Tort liability for online criticism: balancing right to reputation against freedom of expression for public entities under ECHR Article 10

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a Civilă la data de 04.05.2020, sub nr. x/2020, reclamantul Aeroclubul României, în contradictoriu cu pârâţii A. S.R.L. şi B., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună:

- constarea încălcării de către pârâţi a dreptului la imagine, demnitate şi reputaţie a reclamantului prin informaţiile neadevărate prezentate de aceştia prin intermediul a trei articole publicate în mediul online în datele de 24 noiembrie 2019, 16 decembrie 2019 şi 27 aprilie 2020, prin intermediul paginii de internet www.x.ro şi pe pagina ziarului de pe reţeaua de socializare Facebook şi, pe cale de consecinţă:

- obligarea pârâţilor la retragerea articolului publicat pe site-ul vocearomanului.ro în data de 24 noiembrie 2019 intitulat "Aeroclubul României sau Zbor deasupra unui cuib de cuci",

- obligarea pârâţilor la retragerea articolului publicat pe site-ul x în data de 16 decembrie 2019 intitulat "x",

- obligarea pârâţilor la retragerea articolului publicat pe site-ul vocearomanului.ro în data de 27 aprilie 2020 intitulat "Pe aripi de vânt şi manele!",

- obligarea pârâţilor de a cere scuze publice pentru acuzaţiile neadevărate aduse reclamantei şi de asemenea să publice un articol în acest sens,

- obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 250.000 de RON reprezentând daune morale pentru atingerea adusă dreptului reclamantului la onoare, demnitate şi reputaţie,

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 985/01.07.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Aeroclubul României, ca nefondată.

A obligat reclamanta la plata către pârâtul B. a sumei de 3.000 RON, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 476A din 04 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul - reclamant Aeroclubul României împotriva sentinţei civile nr. 985 din 07.07.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020, ca nefondat.

A obligat apelantul-reclamant la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 3570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul Aeroclubul României, prin care solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea căii de atac formulate, recurentul arată că decizia recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în cauză, şi anume art. 70, art. 75, art. 253, şi art. 257 C. civ., precum şi art. 30 din Constituţia României, aceste prevederi fiind interpretate într-un mod ce contravine probatoriului administrat în cauză, literei şi spiritului legii, şi a jurisprudenţei CEDO în materie.

Curtea de apel a reţinut în mod corect faptul că angajarea răspunderii civile delictuale a intimaţilor şi obligarea acestora la plata de despăgubiri nu sunt, prin ele însele, incompatibile cu art. 10 din Convenţie, însă constituie o ingerinţă în dreptul intimaţilor la liberă exprimare şi, pentru a fi conformă prevederilor Convenţiei aceasta trebuie să îndeplinească cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2 al art. 10, respectiv să fie prevăzută de lege, să urmărească unul dintre scopurile legitime prevăzute în textul Convenţiei şi să fie necesară, într-o societate democratică.

Dacă în ceea ce priveşte primele două condiţii atât Tribunalul cât şi Curtea de Apel Bucureşti au concluzionat că aceste cerinţe sunt îndeplinite, cea de-a treia condiţie ce prevede ca ingerinţa în dreptul la liberă exprimare să fie necesară, într-o societate democratică, instanţa în mod neîntemeiat a stabilit că nu este îndeplinită şi aplicabilă în cauză.

Sub acest aspect, recurentul arată că dreptul garantat de articolul 10 nu este unul absolut. Paragraful 2 al art. 10 din Convenţie permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra, sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Instanţa ar fi trebuit să constate faptul că afirmaţiile intimaţilor sunt difuzate în spaţiul public, prin intermediul site-ului şi sunt promovate ca având caracter de ştiri, cu consecinţa evidenţă a creării unei aparenţe de veridicitate, de credibilitate a informaţiei difuzate, în raport cu publicul. Fiind vorba de un site web, instanţa trebuia să aibă în vedere accesibilitatea extrem de largă, potenţial nelimitată, a publicului la informaţia postată.

Raportat la aprecierile instanţei privind faptul că subscrisa este o instituţie publică şi că opiniile exprimate de intimaţi în cele trei articole contestate se încadrează în mod evident într-o dezbatere publică privind chestiuni de interes general privind activitatea subscrisei şi gestionarea sumelor de bani primite de la bugetul de stat învederează că ar fi fost întemeiată această constatare a instanţei dacă în cele trei articole contestate ar fi existat strict aprecieri privind instituţia şi activitatea acesteia şi nu ar fi existat informaţii şi atacuri neadevarate şi nedovedite la adresa mai multor persoane indicate expres din cadrul instituţiei.

