State’s damages claim barred by three-year prescription; appeal dismissed, prior judgments stand

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 21 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului - teren intravilan în suprafaţă de 918 m.p. şi clădiri în suprafaţă totală de 617 m.p., situat în Şoseaua x, Bucureşti, şi valoarea de 1.987.800 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din data de 6 ianuarie 2010, adică suma de 674.297 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

La data de 30 martie 2022, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat cerere de chemare în garanţie a A., B., C., D. şi E., solicitând ca, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată, să fie obligaţi şi chemaţii în garanţie să îi restituie sumele reprezentând contravaloarea pretenţiilor reclamantului.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 542 din data de 14 aprilie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca tardiv formulată, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind prescrisă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 188A din data de 10 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 542 din data de 14 aprilie 2022 pronunţate în dosarul nr. x/2021 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 188A din data de 10 februarie 2023, a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2021, la data de 20 aprilie 2023, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2.

I.6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 9 iunie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 10 octombrie 2023, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

I.7. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel, prin decizia recurată, deşi a modificat concluziile şi considerentele primei instanţe care au dus la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, totuşi a menţinut ca legale şi temeinice aceste dispoziţii ale sentinţei şi a respins, ca nefondat, apelul promovat cu privire la această chestiune.

A precizat că tribunalul, sub aspectul momentului obiectiv, a reţinut că începutul curgerii termenului prescripţiei este reprezentat de data emiterii titlurilor de conversie - 2 iulie 2010 şi 12 august 2010 -, în timp ce instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie începe să curgă din momentul emiterii deciziei de despăgubire.

Ca atare, a subliniat că, în acest context, există o contradictorialitate vădită între considerentele deciziei recurate şi soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei primei instanţe.

Susţinând nelegalitatea hotărârii recurate în temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În opinia recurentului-reclamant, în aplicarea textului legal, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existenţa pagubei, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire.

A subliniat că o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existenţa unui prejudiciu, care, pentru a putea fi reparat, trebuie să fie cert, direct, personal, să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim şi să nu fi fost reparat încă.

Totodată, a susţinut că, atât timp cât instanţa de fond a calificat cererea în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2) şi 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.

Privitor la răspunderea statului, a considerat că sunt aplicabile normele dreptului public, acesta având răspundere directă doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, neputând fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

În opinia recurentului-reclamant, chiar dacă intimata-pârâtă s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor şi chiar dacă Ministerul Finanţelor a avut doi reprezentanţi în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării existenţei prejudiciului, din moment ce, pe de o parte, este vorba despre persoane juridice de sine-stătătoare, cu atribuţii diferite, iar, pe de altă parte, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat un indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare existentă între Ministerul Finanţelor şi intimata-pârâtă.

Mai mult, a arătat că, şi în situaţia în care ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii intimate-pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10 din data de 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea existenţei pagubei deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare nu generează, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare.

De asemenea, a susţinut că, din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între intimata-pârâtă şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În opinia recurentului-reclamant instanţa de apel în mod eronat a reţinut că ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19 ianuarie 2021, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, emise de partea adversă, privind diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Combătând cele reţinute de către instanţa de apel în sensul că putea lua cunoştinţă de existenţa prejudiciului prin reprezentanţii ministerului aflaţi în componenţa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, recurentul-reclamant a arătat că selectarea şi contractarea experţilor evaluatori autorizaţi şi acreditaţi ANEVAR s-au efectuat de către intimata-pârâtă şi nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar cei doi reprezentanţi ai Ministerului Economiei şi Finanţelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu putea avea alte atribuţii principale, decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005.

Ca atare, a apreciat că, întrucât, prin lege, membrii Comisiei nefiind obligaţi să aibă şi specializarea de evaluatori autorizaţi ANEVAR, nu pot fi culpabilizaţi pentru că experţii evaluatori acreditaţi nu au respectat în cadrul activităţii de evaluare standardele specifice acestei profesii, iar membrii Comisiei nu au identificat existenţa unui prejudiciu la momentul omologării raportului de expertiză.

Recurentul-reclamant a subliniat că nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin cei doi reprezentanţi, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existenţa acesteia de la data emiterii titlului de despăgubire, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionare recursului în interesul legii, din moment ce aceasta vizează o altă materie de drept, respectiv o reglementare specială, de dreptul muncii, în condiţiile în care, în speţă, este aplicabil dreptul comun.

I.8. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, excepţie care a fost calificată de către instanţă ca fiind o apărare pe fondul căii de atac.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentul-reclamant, iar acesta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în esenţă, recurentul-reclamant a susţinut contradictorialitatea dintre considerentele deciziei atacate, prin care au fost substituite considerentele tribunalului cu privire la momentul de la care, în speţă, începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, şi menţinerea ca legală şi temeinică a soluţiei de respingere, ca prescrisă, a cererii de chemare în judecată formulate de recurentul-reclamant Statul Român.

