State recourse for overvalued land compensation: limitation period starts at issuance of compensation title despite subsequent discovery of damage extent

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 7 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 4.945.945 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea de 5.103.000 reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/2009 şi suma de 157.055 RON - stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului teren extravilan în suprafaţă de 285.000 m.p. situat pe raza municipiului Urziceni, judeţul Ialomiţa, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.

La data de 1 februarie 2022, pârâta a depus la dosar cerere de chemare în garanţie a A. S.A. şi B..

În şedinţa publică din data de 4 februarie 2022, tribunalul a respins cererea de chemare în garanţie ca tardiv formulată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 244 din data de 18 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, având ca obiect "pretenţii", ca prescrisă.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1353A din data de 10 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva sentinţei civile nr. 244 din data de 18 februarie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1353A din data de 10 octombrie 2022, a declarat recurs reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român.

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2021, la data de 25 aprilie 2023, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului de judecată nr. 2.

I.6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 9 iunie 2023, a fost acordat termen de judecată la data de 10 octombrie 2023, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

I.7. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivului de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Susţinând nelegalitatea hotărârii recurate în temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi art. 2528 C. civ.

În opinia recurentului-reclamant, în aplicarea textului legal, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât existenţa pagubei, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este momentul emiterii deciziei de despăgubire.

A subliniat că o condiţie esenţială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală o reprezintă existenţa unui prejudiciu, care, pentru a putea fi reparat, trebuie să fie cert, direct, personal, să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim şi să nu fi fost reparat încă.

Totodată, a susţinut că, atât timp cât instanţa de fond a calificat cererea în despăgubiri ca fiind una de drept comun, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 C. civ., faţă de prevederile art. 25 alin. (2), art. 35 şi 37 din Decretul nr. 31/1954, transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi.

Privitor la răspunderea statului, a considerat că sunt aplicabile normele dreptului public, acesta având răspundere directă doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, neputând fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

În opinia recurentului-reclamant, chiar dacă intimata-pârâtă şi organul emitent al deciziei de despăgubire şi al titlurilor de conversie s-au aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului, din moment ce, pe de o parte, este vorba despre persoane juridice de sine-stătătoare, cu atribuţii diferite, iar, pe de altă parte, nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat un indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să se justifice exercitarea unui eventual control, ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare existentă între minister şi intimata-pârâtă.

Mai mult, a arătat că, şi în situaţia în care ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii intimate-pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10 din data de 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea, cu certitudine, a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea mai multor operaţiuni: verificarea, prin intermediul unu expert autorizat ANEVAR, a tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu consecinţa identificării rapoartelor de evaluare întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare; reevaluarea, de către un expert evaluator autorizat ANEVAR, a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, în vederea stabilirii prejudiciului produs.

De asemenea, a susţinut că, din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză; raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între intimata-pârâtă şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.

În opinia recurentului-reclamant instanţa de apel în mod eronat a reţinut că ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data de 19 februarie 2020, data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x din data de 18 februarie 2020, emise de partea adversă, privind diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionare recursului în interesul legii, din moment ce aceasta vizează o altă materie de drept, respectiv o reglementare specială, de dreptul muncii, în condiţiile în care, în speţă, este aplicabil dreptul comun.

I.8. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Totodată, a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, excepţie care a fost calificată de către instanţă ca fiind o apărare pe fondul căii de atac.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentul-reclamant, iar acesta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), recurentul-reclamant a pretins caracterul nelegal al deciziei atacate prin prisma încălcării şi aplicării eronate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, respectiv a art. 2528 C. civ., în sensul în care instanţa de control judiciar a apreciat că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât şi pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al datei emiterii deciziei de despăgubire, însă de la momentul indicat nu se putea stabili nici măcar existenţa pagubei, iar întinderea acesteia putea fi cuantificată doar în urma parcurgerii unor operaţiuni administrative ce viza verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, expertizarea şi reevaluarea imobilelor în concordanţă cu standardele internaţionale, procedură în care au fost implicate instituţii cu atribuţii proprii ce nu se aflau într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.

Criticile astfel formulate sunt nefondate.

