State civil liability for structural prison overcrowding and inadequate detention conditions under Article 3 ECHR

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 21 ianuarie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să fie obligaţi pârâţii la plata, în solidar, a sumei de 450.640 RON (echivalentul în RON al sumei de 100.000 euro), cu titlu de daune morale pentru suferinţa cauzată de condiţiile necorespunzătoare de detenţie pe care le-a suportat în Penitenciarul Giurgiu, în Penitenciarul Jilava, în Penitenciarul Găieşti şi în Penitenciarul Slobozia.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 194 C. proc. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1220 din 15 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis, în parte, cererea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, obligând pârâta să plătească reclamantului suma de 5.000 RON cu titlu de daune morale.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 223 A din 10 martie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 664 din 30 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 223 A din 10 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în rejudecare

După casarea cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2016*, în data de 30 iunie 2021.

Prin decizia civilă nr. 1239 A din 4 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva sentinţei civile nr. 1220 din 15 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

A admis în parte cererea formulată de reclamant.

A dispus obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 3000 RON cu titlu de daune morale.

A dispus obligarea pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor la plata către reclamant a sumei de 2000 RON cu titlu de daune morale.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1239 A din 4 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

6.1 Recursul declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat admiterea recursului, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte soluţia pe fond, prin care s-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi prin care aceasta a fost obligată la plata de despăgubiri, cu consecinţa respingerii cererii reclamantului.

O primă critică de nelegalitate a deciziei recurate vizează considerentul eronat al instanţei de apel în sensul că "reţinerile de fapt ale primei instanţe nu au fost contestate concret", instanţa de apel neanalizând fondul cauzei şi documentele depuse la dosar, respectiv adresele nr. x/07.03.2016, nr. y/09.03.2016, nr. z/09.03.2016 şi nr. x/09.03.2016, concluziile acesteia neavând nicio bază obiectivă.

Recurenta solicită reanalizarea înscrisurilor depuse la dosar de către aceasta, respectiv adresele primite de la unităţile penitenciare unde a fost custodiat reclamantul, prin care a prezentat modul în care au fost asigurate drepturile acestuia.

Mai arată faptul că, din înscrisurile depuse, rezultă că reclamantului i-au fost asigurate condiţii de detenţie corespunzătoare şi i-au fost respectate şi acordate drepturile prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte problema supraaglomerării penitenciarelor în care reclamantul a fost deţinut, aceasta poate fi imputată doar Statului, întrucât Statul este cel care stabileşte politica penală.

Totodată, recurenta arată că statul este obligat să asigure deţinuţilor respectarea demnităţii umane a acestora, fiind invocată în acest sens practica Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea pronunţată în 20 iulie 2021 în cauza Polgar împotriva României), în cadrul căreia s-a stabilit faptul că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 460 din 19 februarie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018 consolidează o jurisprudenţă preexistentă şi stabileşte criteriile pentru aplicarea răspunderii civile delictuale ca remediu pentru condiţiile de detenţie inadecvate, reţinând că răspunderea revine Statului.

Recurenta a invocat şi faptul că daunele morale solicitate sunt nesusţinute, nefiind urmărită repararea unui prejudiciu, ci îmbogăţirea fără justă cauză. Se arată că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, criteriul general este acela că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

În continuare, recurenta a susţinut că reclamantul nu a dovedit existenţa unui prejudiciu şi nici legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită, cum, de altfel, nu a făcut nici dovada existenţei unei fapte culpabile.

În măsura în care instanţa de apel a apreciat că existenţa prejudiciului reiese din însăşi materialitatea faptei constând în neasigurarea spaţiului minim de 4 mp, a considerat că nu există niciun temei legal pentru care să fie angajată şi răspunderea recurentei în solidar cu cea a Statului Român, cum în mod greşit s-a reţinut în cauză, singura parte ţinută să răspundă fiind Statul Român, considerând că Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu are calitate procesuală pasivă.

Recurenta mai invocă şi faptul că simpla declaraţie a reclamantului privitoare la supunerea la rele tratamente nu este suficientă, acest aspect trebuind a fi probat cu mijloace de probă adecvate, Curtea folosind criteriul probei apte să elimine orice îndoială rezonabilă (cauza Klass c. Germaniei şi cauza Pantea c. României).

Reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului moral suferit în perioada detenţiei, daunele morale, respectiv pierderile suferite, nefiind dovedite nici legătura de cauzalitate dintre prejudiciul moral invocat şi împrejurarea că, în perioada executării pedepsei, ar fi fost supus unor tratamente inumane.

Totodată, la stabilirea daunelor morale era necesar să se administreze probe corespunzătoare, care să contureze atât dimensiunea suferinţelor fizice şi întinderea prejudiciilor morale, cât şi echivalentul lor valoric.

Conchizând, s-a susţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv săvârşirea unei fapte cu caracter ilicit, existenţa prejudiciului, vinovăţia autorului, precum şi legătura de cauzalitate între vinovăţie şi prejudiciu, unităţile penitenciare care l-au custodiat pe reclamant respectându-i drepturile prevăzute de lege.

Concluzionând, recurenta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, susţinând că instanţa de apel a stabilit în mod eronat că cererii de chemare în judecată formulate de reclamant i-ar fi aplicabile dispoziţiile răspunderii civile delictuale, având în vedere condiţiile de detenţie în care a fost deţinut reclamantul aflat în executarea unei pedepse privative de libertate.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Printr-un prim motiv de recurs, apreciat de recurent ca fiind încadrabil în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceasta a arătat că hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 C. civ., art. 6 IV pct. 1 din H.G. nr. 652/2009, a dispoziţiilor H.G. nr. 275/2006 şi a dispoziţiilor Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 433/C/2010, reţinând, în mod greşit în considerentele hotărârii pronunţate că fapta ilicită constând în cazarea în spaţii supraaglomerate s-ar plasa pe tărâmul răspunderii civile delictuale a Statului.

S-a arătat că dreptului reclamantului la o cazare corespunzătoare pe perioada detenţiei (2007-2012), pretins a fi încălcat, îi corespunde obligaţia corelativă a instituţiei Statului care are legal stabilită, în competenţa sa, obligaţia asigurării condiţiilor corespunzătoare de detenţie şi anume Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

În continuare, recurentul a considerat că instanţa de apel, în mod nejustificat, a disjuns, în rejudecare, prerogativele conferite de lege Autorităţii Naţionale a Penitenciarelor şi a transferat în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pe cale jurisprudenţială, prerogativa asigurării condiţiilor de cazare în regim penitenciar, încălcând dispoziţiile art. 8, art. 10 alin. (1) şi art. 81 din Anexa 1 la H.G. nr. 1897/2006, dar şi art. 3, art. 4 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433/C/2010, precum şi art. 2 din Anexa 1 a acestui ordin, acte normative incidente în speţă.

De asemenea, au fost invocate şi dispoziţiile art. 6 alin. (1) lit. a) şi lit. c) din H.G. nr. 756/2016, care stabilesc atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în domeniul executării pedepselor privative de libertate.

Mai susţine recurentul că, din normele legale menţionate nu rezultă vreo obligaţie în legătură cu asigurarea condiţiilor de detenţie (mai ales din perspectiva asigurării standardului de 4 mp impus de jurisprudenţa CEDO) a cărei nerespectare să îi poată fi imputabilă Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

Recurentul a invocat faptul că în speţă nu este probată îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale, a prejudiciului cauzat reclamantului de către acesta, a legăturii de cauzalitate între cele două condiţii enumerate şi a existenţei vinovăţiei salei.

În subsidiar, recurentul a solicitat ca, în condiţiile în care se va trece peste apărările formulate, daunele morale stabilite în sarcina Statului să fie diminuate, considerând că nu au fost în mod corect stabilite.

In drept, s-au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de pârâtele Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. Recursul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor:

Recurenta - pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a susţinut, prin prisma motivului subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., că în speţă nu erau întrunite condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, instanţa de apel reţinând în mod eronat că aceasta nu ar fi administrat în calea de atac a apelului probe prin care să determine o stare de fapt contrară celei reţinute de instanţa de fond.

Solicită instanţei de recurs să procedeze la reanalizarea înscrisurilor depuse de aceasta la dosar, şi anume adresele nr. x/07.03.2016, nr. y/09.03.2016, nr. z/09.03.2016 şi nr. x/09.03.2016, din care susţine că reiese o altă situaţie de fapt faţă de cea reţinută de prima instanţă de fond, preluată ca atare şi de instanţa de apel.