Totodată, în speţă, nu se poate vorbi de o dezbatere publică, întrucât aceasta ar fi presupus un schimb de idei, argumente, păreri ce ar fi fost discutate în contradictoriu de membrii societăţii, cât şi de cele două părţi implicate, pornind de la informaţii reale şi dovedite. Or, în cauză dezbaterea a fost una unilaterală, iar aşa-numita agenţie de ştiri nici nu a contactat reprezentanţii recurentului înainte de publicarea respectivelor articole pentru a oferi explicaţii, clarificări sau răspunsuri la eventuale întrebări.

Mai mult, arată recurentul că instanţa a răsturnat sarcina probei cu privire la veridicitatea articolele publicate în sarcina acesteia, sancţionând instituţia pentru faptul că nu a putut face dovada caracterului neadevărat al informaţiilor prezentate în cele trei articole ce au format obiectul cererii de chemare în judecată, cu toate că intimaţii nu au probat numeroasele susţineri promovate.

Astfel, la pagina 40 a deciziei atacate, paragraful nr. 2, Curtea de Apel Bucureşti reţine faptul că "referitor la răspunderea jurnaliştilor, instanţa europeană a stabilit, raportat la obligaţiile ce el revin acestora, că aceştia trebuie să îşi exercite profesia cu bună credinţă, să ofere informaţii exact şi demne de a fi considerate credibile, respectând întru totul deontologia profesională".

Tot la pagina 40, paragraful nr. 4, Curtea retine că "CEDO a admis că libertatea de exprimare a ziariştilor presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare în ceea ce priveşte judecăţile de valoare pe care le formulează, cu condiţia ca aceste judecăţi să poată fi dovedite în realitate". Practic din acest considerent rezultă foarte clar că jurnalistul, sau cel care publică informaţia trebuie să facă dovada veridicităţii acesteia, fapt ce în prezenta cauza nu s-a întâmplat având în vedere că instanţa a pus sarcina probei în atribuţiile acesteia. În aceste condiţii, o astfel de interpretare a instanţei face dovada aplicării greşite a normelor materiale europene şi a practicii CEDO.

În continuare, Curtea menţionează faptul că inexactitatea parţială a faptelor prezentate nu exclude protecţia art. 10, dacă jurnalistul a fost de bună credinţă, iar subiectul este unul de interes public". Practic, condiţia pentru a opera protecţia art. 10 este reprezentată de buna-credinţă cu care acţionează cel ce publică articolul, însă în cauză aceasta a dovedit că pârâtul nu a acţionat cu bună credinţă, ci cu unicul scop de a denigra imaginea recurentei.

Mai mult, societatea intimată nu are calitatea de jurnalist, nefiind autorizată să desfăşoare nicio activitate de jurnalism sau activitate conexă, aspect ce reiese din certificatul constatator emis de ONRC şi depus ca anexă la cerera introductivă de instanţă, principalul obiect de activitate al pârâtei fiind învăţământul, iar ca activităţi secundare comerţul, fabricarea de bunuri si alte obiecte de activitate similare, fără nicio legătură cu presa, media sau ştirile.

Extrapolarea unui obiect de activitate în maniera în care a fost realizată de Curtea de Apel Bucureşti este permisă doar în situaţia în care activitatea desfăşurată de o societate nu se poate încadra în niciunul din Codurile CAEN existente, iar în această situaţie s-ar face o încadrare în codul de activitate cel mai apropiat, similar, activităţii pe care respectiva societate o desfăşoară. În speţă, codificarea CAEN prevede obiecte de activitate exprese pentru activitatea de jurnalism (CAEN 6319, CAEN 5813, CAEN 5814, CAEN 6399), obiecte pe care pârâta persoană juridică nu le deţine în certificatul constatator.

Mai arată recurenta că, deşi s-a făcut trimitere la cauza Magyar Helsinki Bizottsag împotriva Ungariei (Cererea nr. 18030/11), curtea de apel face o aplicare greşită a dispoziţiilor relevate în cuprinsul acesteia întrucât CEDO în acea cauză face trimite la "platforme de dezbatere publică" şi la funcţia bloggerilor şi utilizatorilor populari de platforme sociale, aspect care în mod evident nu se pliază prezentei speţe. Astfel, web-site-ul vocearomanului.ro nu este un site de ştiri, un blog sau o platformă socială iar pârâţii nu deţin calitatea şi protecţia jurnalistului.