Înalta Curte constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi sancţionat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanţă izvorât din săvârşirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor constând în întocmirea unui raport de supraevaluare a imobilului situat în municipiului Urziceni, judeţul Ialomiţa, cu nerespectarea standardelor internaţionale, prin evaluatori autorizaţi, la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii intimatei-pârâte.

În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. 7849/FF din data de 2 iulie 2009 (conţinând titlul de despăgubire) de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarului B., apoi, a fost eliberat titlul de conversie în acţiuni nr. 1213 din data de 30 octombrie 2009 de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi opţiunii exprimate de către beneficiari.

Fiind vorba de un dreptul de creanţă circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin raportul întocmit la nivelul anului 2009, în baza căruia s-a plătit contravaloarea unor despăgubiri peste valoarea reală de piaţă a proprietăţii imobiliare evaluate, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a apreciat că recurentul-reclamant putea şi trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de producerea acesteia încă de la momentul emiterii deciziei de despăgubire.

Astfel, a reţinut că paguba afirmată prin cererea de chemare în judecată a fost cunoscută de către stat chiar de la momentul adoptării de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a deciziei nr. 7849/FF din data de 2 iulie 2009, prin care s-a emis titlul de despăgubire în cuantum de 5.103.000 RON, ca urmare a omologării raportului de evaluare, beneficiarul devenind, din acest moment, creditor al Statului Român; valorificarea acestei decizii, prin urmarea procedurii prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, reprezintă doar modalitatea concretă de executare a obligaţiei de plată, ce a fost asumată de Statul Român, prin Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Finanţelor, odată cu adoptarea deciziei nr. 7849/FF/02.07.2009 (titlul de despăgubire).

A mai arătat şi că tot de la momentul adoptării de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor a titlului de despăgubire, Statul Român trebuia să cunoască persoana care răspunde de ea, în sensul prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, din moment ce, prin diversele sale organe cu atribuţii de control, putea şi trebuia să exercite, înainte de emiterea titlului de despăgubire, controlul asupra modului în care a fost evaluat imobilul, pentru a stabili dacă acesta a fost sau nu supraevaluat.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Aşa cum rezultă din textul citat, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, şi un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Textul de lege se referă doar la momentul cunoaşterii pagubei nu şi al celui al cunoaşterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege - 3 ani -, aplicabil speţei, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului şi să acţioneze pentru recuperarea acestuia.

Totodată, se observă că legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite acesteia să acţioneze.

Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită (data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea), legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalităţii prescripţiei extinctive, adică scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x din data de 18 februarie 2020, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa diferenţelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaţionale, recurentul-reclamant a susţinut că nu a putut acţiona înaintea datei respective (19 februarie 2020), întrucât nu cunoştea întinderea prejudiciului.

Susţinerea recurentului-reclamant nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi, respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive, pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona.

Nu poate fi primită nici critica prin care recurentul-reclamant susţine interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954 sub aspectul răspunderii directe a statului doar pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, nu şi pentru fapte ce aparţin instituţiilor faţă de care nu se află într-un raport de dependenţă.

În această privinţă, instanţa de apel a reţinut că statul este reprezentat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în procedura administrativă de restituire a imobilele preluate abuziv în perioada comunistă, instituită prin legile speciale de reparaţie, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale, prin adoptarea actelor normative de organizare şi funcţionare, şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.

Or, statul, în raport cu proprii săi agenţi, trebuie să manifeste acelaşi nivel de vigilenţă care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligenţă în desfăşurarea procedurii de evaluare şi acordare a despăgubirilor, trebuie să se supună aceluiaşi regim sancţionator ca orice alt participant la circuitul civil constând în excluderea posibilităţii de a obţine protecţia juridică prin exercitarea dreptului material la acţiune.

Cum în cazul particular al speţei în care se pune problema constatării existenţei unor eventuale pagube cauzate de cel căruia i s-a încredinţat administrarea unei activităţi ce implică folosirea resurselor financiare ale celui care se pretinde păgubit, trebuie avute în vedere mutatis mutandis, dezlegările conţinute în decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, chiar dacă au ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raţionamentul logico-juridic al instanţei supreme cu privire la instituţia prescripţiei extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curţii de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie.

