Civil liability for state tax audits: appeal nullity for failure to articulate legal grounds versus factual challenges to evidence

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia I civilă, la data de 6 decembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale, întrucât a fost prejudiciat prin întocmirea de acte de control fiscale netemeinice, bazate pe fapte inexistente, fiindu-i nerespectat dreptul la demnitate, iar organele de control şi-au exercitat drepturile în mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe; cu cheltuieli de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Arad, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 67 din data de 24 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, având ca obiect pretenţii.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă

Prin decizia civilă nr. 295 din data de 2 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a respins, ca neîntemeiate, apelul principal declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 67 din data de 24 martie 2022 pronunţate de Tribunalul Arad, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, şi apelul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii. A respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Cerea de recurs

Împotriva deciziei civile nr. 295 din data de 2 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă au declarat recurs principal reclamantul A. şi recurs incident pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad.

II.1.1. Recursul principal declarat de reclamantul A.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii instanţei, în sensul admiterii în totalitate a pretenţiilor formulate, cu cheltuieli de judecată.

Astfel, după o scurtă prezentare a situaţie de fapt, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a respins calea de atac pe care a promovat-o motivând că nu a făcut dovada existenţei prejudiciului suferit, a faptei ilicite, a raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită, prejudiciu şi culpa prepusului, precum şi lipsa nominalizării persoanei prepusului care ar fi produs paguba, chestiuni contrare înscrisurilor pe care le-a depus în probaţiune, precum şi art. 41 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - necesitatea acordării unei satisfacţii echitabile pentru prejudiciul moral suferit.

A susţinut că faptele ilicite ale părţii adverse există, sunt probate de hotărârile depuse în probaţiune, iar prejudiciul este probat prin faptul că i-au fost puse în sarcină obligaţii nereale timp de şapte ani (2013-2020), în condiţiile în care a fost tranşat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, prin soluţia data, că fapta de care a fost acuzat nu există, adică suma uriaşă pusă în sarcina sa nu a fost reală; aceste elemente sunt cuprinse în prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ., coroborate cu art. 1373 C. civ., care sunt aplicabile chiar dacă nu a nominalizat cine sunt prepuşii părţii adverse.

Recurentul-reclamant a arătat şi că obligaţiile nereale care i-au fost puse în sarcină l-au alarmat, producându-i o stare de nelinişte şi de tulburare, care îl îndreptăţeşte la repararea prejudiciului moral suferit prin plata sumei de bani solicitată, întrucât orice prejudiciu dă dreptul la a fi reparat indiferent cine este subiectul acestei răspunderi, în cazul de faţă fiind Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în calitate de comitent pentru faptele prepuşilor săi; răspunderea delictuală rezultă din materialul probator depus, chiar dacă nu a purces la cercetarea fiecărui prepus în parte, partea adversă fiind în măsură să exercite acţiune în regres împotriva celor vinovaţi.

Criticând cele reţinute de către instanţa de apel în sensul că nu a indicat prepusul în concret şi datorită acestui fapt nu se poate admite acţiunea sa, întrucât atunci nu am avea o indicare a prejudiciului, solicită a se observa că a indicat pretenţiile sale, tocmai acea sumă fiind prejudiciul, respectiv suma care i-ar da satisfacţie pentru situaţia produsă de fapta părţii adverse prin prepuşii săi.

A subliniat recurentul-reclamant că fapta ilicită este tocmai întocmirea acelor acte administrative de control, prin care s-au stabilit în sarcina societăţii administrate valori nereale şi fără să existe în patrimoniul acesteia, care mai mult, avea şi activitatea suspendată.

Totodată, a susţinut şi că, în speţă, culpa prepusului reiese din actele administrative întocmite greşit, acestea fiind anulate, atât în materie penală cât şi în cea civilă, valorile invocate ca debite împotriva sa, de 19.929.500 RON, fiind fără temei şi au avut consecinţa producerii de nelinişte şi tulburare, cu efecte grave asupra sănătăţii şi demnităţii sale.

În opinia recurentului-reclamant, elementul esenţial pentru definirea raportului de prepuşenie îl reprezintă nu atât subordonarea prepusului, ci faptul că acesta a acţionat sub autoritatea şi în interesul comitentului, în beneficiul acestuia şi cu mijloacele furnizate de el; prin această interpretare se extinde considerabil sfera persoanelor responsabile de prejudiciul produs, ceea ce reprezintă un veritabil avantaj pentru victima care urmăreşte obţinerea reparaţiei, nicidecum restrângerea acestui drept ca urmare a faptului că nu a identificat în concret cine sunt prepuşii şi din care structură a comitentului fac parte, chestiune care rămâne la îndemâna părţii adverse pentru acţiunea sa în regres.