În subsidiar, chiar şi în cazul în care intimaţilor li se va acorda calitatea de jurnalişti, recurenta solicită a se constata faptul că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a jurisprudenţei CEDO şi a prevederilor Constituţiei României, prin faptul că intimaţii au depăşit limitele libertăţii de exprimare, atunci când aceasta vine în concurs cu dreptul la imagine şi la reputaţie.

Se învederează, apoi, de către recurent faptul că afirmaţiile cuprinse în cele trei articole publicate sunt profund neîntemeiate şi contravin probatoriului administrat în cauză, precum şi că instanţa a schimbat sarcina probei, arătând că aceasta a fost sancţionată pentru necombaterea unor fapte negative.

În continuare recurentul arată modul în care instanţa s-a raportat şi a interpretat afirmaţiile cuprinse în cele trei articole.

Cât priveşte contractul de instruire nr. x/2012 arată că acesta nu a fost finalizat, iar sumele suportate de aceasta în temeiul contractului de instruire au avut un cuantum total de 3.604,21 RON, nicidecum cea reţinută de instanţă, şi anume 13.331 euro.

În ceea ce priveşte aeronavele BN-2 Islander şi GA 8-07-126 AIRVAN, Curtea de Apel a înlăturat în mod neîntemeiat apărările acesteia, în sensul că decizia de contractare a cursului de instruire avea ca scop crearea condiţiilor pentru operarea celor şase aeronave BN-2 Islander ce urmau a fi preluate, făcând şi o confuzie cu privire la criteriile tehnice care impuneau existenţa cursului.

Totodată, Curtea în mod greşit a evaluat modul în care autorii au folosit în cuprinsul articolelor sintagme de tipul "nu putem înţelege", "se pare", "suspiciunea" întrucât aceasta apreciază că aceste sintagme nu sunt tranşante şi nu oferă un nivel ridicat de certitudine al afirmaţiilor. Practic, prin utilizarea acestor sintagme autorul articolelor ar fi lipsit de sarcina oricărei probe, iar acesta nu va putea fi tras la răspundere pentru niciun prejudiciu pe care l-ar aduce persoanei vizate.

În ceea ce priveşte echipamentele de zbor, mai exact vechimea aeronavelor din flota acesteia, curtea de apel a certificat afirmaţiile din articole intimaţilor sancţionând Aeroclubul României pentru nedovedirea faptului contrar, respectiv acela că aeronavele nu sunt vechi. În mod evident, în condiţiile în care în articolele publicate s-a criticat vechimea aeronavelor, intimaţii aveau obligaţia de a face dovada acestor afirmaţii. Reţinerea instanţei cu privire la faptul ca durata de viaţă a unei aeronave se măsoară în cicluri de presurizare este una eronată din punct de vedere tehnic şi factual, întrucât vechimea unei aeronave nu este redată de anii săi, ci este dată de resursa de zbor (ore de zbor) a fiecărei aeronave, iar această resursă conform manualelor provenite de la producător poate fi reîmprospătată în repetate rânduri prin reparaţii capitale.

De asemenea, în ceea ce priveşte distribuirea investiţiilor către Aerocluburile Teritoriale, instanţa de apel a făcut o altă interpretare greşită a probatoriului administrat în cauză, reţinând o prezumţie neadevărată şi nedovedită în ceea ce priveşte Aeroclubul Teritorial din Clinceni, respectiv că acestui aeroclub i se atribuie peste 80% din bugetul instituţiei.

Referitor la existenţa licenţei d-lui C., Curtea a făcut abstracţie de aceasta şi nici nu a pus acesteia în vedere depunerea unor înscrisuri suplimentare din care să rezulte şi alte cerinţe pe care ar fi trebuit să le îndeplinească persoana în cauză.

În fine, referitor la susţinerea din articole despre absolvirea de către Directorul Instituţiei, D. a unui curs gratuit de mecanic la sol pentru avionul AN2, arată că a depus la dosarul cauzei adresa nr. x/15.06.2021 emisă de Biroul de Management al Calităţii, din care ar rezulta că dl. D. nu a deţinut licenţă de personal tehnic aeronautic care să îi confere drepturi de personal tehnic.

Concluzionând, recurenta arată că, prin raportare şi la jurisprudenţa CEDO, chiar şi cu privire la judecăţile de valoare, intimaţii aveau obligaţia de a face dovada unor minime baze factuale, având sarcina probei sub acest aspect. Or, intimaţii nu au realizat dovada existentei unor minime baze factuale, în acest context astfel de informaţii fiind complet nejustificate, având un caracter pur prejudiciabil şi injurios.

