Liability of state ministry as legal custodian for wild bear attack: Delictual responsibility vs. game fund manager contract

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă la 1 octombrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în nume propriu şi în calitate de reprezentată legală a minorilor B. şi C., a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata în favoarea sa a sumei de 250.000 euro, precum şi la plata în favoarea minorilor B. şi C. a sumei de 250.000 euro pentru fiecare, reprezentând daune morale pentru repararea integrală a prejudiciului moral suferit prin fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu din 12 octombrie 2019, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş, precum şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, şi a solicitat respingerea acţiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

La 7 februarie 2022, pârâtul a depus un înscris prin care a arătat că instanţa poate dispune din oficiu introducerea în cauză a D., în temeiul art. 78 C. proc. civ., apreciind că este necesară participarea acesteia în litigiu, în calitatea sa de gestionar al fondului cinegetic pe raza căruia s-a produs evenimentul şi care are paza juridică a faunei.

Prin încheierea din 3 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Mureş, secţia civilă a respins cererea de introducere în cauză a gestionarului fondului cinegetic Agenţia Judeţeană de Vânătoare şi Pescuit Sportiv Mureş, formulată de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

La termenul din 25 ianuarie 2022, Tribunalul Mureş, secţia civilă a respins excepţia necompetenţei materiale şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

2. Hotărârea Tribunalului Mureş

Prin sentinţa nr. 895 din 8 iulie 2022, Tribunalul Mureş, secţia civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în nume propriu şi în calitate de reprezentantă legală a minorilor B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor. A obligat pârâtul la plata către fiecare dintre reclamanţi a sumei de 80.000 de euro, echivalentă în RON la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. A obligat pârâtul la plata către reclamanta A. a sumei de 13.000 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Târgu Mureş

Prin decizia nr. 965A din 17 noiembrie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins apelurile declarate de reclamanţii A., B. şi C. şi de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, împotriva sentinţei nr. 895 din 8 iulie 2022 pronunţate de Tribunalul Mureş, secţia civilă.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 965A din 17 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., referitor la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, recurentul a susţinut că în mod eronat instanţa de apel a procedat la respingerea acesteia, pe motiv că este administratorul fondului cinegetic şi că şi-a păstrat o parte din atribuţiile de gestionar.

Faptul că în art. 6 alin. (9) din contractul nr. x/21 din 2 iunie 2011 de gestionare a faunei cinegetice din fondul cinegetic nr. 18, denumit Corneşti, jud. Mureş, s-a prevăzut că administratorul are obligaţia de a controla modul de gestionare a fondului cinegetic şi de a dispune, prin documentul încheiat în urma controlului, dacă este cazul, termene şi măsuri imediate de remediere a deficienţelor constatate, în scopul bunei gestionări a faunei de interes cinegetic din fondul de vânătoare, nu este de natură să atragă calitatea sa procesuală în litigiu.

A apreciat că persoana chemată să răspundă pentru repararea prejudiciului suferit de reclamanţi este gestionarul fondului cinegetic, care avea paza juridică a faunei, întrucât atribuţiile de supraveghere şi control asupra fondului cinegetic au fost transferate acestuia odată cu încheierea contractului de gestionare a faunei cinegetice. Recurentul putea doar să verifice şi să supervizeze activitatea desfăşurată de gestionar, conform art. 6 alin. (9) din contractul nr. x/21 din 2 iunie 2011.

A susţinut că Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor are calitatea de administrator al faunei cinegetice, iar nu de gestionar al acesteia, potrivit art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006. Prin Legea nr. 149/2015, care a modificat Legea nr. 407/2006, art. 9 a fost reluat, însă s-a prevăzut că, la încredinţarea gestiunii, administratorul va încheia cu gestionarul un contract de gestionare pentru o perioadă de 16 ani.

Prin contractul nr. x/21 din 2 iunie 2011 de gestionare a faunei cinegetice din fondul cinegetic nr. 18, denumit Corneşti, judeţ Mureş, fostul Minister al Mediului şi Pădurilor, prin Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic şi de Vânătoare Braşov (actuala Gardă Forestieră Braşov), în calitate de administrator, a atribuit gestiunea acestui fond către D.. Ulterior, prin actul adiţional nr. x din 6 septembrie 2018 la contractul de gestionare a faunei cinegetice din cuprinsul fondului cinegetic nr. 18, înregistrat sub nr. x din 2 iunie 2021, perioada de valabilitate a contractului s-a prelungit de la 10 la 16 ani, respectiv până la 31 mai 2027.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este consacrată într-o reglementare proprie, în art. 1375 C. civ., care se completează cu art. 1377 şi cu art. 1380 din acelaşi act normativ, această formă de răspundere revenind întotdeauna persoanei care are paza juridică a animalului.