Astfel, arată că din înscrisurile depuse, rezultă că reclamantului i-au fost asigurate condiţii de detenţie corespunzătoare şi i-au fost respectate şi acordate drepturile prevăzute de lege.

Înalta Curte observă că sunt nefondate susţinerile recurentei-pârâte în combaterea considerentelor deciziei pronunţate în apel, prin care s-a constatat întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce o priveşte pe pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Astfel, prima instanţă de fond a reţinut că prin cererea de chemare în judecată s-au reclamat încălcarea drepturilor la demnitate umană, dreptul la intimitate, la igienă corporală, dreptul de a comunica în condiţii de confidenţialitate, dreptul la un spaţiu intim.

S-a reţinut că fapta ilicită a pârâtei constă în neasigurarea unor condiţii minime decente de detenţie, că reclamantul a executat pedeapsa privativă de libertate în condiţii improprii, astfel cum aceste aspecte au rezultat din înscrisurile depuse la dosar şi din declaraţia martorului audiat în cauză. În acelaşi sens, tribunalul a menţionat în mod expres înscrisurile avute în vedere la pronunţarea soluţiei de admitere a acţiunii reclamantului, şi anume: adresa nr. x/07.03.2016 emisă de Penitenciarul Giurgiu, adresa nr. x/09.03.2016 emisă de Penitenciarul Jilava, adresa nr. x/09.03.2016 emisă de Penitenciarul Slobozia, adresa nr. x/09.03.2016 emisă de Penitenciarul Găeşti, concluzionând în sensul că din cuprinsul acestora reiese că reclamantului nu i-a fost asigurat un spaţiu de detenţie suficient, în conformitate cu prevederile Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 433/2010.

Drept urmare, nu se poate susţine în mod valabil că instanţele de fond nu au avut în vedere înscrisurile depuse de aceasta la dosar, iar reinterpretarea acestor probe în faza procesuală a recursului nu este posibilă, aspectele de fapt referitoare la condiţiile în care reclamantul a executat pedeapsa închisorii şi facilităţile de care a beneficiat în această perioadă nu reprezintă critici de nelegalitate, apte de a fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult decât atât, existenţa faptelor ilicite a fost deja stabilită, cu titlu definitiv, astfel cum reiese din penultimul paragraf din decizia nr. 664, pronunţată în data de 30 martie 2021, în primul ciclu procesual, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cauza nemaiputând fi reanalizată sub acest aspect.

Totodată, criticile recurentei subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, prin care se invocă că, în ceea ce priveşte problema supraaglomerării penitenciarelor, aceasta poate fi imputată doar Statului, acesta fiind cel care stabileşte politica penală, sunt străine de motivarea instanţei de apel, care a reţinut, în mod distinct, că vinovăţia aparţine Statului român pentru pentru fapta ilicită constând în cazarea pe perioada detenţiei în spaţii supraaglomerate, şi că Administraţia Naţională a Penitenciarelor se face vinovată doar de celelalte fapte delictuale pretinse, respectiv pentru condiţiile deficitare de cazare, constând în lipsa unor spaţii adecvate de depozitare, temperatura scăzută în camerele de detenţie pe perioadele de iarnă, şi a unor condiţii necorespunzătoare de asigurare a igienei personale.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a recurentei-pârâte Administraţia Naţională a Penitenciarelor, şi aceasta a fost confirmată prin decizia Înaltei Curţi din primul ciclu procesual, care a dispus casarea deciziei civile nr. 233A din 10 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie doar din perspectiva greşitei soluţionări a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului român, iar nu şi a recurentei-pârâte Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cu privire la care a reţinut că acesteia îi sunt stabilite, prin Legea nr. 254/2013, prerogativele privind coordonarea şi supravegherea activităţilor din cadrul unităţilor de penitenciar, sens în care legitimarea sa procesual pasivă este pe deplin justificată.

În atare condiţii, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate criticile acestei recurente, prin care contestă existenţa vreunei răspunderi în sarcina sa.