De asemenea, instanţa de apel a aplicat în mod greşit practica CEDO şi a făcut abstracţie de practica invocată de aceasta atât prin cererile iniţiale cât şi de cea invocată în cererea de apel, a făcut o aplicare greşită inclusiv a dispoziţiilor art. 1349 coroborate cu prevederile art. 1357 alin. (1) C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală şi respectiv la reţinerea primei condiţii a acesteia (existenţa faptei ilicite) ca fiind întrunită, neaplicând în mod corect prevederile privind dreptul la libera exprimare, dreptul la demnitate şi a limitelor acestor drepturi. Mai mult, în urma aplicării şi interpretării în mod greşit a dispoziţiilor legale mai sus indicate, precum şi pe cele ale Convenţiei şi ale practicii CEDO aplicabile în materie, Curtea de Apel Bucureşti nu a putut interpreta în mod corect prevederile art. 253 alin. (4) coroborate cu cele ale art. 257 C. civ., rezultatul fiind o soluţie de respingere a cererii de chemare în judecată, soluţie pe care o consideră nelegală şi netemeinică.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii au formulat întâmpinare în data de 13 februarie 2023, prin care invocă excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare iar, pe fond, solicită respingerea recursului, ca nefondat, considerând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului, la 20 februarie 2023, acesta formulând răspuns la întâmpinare, prin care solicită respingerea excepţiei nulităţii recursului, şi a apărărilor pe fond, ca neînntemeiate.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 04 mai 2020, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi(6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 28 septembrie 2023, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II.4. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul promovat de recurentul-reclamant Aeroclubul României este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant se prevalează de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocând greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material, anume a prevederilor art. 70, art. 75, art. 253, art. 257, art. 1349 şi art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 30 din Constituţia României, dar şi a dispoziţiilor art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului creată în interpretarea şi aplicarea acestor norme convenţionale.

Speţa dedusă judecăţii presupune soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantului la imagine şi reputaţie (art. 72 alin. (1) şi art. 73 alin. (1) din C. civ., art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului) şi, respectiv dreptul pârâţilor la liberă exprimare (recunoscut şi garantat art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unor restrângeri, ingerinţe sau limitări din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) şi, respectiv art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Considerând că intimaţii-pârâţi şi-au exercitat drepturile fie cu rea-credinţă, fie cu încălcarea pactelor şi convenţiilor la care România este parte, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenţie, dispunerea unei măsuri (ce corespunde unei ingerinţe a autorităţilor statului) în dreptul pârâţilor la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale reglementate de art. 1357 şi urm. din C. civ., situaţie în care era necesară verificarea întrunirii în cauză a următoarelor condiţii cumulative pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Faptele reclamate privesc conţinutul a trei articole, publicate în mediul online în datele de 24 noiembrie 2019, 16 decembrie 2019 şi 27 aprilie 2020, prin intermediul paginii de internet www.x.ro, precum şi pe pagina ziarului de pe reţeaua de socializare Facebook.

S-a susţinut, privitor la primul articol, intitulat "Aeroclubul României sau zbor deasupra unui cuib de cuci", că se fac afirmaţii denigratoare în legătură cu încheierea unui contract de instruire între Şcoala Superioară de Aviaţie Civilă şi reclamant, în anul 2012, şi că unicul beneficiar ar fi fost directorul general al reclamantului, precum şi că acesta din urmă ar fi fost "paraşutat în instituţie" şi că a "ştiut să pupe ghiulul fiecărui ministru". Se mai susţine în articol că în materia bugetului, 80% din acesta este alocat aerodromului Clinceni, iar celelalte aerocluburi sunt prejudiciate, neavând suficiente resurse financiare, dar şi că există restanţe la realizarea de către angajaţii aeroclubului a baremului de ore de zbor din cauza fondurilor insuficiente. O altă alegaţie din articolul menţionat priveşte lipsa măsurilor pentru "stoparea preluării ilegale a patrimoniului Aeroclubului", fiind menţionate punerile în posesie ilegale făcute de comisia locală de fond funciar Podari, jud. Dolj, dar şi demararea lucrărilor de construire pe aceste terenuri, care s-ar suprapune cu cel al Aeroclubului Balta Verde Oltenia. O altă susţinere din cadrul articolului arată că reclamantul "s-a regăsit, de la an la an, cu echipamente mai vechi şi neperformante".

