Trademark revocation partially granted; appeal on costs dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 18 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, ca prin hotărârea ce va pronunţa să se dispună decăderea pârâtei B. S.R.L. din drepturile conferite de marca naţională nr. x din data de 2 iulie 2012 "C." pe fondul nefolosirii efective pe teritoriul României într-o perioada neîntreruptă de 5 ani raportată la data introducerii acţiunii, obligarea pârâtului Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci la radierea mărcii nr. x din data de 2 iulie 2012 din Registrul Mărcilor şi publicarea menţiunii radierii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, precum şi obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2624 din data de 20 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea şi a obligat-o pe reclamanta A. S.R.L. la plata către pârâta B. S.R.L. a sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecata, constând în onorariu de avocat.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 1064A din data de 1 iulie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2624 din data de 20 noiembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi a obligat-o pe apelanta-reclamantă la 5.000 RON către intimata-pârâtă B. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată.

I.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 430 din data de 1 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1064A din data de 1 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

I.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1717A din data de 16 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2624 din data de 20 noiembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. S.R.L. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.

A schimbat în tot sentinţa, în sensul că:

A admis în parte cererea.

A dispus decăderea pârâtei din drepturile conferite de marca nr. x din data de 2 iulie 2012 "C." cu privire la produsele încadrate în clasele 31, 32 şi 43, ca urmare a neutilizării pe o perioadă mai mare de 5 ani raportată la data cererii de chemare în judecată.

A obligat pe pârâta B. S.R.L. la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 10.683,44 RON cheltuieli de judecata în prima instanţă.

A obligat pe intimata-pârâtă B. S.R.L. la plata către apelanta-reclamanta a sumei de 5.241,32 RON cheltuieli de judecată apel şi recurs.

II. Calea de atac formulată în cauză

II.1. Cererea de recurs

Împotriva deciziei civile nr. 1717A din data de 16 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, a declarat recurs pârâta B. S.R.L.

II.2. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 6 aprilie 2023 şi a fost repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 2.

II.3. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 23 mai 2023, în temeiul art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 10 octombrie 2023, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului.

II.4. Motivele de recurs

Susţinând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi respingerea cheltuielilor de judecată, cu cheltuieli de judecata pentru acest ciclul procesual, constând în taxa de timbru şi onorariul de avocat, pentru prezentul recurs.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte acţiunea, dispunând decăderea pentru clasele 31, 32 şi 43, astfel că, în opinia sa, nu puteau fi acordate în totalitate cheltuielile de judecată.

A arătat că instanţa de apel a făcut referire la sediul procesual ales al apelantei-reclamante A. S.R.L. la D., însă la dosar nu există dovada mandatului dat acesteia, atât în recurs, cât şi în apel.

A precizat că, în cele două faze procesuale menţionate, partea adversă a fost reprezentată de domnii avocaţi E. şi F. şi nu de D..

Recurenta-pârâtă a subliniat că, în fazele procesuale amintite anterior, avocaţii intimatei-reclamante nu au solicitat cheltuieli de judecată, astfel că nu se justifică dispoziţia instanţei de apel cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel şi în recurs.

A considerat că, în condiţiile în care cheltuielile de judecată nu au fost cerute, nici chiar existenţa la dosar a dovezilor efectuării acestora nu justifică acordarea lor, cu atât mai mult cu cât acest aspect nu a fost pus în discuţia părţilor.

În opinia recurentei-pârâte, dispoziţia instanţei este nelegală, cu atât mai mult, cu cât în fazele recursului şi a apelului, în rejudecare, nu au fost cerute cheltuieli de judecată şi nici nu au fost depuse dovezi privind efectuarea lor.

Faţă de cele arătate în cuprinsul deciziile pronunţate în cauză în recurs şi în apelul după rejudecare, respectiv concluziile părţilor, a susţinut că se impune casare hotărârii atacate, în ceea ce priveşte cheltuielile acordate pentru apel şi recurs.

