Municipality commission’s appeal on Law No. 290/2003 restitution claim rejected; binding decision and moral damages upheld.

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la 10 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, obligarea acesteia, ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii să soluţioneze cererea înregistrată sub nr. x din 8 septembrie 2004, ce formează obiectul dosarului nr. x/2004, în sensul emiterii unei hotărâri de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 290/2003, sub sancţiunea unei penalităţi de 50 RON pe fiecare zi de întârziere, aplicate până la îndeplinirea obligaţiei; obligarea la înaintarea hotărârii Comisiei asupra cererii nr. x din 8 septembrie 2004, spre validare, la Agenţia Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în termen de 30 de zile de la data emiterii; obligarea la acoperirea prejudiciului moral în cuantum de 35.000 RON, cauzat de întârzierea în soluţionarea cererii şi la suportarea cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 166 din 15 februarie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003; a obligat pârâtul să soluţioneze cererea nr. x din 8 septembrie 2004 ce face obiectul dosarului administrativ nr. x/2004, privind acordarea despăgubirilor pentru imobilele rămase în Basarabia, com. Colibaşi, jud. Cahul, prin emiterea unei hotărâri motivate; a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată, şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 1916A din 15 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 166 din 15 februarie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003. A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, capătul de cerere privind repararea prejudiciului moral. A obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către apelantul-reclamant a sumei de 1.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei. A obligat-o pe intimata-pârâtă la plata către apelantul-reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON, reprezentând contravaloare taxă de timbru.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 1916A din 15 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâta Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, prin decizia recurată, curtea de apel a încălcat prevederile art. 1349 şi următ. şi ale art. 1357-1358 C. civ., la care se referă acţiunea reclamantului, precum şi jurisprudenţa naţională şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care impune dovada prejudiciului şi exclude orice prezumţie a acestuia.

A arătat că este legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, prin care a fost respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere fondat pe dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, pe de o parte constatându-se că reclamantul nu a probat existenţa unui prejudiciu, care nu se prezumă chiar şi în prezenţa unui fapt delictual generat de întârzierea soluţionării cererii sale, iar, pe de altă parte, pentru că acesta nu a motivat şi nici nu a dovedit, prin probele administrate, existenţa unor împrejurări ce presupuneau anumite implicaţii morale sau afective. Recurenta a susţinut, de asemenea, că reclamantul nu a dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între faptul prejudiciabil şi prejudiciul moral solicitat, de 35.000 euro.

Faţă de constatarea instanţei de apel, în sensul că reclamantul nu a uzat până în prezent de dreptul la acţiune reglementat de art. 16 din Legea nr. 164/2014, recurenta a susţinut că în mod greşit nu s-a reţinut că această conduită reprezintă o culpă procesuală a acestuia, de natură a paraliza pretenţiile sale constând în acordarea despăgubirilor morale.

De altfel, făcând aplicarea prevederilor art. 1200 C. civ. şi, contrar principiilor legalităţii şi egalităţii prevăzute de art. 7 şi 8 C. proc. civ., curtea a apreciat greşit că poate fi reţinută o prezumţie care circumstanţiază şi/sau ajută acţiunea în despăgubire formulată de reclamant în baza prevederilor art. 998-999 din C. civ. de la 1864, prezumţie căreia nu i se subsumează dispoziţiile actuale ale art. 1357-1358 C. civ., nici jurisprudenţa actuală naţională sau a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, pentru ca, ulterior, să soluţioneze cauza numai în baza acestei simple prezumţii, în lipsa oricărei dovezi referitoare prejudiciu şi la legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă, ilicită, şi pretinsul prejudiciu.

Ulterior, contrar propriului silogism, curtea a limitat cuantumul prejudiciului efectiv, numai pentru motive de echitate.

Deşi i s-a învederat existenţa unor cauze exoneratoare de răspundere civilă delictuală, respectiv a celor prevăzute de art. 1351 alin. (3) C. civ. (cazul fortuit - necesitatea executării obligaţiei de subordonare a soluţionării cauzelor, ordinii de prioritate reglementată de art. 6 alin. (1) teza I din Legea nr. 164/2014) şi art. 1353 C. civ. (exerciţiul drepturilor reglementate de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 164/2014), incidente în cauză ca urmare a reglementării art. 6 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 164/2014, în vigoare, precum şi a modificărilor aduse art. 8 prin Legea nr. 212/2018, prin care regimul juridic de soluţionare a cauzelor susţinute pe această lege a fost scos de sub incidenţa Legii nr. 554/2004 şi subordonat legii civile, curtea nu s-a pronunţat asupra acestor apărări.