Totodată, critica recurentei potrivit căreia nu s-ar fi făcut dovada unui prejudiciu, respectiv că nu s-ar fi probat în ce fel ar fi fost lezate şi ce anume drepturi au fost lezate, ignoră în realitate şi nu combate în niciun fel statuările instanţei de apel, conform cărora, în ipoteza suferinţelor morale, întinderea sau cuantificarea prejudiciului moral nu poate fi dovedită prin probe materiale, existenţa acestuia fiind prezumată, conform art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în ipoteza încălcării unor drepturi fundamentale ale persoanei de către autorităţi ale statului, ceea ce este de natură să declanşeze răspunderea civilă delictuală a acestora.

În acelaşi context, este necesar să se sublinieze că sentimentele de umilinţă, afectarea demnităţii umane a reclamantului au fost reclamante şi constatate ca o consecinţă a condiţiilor de detenţie.

De altfel, o atare constatare este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut că, şi în absenţa scopului de umilire sau înjosire a reclamantului, se poate constata încălcarea art. 3 din Convenţie.

În privinţa celorlalte critici, privitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de condiţiile răspunderii civile delictuale, se reţine că instanţa de apel a analizat faptele reclamate ca reprezentând delicte civile şi prin raportare la art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care impune obligaţii în sarcina statelor membre, nefiind evidenţiate aspecte care să fi fost greşit evaluate din această perspectivă, pentru a se putea reţine un viciu de legalitate a deciziei recurate din această perspectivă.

II.2 Recursul declarat de recurentul pârât Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice:

Prima critică formulată de recurentul-pârât pune în discuţie legalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel din perspectiva calităţii procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut, pe de-o parte, că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 C. civ., art. 6 IV pct. 1 din H.G. nr. 652/2009, a dispoziţiilor H.G. nr. 275/2006 şi a dispoziţiilor Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 433/C/2010, reţinându-se în mod greşit în considerentele hotărârii pronunţate că fapta ilicită constând în cazarea în spaţii supraaglomerate s-ar plasa pe tărâmul răspunderii civile delictuale a Statului iar, pe de altă parte, că această răspundere i-ar reveni în mod direct şi exclusiv.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, din perspectiva calităţii procesuale pasive a Statului român în cauza dedusă judecăţii, în absenţa unor norme cu caracter special prin care să se reglementeze o cale de atac internă reală şi efectivă prin intermediul căreia o instanţă independentă şi imparţială să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenţie, de natura celor reclamate în cauza de faţă, astfel cum prevede art. 13 din Convenţie, instituţia răspunderii civile delictuale prin care se tinde la angajarea răspunderii Satului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident şi adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun.

Potrivit art. 13 din Convenţie,"Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."

În acest cadru juridic, calitatea procesuală pasivă a Statului român pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât statele semnatare ale Convenţiei sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestaţi şi condamnaţi, respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

Printr-o consistentă jurisprudenţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele soluţionate împotriva României, a constatat, în mod repetat, încălcări ale garanţiilor oferite de art. 3 din Convenţie - interzicerea torturii şi a tratamentelor grave, inumane ori degradante, ceea ce a condus la concluzia existenţei unei probleme structurale în România, în privinţa sistemului penitenciar şi a centrelor de detenţie ori de arest preventiv, împrejurări ce au condus la activarea procedurii pronunţării hotărârii-pilot în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României.

Astfel, în hotărârea pilot din 25 aprilie 2017 Rezmiveş şi alţii contra României, Curtea Europeană a apreciat că situaţia reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală care este cauzată de o disfuncţionalitate structurală caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (par. 110). Curtea a reamintit în acest sens că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin de obicei din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală (B., pct. 199). Chiar şi în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (par. 124).

Prin urmare, instanţa europeană, atunci când a analizat, prin prisma dreptului la demnitate umană, protejat de art. 3 din Convenţie, cauzele tratamentului degradant reclamat de o persoană aflată în detenţie, generat de supraaglomerare, de lipsa de condiţii igienice corespunzătoare, a apreciat că acesta poate fi rezultatul unor probleme ce excedează culpei propriu zise a administraţiei penitenciarului, fiind o deficienţă structurală şi sistemică.

Curtea reaminteşte că, deşi măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deţinută unele inconveniente, suferinţa şi umilinţa survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie totuşi să le depăşească în nicun caz pe cele pe care le presupune în mod inevitabil o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea reaminteşte că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deţinut, a drepturilor garantate prin Convenţie. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecţia sporită din cauza vulnerabilităţii situaţiei sale şi pentru că se află în întregime în grija statului. Curtea reaminteşte în acest context că art. 3 impune autorităţilor o obligaţie pozitivă, care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 şi 131, 22 octombrie 2009)."

