Appeal over cadastral correction of foreign buyer's land invalidated, rectification upheld and costs awarded.

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2023

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Bistriţa la data de 3 decembrie 2019, sub numărul x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat anularea încheierii nr. 18289/2010 emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bistriţa-Năsăud, prin care s-a îndreptat eroarea materială săvârşită prin încheierea nr. 516/1991, în sensul că proprietar asupra cotei de 488/813 m.p. teren înscrisă sub Bl. şi B2 este C. şi s-a dispus intabularea dreptului de proprietate în cotă de 488/813 m.p. în favoarea acesteia; radierea acestei înscrieri/intabulări şi revenirea la situaţia anterioară.

Prin sentinţa civilă nr. 1530 pronunţată la data de 23 septembrie 2020, Judecătoria Bistriţa, reţinând că reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune civilă în constatarea nulităţii absolute a intabulării dreptului de proprietate al pârâtei asupra cotei de 488/813 părţi teren, înscrisă în CF x Bistriţa nr. top. x, situată în Bistriţa, str. x, şi având în vedere valoarea terenului, a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Bistriţa, invocată de instanţă din oficiu, şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulate de reclamant în favoarea secţiei civile a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 7 octombrie 2020.

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 367/F pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă: a respins, ca neîntemeiate, excepţiile inadmisibilităţii, autorităţii de lucru judecat, lipsei de interes şi prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de către pârâta B.; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. şi a obligat pe reclamant să plătească pârâtei suma de 9.424,68 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 106A din data de 3 martie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 367/F pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019, pe care a păstrat-o.

A obligat pe apelantul-reclamant să plătească intimatei B. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 106A din data de 3 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, a declarat recurs reclamantul A..

I.5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2019, la data de 29 septembrie 2022.

I.6. Procedura desfăşurată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Prin rezoluţia din data de 8 noiembrie 2022, în temeiul art. 490 coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 21 martie 2023.

Prin încheierea de şedinţă din data de 7 februarie 2023, a fost preschimbat, din oficiu, termenul de judecată acordat în cauză, de la 21 martie 2023, la 16 mai 2023.

La termenul de judecată din data de 16 mai 2023, în temeiul art. 222 C. proc. civ., a fost admisă cererea de amânare a judecăţii formulată de recurentul-reclamant şi s-a fixat un nou termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, când Înalta Curte a amânat pronunţarea, cu prioritate, asupra excepţiilor nulităţii recursului, excepţia autorităţii de lucru judecat şi a lipsei de interes în declararea şi susţinerea recursului, iar, în subsidiar asupra recursului.

I.7. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea prezentului recurs astfel cum acesta a fost formulat şi motivat, casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar, în subsidiar, rejudecarea apelului pe care l-a formulat, în sensul admiterii acestuia.

În dezvoltarea motivului de recurs circumscris ipotezei prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că decizia atacată este nemotivată.

În opinia recurentului-reclamant, curtea de apel a nesocotit dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevederi care o obligau la a motiva pro şi contra, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuiau să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţi.

A precizat că în sensul celor arătate sunt atât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În esenţă, a arătat că instanţa de apel a pronunţat o soluţie nemotivată sub aspectul analizei argumentelor aduse în privinţa posibilităţii intabulării dreptului de proprietate prin îndreptarea unei erori materiale.

Astfel, a apreciat că argumentele prezentate de către Curtea de Apel Cluj nu reprezintă o motivare efectivă a deciziei recurate, în sensul în care aceasta confirmă optica instanţei de fond care este, de asemenea, nemotivată.

Recurentul-reclamant a susţinut şi că nu se poate accepta ideea potrivit căreia motivarea soluţiei de confirmare sau de infirmare a unei apărări formulate de către părţi se poate realiza implicit, pe cale de interpretare, magistratul fiind ţinut să răspundă în mod efectiv aspectelor prezentate de către părţi pentru a-şi susţine punctul de vedere.

Astfel, a considerat că nu reprezintă o motivare efectivă susţinerea potrivit căreia "Din considerentele sentinţei apelate rezultă cu suficientă claritate că instanţa de fond a analizat cauza exact din perspectiva invocată de către reclamant, reţinând în mod corect că în condiţiile în care pârâta nu a pierdut prin vânzarea apartamentului dreptul de proprietate asupra terenului aferent acestuia, în cauza au devenit incidente dispoziţiile art. 33 alin. (5) şi 53 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data emiterii încheierii a cărei nulitate s-a invocat, erorile materiale de genul celei săvârşite în speţă putând fi îndreptate la cerere sau din oficiu, cum s-a întâmplat în cauza de faţă" (pag. 7-8 din decizia civilă nr. 106/A/2020).

A subliniat că, în speţă, nu aceasta a fost critica pe care a formulat-o, ci faptul că pentru a se putea clarifica calitatea de proprietar sau neproprietar a intimatei-pârâte B. era necesară o acţiune de drept comun, fiind incidentă rectificarea cărţii funciare, iar nu o banală îndreptare de eroare materială.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, formulat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit atât dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 7/1996, cât şi prevederile art. 47 din Legea nr. 18/1991.

Invocând aplicarea greşită a art. 47 din Legea nr. 18/1991, recurentul-reclamant a arătat că la data de 13 iunie 1992 s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. x şi terenul aferent acestuia, menţionându-se în mod expres faptul că terenul urmează regimul juridic al art. 47 din Legea nr. 18/1991, cumpărătorul fiind cetăţean străin, iar vânzătorul intimata-pârâtă B..