Altfel spus, recurentul-reclamant a invocat faptul că există o contradicţie între nevalidarea de către instanţa de apel a considerentelor sentinţei atacate din perspectiva momentului de început al termenului de prescripţie extinctivă şi menţinerea soluţiei primei instanţe de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în speţă, tribunalul a apreciat că momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie este reprezentat de datele emiterii titlurilor de conversie - 2 iulie 2010 şi 12 august 2010.

Astfel, a apreciat că susţinerea recurentului-reclamant potrivit căreia inexistenţa atribuţiilor în procesul de acordare a despăgubirilor ar fi condus la imposibilitatea cunoaşterii de către acesta a producerii faptei ilicite şi a prejudiciului este neîntemeiată, având în vedere că, atâta vreme cât decizia emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cât şi titlul de conversie erau comunicate unei entităţi pe care Statul Român o gestiona (Fondul Proprietatea), acestea puteau fi atacate în condiţiile Legii nr. 554/2004, conform art. 19 din capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Ca atare, a constatat că, având în vedere că recurentul-reclamant trebuia să cunoască prejudiciul şi pe cel care răspunde de producerea lui anterior efectuării controlului de către Curtea de Conturi şi anterior pronunţării hotărârii nr. 2767 din data de 17 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rezultă că dreptul de a chema în judecată persoana responsabilă s-a născut chiar din momentul emiterii titlurilor de conversie, 2 iulie 2010 şi 12 august 2010.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a apreciat că sunt nefondate susţinerile recurentului-reclamant prin care acesta a afirmat incidenţa în cauză a momentului subiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă (prin raportare la adresa nr. x/2021), având în vedere că partea putea şi avea posibilitatea să cunoască existenţa faptei şi a prejudiciului la data emiterii titlurilor de conversie (dată reţinută de către tribunal ca reprezentând momentul de început al termenului de prescripţie extinctivă).

Ca atare, în condiţiile limitelor de învestire prin apelul formulat, curtea de apel a reţinut că la momentul emiterii titlurilor de conversie, apelantul-reclamant putea să cunoască paguba produsă bugetului de stat şi persoana răspunzătoare de producerea acesteia.

Prin urmare, instanţa de apel a confirmat cele reţinute de către tribunal şi, în plus, în urma propriei analize a susţinerii referitoare la imposibilitatea statului de a cunoaşte existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului, a arătat că, din momentul emiterii decizie de despăgubire, reprezentanţii Ministerului Economiei şi Finanţelor nu doar că puteau să cunoască existenţa unei eventuale fapte ilicite şi a unui prejudiciu, dar aveau şi obligaţia/atribuţia legală să sesizeze din acel moment dacă au existat anumite neregularităţi în derularea procedurilor administrative de evaluare, având mecanismele legale şi administrative pe care le-a reglementat în acest sens.

Totodată, a apreciat că este lipsit de relevanţă faptul că în anul 2021 recurentului-reclamant i s-a adus la cunoştinţă de către intimata-pârâtă întinderea exactă a prejudiciului, din moment ce statul dispunea de suficiente elemente pentru a concluziona că i s-a produs o pagubă (prin supraevaluarea imobilului) cel mai târziu la momentul finalizării controlului Curţii de Conturi din 2013.

Astfel, fără a contrazice cele reţinute de către tribunal în sensul că, în speţă, termenul de prescripţie era împlinit la momentul promovării acţiunii, prin raportare la data emiterii titlurilor de conversie, instanţa de apel, ţinând cont de limitele efectului devolutiv, determinate de ceea ce s-a apelat, a oferit propria motivare care să susţină soluţia de menţinere a hotărârii pronunţate în primă instanţă, aceea de respingere a acţiunii formulate de către recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor ca fiind prescrisă.

Întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în cazul în care se adoptă soluţia primei instanţe, în motivarea deciziei, instanţa de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanţe şi să le însuşească sau poate să prezinte propriile argumente în susţinerea aceleiaşi soluţii pronunţate în cauză.

Nu se poate reţine existenţa unei contradicţii între considerentele şi dispozitivul deciziei atacate, în condiţiile în care concluzia la care a ajuns instanţa de apel, în urma propriului raţionament, nu este diferită de cea reţinută de către prima instanţă, respectiv aceea că, la data formulării acţiunii, termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune era împlinit, împrejurare faţă de care în mod firesc şi legal curtea de apel a menţinut soluţia tribunalului de respingere a acţiunii recurentului-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor, ca fiind prescrisă, şi a respins apelul ca nefondat.