În consecinţă, Înalta Curte confirmă calitatea procesuală pasivă a Statului român, în nume propriu, în soluţionarea unei cereri de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 şi urm. C. civ.

Mai mult, se constată că instanţa de apel, în rejudecare, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., reţinând forţa obligatorie a statuărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia de casare nr. 664 din 30 martie 2021, prin care s-a concluzionat în sensul că este eronată evaluarea făcută de instanţele de fond în privinţa legitimării procesual pasive a Statului român, prin aceea că nu a ţinut seama de toate elementele particulare ale litigiului şi de cadrul normativ incident.

Astfel, prin decizia de casare s-a constatat că prin hotărârea pilot Rezmiveş s-a reţinut că problema supraaglomerării în penitenciare este una care are caracter sistematic şi structural, iar Statul român nu numai că este responsabil pentru această situaţie, dar îi şi revine obligaţia de a lua măsuri adecvate în remedierea acestei probleme.

Aşadar, instanţa de rejudecare nu a făcut altceva decât să dea eficienţă dispoziţiilor obligatorii din decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, prin care chestiunea legitimării procesuale pasive a Statului român fost definitiv tranşată, urmând ca aceasta să procedeze doar la verificarea conduitei recurentului în exercitarea prerogativelor legale, în sensul de a aprecia dacă aceasta a condus sau a concurat la producerea prejudiciului reclamant prin cererea introductivă de instanţă.

Totodată, şi analiza distinctă a prerogativelor pe care le au fiecare dintre cele două pârâte a fost impusă instanţei de rejudecare tot prin decizia de casare, în cuprinsul căreia s-a reţinut că Statul este răspunzător doar pentru prejudiciul generat de starea de supraaglomerare a locurilor de detenţie, aceasta fiind consecinţa nealocării fondurilor necesare suplimentării spaţiilor de detenţie, iar nu şi în privinţa prejudiciului generat de condiţiile de detenţie, cu privire la care a fost antrenată răspunderea pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

Drept urmare, nu poate fi primită nici cea de-a doua critică invocată prin motivele de recurs, prin care se susţine că, în mod nejustificat instanţa de apel ar fi disjuns prerogativele conferite de lege Autorităţii Naţionale a Penitenciarelor şi a transferat în sarcina acestuia prerogativa asigurării condiţiilor de cazare în regim penitenciar.

Curtea de Apel a constatat îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, reţinând că fapta ilicită, constând în situaţia de supraaglomerare a fost dovedită, pe baza probelor deja administrare de instanţele de fond (aspect confirmat şi prin decizia de casare), că vinovăţia se manifestă sub forma culpei în neluarea măsurilor de asigurare a unor condiţii corespunzătoare de detenţie, sub aspectul descris anterior, că legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale autorităţilor şi prejudiciul cauzat reclamantului există, precum şi că, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor despăgubirilor, acesta este echivalent prejudiciului nepatrimonial, stabilit cu o doză de aproximare ca urmare a analizării mai multor criterii, şi anume: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, intensitatea suferinţei, influenţarea vieţii reclamantului, cu luarea în considerare atât a gradului de interiorizare a efectelor şi eventualele traume psihice.

În aprecierea existenţei prejudiciului instanţa de apel a reţinut că aceasta se poate face inclusiv pe bază de prezumţii, întrucât nerespectarea de către recurentul-pârât a obligaţiei de a asigura condiţii decente de detenţie, garantate de lege în respectarea demnităţii umane, produce în mod indiscutabil un prejudiciu moral intimatului-reclamant.

Referitor la această din urmă condiţie a răspunderii civile delictuale, recurentul înţelege să critice cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, solicitând instanţei diminuarea acestora, arătând că acestea nu ar fi fost stabilite în mod corect.

Or, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere criteriile indicate în susţinerea cererii de recurs, confirmate doctrinar şi jurisprudenţial, iar modul de apreciere a acestora, din perspectiva cuantificării despăgubirilor, nu poate face obiectul cenzurii în faţa instanţei de recurs, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea argumentelor anterior reţinute, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al cererilor de recurs şi să dispună în consecinţă, făcând aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei nr. 1239A din data de 04 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 septembrie 2023.