorie.

De asemenea, instanţa de apel a înlăturat nemotivat depoziţiile ambilor martori audiaţi în cauză, propuşi de recurente.

În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au susţinut că, în mod nelegal, instanţa de apel a respins solicitarea de a se suplimenta probatoriul administrat în fond cu înscrisuri noi, constând în efectuarea unor adrese către birourile notariale ce deţin declaraţiile autentice date în nume personal de intimat, cât şi cu interogatoriul acestuia.

Cu încălcarea legii, instanţa de apel a respins solicitarea de emitere a unor adrese către BNP E. şi SPN F. şi Asociaţii, ca neutile soluţionării apelului, prin prisma criticilor de apel invocate, precum şi a faptului că aspectele privind eventualul raport al donaţiilor şi aducerea la masa succesorală a anumitor sume pot fi dovedite în cauză prin înscrisurile aflate la dosar. Procedând în acest sens, instanţa a încălcat principiul rolului său activ în aflarea adevărului prevăzut de art. 22 C. proc. civ., raportat la obligaţia judecătorilor de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Au considerat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea, reţinând în cuprinsul deciziei recurate, la fila x, faptul că deşi recurentele au dezvoltat amplu, mai multe aspecte ce ţin de devoluţiunea legală şi, respectiv, testamentară după defunctul D. şi de regimul matrimonial al foştilor soţi, toate aceste aspecte nu sunt în legătură cu pretenţia dedusă judecăţii chiar de apelante, nici cu temeiul juridic al acţiunii şi nici cu considerentele decizorii ale tribunalului ce justifică soluţia pronunţată în primă instanţă, cea asupra căreia se realizează controlul judiciar.

Au mai arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 476 şi 477 C. proc. civ., întrucât a eliminat oportunitatea de a dovedi că pârâtul nu avea dreptul legal de a emite pretenţii pentru eventualele liberalităţi făcute de defunct în timpul vieţii şi la banii comuni luaţi din cont de reclamanta A..

De asemenea, în mod nelegal, nu s-a reţinut sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii prin necomunicarea de către judecătorul fondului, odată cu sentinţa, a încheierii din 10 iunie 2019 ce făcea parte integrantă din sentinţă. Încheierea de amânare a pronunţării face parte integrantă din hotărâre şi trebuie comunicată odată cu aceasta. Prin necomunicarea unei părţi din hotărâre - încheierea din 10 iunie 2019 - s-a îngrădit posibilitatea formulării motivelor de apel şi împotriva celor reţinute în cuprinsul acestei încheieri ce făcea parte integrantă din hotărâre, iar faptul că nu s-a comunicat şi încheierea s-a reţinut ca fiind dovedit de instanţa de apel.

În mod greşit, instanţa de apel a respins, ca nefondat, motivul de apel ce viza decăderea pârâtului din dreptul de a formula întâmpinare şi de a propune probe în faţa instanţei de fond.

De asemenea, încălcarea legii rezultă şi din interpretarea dată de instanţa de apel care a ţinut cont de înscrisurile neconforme cu originalul, neverificându-le conformitatea ce a fost contestată şi, mai mult decât atât, neaplicând sancţiunea de a nu ţine seama de înscrisuri, reglementată de art. 292 alin. (2) C. proc. civ. şi solicitată expres de reclamante.

Totodată, în mod nelegal, a fost respins, ca nefondat, motivul de apel ce viza nelegalitatea amânării cauzei de către instanţa de fond, la termenul din 11 februarie 2019, ceea ce reprezintă o încălcare a principiilor legalităţii şi egalităţii în drepturi prevăzute de C. proc. civ., art. 16 din Constituţie şi art. 6 pct. 1 din CEDO, întrucât judecătorul fondului a încălcat flagrant legea când, strigând cauza la 8.45 în lipsa apărătorului recurentelor reclamante, a amânat fără discuţii cauza, în lipsa unei cereri de judecare în lipsă, pentru un motiv pentru care legea nu permitea amânarea cauzei. Vătămarea era evidentă şi nu trebuia dovedită, atâta timp cât pentru aşa-zisa respectare a dreptului la apărare al intimatului s-a încălcat dreptul la apărare al recurentelor, prin nestrigarea cauzei în conformitate cu dispoziţiile legale arătate, spre a se da oportunitatea apărătorului ales al acestora, ce avea delegaţie la dosar să formuleze apărări contradictorii pe solicitarea apărătorului intimatului.

Au mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a respins criticile referitoare la atitudinea părtinitoare a judecătorului fondului faţă de intimatul pârât, faţă de faptul că instanţa de fond şi-a depăşit limitele învestirii, folosind expresii jignitoare, defăimătoare la adresa recurentei A..