Astfel, prin decizia nr. 19 din data de 3 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 860 din data de 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii raportate la cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă şi ale art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, a stabilit că:

"actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Sub aspectul curgerii prescripţiei extinctive, prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că:

"nu are relevanţă constatarea făcută şi comunicată de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, deoarece controlul constată doar abaterile sau neregularităţile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziţie de către instituţia supusă controlului" (par. 54).

Or, "paguba constatată, preexistentă raportului Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entităţii controlate" (par. 57).

Instanţa supremă a mai statuat că "paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare ale entităţii controlate, care, potrivit legii, trebuia să declanşeze mecanisme interne în ceea ce priveşte controlul de gestiune financiară, precum controlul de legalitate, controlul financiar preventiv, controlul financiar intern sau auditul" (par. 58), context în care constatările Curţii de Conturi sau ale unui alt organ cu atribuţii de control, precum şi măsurile dispuse în sarcina entităţii controlate fiind obligatorii exclusiv pentru aceasta din urmă, în condiţiile în care raportul de control constată doar producerea pagubei şi nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei debitorului, acest izvor fiind actul sau faptul juridic care a generat paguba invocată.

"Cum prescripţia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curţii de Conturi sau al unui alt organ cu atribuţii de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziţie legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive" (par. 61).

Înalta Curte a mai arătat că actul de control nu poate reprezenta "nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive" (par. 62), iar a susţine că momentul curgerii termenului de prescripţie este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi ar însemna a se lăsa lipsită de eficienţă însăşi instituţia prescripţiei, care sancţionează pasivitatea în exerciţiul dreptului subiectiv, ce nu poate fi justificată de entitatea controlată prin necunoaşterea şi neaplicarea dispoziţiilor legale.

În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi, respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripţie indicând drept moment de început al curgerii prescripţiei pe cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă, prin transmiterea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a adresei nr. x din data de 18 februarie 2020, decurgând din diferenţele de valoare a imobilului expertizat.

Recurentul-reclamant ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.

Se reţine că stabilirea despăgubirilor în cadrul procedurii acordării măsurilor de despăgubire instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componenţă făceau parte preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi 2 reprezentanţi ai Ministerului Finanţelor Publice - art. 13 alin. (1) lit. e) din lege.

De asemenea, titlul de despăgubiri emis, în numele şi pe seama Statului Român, încorpora dreptul de creanţă împotriva statului şi era valorificat prin conversia acestuia în acţiuni la Fondul Proprietatea - art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ -, ce a funcţionat sub forma unei societăţi de investiţii, deţinută iniţial în întregime de Statul Român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite - art. 7 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Cu privire la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, se reţine că aceasta este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, şi trecută în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor, situaţie confirmată prin art. 13 alin. (4) prin H.G. nr. 34/2009 şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din data de 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.

Având în vedere acest ansamblu normativ, faţă de atribuţiile ce reveneau deopotrivă recurentului-reclamant şi intimatei-pârâte în procedura de evaluare şi acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, faţă de relaţia de subordonare a instituţiei pârâte faţă de reclamant, existentă la data săvârşirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare şi, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, astfel că putea şi trebuia să acţioneze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate.

Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existenţa pagubei şi a celui care răspunde de ea chiar la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant putea şi trebuia să facă verificări cu privire la acurateţea şi legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunţate în această materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligenţă necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea şi trebuia să fie identificată.

În acest interval maxim, socotit de la data săvârşirii faptei ilicite reclamate, recurentul-reclamant putea şi trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, acesta fiind prin urmare momentul care marchează şi momentul de început al curgerii prescripţiei extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani.

Aşadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptăţeşte pe recurentl-reclamant să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripţiei, aplicabil speţei, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate acele elemente care l-ar fi îndreptăţit să acţioneze (data la care debitorul împotriva căruia şi-a îndreptat acţiunea îl încunoştinţează că ar avea o creanţă - 2020).

În aceşti termeni, demersul judiciar al recurentului-reclamant reprezintă unul care, pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, însăşi finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei civile nr. 1353A din data de 10 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanţelor în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei civile nr. 1353A din data de 10 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2023.