În opinia recurentului-reclamant, este important faptul că intimata-pârâtă a precizat în mod expres faptul că aceasta "consimte la intabularea drepturilor tabulare vândute în favoarea cumpărătorului", iar menţiunea cu privire la prevederile art. 47 din Legea nr. 18/1991 confirmă faptul că intenţia intimatei-pârâte a fost de a vinde atât casa, cât şi terenul aferent.

Ca atare, a subliniat că intimata-pârâtă şi-a înstrăinat întreg dreptul de proprietate în anul 1992, aceasta nefiind interesată la acel moment de posibilitatea cumpărătorului de a dobândi efectiv în proprietate terenul aferent construcţiei.

Raportat la prevederile art. 47 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991, a arătat că alin. (1) ne situează în etapa ulterioară termenului de un an impus de alin. (2), în sensul în care s-a stabilit o sancţiune pentru situaţia în care o persoană fizică fără cetăţenie română dobândeşte terenuri în România şi această sancţiune se aplică diferenţiat în funcţie de modalitatea de dobândire, prin acte între vii sau prin moştenire.

Astfel, a susţinut că este greşită interpretarea dată de către instanţa de apel în sensul că "Menţiunea făcută în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1992, prin care intimata-pârâtă a vândut apartamentul nr. x înscris în CF nr. x Bistriţa, potrivit cu care terenul aferent apartamentului vândut, cu o suprafaţă de 488 m.p., urmează regimul prevăzut de art. 47 din Legea fondului funciar, nu poate avea semnificaţia unei renunţări a vânzătoarei, în favoarea statului roman, la terenul aferent apartamentului înstrăinat."

Recurentul-reclamant a apreciat că menţiunea referitoare la incidenţa art. 47 din Legea nr. 18/1992 nu are valoarea unei renunţări a intimatei-pârâte la dreptul său de proprietate, ci reprezintă o sancţiune aplicată cetăţeanului străin care a dobândit terenuri în România, în acest sens fiind şi decizia Curţii Constituţionale a României nr. 342 din 29 septembrie 1997.

În plus, a arătat că înstrăinarea întregului drept de proprietate este confirmată chiar de către atitudinea intimatei care: nu a contestat înscrierea de carte funciară; nu a contestat nicio înscriere de carte funciară ulterioară, deşi în cadrul multiplelor înstrăinări s-a menţinut aceeaşi formulare cu privire la situaţia juridică a terenului; nu a făcut dovada achitării impozitului pe acest teren pentru a dovedi faptul că s-a considerat proprietar; nu a făcut dovada faptului că i s-a comunicat fiecare operaţiune de carte funciară cu privire la imobil, cum ar fi fost legal dacă aceasta avea într-adevăr calitatea de proprietar asupra terenului.

Prin urmare, a solicitat să se constate ca instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 18/1991, intimata-pârâtă B. neavând, în opinia sa, calitatea de proprietar asupra terenului.

Susţinând aplicarea greşită a art. 53 din Legea nr. 7/196, recurentul-reclamant a precizat că prin "îndreptarea de eroare materială" s-a realizat o veritabilă rectificare de carte funciară, având în vedere faptul că: măsura a produs un efect substanţial, afectând întinderea dreptului înscris în cartea funciară; se presupune că s-ar fi corectat o înscriere inexactă, respectiv titularul dreptului de proprietate asupra terenului, însă, prin mecanismul îndreptării de eroare materială s-au eludat dispoziţiile legale ce stabilesc în mod neechivoc faptul că situaţia juridică reală, care se vrea a fi rectificată, trebuie să rezulte dintr-o recunoaştere făcută de titularul înscrierii a cărei rectificare se solicită, prin declaraţie dată în formă autentică notarială, ori dintr-o hotărâre judecătorească definitivă pronunţată împotriva acestuia, prin care s-a admis acţiunea de fond.

Ca atare, a considerat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material referitoare la îndreptarea de eroare materială, în sensul în care procedeul realizat de către O.C.P.I., la doar o zi după ce a devenit proprietar asupra imobilului construcţie, nu reprezintă o eroare materială, ci are valenţele unei veritabile rectificări de carte funciară.

I.8. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi, pe cale de consecinţă, menţinerea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, a apreciat că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză, hotărârea atacată fiind judicious motivată, instanţa de apel, în cuprinsul considerentelor hotărârii judecătoreşti pronunţate, arătând care sunt motivele pentru care a considerat că apelul promovat de către partea adversă este nefondat, respectiv motivele pentru care a apreciat că se impune menţinerea hotărârii primei instanţe.

A arătat că instanţa de apel a analizat problema de drept dedusă judecăţii, prin prisma dispoziţiilor art. 47 din Legea fondului funciar, de care s-a prevalat recurentul-reclamant în cuprinsul motivelor de apel, precum şi motivul de apel prin care acesta a susţinut că vânzătoarea a cedat cumpărătorului întreg imobilul, urmând ca acesta din urma să îşi rezolve problema terenului, apreciind că şi acesta este neîntemeiat, prin raportare la dispoziţiile legale despre care s-a făcut vorbire - art. 47 din Legea nr. 18/1991.

Totodată, intimata-pârâtă a menţionat şi că instanţa de apel, analizând critica adusă hotărârii primei instanţe potrivit căreia nu au fost analizate chestiunile invocate de către partea adversă din perspectiva învestirii, a respins-o, arătând faptul că tribunalul a analizat cauza exact din perspectiva celor invocate de către recurentul-reclamant, reţinând în mod corect că, în condiţiile în care pârâta nu a pierdut, prin vânzarea apartamentului, dreptul de proprietate asupra terenului aferent acestuia, în cauză au devenit incidente dispoziţiile art. 33 alin. (5) si art. 53 din Legea nr. 7/1996, erorile de genul celei săvârşite în speţă putând fi îndreptate la cerere sau din oficiu, cum s-a întâmplat în cauza de faţă.