Recurenta-pârâtă a criticat şi dispoziţia instanţei de apel privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată din prima instanţă de 10.683,44 RON, arătând că nu cunoaşte cuantumul acestora întrucât acest aspect nu a fost discutat în şedinţă publică şi nici nu i-a fost comunicat de către partea adversă.

A mai arătat recurenta-pârâtă şi că instanţa nu a procedat la o apreciere a cuantumului cheltuielilor de judecată prin raportare la munca depusă de avocat şi la celelalte criterii prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, atât timp cât acţiunea a fost admisă în parte, curtea de apel era obligată să facă şi ajustarea acestora proporţional cu admiterea acţiunii şi nu să le acorde în integralitate.

Totodată, a invocat faptul că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unui aspect necerut de către părţi - părţile solicitând cheltuieli de judecată pe cale separată - şi fără a crea spaţiul procesual al discutării în contradictoriu a acestui aspect.

În susţinerea recursului promovat, recurenta-pârâtă a făcut referire şi la decizia nr. 76 din data de 15 noiembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, arătând că prin aceasta s-a reţinut că: «96. Nu este lipsit de relevanţă a menţiona că însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat, în timp, decizii de speţă prin care a dat dezlegare acestei chestiuni de drept. Cu titlu de exemplu, prin Decizia nr. 1.286 din 10 iunie 2021 pronunţată de secţia I civilă, nepublicată, ca urmare a admiterii recursurilor declarate de reclamant şi intervenienţi, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel. În considerentele deciziei s-a statuat, cu privire la cererea recurenţilor de a le fi acordate cheltuieli de judecată în recurs, că " . . . . . . . . . .atâta vreme cât, ca o consecinţă a admiterii recursurilor, soluţia pronunţată este aceea de casare a deciziei atacate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, soluţionarea în recurs a cererilor recurenţilor privitoare la cheltuielile de judecată nu se justifică, acestea urmând a fi analizate şi soluţionate cu ocazia rejudecării apelului. Este de avut în vedere că doar la acest moment procesual se va putea cunoaşte pe deplin măsura în care pârâtul (...9 a căzut în pretenţii, putându-se determina în mod riguros întinderea culpei sale procesuale şi, deci, întinderea obligaţiei sale de a suporta cheltuielile de judecată". Ar rezulta, aşadar, că obligarea la plata cheltuielilor de judecată este permisă în acele etape procesuale în care are loc o soluţionare a pricinii pe fondul ei sau chiar în baza unei excepţii procesuale, însă nu şi în etapele intermediare ale judecăţii în care, prin raportare la specificul soluţiei pronunţate, nu s-ar putea încă determina nici partea care a pierdut, nici partea care a câştigat procesul, litigiul nefiind încă tranşat.»

II.5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-reclamantă A. S.R.L. la D. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă.

Cu privire la motivul de recurs prin care recurenta-pârâtă a susţinut că deşi pe fond acţiunea a fost admisă în parte, instanţa a obligat-o la plata integrală a cheltuielilor de judecată, a arătat că judecătorul nu este obligat în toate cazurile să acorde doar o parte din cheltuielile de judecată efectuate de partea căreia i s-a admis acţiunea în parte.

A apreciat că, potrivit art. 453 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul cauzei are un drept de apreciere asupra cuantumului cheltuielilor de judecată la care obligă adversarul celui căruia i s-a admis în parte acţiunea, astfel, dacă pentru partea din acţiune care nu a fost admisă nu au fost necesare cheltuieli distincte (fie şi numai pentru taxa de timbru), precum în cauza de faţă, nu este obligatorie acordarea doar a unei părţi din cheltuielile efectuate.

În plus, a arătat că acţiunea nu a avut capete de cerere distincte, cu posibilitatea identificării cheltuielilor de judecată pentru soluţionarea fiecărui capăt de cerere, ci a avut ca obiect decăderea recurentei-pârâte din dreptul de a folosi o marcă, decădere care s-a pronunţat pentru cvasitotalitatea claselor pentru care fusese înregistrată, ceea ce face, practic, imposibilă determinarea părţii din cheltuieli care ar fi trebuit să nu fie acordată.