Dimpotrivă, instanţa şi-a fundamentat motivarea pe baza unei prezumţii simple, pretins rezultate din practica judiciară a instanţelor naţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără a indica expres decizia care reprezintă izvorul jurisprudenţial în materie, care, potrivit legii, să-i fie opozabilă recurentei şi care să susţină singurul considerent de admisibilitate a cererii de apel întemeiat pe respectiva prezumţie.

Consultând practica şi jurisprudenţa în materie, recurenta a arătat că o astfel de prezumţie rezultă din jurisprudenţa naţională şi/sau CEDO şi este aplicabilă în materia contenciosului administrativ.

În schimb, în materia civilă care caracterizează şi căreia i se supune soluţionarea prezentei cauze, recurenta a învederat că nu a identificat nicio decizie care să susţină considerentele curţii de apel, ci, dimpotrivă a reperat decizii pronunţate în această materie chiar de aceeaşi instanţă, care cuprind argumente identice cu cele reţinute de tribunal prin sentinţa civilă nr. 166/2021.

Prezumţia existenţei prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între fapta recurentei de a întârzia soluţionarea cererii de despăgubire la care reclamantul se referă nu se aplică, potrivit legii, în cauza de faţă, conform prevederilor Legii nr. 212/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 554/2004 şi a altor acte normative, al cărui rezultat a fost modificarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 164/2014, care îşi are aplicabilitate directă în soluţionarea prezentei cauze.

Prezumţia reţinută de curtea de apel încalcă prevederile art. 1357 şi 1358 C. civ., întrucât nu decurge din lege şi nici din jurisprudenţa naţională şi a CEDO, şi a stat, nejustificat, la baza înlăturării apărărilor recurentei, fundamentate pe dispoziţiile art. 6 alin. (1) teza I din Legea nr. 164/2014, care susţin cauzele de exonerare de răspundere invocate în fapt şi în drept. În plus, prevederile art. 1200 ale C. civ. din 1864, referitoare la prezumţii, nu au o reglementare explicită în C. proc. civ. aprobat prin Legea 134/2010, care reprezintă dreptul comun şi căruia i se subordonează soluţionarea prezentei cauze. De altfel, prezumţia nu a fost invocată explicit de către reclamant prin cererea de chemare în judecată sau prin cererea de apel, ci implicit, în apărare.

Conform prevederilor art. 998-999 din C. civ. de la 1864, dar şi a prevederilor art. 1357-1358 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 şi a jurisprudenţei în materie, s-a statuat principiul reţinut şi de instanţa de apel în considerente, potrivit căruia orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa Din economia dispoziţiilor legale menţionate, instanţa de apel a reţinut că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la existenta unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi a vinovăţiei făptuitorului.

Cât priveşte fapta ilicită, curtea a reţinut că aceasta rezidă din încălcarea termenului prevăzut de art. 13 din Legea nr. 184/2014. Referitor la vinovăţie, s-a constatat incidenţa art. 137 alin. (2) C. civ. şi nu s-a reţinut apărarea recurentei cu privire la cauza exoneratoare de răspundere civilă, respectiv că, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, aceasta a subordonat executarea obligaţie sale, iar din motive care nu îi sunt imputabile, ci aparţin legiuitorului şi Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, a întârziat, motivat, soluţionarea cauzei în procedura administrativă.

Această situaţie a profitat reclamantului, pentru a completa dosarul administrativ, nefiind formulată vreo cerere în baza prevederilor art. 16 din lege, în scopul de a o obliga pe recurentă să îşi execute obligaţia peste ordinea stabilită de lege.

Curtea a ignorat faptul că, odată ce nu a mai fost obligată să respecte ordinea de prioritate prevăzută de lege ca urmare a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, recurenta a emis hotărârea nr. 3116 din 28 iunie 2022 în regim de urgenţă, imediat după comunicarea sentinţei civile nr. 166 din 15 februarie 2022 a instanţei de fond, aspect ce exclude orice prezumţie simplă de vătămare şi, implicit, prezumţia simplă reţinută în beneficiul reclamantului, pentru pronunţarea deciziei nr. 1916/2022.

Recurentul a susţinut că, prin greşita interpretare şi aplicare a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., contrar prevederilor art. 1357-1358 C. civ. şi a jurisprudenţei în materie, instanţa de apel a considerat că subzistă prejudiciul, precum şi legătura obiectivă a acestuia cu întârzierea soluţionării cererii de despăgubire.