Al doilea articol, "x" continuă ideea din primul articol, referitoare la construcţiile edificate pe terenul aerodromului Balta Verde din jud. Dolj, afirmându-se existenţa unui acord de principiu al reclamantului cu privire la acestea. Se mai susţine că actualul comandant al acestui aeroclub nu deţine calificările necesare, reliefându-se relaţia de rudenie a acestuia cu directorul tehnic al reclamantului, dar şi că acesta ar fi fost împuternicit în vederea exprimării acestui acord în lipsa unui proces-verbal de predare primire între fostul şi actualul comandant. De asemenea, s-a arătat că în septembrie 2017, comandantul detaşamentului de paraşutişti din cadrul Aerodromului Târgu Mureş a încasat sumele aferente unor salturi, deşi nu le-a efectuat, prin refacerea în fals a ordinelor de misiune. Se mai susţine în acest articol că există documente în acest sens primite la redacţie. S-a mai arătat că prin gestionarea discreţionară a fondurilor de către directorul general al reclamantului se urmăreşte îndepărtarea persoanelor incomode, inclusiv prin acordarea unor sporuri către persoane care nu au efectuat salturi şi neacordarea către cei care aveau 300 de salturi la activ. S-a mai făcut referire la cursul de automosorit absolvit de directorul adjunct al reclamantului, precum şi cursul de mecanic la sol pentru avionul AN2 absolvit de directorul general al reclamantului.

În fine, referitor la cel de-al treilea articol, denumit "Pe aripi de vânt...şi manele!" se susţine, prin prezentarea unei înregistrări video, că în condiţiile suspendării tuturor activităţilor economice şi comerciale, pe fondul pandemiei de coronavirus, în data de 08.04.2020 ar fi avut loc o petrecere în cadrul Aeroclubului Clinceni, construcţia articolului fiind interogativă, formulându-se supoziţii, nu afirmaţii certe în cuprinsul articolului. De asemenea, se susţine că directorul general al reclamantului "şi-a numit" un director general la TAROM, ca preşedinte al consiliului de administraţie al acestei societăţi, pentru un salariu extrem de ridicat.

În raport cu aceste susţineri, ambele instanţe de fond au concluzionat în sensul că în cauză nu s-a putut reţine existenţa unei fapte ilicite în sarcina intimaţilor-pârâţi, caz în care, nefiind întrunită această premisă esenţială în mecanismul antrenării răspunderii civile delictuale, prin decizia recurată, s-a considerat că nu mai este necesară verificarea celorlalte cerinţe legale ale acestui tip de răspundere - prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celor cărora li se impută săvârşirea faptei reclamate.

Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurent, îl constituie, în esenţă, aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală cu privire la o situaţie de fapt care este contestată de reclamantul din cauză, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistenţa dreptului la liberă exprimare şi a dreptului la imagine şi reputaţie, invocate de către părţile litigante, prin prisma normelor legale interne şi a dispoziţiilor art. 10 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În esenţă, reclamantul a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în mod nelegal instanţa de apel reţinând inexistenţa unei atingeri aduse imaginii şi reputaţiei sale, respectiv, neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Pretinzând că instanţa de apel a apreciat greşit asupra inexistenţei faptei ilicite, recurentul-reclamant a reiterat situaţia factuală a pricinii, arătând că elementele de fapt şi probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanţa de apel la o altă concluzie, respectiv aceea că, în cadrul celor trei articole, pârâţii au diseminat informaţii neadevărate şi nedovedite la adresa sa, informaţii care nu au nicio baza factuală şi care au fost în mod netemeinic încadrate în categoria judecăţilor de valoare.

Recurentul consideră că faptele imputate au caracter ilicit, că vinovăţia pârâţilor rezultă din lipsa de veridicitate a informaţiilor prezentate şi lipsa totală de obiectivitate a demersului jurnalistic, că pârâţii au dat dovadă de rea-credinţă, fiind întrunite, în acelaşi timp, şi condiţiile referitoare la prejudiciu şi la legătura de cauzalitate existentă între acesta şi fapta ilicită reclamată.

Preliminar, se impune precizarea că, în verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, aceasta presupune, în faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează acţiunea în răspundere civilă delictuală, nefiind permisă instanţei de recurs, în analizarea criticilor formulate de titularul cererii de recurs, să facă verificări cu privire la situaţia de fapt sau reaprecierea probelor cauzei, astfel cum recurentul tinde prin mare parte dintre criticile concepute în cadrul memoriului de recurs.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanţa de apel a identificat şi aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, şi a ajuns la concluzia corectă că intimatele-pârâte nu au depăşit limitele libertăţii de exprimare, existând o bază factuală rezonabilă care a stat la baza afirmaţiilor şi informaţiilor transmise în spaţiul public de acestea, iar prezumţia de bună credinţă nu a fost răsturnată.