Cu privire la critica prin care s-a susţinut că nu ar fi fost solicitate cheltuielile de judecată, prioritar, a apreciat că aceasta nu se poate încadra în punctul 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond, a susţinut caracterul nefondat al acesteia, precizând că a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în toate etapele judecăţii, iar cu privire la cheltuielile constând în onorariile avocaţilor care au reprezentat-o la judecata în primul recurs şi la rejudecarea apelului s-a precizat în dezbateri că acestea vor fi solicitate pe cale separată.

Intimata-reclamantă a arătat că nu se verifică nici susţinerea părţii adverse potrivit căreia nu au fost depuse dovezile cheltuielilor de judecată în apel şi în recurs şi indică punctual care sunt înscrisurile care vin în dovedirea acestora.

Totodată, a subliniat şi că recurenta-pârâtă a avut posibilitatea de a lua cunoştinţă de cuantumul cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă, în contextul în care nimic nu a împiedicat-o pe aceasta să studieze dosarul şi să ia cunoştinţă de conţinutul înscrisurilor care certifică efectuarea acestora.

Intimatul-pârât Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci nu a depus întâmpinare.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

II.6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză, astfel cum a precizat şi recurenta-pârâtă, vizează doar soluţia prin care aceasta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată - fond, apel şi recurs - şi nu şi soluţia de admitere a apelului şi de schimbare a sentinţei tribunalului, aceasta din urmă intrând sub autoritate de lucru judecat.

Totodată, reţine că, deşi recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezvoltarea argumentelor aduse în susţinerea căii de atac, în realitate, nu a invocat aplicarea greşită a unor norme de drept material, ci a celor de procedură privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de părţi, la obligaţia instanţei de a nu acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut şi la principiul contradictorialităţi ce guvernează procesului civil, împrejurare faţă de care, analiza ce urmează a fi efectuată se va realiza din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte mai arată şi că nu vor face obiectul analizei prezentei instanţe de recurs criticile recurentei-pârâte prin care aceasta a susţinut că, în speţă, cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către curtea de apel pentru judecata desfăşurată în primă instanţă nu este proporţional cu munca desfăşurată de către avocatul părţii adverse, cu valoarea şi complexitatea cauzei, întrucât aceste susţineri nu reprezintă critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, ci de netemeinicie a acesteia, astfel cum s-a statuat prin decizia nr. 3 din data de 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 181 din data de 5 martie 2020.

Astfel, prin decizia menţionată, obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., instanţa supremă a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabilit că:

"în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

Or, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevede că recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Ca atare, analiza instanţei de recurs poate fi determinată doar de invocarea, în condiţiile legii, a unor critici ce tind a susţine nelegalitatea hotărârii atacate, încadrabile în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar susţinerea recurentei-pârâte, prin care se pretinde lipsa proporţionalităţii cuantumului cheltuielilor de judecată acordate pentru judecata în primă instanţă cu activitatea avocatului intimatei-reclamante, cu valoare şi complexitatea cauzei, nu este aptă de o asemenea încadrare.

Analizând motivele de recurs, invocate de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte reţine că partea a criticat soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, atât în primă instanţă, cât şi în apel şi recurs.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată recurenta-pârâtă în primă instanţă, Înalta Curte reţine că, prin decizia recurată, curtea de apel, a schimbat sentinţa şi în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 10.683,44 RON cheltuieli de judecata în prima instanţă, potrivit dovezilor aflate la filele x din volumul III al dosarului tribunalului şi taxa de timbru.

Criticile recurentei-pârâte cu privire la această soluţie, se fundamentează, în esenţă, pe trei argumente: instanţa de apel nu a procedat la o ajustare a cuantumului cheltuielilor de judecată în raport de soluţia pronunţată pe fondul cauzei, respectiv aceea de admitere în parte a cererii; instanţa de apel s-a pronunţat pe ceva ce nu s-a cerut, având în vedere că partea adversă a arătat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată; instanţa de apel nu a respectat principiul contradictorialităţii, neasigurând cadrul procesual pentru dezbaterea acestui aspect.