În mod greşit s-a apreciat, prin decizia recurată, asupra incidenţei dispoziţiilor art. 2158 C. civ., respectiv a faptului că recurenta A. avea obligaţia să probeze că ar fi fost proprietara sumelor remise intimatului, respectiv că banii din conturile defunctului nu ar fi fost bani comuni ai recurentei A. din timpul căsătoriei sale cu D., considerându-se în acest sens că recurenta trebuia să dovedească acest aspect, în condiţiile în care C. civ. prevede în mod expres, prin art. 339, faptul că bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 343 C. civ., calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită, iar dacă defunctul ar fi deţinut sume de bani anterioare căsătoriei, trebuia să se probeze de intimat cu inventarul prevăzut expres de art. 343 alin. (3) C. civ.

În mod greşit a interpretat legea Curtea de Apel când a stabilit faptul că "Instanţa de apel de faţă apreciază, similar primei instanţe că aceste sume în realitate fac parte din masa succesorală a defunctului D., la care intimatul avea îndreptăţirea în calitatea sa de legatar universal", în condiţiile în care conform C. civ., respectiv art. 953, moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă, iar în conformitate cu art. 954 C. civ., moştenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia.

În cauză s-au depăşit limitele învestirii, prin aceea că instanţa de apel a confirmat analiza judecătorului fondului, precum că "nimic din actele dosarului nu indică o operaţiune de împrumut între reclamanta B. şi defunct", în condiţiile în care învestirea instanţei nu a fost în a se face dovada restituirii împrumutului între defunct şi reclamanta B. sau că a existat un împrumut la baza restituirii, astfel încât au conchis recurentele că instanţa prin hotărârea atacată a încălcat atât învestirea dată (art. 22 C. proc. civ.), cât şi principiul contradictorialităţii, prevăzut expres de art. 14 din acelaşi cod, atrăgând astfel nulitatea hotărârii având în vedere art. 405 C. proc. civ., coroborat cu art. 178, 179 şi 176 pct. 6 C. proc. civ.

Nu s-au avut în vedere dispoziţiile art. 1266 din C. civ., contractele interpretându-se după voinţa concordantă a părţilor, dar şi după comportamentul lor ulterior încheierii contractului. Or, din comportamentul intimatului-pârât de a returna suma de 50.000 RON se deduce că banii au fost daţi cu împrumut.

Hotărărea recurată este nelegală şi pentru că intimatul-pârât, în baza legatului universal ce 1-a acceptat, putea să solicite, în cadrul dezbaterii succesiunii, doar drepturi asupra averii defunctului începând cu data decesului acestuia din 15.02.2015, de aceea nu se poate aprecia că sumele plătite de recurentele reclamante cu titlu de împrumut i s-ar fi cuvenit acestuia în baza legatului ce 1-a acceptat, coroborat cu contractul de partaj voluntar întocmit ca urmare a dezbaterii succesiunii autorului comun autentificat sub nr. x/15.01.2016 de către Notarul Public F., unde acesta a declarat că nu mai are nici o pretenţie bănească de nici o altă natură, trecută sau viitoare.

În mod greşit a stabilit instanţa de apel că recurenta-reclamanta A. nu avea dreptul să ridice în timpul căsătoriei cu soţul său banii comuni aflaţi în contul acestuia, pentru că, pe de o parte, erau bani comuni, iar pe de altă parte, avea de la soţul său o procură autentificată cu caracter special dată în acest sens şi aceşti bani nu i se cuveneau intimatului-pârât în baza dreptului de legatar universal, în condiţiile în care moştenirea a fost deja dezbătută şi nu au fost ridicate astfel de probleme cu acea ocazie.

Eventualele sumele de bani ridicate de către recurenta A. în timpul căsătoriei şi în timpul vieţii soţului său nu trebuiau a fi raportate succesiunii dezbătute după defunct, întrucât pârâtul nu a solicitat raportul donaţiilor şi reducţiunea liberalităţilor făcute în viaţă de autorul comun.

Au mai arătat că recurenta A. a avut venituri proprii şi posibilitatea financiară de a-1 împrumuta pe pârât.

Instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 1091 din C. civ., prin care legiuitorul a stabilit că valoarea masei succesorale se stabileşte prin însumarea valorii bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii succesiunii, iar calitatea de legatar universal al pârâtului nu se poate extinde asupra bunurilor, inclusiv bani, deţinute de defunct în timpul vieţii, ci doar asupra bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii succesiunii.

De asemenea, nu s-a ţinut seama de dispoziţiile art. 1147 şi 1150 din C. civ., în considerarea cărora recurenta A., prin renunţarea la moştenirea legală ce i se cuvenea de drept în calitate de soţ supravieţuitor şi rezervatar, nu mai avea obligaţia de raport faţă de pârât.