II.1.2. Recursul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului incident şi respingerea acţiunii ce formează obiectul prezentului dosar, faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor, pe calea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În susţinerea inadmisibilităţii acţiunii a arătat că recurentul-reclamant a demarat un proces în răspundere civilă delictuală, considerând că ar fi incidente în cauză răspunderea pentru fapta proprie (art. 1357 C. civ.) şi răspunderea comitentului pentru prepuşi (art. 1373 C. civ.), în legătură cu cele trei dosare menţionate în acţiunea introductivă de instanţă (dosarul penal nr. x/2015, dosarul nr. x/2013 şi dosarul nr. x/2016).

A precizat că, excluzând dosarul nr. x/2016, în toate dosarele, calitatea de parte au avut-o atât recurentul-reclamant, cât şi ceilalţi doi asociaţi ai B. S.R.L., respectiv C. şi D.; atât sesizarea penală nr. 16993 din data de 4 decembrie 2012 a Activităţii de inspecţie Fiscală din cadrul A.J.F.P. Arad (care stă la baza dosarului penal nr. x/2015), cât şi cererea de atragere a răspunderii nr. 19678 din data de 6 ianuarie 2015 a A.J.F.P. Arad (care stă la baza dosarului nr. x/2013) au fost formulate în contradictoriu cu administratorul şi asociaţii B. S.R.L., respectiv recurentul-reclamant, C. şi D..

Recurentul-pârât a menţionat şi că doar decizia nr. 283 din data de 8 aprilie 2013, de atragere a răspunderii solidare a administratorului cu debitorul declarat insolvabil B. S.R.L. (care stă la baza dosarului nr. x/2016), a fost emisă de fosta Direcţie Generală a Finanţelor Publice Arad doar în contradictoriu cu recurentul-reclamant, deoarece acesta a avut calitatea de administrator al societăţii.

A mai arătat recurentul-pârât şi că partea adversă a invocat în susţinerea acţiunii art. 15 C. civ., referitor la abuzul de drept, care nu este incident în prezenta cauză, precum şi art. 72 C. civ. cu privire la respectarea demnităţii persoanei, omiţând însă faptul că art. 72 face trimitere la art. 75 C. civ., care prevede, la alin. (1), că:

"Nu constituie o încălcare o drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte."

Totodată, a invocat faptul că, printre cauzele exoneratoare de răspundere, dispoziţiile art. 1353 C. civ. prevăd că:

"Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv."

Făcând trimitere la cele patru condiţii ce se impune a fi întrunite cumulativ pentru antrenarea răspunderii civile delictuale (prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile), a arătat că acestea trebuie dovedite de către cel care se consideră îndreptăţit să obţină repararea prejudiciului, însă, în speţă, aceste condiţii nu sunt dovedite de către recurentul-reclamant, astfel că acţiunea promovată de către acesta este inadmisibilă.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la formularea prezentei acţiuni, a arătat că a invocat-o în raport de momentul/momentele la care soluţiile din dosarele la care face referire recurentul-reclamant au rămas definitive, respectiv raportat la momentul emiterii actului administrativ, în cazul dosarului nr. x/2016

Astfel, în legătură cu dosarul nr. x/2015, a susţinut că termenul de prescripţie este cel general, de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., care a început să curgă, în opinia sa, de la data soluţionării definitive a dosarului, respectiv de la data pronunţării încheierii penale nr. 16 din data de 29 aprilie 2015 de Tribunalul Arad, ceea ce înseamnă că termenul de prescripţie pentru acţiunea în eventuale despăgubiri s-a împlinit în anul 2018.

Referitor la dosarul nr. x/2013, a apreciat că termenul de prescripţie este cel general, de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., care a început să curgă de la data soluţionării definitive a dosarului, respectiv de la data pronunţării deciziei civile nr. 304 din data de 7 aprilie 2016 de Curtea de Apel Timişoara, termenul de prescripţie pentru acţiunea în eventuale despăgubiri împlinindu-se în anul 2019.

De asemenea, a considerat că este prescris şi dreptul recurentului-reclamant de a formula acţiunea pentru repararea pretinsei pagube aduse acestuia, în dosarul nr. x/2016, având în vedere că decizia nr. 283 a fost emisă la data de 8 aprilie 2013, precum şi dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În subsidiar, pe fondul cauzei şi cu privire la daunele morale pretinse, în esenţă, a susţinut că expunerea unor critici faţă de actele emise de organele fiscale şi faptul că recurentul-reclamant a avut parte de soluţii favorabile în cele trei dosare la care face referire în acţiune nu sunt suficiente pentru a se considera că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, toate acestea fiind lipsite de o dimensiune concretă câtă vreme nu se identifică dispoziţiile legale de drept material şi procesual care ar fi fost încălcate, respectiv faptele ilicite, precum şi existenţa unui prejudiciu concret cauzat de aceste fapte.