Este nefondată critica recurentei-pârâte prin care aceasta a susţinut că instanţa de apel a nesocotit art. 453 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia:

"Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată."

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a solicitat decăderea pârâtei B. S.R.L. din drepturile conferite de marca naţională nr. x din data de 2 iulie 2012 "C.", pe fondul nefolosirii efective pe teritoriul României într-o perioada neîntreruptă de 5 ani raportată la data introducerii acţiunii, iar instanţa de apel a dispus decăderea cu privire la produsele încadrate în clasele 31, 32 şi 43, păstrând drepturile recurentei-pârâte pentru clasele 29 şi 30.

Ca atare, în acord cu cele arătate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, curtea de apel, admiţând apelul, a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a dispus decăderea recurentei-pârâte din drepturile conferite de marca în litigiu cu privire la produsele încadrate în clasele 31, 32 şi 43, însă, contrar susţinerilor formulate prin cererea de recurs, această împrejurare nu este de natură a determina în mod implicit obligaţia judecătorului de a diminua cuantumul cheltuielilor de judecată acordate părţii care a câştigat procesul.

Ceea ce trebuie să urmărească judecătorul în aplicarea textului de lege menţionat este păstrarea unui just echilibru între părţi în suportarea cheltuielilor de judecată, în considerarea faptului că prejudiciul părţii care a câştigat procesul trebuie să fie cauzat de culpa procesuală a celeilalte părţi, raportul cauzal necesar antrenării răspunderii subzistând doar în măsura în care prejudiciul pretins are un caracter necesar şi rezonabil.

În cazul unei admiteri parţiale, dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., care vizează exact criteriul soluţiei pronunţate ca factor al stabilirii cuantumului redus al cheltuielilor de judecată, prevăd că îi revine judecătorului cauzei atribuţia de a stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata acestora, dar aprecierea instanţei asupra a acestui cuantum nu poate fi cenzurată în recurs.

În plus, deşi cererea intimatei-reclamantei a fost admisă în parte, toate cheltuielile făcute de aceasta puteau fi acordate cu titlu de cheltuieli de judecată, fără a fi reduse.

Astfel, taxa judiciară de timbru achitată de intimata-reclamantă, în conformitate cu prevederile art. 13 lit. c) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru este în cuantum de 300 RON, indiferent dacă, în final, se va dispune sau nu decăderea din drepturile conferite de marcă, pentru toate clasele în care se încadrează produsele recurentei-pârâte sau doar pentru unele dintre acestea, iar cheltuielile privind onorariul de avocat pentru asigurarea unei demers judiciar calificat pot fi reduse decât în condiţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., menţinerea drepturilor intimatei-pârâte cu privire la produsele din clasele 29 şi 30 putând a fi apreciată de către instanţa de apel a nu fi de natură a modifica măsură în care părţile suportă cheltuielile de judecată, acest din urmă aspect neintrând în competenţa de analiză a prezentei instanţe de recurs, după cum s-a mai arătat.

De altfel, cererea de chemare în judecată a avut un singur capăt principal de cerere, respectiv acela prin care s-a solicitat decăderea recurentei-pârâte din drepturile conferite de marcă, plata taxei judiciare de timbru şi activitatea avocatului având drept scop admiterea acestuia, iar împrejurarea că acţiunea a fost admisă doar cu privire la produsele şi serviciile din anumite clase, conform Clasificării Nisa, este rezultatul analizei realizate de către instanţa de apel şi a constatării împrejurării că, în cauză, se face dovada utilizării concrete, efective şi autentice doar cu privire la produsele recurentei-pârâte înregistrate pentru clasele 29 şi 30, nefiind vorba despre respingerea unui capăt distinct de cerere.

În ceea ce priveşte pretinsa pronunţare a instanţei de apel cu privire la ceea ce nu s-a cerut, Înalta Curte constată că această critică a recurentei-pârâte este infirmată de cele menţionate în cuprinsul încheierii din data de 6 noiembrie 2019, pronunţate în cauză de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în care s-a menţionat că reclamanta "Solicită admiterea acţiunii, cu cheltuieli de judecată, conform dovezilor pe care le depune la dosar, comunicând şi pârâtei un exemplar".