A fost încălcată legea de către instanţa de apel şi prin ignorarea dispoziţiilor legale învestită a le analiza prin apel, întrucât atâta timp cât pârâtul nu a solicitat raportul donaţiilor şi reducţiunea liberalităţilor în cadrul dezbaterii succesiunii, nu se poate reţine în acest cadrul procesual că pârâtul nu datorează restituirea şi instanţa să reţină că el ar fi proprietarul sumelor împrumutate.

Împrumutul acordat pârâtului a fost dovedit chiar în lipsa unui act scris, fiind incident art. 1178 din C. civ. care nu impune forma scrisă ad validitatem. Lipsa unui contract scris se justifică prin încrederea dintre părţi. Având în vedere faptul că, din dispoziţiile C. civ. privind împrumutul de consumaţie, nu se distinge că forma acestui contract trebuie să fie scrisă pentru valabilitatea lui, evident fiind utilă forma scrisă ad probationem, au arătat recurentele că, în accepţiunea legiuitorului, înscrisurile reprezentând ordine de plată şi extrase de cont, fiind înscrisuri care poartă semnătura unui funcţionar public, respectiv a angajaţilor băncii, sunt înscrisuri autentice.

Au mai susţinut că instanţa de apel a respins, în mod greşit, critica referitoare la cheltuielile de judecată, respectiv onorariul de avocat în cuantum de 6.982,50 RON, care este disproporţionat în raport de valoarea litigiului şi complexitatea cauzei. Mai mult, acesta nu a fost plătit de pârât, ci de G. S.R.L., în condiţiile în care aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Au invocat recurentele faptul că nu s-a dovedit plata onorariului de avocat de către pârât spre a se putea reţine în sarcina reclamantelor, încălcându-se dispoziţiile art. 452 C. proc. civ.

În concluzie, reclamantele au solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, cu consecinţele expres prevăzute de lege.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât argumentele invocate nu se încadrează în motivele de casare reglementate la pct. 1-8 din acelaşi act normativ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru:

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, fiind respinsă excepţia nulităţii recursului şi stabilit termen, cu citare părţi, la 12 octombrie 2023, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia recurată a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantele reclamante A. şi B., în contradictoriu cu intimatul pârât C., fiind menţinută soluţia dispusă de prima instanţă în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâţilor la restituirea unor sume de bani cu titlu de împrumut de consumaţie. În esenţă, instanţele de fond au reţinut că probatoriul administrat relevă faptul că între părţi nu a fost încheiat un contract de împrumut de consumaţie, în conformitate cu art. 2158 alin. (1) şi art. 2160 C. civ., atât timp cât sumele de bani în discuţie nu au aparţinut împrumutătorilor, ci chiar împrumutatului, fiind sume preluate din masa succesorală lăsată de defunctul D., al cărui legatar universal este chiar pârâtul C..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurentele reclamante A. şi B., invocând lipsa motivării corespunzătoare a hotărârii, precum şi greşita interpretare şi aplicare a unor dispoziţii de drept material şi de drept procesual.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că decizia instanţei de apel poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea deciziei recurate.

Motivele de recurs invocate de recurentele reclamante, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., precum şi din oficiu în cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate şi nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Primul motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au justificat soluţia de respingere a cererii de apel, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părţi. În aceste condiţii, părţile au posibilitatea de a înţelege argumentele care au determinat pronunţarea acestei soluţii, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanţa de apel.

Contrar susţinerilor recurentelor, Înalta Curtea observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raţionamentul juridic care a condus la pronunţarea soluţiei în apel, astfel că hotărârea recurată conţine motivarea conformă în fapt şi în drept.

Împrejurarea că recurentele reclamante nu sunt de acord cu soluţia la care a ajuns instanţa de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsuşirea apărărilor expuse de către parte nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esenţial este faptul că instanţa de apel a prezentat în clar şi coerent argumentele pentru care a pronunţat soluţia de respingere a apelului şi de menţinere a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar.

În concret, recurentele reclamante au invocat existenţa unor motive contradictorii, deoarece instanţa de apel a reţinut, pe de-o parte, că susţinerile acestora legate de devoluţiunea legală şi testamentară a defunctului D. nu are legătură cu pretenţiile deduse judecăţii şi cu temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte, aceeaşi instanţă reţine în favoarea pârâtului aspecte legate de devoluţiunea legală şi testamentară, argumentând astfel lipsa dreptului de proprietate al reclamantelor asupra sumelor de bani preluate din conturile bancare ale defunctului şi acordate pârâtului cu titlu de pretins împrumut a cărui restituire se solicită în prezentul demers procesual.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate, deoarece instanţa de apel nu a expus vreo contradicţie în cuprinsul motivării deciziei, ci a prezentat în mod logic raţionamentul judiciar în baza căruia a ajuns la concluzia inexistenţei contractului de împrumut invocat a fi încheiat între părţi. În acest sens, instanţa de apel, în mod similar primei instanţe, s-a întemeiat pe situaţia de fapt şi pe cea de drept rezultată în urma decesului autorului comun al părţilor, ţinând seama de calitatea de legatar cu titlu particular a soţiei supravieţuitoare A. şi de calitatea de legatar universal a fiului C.. Prin valorificarea apărărilor invocate de pârât, instanţele de fond au ajuns la concluzia că sumele de bani virate de reclamante în contul pârâtului nu reprezintă sume date cu titlu de împrumut, astfel încât nu există nici obligaţia restituirii lor pe temeiul contractual invocat. Faptul că o atare concluzie se întemeiază pe împrejurarea că pârâtul are calitatea de legatar universal al defunctului D. nu vine în contradicţie cu împrejurarea că instanţa de apel a reţinut cadrul procesual sub aspectul obiectului şi cauzei cererii deduse judecăţii, fiind cert că pretenţiile formulate au vizat obligarea la restituirea unor sume de bani pretins acordate cu titlu de împrumut, fără a fi în prezenţa unei cereri în materie de moştenire.