Astfel, sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanţa de apel a făcut trimitere la art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, arătând că, deşi este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în acelaşi timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaşte limitări (respectiv, îndatoriri şi responsabilităţi), în aşa fel încât, prin exerciţiul acestui drept, să nu fie adusă atingere drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

Tocmai pentru a stabili dacă şi în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare şi necesitatea respectării, protejării dreptului la imagine şi reputaţie, instanţa de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, pe care le-a aplicat situaţiei de fapt din speţa dedusă judecăţii.

Cu privire la întinderea obligaţiei de probă care îi incumbă autorului articolelor pretins defăimătoare, Înalta Curte reţine că, prin jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, iar, potrivit Curţii, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

Or, tocmai făcând această distincţie între categoria judecăţilor de valoare în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităţilor profesionale, morale şi personale ale altuia, şi cea a afirmaţiilor factuale ce exprimă acuzaţii de a fi comis fapte determinate, instanţa europeană a arătat în mod explicit că, în măsura în care o persoană exprimă judecăţi de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verităţii celor afirmate, o astfel de obligaţie fiind imposibilă şi împiedicând persoanele să îşi afirme opinia despre alţii (Cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).

Cu alte cuvinte, distincţia anterioară este importantă sub aspect probatoriu întrucât, persoanelor care impută altora fapte obiective li se poate pretinde, în mod legitim, să dovedească o minimă bază factuală, pe când dovedirea adevărului unei judecăţi de valoare nu poate fi solicitată, pentru că, în caz contrar, în cea din urmă situaţie, s-ar aduce atingere chiar dreptului la libertatea de opinie - însă, cerinţa ce trebuie verificată în această ipoteză este aceea ca persoana care a făcut afirmaţia să fi acţionat cu bună-credinţă, altfel spus, să existe o minimă bază factuală a afirmaţiilor sale.

În speţă, evaluând probele administrate în cauză, şi făcând distincţia necesară între imputaţia factuală şi judecăţile de valoare, instanţa de apel a constatat în mod legal că a existat o bază factuală suficientă, ceea ce a impus şi consecinţa atitudinii subiective cu care au acţionat pârâţii, aceea a bunei-credinţe.

Astfel, s-a reţinut că informaţiile publicate pe site-ul www.x.ro şi pe reţeaua de socializare Facebook au avut o bază factuală suficientă şi rezonabilă în vederea afirmării unor asemenea informaţii, nefiind de natură a determina angajarea răspunderii civile delictuale a acestora pentru faptele imputate de reclamant.

Astfel, s-a reţinut, în ceea ce priveşte primul articol, publicat în data de 24 noiembrie 2019, că acesta a avut la bază corespondenţa purtată cu Şcoala Superioară de Aviaţie Civilă, contractul de instruire nr. x/07.08.2012 şi actele adiţionale la acesta, precum şi facturile fiscale nr. x/19.03.2012 şi nr. y/09.05.2012, cu privire la informaţiile din cuprinsul acestor înscrisuri instanţa de apel concluzionând în sensul că acestea corespund cu cele prezentate în articolul indicat de către recurentul-reclamant ca fiind defăimător.

De asemenea, în privinţa celui de-al doilea articol, publicat în data de 16 decembrie 2019, instanţa a reţinut că că primele două paragrafe redate în cuprinsul articolului expun informaţii primite de autorul articolului pe adresa redacţiei, sursă ce doreşte să rămână anonimă. Mai mult, cu privire la afirmaţiile făcute în cuprinsul acestui articol, instanţa de apel a reţinut că reclamantului îi revenea obligaţia de a face proba contrară celor publicate.

În fine, nici cu privire la articolul publicat în data de 27 aprilie 2020, instanţa de apel nu a putut reţine lipsa unei baze factuale în condiţiile în care tonul folosit a fost unul critic, iar utilizarea unor asocieri între funcţia deţinută de directorul general al Tarom şi efectele acestei numiri asupra măsurilor luate de acesta este una firească.

Sub aspectul judecăţilor de valoare, curtea de apel a reţinut că, prin intermediul afirmaţiilor enunţate, autorul articolului a dorit să atragă atenţia cititorilor, dar şi instituţiilor abilitate, să realizeze controale la o persoană juridică de interes public, cu privire la posibile deficienţe în conducerea instituţiei reclamante.

Relativ la sarcina probei, recurentul-reclamant a invocat prin motivele de recurs faptul că instanţa a răsturnat sarcina probei cu privire la veridicitatea articolele publicate către acesta, sancţionând instituţia pentru faptul că nu a putut face dovada caracterului neadevărat al informaţiilor prezentate în cele trei articole ce au format obiectul cererii de chemare în judecată, cu toate că intimaţilor le revenea obligaţia de a proba numeroasele susţineri promovate.