Prin urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligând-o pe recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă în contextul în care a reţinut că acestea sunt dovedite - aspect ce nu poate fi reapreciat de către instanţa de recurs -, iar o atare solicitare a fost formulată de partea care a câştigat procesul.

Nefondată este şi critica recurentei-pârâte prin care aceasta afirmă nesocotirea principiului contradictorialităţii, în contextul în care, a fost prezentă la termenul de judecată din data de 16 noiembrie 2019, când au fost solicitate cheltuielile de judecată de către intimata-reclamantă şi nu a înţeles să formuleze nicio solicitare cu privire la acestea.

Or, contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt şi de drept al procesului civil, iar în speţă, recurenta-pârâtă a avut posibilitatea expunerii punctului de vedere cu privire la cheltuielile de judecată cerute de partea adversă, în contextul în care, aşa cum s-a arătat, a fost prezentă, prin avocat, la termenul la care cererea de acordare a fost formulată, fiindu-i comunicat un exemplar al înscrisurilor depuse la dosar în susţinerea acestora, precum şi faptul că această solicitare a fost formulată şi prin cererea de chemare în judecată, care i-a fost comunicată.

În ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în apel şi recurs, recurenta-pârâtă a criticat decizia recurată, susţinând că acestea au fost acordate de către instanţa de apel, deşi nu fuseseră solicitate de către intimata-pârâtă şi nu au fost puse în discuţia părţilor.

Pin decizia recurată, instanţa de apel, făcând aplicarea art. 451 şi urm. C. proc. civ., a obligat-o pe recurenta-pârâtă şi la plata către intimata-reclamanta a sumei de 5.241,32 RON cheltuieli de judecata apel şi recurs.

Şi de această dată, critica recurentei-pârâte nu este fondată, din hotărârile pronunţate în cauză rezultând, fără dubiu, că intimata-reclamantă a solicitat cheltuielile de judecată din apel - taxa judiciară de timbru achitată şi onorariul de avocat - şi din recurs - taxa judiciară de timbru.

Astfel, în faza apelului din primul ciclu procesual, în încheierea de şedinţă din data de 16 iunie 2021, s-a consemnat că intimata-reclamantă, prin avocat, a formulat concluzii de admitere a apelului şi a solicitat plata cheltuielilor de judecată, cerere care fusese formulată, anterior şi prin cererea de apel.

De asemenea, Înalta Curte constată şi că prin cererea de recurs ce a format obiectul dosarului nr. x/2019, intimata-reclamantă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, iar, în cuprinsul deciziei nr. 430 din data de 1 martie 2022, pronunţate în cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a reţinut că aceasta a precizat că solicită cheltuieli de judecată, respectiv taxa judiciară de timbru achitată în acea fază procesuală, urmând a solicita pe cale separată pe cele reprezentate de onorariul de avocat.

Or, nu se poate reţine o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în contextul în care curtea de apel a obligat-o pe recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată solicitate în primul apel (taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat) şi în primul recurs (taxa judiciară de timbru), respectiv a admis cererile intimatei-reclamante astfel cum au fost formulate şi dovedite prin înscrisurile aflate la dosar, în raport de admiterea apelului şi de împrejurarea că, în situaţia în care recursul este admis, iar cauza este trimisă spre rejudecare instanţei de apel, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în această etapă procesuală urmează a fi avută în vedere de instanţa de apel cu ocazia rejudecării, moment la care va fi cunoscută partea care a câştigat procesul, conform criteriului prevăzut de art. 453 din C. proc. civ.