A mai arătat şi că, instanţa de apel s-a pronunţat şi cu privire la motivul de apel care viza acordarea în favoarea sa a cheltuielilor de judecată, reţinând faptul că acestea sunt justificate de înscrisuri şi că, în concluzie, nu se impune aprecierea acestui motiv de apel ca fiind întemeiat.

Totodată, intimata-pârâtă a considerat că nu sunt întemeiate nici criticile subsumate de recurentul-reclamant motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a invocat faptul că, raportat la prevederile art. 47 din Legea nr. 18/1991, astfel cum acesta era în vigoare la data la care a înstrăinat apartamentul nr. x existent în cadrul construcţiei edificate pe terenul în suprafaţa de 488 m.p., terenul nu putea face obiectul înstrăinării, dat fiind faptul că, în speţă, cumpărătorul era cetăţean străin, interdicţie prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute a înstrăinării dreptului de proprietate.

Intimata-pârâtă a susţinut şi că, în speţă, calitatea sa de proprietar cu privire la cota de teren în suprafaţă de 488 m.p., precum şi aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 47 din Legea nr. 18/1991 au fost constate de către instanţa de judecată care a soluţionat fondul, fără putinţă de tăgadă, fiind reţinut, din această perspectivă, faptul că nu a înstrăinat niciodată dreptul de proprietate cu privire la imobilul teren, acesta nu a ieşit din patrimoniul său, fiind cert şi indubitabil că, la momentul înstrăinării imobilului apartament către cumpărătorul cetăţean străin D., nu a fost înstrăinată şi cota din teren, întrucât acesta din urmă se afla în incapacitate de a dobândi terenuri în România, prin acte între vii; în consecinţă, terenul urma regimul prevăzut de dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 18/1991.

Totodată, a arătat că lipsa calităţii de proprietar asupra terenului a cumpărătorului D. a fost reţinută şi prin decizia civilă nr. 36/A/2003 pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. x/2003, hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat.

În concluzie, intimata-pârâtă a afirmat că imposibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 488 m.p. de către cetăţeanul italian cumpărător semnifică faptul că terenul a rămas în proprietatea vânzătorului apartamentului nr. x.

În plus, a menţionat şi că, din proba cu înscrisuri administrată, instanţa a reţinut că nu există niciun act de transfer a dreptului de proprietate asupra terenului în cotă de 488/813 m.p., astfel ca nu şi-a pierdut dreptul de proprietate,

Combătând critica recurentului-reclamant prin care s-a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 53 din Legea nr. 7/1996, a arătat că, potrivit prevederilor art. 33 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 53 din Legea nr. 7/1996, erorile materiale strecurate în încheierile de carte funciară pot fi îndreptate, la cerere sau din oficiu, prin încheiere motivată, aceasta fiind comunicată persoanelor interesate.

În opinia intimatei-pârâte, având în vedere că nu există o cerere în acest sens, este evident că eroarea materială strecurată cu privire la calitatea sa de proprietar a în ceea ce priveşte cota de teren de 488/813 m.p. a fost îndreptată din oficiu, deci în condiţiile de legalitate prevăzute de art. 53 din Legea nr. 7/1996.

De asemenea, a susţinut că recurentul-reclamant este de rea-credinţă pentru că a avut cunoştinţă de faptul că terenul este proprietatea sa, atunci când a achiziţionat apartamentul nr. x, de acest aspect fiind informat de către O.C.P.I., precum şi că, odată cu înstrăinarea imobilului apartament, a închiriat în favoarea cumpărătorului D. suprafaţa de 488 m.p. contra unei chirii lunare de 200 RON, prin contractul de închiriere din data de 2 decembrie 1991.

În consecinţa, a subliniat că imobilul teren în suprafaţa de 488 m.p. din totalul de 813 m.p. înscris în cartea funciară nr. x Bistriţa se află în proprietatea sa, iar, din istoricul cărţii funciare vechi nr. 2710 Bistriţa, se poate observa faptul că acest teren nu a ieşit niciodată din proprietatea sa, prin niciuna dintre formele prevăzute de lege, exercitând asupra acestuia o posesie continuă şi neîntreruptă în calitate de proprietar.

Totodată, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 C. proc. civ., în susţinerea căreia a arătat că recurentul-reclamant a invocat doar formal incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reprezintă o reiterare a motivelor de apel.

Recurentul-reclamant A. nu a depus răspuns la întâmpinare.

Prin notele scrise depuse la data de 15 septembrie 2023, intimata-pârâtă B. a invocat: excepţia nulităţii recursului în privinţa motivelor invocate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 616 din data de 23 martie 2023, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosarul nr. x/2010, sub aspectul pretinsei interpretări greşite a art. 47 din Legea nr. 18/1991, excepţia lipsei de interes a părţii adverse în formularea şi susţinerea recursului.

Solicitând admiterea excepţiei nulităţii, invocate în privinţa motivelor de recurs susţinute în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă a afirmat că, în realitate, recurentul-reclamant, pe de-o parte, are în vedere aspecte ce ţin de modul în care instanţa a interpretat prevederile contractuale, iar, pe de altă parte, la interpretarea art. 53 din Legea nr. 7/1998, s-a raportat la dispoziţii legale care au fost invocate pentru prima dată în recurs (art. 913 C. civ., art. 221 alin. (2) din O.D.G. nr. 700/2014, art. 907 C. civ.), astfel că nu se poate considera că pretinsa lor interpretare greşită ar constitui o critică de nelegalitate adusă hotărârii recurate.