Aşadar, aspectele legate de devoluţiunea legală şi testamentară, avute în vedere de instanţele de fond, au fost cele relevante prin prisma obiectului şi a cauzei cererii deduse judecăţii, fără a se reţine vreo contradicţie în cuprinsul motivării deciziei atacate, sublinierea criticată de recurente vizând în mod exclusiv împrejurarea că instanţa judecătorească nu a fost învestită cu o cerere în materie succesorală.

Contrar susţinerilor recurentelor reclamante, decizia instanţei de apel este clară şi coerentă sub aspectul prezentării motivelor de fapt şi de drept care au justificat pronunţarea soluţiei de respingere a apelului şi a pretenţiilor deduse judecăţii, fiind relevant faptul că, în esenţă, s-a reţinut inexistenţa probării încheierii contractului de împrumut în baza căruia s-a solicitat restituirea sumelor de bani pretinse. Aşadar, din modul de expunere a raţionamentului juridic, instanţa de recurs constată că exercitarea controlului judiciar este pe deplin posibilă, iar exigenţele motivării hotărârii, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., au fost pe deplin respectate.

Printr-o altă critică, recurentele reclamante au invocat lipsa motivării hotărârii în legătură cu aspectul înlăturării din cadrul probatoriului administrat a depoziţiilor martorilor H. şi I.. Această susţinere este nefondată, deoarece din expunerea motivelor de fapt şi de drept de către instanţele de fond rezultă faptul că înscrisurile administrate, coroborate cu interogatoriile părţilor, au fost în măsură să permită aflarea adevărului şi să conducă la o corectă dezlegare a problemei litigioase deduse judecăţii. Altfel spus, probele cu înscrisuri şi cu interogatoriul au fost apreciate ca suficiente de către instanţele de fond pentru justa soluţionare a cauzei, ceea ce a determinat lipsa de utilitate a probei testimoniale administrate şi, implicit, înlăturarea depoziţiilor martorilor audiaţi în cauză. Deci, nu se poate reţine că instanţa de apel nu a motivat înlăturarea declaraţiilor martorilor, o atare împrejurare rezultând din întreaga argumentare a hotărârii atacate.

Mai mult decât atât, această critică a recurentelor este una formală, generică, în sensul că nu este explicată în niciun fel relevanţa probei testimoniale administrate, în sensul aptitudinii probei de a conduce la pronunţarea unei soluţii diferite de cea de respingere a cererii de chemare în judecată vizând obligarea pârâtului la restituirea unor sume de bani cu titlu de împrumut. Altfel spus, în cererea de recurs nu sunt indicate datele şi informaţiile relevate de martori care ar fi justificat reţinerea temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii.

Totodată, criticile legate de modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat în legătură cu chestiunea existenţei raportului contractual de împrumut exced motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., reprezentând, în realitate, critici de netemeinicie, care nu pot fi supuse cenzurii în calea de atac extraordinară a recursului.

Din expunerea tuturor criticilor rezultă că recurentele reclamante sunt nemulţumite de modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probatoriul, însă o atare nemulţumire nu poate fi analizată prin invocarea motivului de casare prevăzut la pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Probele administrate au fost coroborate şi apreciate de către instanţa de apel, conform puterii de apreciere rezultate din caracterul devolutiv al apelului, neputând fi reapreciate sau reinterpretate de către instanţa de recurs în sensul reţinerii unei situaţii de fapt contrare, atât timp cât recursul este o cale extraordinară de atac ce urmăreşte să supună instanţei de control judiciar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de cele arătate, Înalta Curtea constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente care să fundamenteze soluţia de respingere a apelului, să răspundă apărărilor ambelor părţi, să permită acestora şi instanţei de recurs să înţeleagă argumentele care au stat la baza soluţiei dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât acest motiv de recurs invocat este nefondat.