Aşadar, faptul că instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca prescrisă, şi prin expunerea unor constatări proprii, nu relevă existenţa unor motive contradictorii apte a se circumscrie cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de apel, în raport de prevederile art. 479 C. proc. civ., fiind în drept să valideze, să substituie sau să completeze motivarea primei instanţe cu propriile considerente şi, în mod evident, să respingă apelul, în condiţiile în care, în urma analizei efectuate, a rezultat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe.

Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul în care instanţa de control judiciar a apreciat că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire, însă de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operaţiuni administrative ce viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale, procedură în care au fost implicate instituţii cu atribuţii proprii ce nu se aflau într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Criticile astfel formulate sunt nefondate.

Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancţionat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanţă izvorât din săvârşirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului situat în municipiul Bucureşti, cu nerespectarea standardelor internaţionale, prin evaluatori autorizaţi, la nivelul anului 2010, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii intimatei-pârâte.

În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 7627 din data de 29 ianuarie 2010 (conţinând titluri de despăgubiri) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarilor C., E. B. şi D., în temeiul căreia, apoi, au fost eliberate titlurile de conversie în acţiuni nr. 821.1, nr. 821.2, nr. 1532.1, nr. 1532.2 nr. 821.3 şi nr. 1532.3 din data de 2 iulie 2010 şi nr. 1015 din data de 12 august 2010 de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Fiind vorba de un dreptul de creanţă circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2009, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piaţă a proprietăţii imobiliare evaluate, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că recurentul-reclamant putea şi trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de producerea acesteia încă de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, arătând şi că statul dispunea de suficiente elemente pentru a concluziona că i s-a produs o pagubă cel mai târziu la momentul finalizării controlului Curţii de Conturi din 2013.

A reţinut că, la momentul emiterii titlurilor de conversie (apreciat de către tribunal ca fiind reperul de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă), recurentul-reclamant putea să cunoască paguba produsă bugetului de stat şi persoana răspunzătoare de producerea acestuia.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Aşa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, şi un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi al celui al cunoaşterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege - 3 ani -, aplicabil speţei, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite acesteia să acţioneze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită (data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea), legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii prescripţiei extinctive, adică scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x/18 ianuarie 2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona înaintea datei respective, întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului despre care a luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10 din data de 10 octombrie 2013.

Susţinerea recurentului-reclamant nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive, pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona.

Nu poate fi primită nici critica prin care recurentul-reclamant susţine interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954 sub aspectul răspunderii directe a statului doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, nu şi pentru fapte ce aparţin instituţiilor faţă de care nu se află într-un raport de dependenţă.

În această privinţă, instanţa de apel a reţinut că statul este reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în procedura administrativă de restituire a imobilele preluate abuziv în perioada comunistă, instituită prin legile speciale de reparaţie, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale, prin adoptarea actelor normative de organizare şi funcţionare, şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Prin urmare, statul, în raport cu proprii săi agenţi, trebuie să manifeste acelaşi nivel de vigilenţă care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligenţă în desfăşurarea procedurii de evaluare şi acordare a despăgubirilor, trebuie să se supună aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilităţii de a obţine protecţia juridică prin exercitarea dreptului material la acţiune.

Cum în cazul particular al speţei în care se pune problema constatării existenţei unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredinţat administrarea unei activităţi ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere mutatis mutandis, dezlegările conţinute în decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raţionamentul logico-juridic al instanţei supreme cu privire la instituţia prescripţiei extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curţii de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.

Astfel, prin decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860 din data de 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că:

"actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că:

"nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului" (par. 54).

Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate" (par. 57).

Instanţa supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei şi nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.

"Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive" (par. 61).

Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive" (par. 62), iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi, respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripţie indicând drept moment de început al curgerii prescripţiei pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x din data de 18 ianuarie 2021, decurgând din diferenţele de valoare a imobilului expertizat.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Se reţine că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi 2 reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e) din lege.

De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele şi pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanţă împotriva statului şi era valorificat prin conversia acestuia în acţiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ -, ce a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, astfel că putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate.

Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea chiar la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant putea şi trebuia să facă verificări cu privire la acurateţea şi legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunţate în această materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligenţă necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea şi trebuia să fie identificată.

În acest interval maxim, socotit de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, recurentul-reclamant putea şi trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind prin urmare momentul care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Aşadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurent să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripţiei, aplicabil speţei, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate acele elemente care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze (data la care debitorul împotriva căruia şi-a îndreptat acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă - 2021).

În aceşti termeni, demersul judiciar al recurentului-reclamant reprezintă unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 188A din data de 10 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 188A din data de 10 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2023.