În susţinerea excepţiei autorităţii de lucru judecat a arătat că, raportat la considerentele şi dispozitivul sentinţei nr. 616 din data de 23 martie 2023, pronunţată de Judecătoria Bistriţa, definitivă prin nerecurare, instanţa nu mai poate pune în discuţie, la acest moment, în acest cadru procesual, niciun element ce vizează dreptul său de proprietate asupra terenului, inclusiv din perspectiva unei aplicări greşite a art. 47 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, dispoziţii cu privire la interpretarea şi aplicarea cărora în cazul particular al situaţiei de faţă s-a statuat deja cu autoritate/putere de lucru judecat.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a recurentului-reclamant în formularea şi susţinerea prezentului recurs, intimata-pârâtă a invocat că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 33 C. proc. civ., interesul părţii adverse nefiind nici determinat, nici legitim, nici personal şi nici născut şi actual.

În esenţă, a învederat că, prin sentinţa civilă nr. 616 din data de 23 martie 2023, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosarul nr. x/2010, a fost admisă acţiunea pe care a promovat-o, în contradictoriu cu recurentul-reclamant, din considerentele şi din dispozitivul acestei hotărâri, nerecurate, rezultând că dreptul său de proprietate asupra cotei de 488/813 m.p. din terenul cu nr. cadastral x a fost constatat şi prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată chiar în contradictoriu cu recurentul-reclamant, fiind efectuată şi partajarea dreptului de proprietate asupra terenului potrivit acestei cote şi a fost obligată partea adversă să recunoască acest drept şi să îi lase liberă posesia şi folosinţa terenului liber de construcţie.

De asemenea, a arătat şi că, dacă ne raportăm la împrejurarea că, potrivit aceleiaşi hotărâri, recurentul-reclamant pare a fi pierdut proprietatea apartamentului nr. x situat pe terenul a cărei proprietate îi aparţine, nemaiavând această calitate cel puţin în perioada 4 iunie 2015 - 23 martie 2023, lipseşte interesul în chiar formularea recursului - promovat la data de 19 septembrie 2022 - când recurentul-reclamant nu avea calitatea de proprietar, fiind evident că, în lipsa calităţii de proprietar al imobilului, interesul în declararea recursului nu întruneşte niciuna dintre condiţiile prevăzute de lege.

Pe fondul recursului, intimata-pârâtă a susţinut că hotărârea recurată este temeinic motivată, instanţa de apel făcând, în opinia sa, o completă analiză a tuturor criticilor şi susţinerilor părţii adverse şi expunând o argumentare detaliată şi completă a raţionamentului său logico-juridic.

Totodată, a apreciat că sunt nefondate criticile prin care recurentul-reclamant a susţinut aplicarea greşită a art. 47 din Legea nr. 18/1991 şi a art. 53 din Legea nr. 7/1996.

Astfel, a susţinut că dispoziţiile legale aplicabile la momentul transferului erau clare sub aspectul interdicţiei absolute a cumpărătorului de a dobândi teren în proprietate prin acte între vii şi tocmai pentru a sublinia această interdicţie a fost inclusă referirea la regimul juridic stabilit de art. 47 din Legea nr. 18/1991; de altfel, după achiziţia construcţiei, cumpărătorul D. a încheiat cu vânzătoarea un contract de închiriere pentru teren.

A mai apreciat şi că decizia Curţii Constituţionale a României nr. 342/1997, invocată de către recurentul-reclamant, nu poate avea niciun efect în analiza aplicării în speţă a art. 47 din Legea nr. 18/1991, având în vedere că aceasta este ulterioară momentului vânzării din iunie 1992.

Pe de altă parte, a susţinut şi că nu poate fi acceptată interpretarea dată art. 47 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991 de recurentul-reclamant, fiind evident că legiuitorul a avut în vedere să instituie o interdicţie absolută celor care nu aveau cetăţenia română de a dobândi terenuri de orice fel prin acte între vii.

De asemenea, a arătat şi că în mod corect instanţa de apel a reţinut că suntem în prezenţa unei operaţiuni de deplin admisibilă pe calea prevăzută de art. 53 din Legea nr. 7/1996, fiind evident că suntem în ipoteza unei îndreptări a unei erori materiale, câtă vreme este vorba exclusiv despre o îndreptare a unei menţiuni înscrise eronat diferit pe parcursul notărilor în cartea funciară, fără să fi intervenit vreo modificare în ordinea juridică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţiile invocate de către intimata-pârâtă B., Înalta Curte le va respinge pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Asupra excepţie nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că sancţiunea reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. intervine doar în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate de către parte nu este încadrabilă în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.

Astfel, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nemotivată din perspectiva analizei criticii formulate cu privire la aspectul vizând posibilitatea intabulării dreptului de proprietate prin îndreptarea unei erori materiale, susţinere care este aptă de încadrare în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, contrar celor arătate de către intimata-pârâtă, dezvoltarea motivului de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu reprezintă o reiterare a criticilor de apel şi nici nu vizează în integralitate aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate sau aspecte invocate direct în recurs, ci recurentul-reclamant a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 18/1991 şi, respectiv a celor ale art. 53 din Legea nr. 7/1996 de către curtea de apel, împrejurare ce permite instanţei de recurs să exercite un control de legalitate a deciziei recurate, prin prisma motivului de casare invocat de parte.

Prin urmare, faţă de cele anterior reţinute, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Cu privire la excepţia lipsei de interes în formularea şi susţinerea recursului de către recurentul-reclamant, invocată de către intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată şi o va respinge.