Al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În esenţă, recurentele reclamante au invocat în mod formal acest motiv de casare, deoarece, în realitate, acestea solicită o reapreciere a probatoriului şi o stabilire diferită a situaţiei de fapt în sensul de a se reţine existenţa contractului de împrumut încheiat între părţi şi, implicit, obligaţia pârâtului de a restitui reclamantelor sumele acordate cu acest titlu. Or, o atare critică nu se încadrează în motivul de casare privind încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, dar nici în celelalte motive de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Printr-un prim set de critici recurentele reclamante sunt nemulţumite de faptul că instanţa de apel nu a dispus suplimentarea probatoriului constând în efectuarea unor adrese către birourile notariale menţionate pentru ataşarea declaraţiilor autentice date de pârât în legătură cu moştenirea lăsată de defunctul D., precum şi în administrarea unui interogatoriu intimatului pârât. Cu privire la aceste critici nu a fost indicată nicio dispoziţie de drept material pretins încălcată, aptă să permită încadrarea în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect, se impune precizarea în sensul că instanţele de fond, ca instanţe devolutive, au plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, sunt suverane în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea şi reaprecierea probelor administrate în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel. Aşa fiind, statuările instanţei de apel cu privire la aprecierea probatoriului şi conturarea situaţiei de fapt exced controlului instanţei de recurs, deoarece se referă la aspecte privind temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia.

Indicarea dispoziţiilor din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială, precum şi a dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2333/C/2013, a fost efectuată în mod formal, fără a putea susţine formularea unei critici de nelegalitate a deciziei instanţei de apel prin prisma neîncuviinţării unor probe suplimentare solicitate de partea reclamantă.

Pretinsa nesocotire a dispoziţiilor art. 2158, art. 312, art. 314, art. 324, art. 225, art. 339, art. 343 şi art. 345 C. proc. civ. nu poate fi reţinută, deoarece, recurentele urmăresc, în realitate, o reapreciere a probatoriului în legătură cu apartenenţa sumelor de bani la masa bunurilor comune ale soţilor Budişteanu, ceea ce constituie o critică de netemeinicie a hotărârii, iar nu o critică de nelegalitate.

Tot astfel, menţionarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 7, art. 8 şi art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 17 din Pactul Internaţional din 16 decembrie 1966 cu privire la drepturile civile şi politice, coroborate cu prevederile art. 1 alin. (2), art. 3 şi art. 252 C. proc. civ., a fost făcută de recurente în scopul susţinerii unor critici de netemeinicie a deciziei recurate, vizând situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond în legătură cu includerea sumelor de bani în categoria bunurilor proprii ale soţului decedat. Or, astfel de critici exced controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanţa de recurs, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recurentele reclamante au mai invocat dispoziţiile art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, însă aceste prevederi legale nu pot susţine caracterul fondat al motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece aceste norme se referă la răspunderea disciplinară a magistraţilor şi nu vizează modalitatea în care instanţa de apel a făcut interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii de drept material.

Totodată, menţionarea dispoziţiilor art. 1266 C. civ. referitoare la interpretarea contractelor după voinţa concordanţă a părţilor s-a făcut în mod formal, recurentele urmărind să obţină reţinerea unei alte situaţii de fapt în sensul dovedirii raporturilor de împrumut dintre părţi.

Referirile la contractul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/15.01.2016 la BNP F. şi la declaraţiile martorilor audiaţi în cauză sunt lipsite de relevanţă prin raportare la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu vizează interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii de drept material, ci interpretarea probatoriului administrat, nesusceptibilă de încadrarea în vreunul dintre motivele de recurs prevăzute de lege.

Invocarea dispoziţiilor art. 1091, art. 1147 şi art. 1150 C. civ. excede cadrului procesual în care se poate pronunţa instanţa de recurs, deoarece litigiul dedus judecăţii nu se referă la dezbaterea succesiunii lăsate de defunctul D., ci exclusiv la restituirea unor sume de bani pretinse cu titlu de împrumut, astfel cum corect a argumentat şi instanţa de apel.

Criticile recurentelor reclamante legate de greşita apreciere a instanţelor de fond în sensul sustragerii fără drept a sumelor de bani din conturile deţinute de D., anterior intervenirii decesului acestuia, constituie critici de netemeinicie a hotărârii, ce nu pot fi supuse cenzurii de către instanţa de recurs.

Recurentele reclamante au mai invocat încălcarea sau greşita aplicare a unor dispoziţii de drept procesual, astfel încât toate aceste critici nu sunt în măsură să fundamenteze motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind vorba despre dispoziţii de drept material.