Potrivit contractului nr. x, denumit Corneşti, judeţ Mureş, nr. 4551/21 din 2 iunie 2011, paza juridică a animalelor sălbatice de pe fondul cinegetic în cauză a trecut la gestionar, D., motiv pentru care recurentul a afirmat că, în mod eronat, instanţa de apel a stabilit obligaţia de dezdăunare în sarcina sa, câtă vreme răspunderea pentru paguba produsă nu are o reglementare legală în acest sens.

De asemenea, în mod neîntemeiat s-a considerat că recurentul trebuie să fie obligat să suporte prejudiciul, în cauză nefiind introdus gestionarul fondului cinegetic, D..

Răspunderea gestionarului fondului cinegetic reiese din prevederile Legii nr. 407/2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, care reglementează, la art. 1 lit. m), că) activitatea de gestionare reprezintă "gospodărirea durabilă a faunei de interes cinegetic din fondurile cinegetice şi este realizată de gestionari în baza contractelor gestiune, pe riscul şi răspunderea lor, pentru perioada stabilită prin contractele de gestiune."

Prin contractul de gestionare, D. a primit gestiunea faunei de interes cinegetic din fondul cinegetic nr. 18 Corneşti, realizându-se şi predarea pazei juridice a animalelor sălbatice, asociaţiei revenindu-i întreaga responsabilitate cu privire la despăgubirile pe care trebuie să le plătească pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice aflate în gestiunea sa.

Astfel, recurentul nu poate fi ţinut să suporte prejudiciul reclamat, întrucât nu deţinea pârghiile necesare preîntâmpinării acestor evenimente, obligaţia de dezdăunare revenind D., care avea mijloacele necesare evitării acestor situaţii.

Conform art. 7 din contractul nr. x/21 din 2 iunie 2011, obligaţiile gestionarului fondului cinegetic erau de a asigura paza fondului cinegetic, să ia măsurile ce îi revin, potrivit legii, pentru prevenirea producerii de către exemplarele de faună cinegetică a unor pagube şi să suporte prejudiciul în cazul nerespectării prevederilor legale în acest sens.

Chiar dacă Ministerul reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, prin semnarea contractului de gestiune preluarea efectivelor de faună cinegetică, paza fondului cinegetic şi obligaţia de asigurare a hranei complementare pentru animale au fost transmise în sarcina gestionarul fondului cinegetic, acestuia revenindu-i toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate, adică întreaga responsabilitate cu privire la despăgubirile pe care trebuie să le plătească pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice din gestiunea sa.

Conform Ordinul ministrului mediului nr. 1169/2017 (în vigoare la data producerii evenimentului), pentru aprobarea nivelului de intervenţie în cazul speciilor de urs şi lup obligaţiile de prevenire a atacurilor animalelor sălbatice reveneau gestionarului fondului cinegetic.

Art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 (forma în vigoare la data producerii evenimentului) stipulează că gestionarii sunt obligaţi să asigure paza faunei cinegetice din fondurile cinegetice contractate cu cel puţin un paznic pe fiecare fond cinegetic, care îndeplineşte condiţiile legii şi ale reglementărilor administratorului, angajat cu normă întreagă, iar, potrivit alin. (2), personalul prevăzut la alin. (1) este dotat cu uniformă şi armament corespunzător.

Ursul brun este listat în Anexa II a Directivei 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale şi a speciilor de faună şi floră sălbatică (Directiva "Habitate"), respectiv în Anexa 3 a O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 49/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în Anexa II (Specii de faună strict protejate) a Convenţiei privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna la 19 septembrie 1979, la care România a aderat prin Legea nr. 13/1993.

În vederea asigurării regimului de protecţie al speciilor de faună sălbatică de interes cinegetic, ţinând cont de prevederile legislaţiei UE şi ale convenţiilor internaţionale în domeniul protecţiei naturii, Legea nr. 407/2006 a impus restricţii privind desfăşurarea activităţii de vânătoare, ursul brun fiind inclus în Anexa 2 a acestei legi, ca specie de interes cinegetic, vânarea fiind interzisă. În vederea reducerii conflictelor om-urs şi controlului populaţiei de urs brun, în România, autorităţile competente aprobă derogări de la măsurile de protecţie strictă, în baza prevederilor art. 16 din Directiva "Habitate", transpusă în legislaţia românească, la art. 38 din O.U.G. nr. 57/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

În urma solicitării, gestionarul fondului cinegetic poate să efectueze acţiuni de îndepărtare a vânatului, conform art. 1 lit. c), Anexa 4, iar dacă aplicarea acestei măsuri nu dă rezultate, atunci gestionarul poate transmite către Minister o documentaţie pentru derogare de la statutul de specie protejată, în vederea relocării/recoltării exemplarului care cauzează pagube materiale sau pune în pericol securitatea şi siguranţa cetăţenilor.