Astfel, intimata-pârâtă a susţinut această excepţie în raport de soluţia şi de cele reţinute în considerentele sentinţei civile nr. 616 din data de 23 martie 2023, pronunţate de Judecătoria Bistriţa în dosarul nr. x/2010, definitivă prin nerecurare, arătând că din aceasta rezultă că dreptul său de proprietate asupra cotei de 488/813 m.p. din terenul cadastral cu nr. x a fost constatat şi prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată chiar în contradictoriu cu recurentul-reclamant, fiind efectuată şi partajarea dreptului de proprietate asupra terenului potrivit acestei cote, iar recurentul-reclamant a fost obligat să îi recunoască acest drept şi să îi lase libera posesie şi folosinţă a terenului liber de construcţie.

Ca atare, intimata-pârâtă a apreciat că este evident că recurentul-reclamant nu mai justifică la acest moment niciun interes în susţinerea recursului într-o cauză vizând îndreptarea unei erori materiale privitoare la dreptul său de proprietate asupra terenului, drept constatat cu autoritate de lucru judecat, neexistând niciun folos practic ce ar mai putea fi obţinut şi legitim justificat a fi urmărit în cauză.

Potrivit art. 33 C. proc. civ., în ceea ce priveşte cerinţele legale ale condiţiei interesului de a acţiona, acesta trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual.

Aşa cum s-a arătat în doctrină, condiţia determinării interesului vizează stabilirea folosului practic ce poate fi realizat de parte în concret în eventualitatea admiterii formei procedurale exercitate, fiind echivalentă cu cerinţa existenţei interesului însuşi.

Interesul este legitim atunci când acesta nu contravine normelor imperative ale legii sau regulilor de convieţuire socială, iar această din urmă condiţie trebuie să fie deosebită de condiţia legalităţii pretenţiei formulate, ce impune o analiză a fondului acesteia.

În ceeea ce priveşte condiţia ca interesul să fie personal, aceasta presupune ca partea care promovează acţiunea civilă să urmărească să obţină, direct sau indirect, un folos practic pentru sine, în timp ce cerinţa interesului născut şi actual vizează existenţa acestuia la momentul în care se exercită acţiunea civilă, independent de forma sa concretă de manifestare, în sensul că partea nu ar mai obţine folosul practic urmărit dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune, fiind, ca atare, prejudiciată. În plus, chiar dacă interesul nu este născut şi actual se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.

Înalta Curte reţine că aceste condiţii sunt îndeplinite, în circumstanţele în care, prin prezentul recurs, scopul recurentului-reclamant este acela de a obţine reformarea unei hotărâri prin care a fost validată respingerea acţiunii sale prin care a solicitat constarea nulităţii înscrierii în cartea funciară în favoarea intimatei-pârâte, precum şi a inexistenţei în patrimoniul acesteia a unui drept de proprietate asupra terenului în discuţie, susţinând calificarea greşită a dreptului pârâtei la momentul înscrierii (prin încheierea nr. 18289/2010 emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, prin care s-a îndreptat eroarea materială săvârşită prin încheierea nr. 516/1991).

Aceasta cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, la momentul declarării prezentei căi de atac (16 septembrie 2022), hotărârea invocată de către intimata-pârâtă nu era pronunţată (sentinţa civilă nr. 616 din data de 23 martie 2023 a Judecătoriei Bistriţa), iar, pe de altă parte, în cuprinsul acesteia, instanţa a plecat de la ipoteza că intimata-pârâtă era unul dintre proprietarii tabulari asupra terenului, iar, în prezentul litigiu, ceea ce susţine recurentul-reclamant este chiar greşita intabulare a dreptului de proprietate al intimatei-pârâte, cu consecinţa inexistenţei acestuia.

Ca atare, în raport de cele anterior reţinute, Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes în formularea şi susţinerea recursului de către recurentul-reclamant, invocată de intimata-pârâtă.

Asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 616 din data de 23 martie 2023, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosarul nr. x/2010, invocată de intimata-pârâtă cu privire la motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În susţinerea acestei excepţii, intimata-pârâtă a arătat că, faţă de considerentele şi dispozitivul sentinţei nr. 616 din data de 23 martie 2023, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosarul nr. x/2010, definitivă prin nerecurare, nu se mai poate pune în discuţie la acest moment, în acest cadru procesual, niciun element care vizează dreptul de proprietate al intimatei asupra terenului, inclusiv din perspectiva pretinsei aplicări greşite a art. 47 din Legea nr. 18/1991.

Dispoziţiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că hotărârea judecătorească definitivă ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, autoritatea de lucru judecat priveşte atât dispozitivul hotărârii, cât şi considerentele pe care aceasta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În ceea ce priveşte efectele autorităţii de lucru judecat, art. 431 C. proc. civ. reglementează deopotrivă efectul negativ şi pe cel pozitiv, statuând, pe de o parte, că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, precum şi că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

În speţă, prin invocarea excepţiei, intimata-pârâtă s-a prevalat de efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, împrejurare care determină o analiză din perspectiva triplei identităţi de părţi, de obiect şi de cauză în ceea ce priveşte prezentul litigiu şi cel în care a fost pronunţată hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat se invocă.

Or, dacă se poate reţine că atât recurentul-reclamant, cât şi intimata-pârâtă au fost părţi în litigiul finalizat prin sentinţa nr. 616 din data de 23 martie 2023, pronunţată de Judecătoria Bistriţa în dosarul nr. x/2010, în ceea ce priveşte obiectul şi cauza celor două procese identitatea nu poate fi reţinută.