5. Înregistrarea cererii de recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 14 februarie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Prin rezoluţia de primire a dosarului din 15 februarie 2023, s-a dispus efectuarea procedurii de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

6. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la 24 martie 2023, intimatul a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea motivelor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Prin rezoluţia din 10 aprilie 2023, s-a stabilit termen pentru soluţionarea cauzei la 28 septembrie 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că prin încheierea de şedinţă din 28 septembrie 2023, care face corp comun cu prezenta decizie, instanţa de recurs a respins excepţia de nulitate a căii de atac pendinte, invocată de intimatul-reclamant, constatând că motivele de recurs se subsumează dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs deduse judecăţii, recurenta a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva aplicării greşite a prezumţiei referitoare la existenţa prejudiciului moral în situaţia dovedirii existenţei faptei ilicite şi a legăturii de cauzalitate între acesta şi fapta ilicită în raport de dispoziţiile art. 1200 din C. civ. de la 1864 şi a încălcării principiilor legalităţii şi egalităţii prevăzute de art. 7 şi 8 din C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, în lipsa oricărei dovezi referitoare la acest element al răspunderii civile delictuale, prezumţiei neputându-i-se circumscrie prevederile art. 1357-1358 C. proc. civ., jurisprudenţa naţională actuală sau cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului. A susţinut că prezumţia nu este suficientă pentru soluţionarea cauzei.

Criticile nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat obligarea recurentei ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii asupra cauzei pendinte să soluţioneze cererea înregistrată sub nr. x din 8 septembrie 2004, ce formează obiectul dosarului nr. x/2004, prin emiterea unei hotărâri de acordare a despăgubirilor solicitate în temeiul Legii nr. 290/2003, sub sancţiunea aplicării unei penalităţi de 50 RON pe fiecare zi de întârziere, până la îndeplinirea obligaţiei; obligarea recurentei să înainteze hotărârea Comisiei asupra cererii nr. x din 8 septembrie 2004 spre validare la Agenţia Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în termen de 30 de zile de la data emiterii, precum şi la plata prejudiciului moral în cuantum de 35.000 RON, cauzat de întârzierea în soluţionarea cererii.

În expunerea motivelor acţiunii civile, reclamantul a susţinut că fapta ilicită a recurentei rezidă din nesoluţionarea cererii sale, formulate în baza dispoziţiilor Legii nr. 164/2004, într-un termen rezonabil, fiindu-i încălcate drepturile şi interesele legitime şi cauzându-i un prejudiciu moral, constând în crearea unei stări de disconfort psihic, frustrare şi nemulţumire.

Acţiunea a fost admisă în parte prin sentinţa nr. 166 din 15 februarie 2022 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, recurenta fiind obligată să soluţioneze cererea reclamantului ce formează obiectul dosarului administrativ nr. x/2003.

Sentinţa a fost schimbată în parte prin decizia nr. 1916A din 15 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca urmare a admiterii apelului reclamantului, recurenta fiind obligată şi la plata prejudiciului moral în cuantum de 1.000 RON, pentru nesoluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 290/2003 în termenul legal.

Pentru a dispune astfel, curtea a constatat săvârşirea de către recurentă a unei fapte ilicite, reprezentate de nesoluţionarea cererii formulate de reclamant privind acordarea despăgubirilor pentru imobilul din Basarabia, com. Colibaşi, jud. Cahul, în termenul prevăzut de art. 13 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 164/2014, care s-a împlinit la 1 ianuarie 2018.

Referitor la prejudiciul moral, instanţa de apel, urmare a constatării existenţei faptei ilicite a recurentei, a prezumat existenţa acestuia şi a reţinut legătura de cauzalitate directă dintre prejudiciu şi fapta ilicită a recurentei, apreciind că vinovăţia i-a fost dovedită prin însăşi nesoluţionarea cererii reclamantului în termenul prevăzut de lege.

Înalta Curte notează că materia răspunderii civile delictuale reglementate de C. civ. se aplică şi în cazul faptelor ilicite săvârşite de autorităţile publice în relaţiile derulate cu persoanele vătămate în drepturile şi interesele lor prin actele administrative nelegale emise sau pentru nesoluţionarea cererilor formulate de aceste persoane în termenul legal.