Toate aceste argumente sunt suficiente pentru a reţine caracterul nefondat al motivului de casare invocat de către recurentele reclamante prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, cât priveşte criticile vizând încălcarea sau greşita aplicare a unor dispoziţii de drept procesual, Înalta Curte urmează a le reîncadra din oficiu, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., şi a le analiza prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Invocarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. nu justifică admiterea prezentei căi de atac deoarece prevederea de drept procesual menţionată nu fundamentează ideea că instanţa de apel ar fi avut vreo obligaţie în sensul de a încuviinţa probele suplimentare solicitate de apelante, atât timp cât acesteia îi revine puterea de apreciere cu privire la aptitudinea probei de a duce la soluţionarea cauzei, în conformitate cu art. 482, coroborat cu art. 258 şi art. 255 C. proc. civ. De altfel, art. 22 alin. (2) C. proc. civ. prevede explicit că judecătorul este în drept să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, neavând obligaţia de a încuviinţa toate dovezile solicitate de părţi, fără distincţie, inclusiv pe acelea care nu ar fi în măsură să conducă la dezlegarea cauzei.

Tot astfel, indicarea dispoziţiilor art. 476 şi art. 477 C. proc. civ. este lipsită de relevanţă, întrucât aducerea unor argumente noi în apel, în legătură cu rezerva succesorală, raportul donaţiilor, valoarea masei succesorale şi regimul matrimonial al foştilor soţi Budişteanu, nu permite schimbarea cauzei sau a obiectului cererii de chemare în judecată şi nici formularea unor pretenţii noi în apel, după cum art. 478 alin. (3) C. proc. civ. interzice în mod explicit.

Recurentele reclamante au mai susţinut greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 405, coroborat cu art. 174, art. 178, art. 179 şi art. 176 pct. 6 C. proc. civ., atunci când instanţa de apel a reţinut neincidenţa sancţiunii nulităţii sentinţei ca urmare a necomunicării încheierii de amânare a pronunţării din data de 10.06.2019. Cu privire la această critică, instanţa de recurs constată că, într-adevăr, încheierea de amânare a pronunţării face parte din cuprinsul hotărârii judecătoreşti, astfel cum rezultă din coroborarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. a) cu cele ale art. 233 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că acest act trebuie comunicat odată cu hotărârea judecătorească, în temeiul art. 427 C. proc. civ. În cauza de faţă, instanţa de apel a reţinut faptul că prima instanţă nu a procedat la comunicarea încheierii de amânare a pronunţării, odată cu sentinţa, însă o atare împrejurare nu este aptă să atragă sancţiunea nulităţii hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză, deoarece nu se pune problema nerespectării unei cerinţe legale apte să cauzeze o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel sau a încălcării vreunor dispoziţii legale referitoare la condiţii extrinseci actului de procedură întocmit.

Înalta Curte subliniază că nulitatea actului de procedură poată fi dispusă pentru cauze concomitente întocmirii actului, pentru că în raport de acest moment se poate verifica fie nerespectarea cerinţei legale ce a cauzat părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea lui, conform art. 175 C. proc. civ., fie încălcarea dispoziţiilor legale la care se referă art. 176 C. proc. civ. Or, necomunicarea încheierii de amânare a pronunţării nu reprezintă o cauză concomitentă întocmirii actului atacat, fiind relevant faptul că prima instanţă a întocmit încheierea la care se referă art. 233 C. proc. civ., deci pretinsa cauză de nulitate vizează exclusiv lipsa comunicării, iar nu lipsa întocmirii încheierii.

Deci, omisiunea primei instanţe a vizat o conduită ulterioară întocmirii hotărârii judecătoreşti atacate, respectiv inacţiunea de a comunica încheierea de amânare a pronunţării, care face parte din hotărârea judecătorească şi care trebuia comunicată, conform art. 427 C. proc. civ. O atare omisiune nu este însă aptă să justifice anularea sentinţei, deoarece, pe de-o parte, lipsa poate fi acoperită oricând, prin comunicarea hotărârii în întregul său, cu includerea încheierii în care au fost consemnate dezbaterile, fără a fi necesară anularea actului, iar pe de altă parte, vătămarea invocată, constând în îngrădirea posibilităţii de a formula motive de apel şi în raport de conţinutul încheierii necomunicate, nu poate fi reţinută, atât timp cât partea a avut acces la dosarul primei instanţe şi a putut cunoaşte cuprinsul încheierii de amânare a pronunţării, având în plus posibilitatea de a formula, cu îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 186 C. proc. civ., inclusiv cerere de repunere în termenul de motivare a apelului.

Aşadar, necomunicarea încheierii de amânare a pronunţării, odată cu sentinţa comunicată de prima instanţă, nu reprezintă un motiv apt să atragă nulitatea hotărârii judecătoreşti nici în temeiul art. 175 C. proc. civ., deoarece nu s-a cauzat părţii vreo vătămare care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului, şi nici în temeiul art. 176 C. proc. civ., nefiind în prezenţa încălcării unor dispoziţii legale referitoare la capacitatea procesuală, reprezentarea procesuală, competenţa instanţei, compunerea sau constituirea instanţei, publicitatea şedinţei de judecată sau a altei cerinţe legale extrinseci actului de procedură atacat.