Astfel, în litigiul care a format obiectul dosarului nr. x/2010 al Judecătoriei Bistriţa, reclamanta B. (intimata-pârâtă din prezenta cauză) a solicitat instanţei: să constate calitatea s-a de proprietar asupra suprafeţei de 488 m.p. din CF x (CF vechi x) Bistriţa, top x; să constate efectuarea partajului asupra terenului în baza actului notarial de partaj nr. x din data de 31 mai 1991; să constate existenţa notării în CF a unui apartamentul compus din 2 camere, 1 bucătărie, 1 cămară de alimente, 1 baie, WC, hol, terasă şi boxe, anexe gospodăreşti, magazie, lemnărie având ca proprietari pe pârâţii A. şi E., cu obligarea acestora să îi recunoască dreptul de proprietate asupra terenului de 488 m.p. şi să îi lase în posesie şi folosinţă suprafaţa neocupată de construcţia înscrisă în CF, să îi plătească chirie pentru terenul de sub construcţie de 6 euro/m.p. (pentru cei circa 270 mp, adică suma de 6804 RON); să oblige pe pârâţii A. şi E. să îşi ridice construcţiile edificate pe terenul său, altele decât cele intabulate în CF sau, în caz de refuz, să dispună demolarea lor de către reclamantă pe cheltuiala pârâţilor.

Acţiunea a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 728, 1075 C. civ. şi art. 26 din Legea 7/1996.

Acţiunea reclamantei a fost precizată de patru ori.

Prin intermediul primei precizări de acţiune, reclamanta a solicitat: ieşirea din indiviziune asupra terenului din litigiu conform cotelor; radierea din CF x-C1-U1, Bistriţa top x a construcţiilor constând în terasă şi boxe, anexe gospodăreşti - magazie şi lemnărie; obligarea pârâţilor A. să închidă actuala cale de acces la apartamentul I şi să deschidă vechea cale de acces şi să fie obligaţi pârâţii A. la daune interese într-un cuantum pe care îl va preciza ulterior în raport de expertizele efectuate în cauză. Pe lângă aceste petite au fost reluate şi cele privitoare la plata unei chirii lunare, revendicare, demolare construcţii şi constatarea calităţi de proprietar a reclamantei asupra cotei de 3/5 părţi din terenul de 913 m.p. din litigiu şi constatarea calităţii de proprietar al pârâţilor A. asupra apartamentului 1 de pe acest teren.

Precizarea de acţiune a fost întemeiată pe următoarele texte legale: art. 480 şi urm., art. 489, art. 494 alin. (1) teza finală şi alin. (2), art. 720 şi urm., art. 998 şi urm. din vechiul C. civ., respectiv dispoziţiile art. 555, art. 563, 565, art. 578 alin. (2) lit. b), art. 593, art. 632 alin. (1) lit. a), art. 669, art. 676 alin. (1), art. 680 din noul C. civ.

La data de 13 iunie 2012, reclamanta a formulat o precizare şi extindere de acţiune prin care a solicitat introducerea în cauză a pârâţilor F. şi G. şi obligarea acestora în solidar cu pârâţii A. la plata daunelor interese într-un cuantum pe care îl va preciza ulterior în funcţie de rapoartele de expertiză efectuate în cauză; la data de 29 ianuarie 2021, reclamanta a depus o precizare de acţiune, prin care a arătat că solicită contravaloarea chiriei lunare de 6/euro/lună pentru suprafaţa de teren ocupată de apartamentul 1, de la pârâţii A. şi E. pentru perioada 15 noiembrie 2010 - 3 iunie 2015, respectiv suma de 27.410,40 euro, şi de la pârâtul H. pentru intervalul 4 iunie 2015 şi până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti şi în continuare pe durata existenţei construcţiei.

Reclamanta a precizat din nou acţiunea, la data de 29 noiembrie 2022, sub aspectul daunelor interese, arătând că înţelege să mărească cuantumul lunar al chiriei pe care îl solicită, de la suma de 6 euro/lună la suma de 12 euro/lună, arătând şi că solicită contravaloarea lipsei de folosinţă pentru întreg terenul de 488 m.p. şi nu doar pentru suprafaţa ocupată de apartamentul nr. x.

Or, prin demersul judiciar ce formează obiectul prezentului dosar, recurentul-reclamant A. a învesti instanţa cu o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unei încheieri de carte funciară, cu consecinţa radierii dreptului de proprietate al intimatei-pârâte B., susţinând greşita calificare a dreptului intimatei-pârâte la momentul înscrieri, conform art. 36 din Legea nr. 7/1996.

Ca atare, Înalta Curte constată că nu se poate reţine identitatea de obiect şi de cauză între cele două procese, iar consecinţele fireşti ale acestei împrejurări sunt constatarea neîndeplinirii condiţiei impuse de lege pentru a fi reţinut efectul negativ al autorităţii de lucru judecat şi respingerea excepţiei invocate din această perspectivă de către intimata-pârâtă.

Totodată, observă că, în cuprinsul notelor scrise prin care s-a susţinut autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 616 din data de 23 martie 2023, pronunţate de Judecătoria Bistriţa în dosarul nr. x/2010, intimata-pârâtă a precizat că, în cazul în care excepţia autorităţii de lucru judecat va fi respinsă, înţelege ca, în combaterea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., să se folosească de efectul pozitiv al acesteia.

În condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, între cele două litigii există identitate de părţi, Înalta Curte urmează a avea în vedere apărările intimatei-pârâte prin care aceasta se prevalează de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a dezlegărilor date prin sentinţa invocată, în cadrul analizei motivului de recurs prin care recurentul-reclamant a pretins greşită aplicare a normelor de drept material de către instanţa de apel.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru următoarele considerente.