Prin dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 164/2014, legiuitorul a instituit anumite termene pentru soluţionarea cererilor formulate de persoanele îndreptăţite în temeiul Legii nr. 290/2003:

"(1) Comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, au obligaţia de a soluţiona, prin hotărâre, cererile de acordare a despăgubirilor înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi, după cum urmează: a) în termen de 9 luni, comisiile care mai au de soluţionat un număr de până la 500 de cereri depuse în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare; b) în termen de 18 luni, comisiile care mai au de soluţionat un număr între 501 şi 1.000 de cereri, depuse în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare; c) în termen de 36 de luni, comisiile care mai au de soluţionat un număr de peste 1.000 de cereri depuse în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Termenele prevăzute la alin. (1) curg de la data de 1 ianuarie 2015."

Termenele stipulate au caracter imperativ, prin art. 15 din Legea nr. 164/2014 reglementându-se dreptul titularului cererii de a se adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la art. 8 (secţiilor civile ale tribunalelor), în cazul nerespectării dispoziţiilor art. 13 alin. (1).

În speţă, astfel cum corect a observat curtea de apel, termenul de soluţionare a cererii formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 290/2003 s-a împlinit, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, la 1 ianuarie 2018.

Punându-se în discuţie nesoluţionarea unei cereri printr-un act administrativ în termenul prevăzut de lege, pentru care legiuitorul a reglementat, în favoarea persoanei îndreptăţite, un drept la acţiune, autoritatea publică poate fi obligată să răspundă, pe temeiul răspunderii civile delictuale, cu privire la această conduită, cu atât mai mult cu cât, astfel cum reiese din preambulul Legii nr. 164/2014, scopul determinant al adoptării acestui act normativ a constat în accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 290/2003.

Cât priveşte fapta ilicită, se subsumează acestei noţiuni, astfel cum s-a arătat, nu numai o acţiune, dar şi o omisiune, iar orice abţinere de la îndeplinirea unei activităţi sau de la săvârşirea unei acţiuni prevăzute de normele legale, care au condus la încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

Or, în speţă, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, fapta ilicită a recurentei constă în nesoluţionarea cererii formulate de reclamant cu privire la acordarea de despăgubiri pentru imobilul care a făcut obiectul cererii formulate în baza Legii nr. 290/2003, în termenul prevăzut de Legea nr. 164/2014.

Fiind stabilită săvârşirea faptei ilicite de către recurentă, ceea ce trebuie a se examina în recursul de faţă, în raport de critica acestei părţi, este dacă instanţa de apel a reţinut corect existenţa prejudiciului, pe baza unei prezumţii judiciare simple.

Aşa cum s-a arătat anterior, referitor la proba prejudiciului moral, instanţa de apel a consemnat în considerentele deciziei recurate că, în practica judiciară, atât a instanţelor naţionale, cât şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut în mod constant că este suficientă dovedirea faptei ilicite, urmând ca prejudiciul să fie prezumat. Curtea a apreciat că producerea prejudiciului moral poate fi dedusă din simpla existenţă a faptei ilicite, de natură să determine un asemenea prejudiciu şi că, dat fiind caracterul subiectiv, intern, al prejudiciului moral, proba sa directă este practic imposibilă.

Contrar susţinerilor recurentei, nu există un impediment legal în folosirea unei prezumţii simple în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului în condiţiile respectării dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., aceasta cu atât mai mult cu cât, prin motivele de recurs, nu s-a invocat vreun motiv de nelegalitate în ceea ce priveşte administrarea în sine a probei contestate.

Prezumţiile judiciare sunt susceptibile de aplicare, prin utilizarea unui raţionament inductiv sau prin deducţie, judecătorul putând întregi sau confirma ceea ce s-a dovedit prin mijloacele de probă administrate. Prezumţiile simple se pot baza pe anumite mijloace de probă directe, dar şi pe anumite împrejurări ce permit judecătorului să tragă concluzia existenţei sau inexistenţei faptului care trebuie probat.

În cauză, s-a reţinut împrejurarea conform căreia recurenta nu a soluţionat într-un termen legal sau cel puţin rezonabil cererea reclamantului, astfel că acestuia i-au fost încălcate anumite drepturi subiective care îi dau dreptul la reparaţie, în baza normelor ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Pentru atingerile aduse unor valori circumscrise sferei drepturilor personale nepatrimoniale nu poate fi pretinsă o probă directă a prejudiciului moral suportat, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, iar legea nu interzice judecătorului să utilizeze prezumţii, astfel cum a procedat instanţa de apel.