Or, astfel cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a constatat că afirmaţiile ce au stat la baza articolelor publicate au fost făcute în temeiul unei baze factuale suficiente şi rezonabile, nefiind necesară, în acest caz, a se face proba verităţii celor afirmate. În combaterea afirmaţiilor despre care se susţine caracterul fals sau neadevărat, recurentului-reclamant îi revenea sarcina probei, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.

Astfel, potrivit regulilor probaţiunii, instituite prin art. 1169 C. civ. şi art. 249 C. proc. civ., sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat).

În speţă, recurentul-reclamant este cel care a afirmat caracterul fals al informaţiilor prezentate în cele trei articole apreciate de acesta ca fiind defăimătoare, articole care, aşa cum s-a arătat anterior, nu au fost lipsite de o bază factuală, astfel încât să se poată pretinde aruncarea în spaţiul public a unor informaţii nesusţinute din punct de vedere al probatoriului. Aşadar, în condiţiile în care intimaţii-pârâţi, prin publicarea articolelor pe site-ul web, precum şi pe pagina de Facebook, au redat o serie de afirmaţii despre care au susţinut că ar fi dovedite prin mijloacele enunţate mai sus, sarcina probei s-a răstunat, recurentului-reclamant revenindu-i obligaţia de a dovedi contrariul.

Mai mult, acestă sarcina a probei revenea recurentului şi în virtutea calităţii sale de reclamant, acesta fiind cel care a învestit instanţa cu acţiunea prin care tindea la demonstrarea caracterului defăimător al articolelor publicate de intimaţi, această dovadă urmând a fi realizată, şi prin raportare la demostrarea caracterului neveridic al celor susţinute prin cuprinsul articolelor.

Se susţine în mod nefondat şi faptul că i s-ar fi impus recurentului-reclamant dovada unor fapte negative, în condiţiile în care reţinerile instanţei de apel sub acest aspect, redate în paragrafele anterioare, se referă la fapte pozitive opuse celor celor menţionate (spre exemplu, afirmaţia negativă în sensul că E. nu ar fi participat la salturile din 2017 era susceptibilă de probă contrară, şi aceasta se putea realiza printr-un fapt pozitiv, şi anume depunerea dovezii participării acesteia, ori proba neîncasării de către aceasta a banilor aferenţi acestei misiuni se putea realiza prin dovada pozitivă, în sensul depunerii la dosar a extrasului de cont în perioada de referinţă; totodată, exemplul dat de către recurentul-reclamant, în sensul că acesta nu putea face dovada faptului negativ prin care să demonstreze că aeronavele nu sunt vechi, şi acesta putea fi demontat prin depunerea la dosar a dovezilor care atestau atât anul de fabricaţie al aeronavelor, precum şi orele de zbor parcurse de fiecare aeronavă, astfel cum acestea reieşeau din evidenţele instituţiei).

Aşadar, în contextul prezentat, raportat la elementele de fapt ale pricinii, existenţa unei baze factuale pe care s-au grefat atât judecăţile de valoare (care, prin esenţa lor, nu se pretează la demonstrarea exactităţii conţinutului), cât şi imputarea unor fapte materiale (probate, chiar dacă au în conţinut şi elemente parţiale de inexactitate) este evidentă, concluzia care s-a impus fiind aceea că limitele libertăţii de exprimare nu au fost depăşite, astfel că nu se justifică reţinerea în sarcina intimaţilor a săvârşirii unei fapte ilicite care să impună o ingerinţă în exercitarea dreptului la liberă exprimare.

De altfel, în raport cu solicitarea recurentului de probare a informaţiilor publicate, aşa cum s-a statuat în hotărârea pronunţată în Cauza Cornelia Popa c. României, la data de 29 martie 2011, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv al afirmaţiilor, ci şi atitudinea subiectivă a persoanei. Prin urmare, criteriul bunei-credinţe tinde să fie mai important decât exactitatea afirmaţiilor în a determina dacă exercitarea libertăţii de exprimare se menţine sau nu în limitele stabilite de art. 10. În speţa în discuţie, Curtea a stabilit că intimaţii au acţionat cu bună-credinţă, informând publicul cu privire la un subiect de interes general şi că respingerea acestui beneficiu ar constitui o interpretare prea formalistă a Convenţiei.