În măsura în care se va aprecia întemeiat capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, solicită a se observa caracterul nerezonabil al acestora, inclusiv din perspectiva jurisprudenţei în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

II.2. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad a formulat întâmpinare la recursul principal declarat de reclamantul A., prin care a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat, şi menţinerea hotărârilor tribunalului şi a instanţei de apel, ca fiind temeinice şi legale, precum şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON.

A susţinut că răspunderea civilă de drept comun pentru fapta proprie, care este o formă subiectivă de răspundere, în care obligaţia de reparare a prejudiciului este condiţionată de culpa autorului faptei ilicite, fiind incompatibilă cu calitatea statului de autor al faptei ilicite.

Astfel, a arătat că, în materia raporturilor de drept civil, statul nu participă, de regulă, direct şi nemijlocit, ci prin intermediul organelor şi organizaţiilor de stat - organele puterii legislative, executive şi judecătoreşti, instituţii bugetare, regii autonome de interes naţional etc. - dotate cu personalitate juridică şi răspundere juridică proprie; există şi anumite situaţii, în care statul participă şi direct, proprio nomine, în calitate de persoană juridică, ca titular de drepturi şi obligaţii civile, în diverse raporturi juridice civile, însă asemenea situaţii trebuie prevăzute expres de lege, ceea ce nu este cazul în privinţa răspunderii generale pentru fapta proprie.

Totodată, a apreciat şi că în mod corect s-a constatat că nici răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, reglementată de art. 1373 C. civ., nu este incidenţă în speţă.

Astfel, a invocat faptul că, pentru a fi angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, se cer a fi întrunite, cumulativ, condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a prepusului: existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite a prepusului, existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa prepusului în săvârşirea faptei ilicite.

A menţionat şi că, pe lângă condiţiile generale, cumulativ cu acestea, se cer a fi întrunite şi două condiţii speciale: existenţa raportului de prepuşenie şi prepusul să fi săvârşit fapta în exercitarea atribuţiilor ce i-au fost încredinţate sau cu scopul îndeplinirii funcţiilor acordate. Or, recurentul-reclamant nu a indicat persoana prepusului, limitându-se a se referi la "faptele angajaţilor săi", punând astfel instanţa în imposibilitatea de a verifica îndeplinirea, pe fond, a condiţiilor generale şi speciale arătate mai sus.

Recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de către recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, prin care a combătut apărările părţii adverse, reluând susţinerile cuprinse în cererea de recurs.

Totodată, a solicitat respingerea recursului incident, ca inadmisibil, întrucât acesta nu tinde, în opinia sa, la schimbarea hotărârii instanţei de apel.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2021, la data de 1 martie 2023, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare completului nr. 2.

După efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 22 mai 2023, în temeiul art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost stabilit termen de judecată la data de 10 octombrie 2023, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursurilor, urmând a analiza cu prioritate excepţia nulităţii recursului principal pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocate din oficiu.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

II.4.1. Recursul principal declarat de reclamantul A.

În condiţiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului prin raportare la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Totodată, Înalta Curte reţine că pot forma obiect al cercetării judecătoreşti în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecăţii în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Prin urmare, cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalităţii acesteia, o atare analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării unor motive de nelegalitate dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligaţie care revine, sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

În speţă, recurentul-reclamant a susţinut incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă această invocare este una formală, întrucât, prin dezvoltarea motivului de recurs, partea nu a adus critici concrete de nelegalitate deciziei recurate, ci a pus în discuţie aspecte care vizează situaţia de fapt a speţei şi aprecierea probelor.

Pentru a genera o analiză a deciziei recurate din perspectiva motivului de casare invocat, recurentul-reclamant trebuia să indice punctual în ce sens instanţa de apel a făcut o interpretare sau aplicare greşită a normelor de drept material pretins a fi nesocotite, însă partea nu a procedat în această modalitate, ci a afirmat că răspunderea civilă delictuală rezultă din probatoriul administrat.

În esenţă, deşi pare să afirme interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) şi art. 1373 C. civ., recurentul-reclamant a invocat faptul că faptele ilicite sunt probate de hotărârile judecătoreşti pe care le-a depus la dosar, iar prejudiciul este dovedit prin faptul că i-au fost puse în sarcină obligaţii nereale, care l-au alarmat, producându-i o stare de nelinişte şi de tulburare, fără a avea vreo relevanţă faptul că nu a indicat în concret prepusul, precum şi că, în speţă, culpa prepusului reiese din actele administrative întocmite greşit.