În consecinţă, prezumţia legală a producerii unui prejudiciu nepatrimonial ce rezultă din săvârşirea faptelor ilicite constatate, prezumţie relativă, pe care însă recurenta pârâtă nu a reuşit să o răstoarne, decurge din aceste două premise, caracterul ilicit al faptelor imputate acesteia, respectiv principiul reparării prejudiciului moral.

Aspectele reţinute se raliază jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Danev c. Bulgariei şi Iovtchev c. Bulgariei), prin care s-a reţinut încălcarea normelor Convenţiei, ca urmare a abordării formaliste de către instanţele naţionale, care au pretins reclamantului să dovedească existenţa prejudiciului moral prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferinţelor fizice sau psihologice, conduită care a fost apreciată că a avut ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obţină. Curtea a considerat că o astfel de abordare a instanţelor naţionale, care solicitaseră persoanei în cauză să îşi demonstreze suferinţele prin alte mijloace de probă, în special prin mărturii, fără a putea accede la acestea, l-a privat pe reclamant de un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenţie. De asemenea, Curtea a arătat că, chiar şi admiţând că în general era sarcina oricărei persoane care introduce o acţiune în justiţie să facă proba susţinerilor sale, nu consideră rezonabil ca, în circumstanţele speţei, să se atribuie reclamantului obligaţia de a demonstra temeinicia pretenţiilor sale prin intermediul unor dovezi susceptibile să ateste suferinţele cauzate. Curtea a subliniat în repetate rânduri obligaţia care revine instanţelor naţionale de a interpreta cerinţele procedurale în mod proporţional şi rezonabil (Stone Court Shipping Company S.A. c. Spaniei, Pérez de Rada Cavanilles c. Spaniei, Miragall Escolano şi alţii c. Spaniei).

În raport de aceste statuări, care se impun prioritar dreptului intern, nu se poate reţine încălcarea principiilor legalităţii şi egalităţii reglementate de art. 7 şi 8 C. proc. civ., întrucât raţionamentul instanţei de apel se circumscrie normelor procedurale incidente procesului civil, prin aplicarea prezumţiei judiciare nefiind creat un dezechilibru procesual, de vreme ce acest mecanism este instituit prin lege.

Recurenta a mai arătat că, raportat la constatarea instanţei de apel în sensul că reclamantul nu a uzat până în prezent de dreptul la acţiune reglementat de art. 16 din Legea nr. 164/2014, în mod greşit nu s-a reţinut că această conduită reprezintă o culpă procesuală a acestuia, de natură a paraliza pretenţiile sale constând în acordarea despăgubirilor morale.

Înalta Curte reţine că, în speţă, acest argument a fost avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel considerând că şi reclamantul este în culpă, însă această împrejurare nu minimizează gravitatea faptei ilicite a recurentei, în privinţa vinovăţiei acesteia nefiind dovedită existenţa unor cauze obiective, independente de voinţa sa, care să justifice nesoluţionarea în termenul legal a cererii ce i-a fost adresate.

În atare condiţii, instanţa de recurs constată că gravitatea culpei poate fi luată în considerare în stabilirea întinderii despăgubirilor, în situaţia în care în producerea prejudiciului suferit de victimă se reţin atât culpa autorului, cât şi culpa proprie a victimei însăşi.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că în mod corect instanţa de apel a constatat că autorul prejudiciului, în cauză, recurenta, răspunde chiar şi pentru culpa cea mai uşoară.

Recurenta a invocat şi nepronunţarea instanţei de apel cât priveşte existenţa unor cauze exoneratoare de răspundere civilă delictuală, respectiv a celor prevăzute de art. 1351 alin. (3) C. civ. (cazul fortuit - necesitatea executării obligaţiei de subordonare a soluţionării cauzelor ordinii de prioritate reglementată de art. 6 alin. (1) teza I din Legea nr. 164/2014) şi art. 1353 C. civ. (exerciţiul drepturilor reglementate de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 164/2014).

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că astfel de apărări nu au fost formulate în faza procesuală a apelului, instanţa de apel soluţionând cauza cu respectarea principiilor devoluţiunii legale.

Nici împrejurarea că, până la soluţionarea apelului, a fost emisă decizia solicitată, în executarea hotărârii de primă instanţă nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere ce ar putea fi reţinută cu efectul pretins de recurentă, în condiţiile în care întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale se analizează la momentul invocat al săvărşirii faptei ilicite, respectiv, dacă aceasta are un caracter continuu, până la momentul epuizării ei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de această parte împotriva deciziei nr. 1916A din 15 decembrie 2022 pronunţate Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 împotriva deciziei nr. 1916A din 15 decembrie 2022 pronunţate Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.