Din perspectiva statutului de instituţie publică a persoanei vizate, deşi recurentul nu contestă reţinerile instanţei de apel sub acest aspect, totuşi critică aprecierea instanţei în sensul că persoana vizată ar trebui să facă dovada unui mai mare grad de toleranţă, aspect care ar conduce la încurajarea promovării de informaţii neadevărate sau nedovedite de către orice persoană, fără vreo limitare sau sancţionare din partea forţei publice.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit în mod judicios calitatea de persoană juridică de interes public a reclamantului şi, în aplicarea efectelor deţinerii acestei calităţi, în mod legal, a reţinut că dreptul de a comunica idei şi informaţii privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentului-reclamant trebuie să primească o interpretare mai puţin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde o protecţie mai strictă a dreptului la viaţă privată.

În raport cu calitatea reclamantului, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ţine de activitatea sa este justificat, fiind, aşadar, corectă reţinerea din hotărârea recurată a necesităţii unei toleranţe mai mari faţă de mijloacele utilizate de pârâte, sfera restricţiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curţii europene, mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerinţă în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situaţii excepţionale.

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri în sensul că adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe, în situaţia în care analizează o faptă pretins ilicită săvârşită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic (cauza Colombani şi alţii contra Franţei, hotărârea din 25 iunie 2002, Cumpănă şi Mazăre contra României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004, Thoma contra M., hotărârea din 29 martie 2001).

Or, în cauză, aşa cum în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel, nu a fost răsturnată prezumţia de buna credinţă a jurnalistului în raport de adevărul afirmaţiilor sale, iar, în ceea ce priveşte scopul demersului jurnalistic, acesta a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, pârâţii îndeplinindu-şi îndatorirea de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general. Deşi a existat o inexactitate a informaţiei, ea nu a fost total lipsită de bază factuală, ceea ce este relevant în abordarea atitudinii subiective.

Totodată, referitor la susţinerea din recurs a reclamantului, conform căreia intimatul-pârât nu este jurnalist, pentru a i se recunoaşte o libertate de exprimare mai largă, fără aplicarea excepţiilor incidente unor asemenea profesionişti privind exerciţiul acestui drept, se constată că aceasta este lipsită de temei, câtă vreme libertatea de exprimare nu este recunoscută doar jurnaliştilor. Dimpotrivă, ea este expresia unei libertăţi fundamentale, ataşate oricărei persoane (incluzând libertatea de opinie şi pe cea de informare, în strânsă legătură cu libertatea de gândire şi de conştiinţă). Aşadar, această libertate este garantată oricărui individ, fiind ataşată personalităţii umane, fără vreo distincţie privitoare la rolul pe care îl are în viaţa socială cel care o exercită.

Mai mult, în interpretarea art. 10 din CEDO, Curtea de la Strasbourg a arătat că "posibilitatea persoanelor fizice de a se exprima pe internet constituie un instrument fără precedent în exercitarea libertăţii de exprimare" şi că publicarea de ştiri şi comentarii pe un site de internet reprezintă o activitate jurnalistică (Hotărârea din 16 iunie 2015, pronunţată în cauza Delfi AS împotriva Estoniei, pct. 110 şi 112).

De altfel, Curtea de la Strasbourg a recunoscut în repetate rânduri rolul vital pe care îl joacă media în facilitarea şi favorizarea dreptului publicului de a primi şi de a răspândi informaţii şi idei. De asemenea, a recunoscut că funcţia de a crea diverse "platforme de dezbatere publică nu este doar pentru presa (convenţională) (…) având în vedere faptul că internetul contribuie semnificativ la îmbunătăţirea accesului publicului la ştiri şi, în general, facilitarea difuzării de informaţii (…) funcţia bloggerilor şi a utilizatorilor populari de platforme sociale poate fi de asemenea comparată cu cea de "câine de pază al societăţii", în măsura în care este vorba despre garanţiile prevăzute de articolul 10 (din CEDO) (Cauza Magyar Helsinki Bizottság împotriva Ungariei, pct. 166 şi 168).

Prin urmare, se recunoaşte aplicarea normelor comunitare şi aprecierea libertăţii de exprimare din perspectiva principiilor fundamentale consacrate în jurisprudenţa Curţii, inclusiv în privinţa persoanelor care îşi exprimă opiniile prin intermediul siteurilor web.

Aşadar, în raport cu toate chestiunile analizate, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a concluzionat, în mod corect, în sensul că intimaţii beneficiază de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi că în cauză nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru atragerea răspunderii civile a pârâţilor.

În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant.

Având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, şi văzând că fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziţiei legale rezultatul procesului, va obliga pe recurentul-reclamant la plata acestor cheltuieli către intimaţii-pârâţi A. S.R.L. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Aeroclubul României împotriva deciziei nr. 476 A din data de 04 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul-reclamant la plata către intimaţi a sumei de 4165 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.