Printr-o altă critică recurentele reclamante au susţinut încălcarea prevederilor art. 205, art. 208, art. 231 şi art. 232 C. proc. civ., prin aceea că, deşi întâmpinarea în faţa instanţei de fond a fost depusă cu depăşirea termenului legal, totuşi tribunalul a încuviinţat pârâtului proba cu înscrisurile ataşate acesteia, în lipsa acordului reclamantelor. Cu privire la aceste apărări, în mod just au reţinut instanţele de fond faptul că încuviinţarea şi administrarea probei cu înscrisurile depuse de pârât fără respectarea termenului legal prevăzut de lege s-a făcut în concordanţă cu prevederile art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., nefiind incidentă ipoteza de la pct. 5 a aceluiaşi articol. Conform acestor dispoziţii legale, dovezile care nu au fost propuse de pârât prin întâmpinarea depusă cu respectarea termenului legal vor putea fi încuviinţate de instanţă în cazul în care administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii, fără ca o atare ipoteză să fie condiţionată de acordul expres al tuturor părţilor. Or, în cauză, înscrisurile au fost depuse la data de 10.12.2018, fiind comunicate părţii adverse mai înainte de discutarea admisibilităţii şi încuviinţării probei, conform încheierii de şedinţă din data de 13.05.2019, iar amânarea judecăţii a fost pricinuită de încuviinţarea şi administrarea altor dovezi (precum, interogatoriul pârâtului şi proba testimonială), astfel încât proba cu înscrisurile depuse de pârât nu a pricinuit vreo amânare, fiind pe deplin aplicabilă situaţia reglementată de art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., cum în mod corect au reţinut instanţele de fond.

În plus, prima instanţă a apreciat necesitatea administrării acestor dovezi şi în raport de art. 22 alin. (2) şi art. 254 alin. (5) C. proc. civ., care permit judecătorului administrarea unor probe din oficiu, apreciate necesare pentru dezlegarea litigiului, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Lipsa acordului expres al reclamantelor pentru încuviinţarea probelor tardiv propuse nu determină concluzia nelegalităţii soluţiei de încuviinţare a dovezii, atât timp cât este incident cazul prevăzut la art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., iar nu cel de la art. 254 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentelor, dispoziţiile art. 7, art. 8, art. 22 şi art. 224 C. proc. civ. nu au fost încălcate, atât timp cât încuviinţarea probei cu înscrisuri s-a făcut în deplină concordanţă cu prevederile art. 254 alin. (2) C. proc. civ., care permit înlăturarea sancţiunii decăderii în ipoteza în care administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii, existând alte motive care au determinat prelungirea cercetării judecătoreşti şi a procesului.

În aceste condiţii, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor legale de drept procesual cu prilejul încuviinţării de către prima instanţă a probei cu înscrisurile depuse de către pârât.

Invocarea presupusei nerespectări a prevederilor art. 292 C. proc. civ. nu poate fi primită, atât timp cât partea are obligaţia de a prezenta înscrisul original doar la cerere, conform alin. (2) al articolului menţionat, respectiv doar în ipoteza în care instanţa în faţa căreia este administrată proba apreciază necesar acest lucru. Or, în cauza de faţă, instanţa de fond a considerat că nu se impune depunerea înscrisurilor în original, în condiţiile în care reclamantele nu au urmat procedura falsului şi nici nu au indicat elementele înscrisului asupra cărora ar exista suspiciuni în sensul neconformităţii cu actul original. În schimb, modalitatea în care instanţele de fond au făcut aprecierea probatoriului administrat excede controlului de legalitate pe care îl poate realiza instanţa de recurs, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Este nefondată şi critica privind pretinsa nesocotire a art. 220 C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 5 şi art. 121 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/17.12.2015, cu prilejul amânării judecăţii la termenul din data de 11.02.2019, la solicitarea apărătorului pârâtului, pentru a da posibilitatea să ia cunoştinţă de conţinutul notelor de şedinţă depuse de reclamante. O atare măsură nu este aptă să cauzeze părţii o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii judecătoreşti, ceea ce înseamnă că nu s-ar putea reţine încălcarea unei reguli de procedură a cărei nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii. Contrar susţinerilor recurentelor, dispunerea amânării judecăţii, fără discuţii, în lipsa unei părţi, nu afectează în niciun fel dreptul la apărare al părţii care lipseşte, deoarece, prin ipoteză, nu s-a discutat şi nu s-a dat nicio dezlegare cu privire la problema litigioasă dedusă judecăţii sau cu privire la alte aspecte care ar determina prefigurarea soluţiei ce s-ar dispune în cauză.

Totodată, invocarea duratei nerezonabile a procedurii derulate în faţa primei instanţe nu reprezintă un motiv de casare întemeiat, apt să justifice solicitarea recurentelor de anulare a hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de apel.