La fel ca şi în cazul cheltuielilor acordate în primă instanţă, se constată că şi în privinţa soluţionării cererilor de acordare a cheltuielilor de judecată din apel şi recurs, instanţa de apel nu a nesocotit principiul contradictorialităţii, recurenta-pârâtă având posibilitatea să pună concluzii cu privire la solicitările părţii adverse, fiind prezentă în faţa instanţei, atât la dezbaterile ce au avut loc în primul apel (potrivit menţiunii din încheierea de şedinţă din data de 16 iunie 2021, intimata-reclamantă a fost reprezentată de avocat G.), cât şi la cele care s-au desfăşurat în faţa instanţei de recurs (prin decizia nr. 430 din data de 1 martie 2022, s-a reţinut că la acel termen de judecată intimata-pârâtă a fost reprezentată de avocat G.).

Împrejurarea că recurenta-pârâtă nu a înţeles să formuleze nicio solicitare cu privire la cheltuielile de judecată cerute de intimata-reclamantă nu poate echivala cu încălcarea de către instanţă a principiului invocat, cu atât mai mult cu cât obligarea sa la plata acestora a fost cerută atât prin cererea de recurs, cât şi prin cea de apel, care i-au fost comunicate şi cu privire la care a putut formula apărări prin intermediul întâmpinărilor.

Totodată, împrejurarea că, pe fond, cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, nu are nicio relevanţă din perspectiva cheltuielilor de judecată acordate pentru recurs şi apel, având în vedere că aceste căi de atac au fost au fost admise, cu consecinţa casării deciziei recurate, respectiv a schimbării în tot a sentinţei.

În plus, având în vedere că apelul intimatei-reclamante a fost admis în al doilea ciclu procesual o pune pe aceasta în poziţia părţii care a câştigat procesul, astfel că soluţia de admiterii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, pe care instanţa de apel le-a considerat a fi dovedite, este una conformă cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Împrejurarea că pentru faza apelului, în al doilea ciclu procesual, nu au fost solicitate cheltuieli de judecată nu prezintă importanţă în prezenta analiză, întrucât, prin decizia recurată, instanţa de apel nu a obligat-o pe recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-reclamantă în această fază procesuală, ci, mai mult decât atât, prin încheierea de şedinţă din data de 7 iunie 2023, a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale pretins a fi strecurate în cuprinsul încheierii de amânare a pronunţării din data de 2 noiembrie 2022, formulate intimata-reclamantă, constatând că în mod corect s-a consemnat că avocatul acesteia a precizat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Tot lipsite de relevanţă sunt şi susţinerile recurentei-pârâte referitoare la împrejurarea că în decizia recurată s-a menţionat că sediul ales al părţii adverse este la D., iar la dosar nu există un mandat de reprezentare al acesteia din urmă, în faţa instanţei de apel şi de recurs, intimata-reclamantă fiind reprezentată de avocaţii E. şi F. şi nu de D..

Or, aspectele legate de domiciliul procesual ales nu au nicio legătură cu posibilitatea acordării cheltuielilor de judecată, iar dovada calităţii de reprezentant a avocatului este un aspect ce trebuie analizat în aprecierea dovedirii sau nu a cheltuielilor de judecată pretinse.

Or, instanţa de apel a reţinut că dovada cheltuielilor de judecată pentru apel şi recurs a fost făcută prin înscrisurile aflate la dosarul curţii de apel din apelul anterior şi, respectiv la dosarul de recurs.

Această constatare a instanţei de apel nu poate fi cenzurată în prezenta cale de atac, întrucât instanţa de recurs nu mai poate proceda la o reapreciere a probelor deja administrate de instanţa de fond, nefiind vorba despre o chestiune care să vizeze legalitatea deciziei, ci temeinicia acesteia.

Nici invocarea deciziei nr. 76 din data de 15 noiembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este de natură a determina o concluzie în sensul nelegalităţii deciziei recurate, având în vedere că instanţa de apel a procedat chiar conform celor statuate prin aceasta, obligând pe recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată solicitate şi dovedite în cauză, în raport de soluţia pe care a dat-o asupra apelului şi respectiv a fondului cauzei, prin schimbarea în tot a sentinţei tribunalului.

Ca atare, pentru motivele expuse, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1717A din data de 16 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1717A din data de 16 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2023.