Prin primul motiv de recurs, recurentul-reclamant, în esenţă, a criticat decizia recurată apreciind că aceasta este nemotivată sub aspectul analizei susţinerilor formulate cu privire la posibilitatea intabulării dreptului de proprietate prin îndreptarea unei erori materiale, întrucât motivarea soluţiei de confirmare sau infirmare a unei apărări formulate de o parte nu se poate realiza implicit, astfel cum a procedat instanţa de apel atunci când a validat optica tribunalului, care de asemenea, nu este motivată.

Această critică este nefondată.

Astfel, prin cererea de apel, recurentul-reclamant a adus sentinţei apelate trei critici, respectiv: interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 18/1991 şi a efectelor juridice pe care contractul de vânzare-cumpărare le generează; motivarea tribunalului excede cadrului procesual cu care a fost învestit, în condiţiile în care trebuia să motiveze hotărârea strict din perspectiva învestirii (dacă înscrierea intimatei-pârâte în evidenţele de carte funciară se putea realiza prin îndreptarea erorii materiale sau era necesară promovarea unei acţiuni de drept comun); tribunalul nu a analizat dacă înscrierea intimatei-pârâte în evidenţele de carte funciară se putea realiza prin îndreptarea erorii materiale sau era necesară promovarea unei acţiuni de drept comun, ceea ce semnifică practic o nemotivare a hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte reţine că efectul devolutiv al apelului, efect specific acestei căi de atac, permite transmiterea cauzei şi a dreptului de a o judeca, în principiu integral, sub toate aspectele de fapt şi de drept, de la instanţa inferioară la instanţa de grad superior.

În consecinţă, în apel se poate proceda la o a doua examinare sau judecare completă a cauzei, însă, efectul devolutiv este limitat, potrivit art. 478 C. proc. civ., la ceea ce a constituit obiectul judecăţii în prima instanţă şi la ceea ce constituie obiectul criticii aduse de apelant hotărârii primei instanţe (tantum devolutum quantum apella-tum; tantum devolutum quantum judicatum).

Or, critica formulată de recurentul-reclamant, prin cererea de apel, privea neanalizarea de către prima instanţă a susţinerii sale vizând împrejurarea dacă înscrierea intimatei-pârâte în evidenţele de carte funciară se putea realiza prin îndreptarea erorii materiale.

Această susţine a părţii fost analizată de către curtea de apel şi a fost apreciată ca fiind nefondată, instanţa reţinând că, din considerentele sentinţei apelate, rezultă cu suficientă claritate ca tribunalul a analizat cauza exact din perspectiva invocată de către recurentul-reclamant, constatându-se în mod corect că, în condiţiile în care intimata-pârâtă nu a pierdut prin vânzarea apartamentului dreptul de proprietate asupra terenului aferent acestuia, în cauză au devenit incidente dispoziţii art. 33 alin. (5) şi 53 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data emiterii încheierii a cărei nulitate s-a invocat, erorile materiale de genul celei săvârşite în speţă putând fi îndreptate la cerere sau din oficiu, cum s-a întâmplat în cauza de faţă.

Instanţa de apel a concluzionat că, întrucât este certă calitatea intimatei-pârâte de proprietar, prin încheierea atacată nu s-a făcut altceva decât o corectare a situaţiei scriptice pentru a fi concordanţă cu realitatea juridică, rezultată din evoluţia înstrăinărilor care au avut loc, tribunalul nu a putut reţine niciun motiv de nulitate a încheierii.

Ca atare, curtea de apel, pe de o parte, a analizat dacă prima instanţă a cercetat această susţinere a părţii şi, pe de altă parte, a validat cele reţinute de către aceasta în sensul că era posibilă îndreptarea erorii materiale prin încheierea atacată.

Or, întrucât prin intermediul apelului se provoacă controlul judiciar asupra hotărârii primei instanţe, realizându-se o rejudecare în fond a cauzei, în limita a ceea ce s-a apelat, în cazul în care se adoptă soluţia primei instanţe, în motivarea deciziei, instanţa de apel poate să se refere la motivele hotărârii primei instanţe şi să le însuşească sau poate să prezinte propriile argumente în susţinerea aceleiaşi soluţii pronunţate în cauză.

În plus, contrar celor susţinute de către recurentul-reclamant, instanţa de apel a oferit propria argumentaţie, arătând că, potrivit contractelor succesive de vânzare-cumpărare, precum şi prevederilor art. 47 din Legea nr. 18/1991, a rezultat că dreptul de proprietate nu a fost transmis din patrimoniul intimatei-pârâte, iar, prin raportare la prevederile art. 33 alin. (5) şi art. 53 din Legea nr. 7/1996, republicată, în condiţiile în care nu a fost formulată o cerere în acest sens, este evident că eroarea materială strecurată în privinţa calităţii de proprietar asupra cotei de teren în discuţie a fost îndreptată din oficiu.

Astfel, Înalta Curte reţine că hotărârea atacată îndeplineşte rigorile impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cuprinzând motivele pentru care instanţa de apel a înlăturat critica pretins a fi fost neanalizată şi, ca atare, susţinerile recurentului-reclamant sub acest aspect sunt nefondate, iar motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant a criticat decizia instanţei de apel, apreciind că au fost aplicate în mod greşit atât dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 7/1996, cât şi cele ale art. 47 din Legea nr. 18/1991.

În ceea ce priveşte aplicarea art. 47 din Legea nr. 18/1991, recurentul-reclamant a afirmat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că referirea la art. 47 din Legea fondului funciar din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1992, prin care intimata-pârâtă a vândut apartamentul nr. x, nu poate avea semnificaţia unei renunţări a vânzătoarei, în favoarea statului român la terenul aferent apartamentului înstrăinat.