Nici criticile privind lipsa de imparţialitate a judecătorului fondului nu pot fi primite, partea interesată având posibilitatea de a uza de căile procesuale prevăzute de lege pentru ipoteza existenţei vreunui caz de incompatibilitate. În conformitate cu art. 44 C. proc. civ., mijlocul procesual de a obţine constatarea cazului de incompatibilitate şi înlăturarea de la judecată a judecătorului incompatibil este reprezentat de cererea de recuzare, formulată în termenul legal, respectiv înainte de începerea oricărei dezbateri sau de îndată ce motivul de incompatibilitate este cunoscut. Aşadar, în lipsa formulării cererii de recuzare, partea nu poate invoca, pentru prima dată, în calea de atac, existenţa unui caz de incompatibilitate cunoscut anterior.

Indicarea de către recurente a prevederilor art. 269 şi art. 270 C. proc. civ., în legătură cu puterea doveditoare a înscrisului autentic, nu justifică temeinicia motivelor de casare invocate, deoarece, prin aceste critici, se tinde la schimbarea situaţiei de fapt şi la reaprecierea probatoriului, ceea ce intră în atributul exclusiv al instanţelor de fond.

Pretinsa nesocotire a prevederilor art. 9 alin. (2), art. 14 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. nu poate fi reţinută, deoarece, prin invocarea acestor dispoziţii de drept procesual, recurentele urmăresc să susţină lipsa de temeinicie a soluţiei de respingere a pretenţiilor formulate de reclamanta B.. Or, inexistenţa contractului de împrumut dintre această reclamantă şi pârât a fost argumentată de către instanţele de fond, pe baza probelor administrate în cauză, astfel încât nu se poate reţine nici că judecătorul cauzei şi-a depăşit limitele învestirii şi nici că ar fi nesocotit principiul contradictorialităţii. Ceea ce este relevant este faptul că reclamanta a învestit instanţa cu un capăt de cerere privind restituirea sumei de bani acordate cu titlu de împrumuta, iar instanţele de fond s-au pronunţat asupra acestor pretenţii în sensul respingerii, reţinând că dovezile administrate nu relevă încheierea între părţi a contractului de împrumut invocat. Deci, dezbaterile au purtat asupra unor împrejurări de fapt şi de drept deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată şi cunoscute de ambele părţi, pe baza cererii introductive şi a întâmpinării depuse.

Menţionarea dispoziţiilor art. 268 alin. (1) C. proc. civ. şi a deciziei nr. 18/30.05.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în dosarul nr. x/2017, nu reprezintă o critică de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie, deoarece recurentele urmăresc să obţină o reapreciere a probei cu înscrisurile reprezentate de ordinele de plată şi extrasele de cont depuse în probaţiune.

Totodată, criticile vizând greşita aplicare a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi susţinerile în sensul caracterului disproporţionat al cheltuielilor de judecată acordate cu titlu de onorariu avocaţial reprezintă critici de netemeinicie, ce nu sunt susceptibile de analiză în calea extraordinară de atac a recursului. În acest sens, este incidentă decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., prin care s-a statuat că, "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Nici susţinerile în sensul nedovedirii plăţii onorariului de avocat de către pârât nu pot fi analizate de către instanţa de recurs, deoarece sunt critici de netemeinicie a soluţiei vizând capătul de cerere accesoriu.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că dispoziţiile de drept procesual indicate de către recurentele reclamante nu au fost nesocotite sau greşit interpretate şi aplicate de către instanţa de apel, astfel încât sunt pe deplin nefondate toate criticile a cărora analiză s-a realizat prin prisma motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curtea, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 300A din 19 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., ţinând seama de soluţia de respingere a recursului şi reţinându-se astfel culpa procesuală a recurentelor reclamante, Curtea le va obliga pe acestea să plătească intimatului pârât C. suma de 9.828,20 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocaţial achitat în temeiul facturii fiscale nr. x/28.07.2022 cu ordinul de plată nr. x/01.11.2022, fiind probat caracterul real, necesar şi rezonabil al acestor cheltuieli.

De asemenea, instanţa va respinge, ca neîntemeiată, cererea recurentelor reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, deoarece acestea au căzut în pretenţii în recurs şi doar partea care câştigă procesul este îndreptăţită la recuperarea acestor sume.

În temeiul art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale avansate de către stat, constând în ajutorul public judiciar acordat prin încheierea din data de 20.10.2022, în sensul reducerii taxei judiciare de timbru datorate de recurenta reclamantă B. de la suma de 1.602,30 RON la suma de 801,15 RON şi de recurenta reclamantă A. de la suma de 3.137,60 RON la suma de 1.568,8 RON, vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 300A din 19 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentele-reclamante la plata sumei de 9.828,20 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât C..

În temeiul art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2023.