Ca atare, Înalta Curte constată că deşi recurentul-reclamant invocă nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul interpretării şi aplicării eronate de către instanţa de apel a dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală şi răspundere comitenţilor pentru faptele prepuşilor, dezvoltă această critică argumentând că, din probele de care a înţeles să se folosească şi din situaţia de fapt prezentată, rezultă răspunderea civilă delictuală a părţii adverse.

Or, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate şi la stabilirea unei alte situaţii de fapt.

Cu alte cuvinte, criticile recurentului-reclamant vizând situaţia de fapt şi valoarea dată probelor administrate în cauză de instanţele de fond, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor impuse de lege a fi îndeplinite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, nu se încadrează în niciun motiv de nelegalitate, şi nu doar în cel invocat, nevizând legalitatea deciziei recurate, ci temeinicia acesteia.

În aceleaşi coordonate se situează şi susţinerea vizând nesocotirea art. 41 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în contextul în care dezvoltarea acestei critici este comună cu cea prin care se susţine că în mod eronat instanţa de apel a reţinut neîntrunirea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale, care vizează aprecierea probelor de către instanţa de apel şi situaţia de fapt a speţei, nefiind aptă de încadrare în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de lege, astfel cum s-a reţinut anterior.

Nici cele susţinute de recurentul-reclamant din perspectiva raportului de prepuşenie nu pot fi circumscrise vreunuia dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cerinţa motivării recursului implică, în mod necesar, ca partea să formuleze critici de nelegalitate, prin raportare directă la soluţia şi motivele cuprinse în hotărârea recurată.

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să se constituie într-o critică pertinentă a hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată, pentru ca instanţa învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv.

În speţă, instanţa de apel a reţinut că, pentru a se angaja răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, este necesară întrunirea elementelor condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a prepusului, existenţa la data săvârşirii faptei a raportului de prepuşenie şi săvârşirea faptei de către prepus în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate de comitent şi a observat că partea nu a indicat care ar fi prepuşii statului în situaţia dată, iar doar cunoscând care ar fi entităţile concrete care acţionează în calitate de prepus al statului s-ar putea evalua măsura în care acestea deţin calitatea de prepus, respectiv acţionează în virtutea unor atribuţii sau funcţii încredinţate de pretinsul comitent.

Ca atare, ceea ce a reţinut, în esenţă, instanţa de apel, atunci când a apreciat că demersul recurentului-reclamant este carent prin prisma dispoziţiilor art. 1373 alin. (1) şi (2) C. civ., este faptul că acesta nu a indicat care este prepusul a cărui faptă o reclamă, iar exprimarea nemulţumirii părţii faţă de această motivare nu poate fi convertită într-un veritabil motiv de recurs, în condiţiile în care singurul argument pe care îl aduce recurentul-reclamant în combaterea celor constatate de către instanţă este reprezentat de opinia personală cu privire la esenţa raportului de prepuşenie, de natură, în opinia părţii, a extinde sfera persoanelor responsabile pentru prejudiciul produs, extindere care ar reprezenta un avantaj pentru cel care urmăreşte obţinerea reparaţiei şi nu o restrângere a dreptului la despăgubiri.

Or, pentru a permite o încadrare în motivele de casare prevăzute de lege, în sensul susţinut de către recurentul-reclamant, acesta trebuia să arate de ce cele reţinute de către instanţă denotă o interpretare şi aplicare greşită a normei de drept material invocate şi nu să îşi exprime nemulţumirea, prezentându-şi propria opinie cu privire la efectul pe care îl are în speţă împrejurarea că există mai mulţi prepuşi ai statului care ar putea fi persoane responsabile pentru prejudiciul care i-a fost cauzat.

O atare motivare a recursului nu îndeplineşte rigorile impuse de art. 488 alin. (1) Cod procedură, cele susţinute prin cererea de recurs neputând fi circumscrise vreunuia dintre motivele de casare prevăzute de acesta, întrucât nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a hotărârii recurate.

Ca atare, cum recurentul-reclamant nu au adus critici apte de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi cum, în speţa de faţă, nu pot fi reţinute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, precum şi la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului principal.

II.4.2. Recursul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad

Potrivit prevederilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile corespunzător şi în recurs, conform art. 491 alin. (1) din acelaşi act normativ, în situaţia în care recurentul principal îşi retrage recursul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, recursul incident rămâne fără efect.

Or, în cauză, aşa cum s-a arătat anterior, urmează a se constata nulitatea recursului principal declarat de reclamant, soluţie ce nu impune o analiză pe fond a motivelor de recurs, astfel încât, în aplicarea prevederilor legale anterior evocate, Înalta Curte va constata ca rămas fără efect recursul incident formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad.

Raportat la soluţia ce urmează a fi pronunţată şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ. teza finală, potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat pe fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticilor formulate prin cererile de recurs şi nici celelalte aspecte susţinute în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul principal declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 295 din data de 2 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2023.