Or, alin. (1) a art. 47 din Legea nr. 18/1991, în forma aplicabilă speţei, interzicea persoanelor fizice care nu au cetăţenia română şi domiciliul în România să dobândească în proprietate terenuri de orice fel prin acte între vii, aceasta fiind ipoteza incidentă în cauză şi nu cea de la alin. (2) al aceluiaşi articol, care se referă doar la situaţia dobândirii de către aceste persoane a terenurilor prin moştenire.

Ca atare, este nefondată susţinerea recurentului-reclamant prin care acesta apreciază că menţiunea din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare referitoare la incidenţa art. 47 din Legea nr. 18/1991 reprezintă o sancţiune aplicabilă cetăţeanului străin care a dobândit terenuri în România.

De altfel, Înalta Curte constată că, prin sentinţa definitivă nr. 616 din data de 23 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2010 de Judecătoria Bistriţa, s-a reţinut că "la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x din 1992, cumpărătorul, cetăţean străin se afla în situaţia stipulată la primul alineat, în sensul că acesta nu putea dobândii prin vânzare-cumpărare teren în România, interdicţia legală fiind una absolută, mai mult din contractul de vânzare-cumpărare rezultă că reclamanta nu a înstrăinat şi terenul aferent apartamentului 1, acest din urmă aspect, fiind tranşat cu putere de lucru judecat şi în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud. Prin urmare, inserarea în contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x din 1992, a menţiunii potrivit căreia terenul aferent apartamentului vândut în suprafaţă de 488 m.p., urmează regimul prevăzut de art. 47 din Legea fondului funciar, nu are nici un fel de efect juridic, cu atât mai mult, menţiunea nu este aptă să A. la pierderea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului, vânzarea unui imobil construcţie fără teren, fiind o operaţiune juridică valabilă, astfel instanţa va constata că reclamanta este proprietară asupra cotei de teren de 488/813 m.p. înscris în CF x Bistriţa (CF vechi x Bistriţa) top x".

Aceste dezlegări, din litigiul anterior purtat, potrivit cărora intimata-pârâtă nu a înstrăinat imobilul teren în discuţie, nepierzând dreptul de proprietate asupra acestuia, se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, şi determină concluzia caracterului nefondat al susţinerilor recurentului-reclamant privind greşita aplicare a prevederilor art. 47 din Legea nr. 18/1991 de către instanţa de apel.

Totodată, Înalta Curte reţine că nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs aspectele suplimentare pe care recurentul-reclamant le-a adus în susţinerea afirmaţiei că a avut loc înstrăinarea întregului drept de proprietate, întrucât, pe de o parte, acestea nu reprezintă critici de nelegalitate a deciziei recurate, iar, pe de altă parte, aşa cum s-a arătat, în dosarul nr. x/2010 de Judecătoria Bistriţa, s-a statuat definitiv că intimata-pârâtă nu a pierdut dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu.

Este lipsită de eficienţă referirea recurentului-reclamant la hotărârea Curţii Constituţionale prin care s-a reţinut neconstituţionalitatea prevederilor art. 47 din Legea nr. 18/1997, având în vedere că aceasta este ulterioară momentului încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 1992.

Este nefondată şi afirmaţia recurentului-reclamant privind greşita aplicare a prevederilor art. 53 din Legea nr. 7/1996.

Astfel, în condiţiile în care s-a reţinut în mod legal că intimata-pârâtă nu a înstrăinat dreptul de proprietate asupra terenului, având în vedere că, în speţă, cumpărătorul era un cetăţean străin, iar, potrivit art. 47 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, nu putea dobândi acest drept, Înalta Curte constată că nu se poate aprecia, aşa cum susţine recurentul-reclamant, că, în realitate, în speţă, s-a realizat o veritabilă rectificare de carte funciară, iar instanţa de apel în mod eronat a făcut aplicarea art. 53 din Legea nr. 7/1996.

Astfel, cum potrivit acestor dispoziţii legale, erorile materiale săvârşite cu ocazia înscrierilor sau radierilor pot fi îndreptate, prin încheiere motivată, de către registratorul biroului teritorial, la cerere sau din oficiu, cu comunicarea acesteia persoanei interesate, iar dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu nu a fost transmis niciodată din patrimoniul intimatei-pârâte, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare, validând raţionamentul şi concluzia tribunalului în sensul că nu a putut reţine niciun motiv de nulitate a încheierii atacate.

În ceea ce priveşte argumentele aduse în susţinerea acestei critici prin raportare la prevederile art. 907 şi art. 913 C. civ., precum la dispoziţiile art. 221 alin. (2) din O.D.G. nr. 700/2014, Înalta Curte reţine că acestea nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală, întrucât nu au fost puse în discuţie în faţa instanţei de apel, în condiţiile în care judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate a deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare atât a dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 18/1991, cât şi a reglementărilor art. 53 din Legea nr. 7/1996, împrejurare faţă de care nu se poate reţine incidenţa ipotezei prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, apreciind că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

Totodată, faţă de soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză (de respingere, ca nefondat, a recursului), apreciază întemeiată cererea de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată formulată de către intimata-pârâtă B. şi, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata către aceasta a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7.000 RON (dovedite prin înscrisurile aflate la dosar), reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reţinând şi că acest cuantum este unul echitabil în raport cu activitatea desfăşurată de avocaţii intimatei-pârâte, cu gradul de dificultate al cauzei şi cu numărul de termene acordat pentru soluţionarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge excepţia autorităţii de lucru judecat.

Respinge excepţia lipsei de interes în declararea şi susţinerea recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 106/A din data de 3 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 7.000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2023.