Potrivit art. 38 coroborat cu art. 33 din O.U.G. nr. 57/2007 şi Ordinului ministrului nr. 724/2019, gestionarul fondului cinegetic pentru prevenirea producerii unor daune importante poate solicita administratorului derogări. Pentru judeţul Mureş, în anul 2019, în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului mediului nr. 1169/2017 au fost emise două avize pentru derogări de la statutul de specie protejată, iar, potrivit Ordinului ministrului mediului nr. 724/2019, au fost emise 14 astfel de avize.

Chiar dacă Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, prin semnarea contractului de gestiune, preluarea efectivelor de faună cinegetică, paza fondului cinegetic şi obligaţia de asigurare a hranei complementare pentru animale, au fost transmise în sarcina gestionarului fondului cinegetic, D., căruia îi revin toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate, inclusiv adoptarea măsurile legale care se impun, pentru prevenirea pagubelor cauzate de animalele sălbatice din gestiunea sa şi răspunderea, în solidar, cu Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, pentru prejudiciile cauzate, după cum au stabilit instanţele judecătoreşti în jurisprudenţă.

Referitor la cuantumul daunelor morale acordate, 80.000 euro pentru fiecare dintre reclamanţi, recurentul a apreciat că sunt excesive, întrucât instanţa de apel, în mod eronat, a reţinut că niciunul dintre apelanţi nu a expus argumente pertinente care să răstoarne considerentele primei instanţe privind stabilirea cuantumului daunelor morale, iar starea de fapt nu a fost combătută de niciuna dintre părţi şi niciuna dintre acestea nu a contestat modul în care instanţa de fond a analizat şi evaluat materialul probatoriu administrat în cauză.

Recurentul a susţinut că suma care ar trebui acordată reclamanţilor, cu titlul de daune morale, se impune a fi calculată raportat la salariul avut de defunctul E. la momentul decesului, conform adeverinţei depuse la dosar, respectiv 6.587 RON brut, adică 3.853 RON net, şi faţă de perioada pe care o avea până la ieşirea la pensie, 3 ani şi 4 luni. Astfel, reiese un cuantum de 31.255 euro, iar nu suma stabilită eronat, fără a se ţine cont de dispoziţiile art. 131 alin. (3) din Legea nr. 407/2006.

Chiar dacă această prevedere nu era în vigoare la momentul producerii evenimentului, ea complineşte o lacună a legii, prin arătarea modalităţii de calcul în cazul decesului.

În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, recurentul a susţinut că este necesară stabilirea culpei sale. Având în vedere, însă, că nu are paza juridică a faunei cinegetice, a apreciat că nu poate fi acuzat de comiterea unei fapte ilicite.

A afirmat că suma de 240.000 euro acordată reclamanţilor este excesivă şi a solicitat ca, în cazul în care instanţa va trece peste apărările referitoare la lipsa calităţii sale procesuale pasive, să diminueze cuantumul solicitat la unul rezonabil, proporţional cu prejudiciul moral suferit.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că a solicitat prin cererea de apel ca, în cazul admiterii cererii intimaţilor, curtea să diminueze suma reprezentând onorariul de avocat, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., pe motiv că cheltuielile de judecată în cuantumul acordat de instanţa de fond sunt disproporţionate în raport cu valoarea şi complexitatea pricinii ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinându-se seama de circumstanţele cauzei.

A invocat prevederi ale Codului deontologic al avocaţilor din România, potrivit căruia avocatul trebuie să îşi informeze clientul cu privire la onorariile sale, iar valoarea însumată a acestora trebuie să fie echitabilă şi justificată. Potrivit dispoziţiilor Statutului Profesiei de Avocat, onorariile trebuie stabilite în raport de dificultatea, amploarea sau durata cazului, de timpul şi volumul de muncă necesar pentru executarea mandatului primit de avocat sau a activităţii solicitate de client, de natura, noutatea şi dificultatea cazului, precum şi de importanţa intereselor părţilor.

Cu privire la complexitatea şi noutatea cauzei, recurentul a susţinut că nu se poate vorbi despre existenţa acestor elemente, avocatul F., reprezentantul convenţional al intimaţilor, fiind angajat şi în alte litigii cu acelaşi obiect.

5. Înregistrarea recursului pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Recursul pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva deciziei nr. 965A din 17 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 7 februarie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Prin rezoluţia de primire a dosarului din 8 februarie 2023, s-a dispus efectuarea procedurii de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.

6. Apărările formulate

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

Prin rezoluţia din 10 aprilie 2023, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului, la 28 septembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs invocate, recurentul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva reţinerii greşite a calităţii sale procesuale pasive, de paznic juridic al animalului sălbatic, aspect ce a condus la antrenarea nelegală a răspunderii civile delictuale, prin interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1375, 1377 şi 1380 C. civ., a art. 1 lit. a) şi art. 18 din Legea nr. 407/2006, precum şi a clauzelor contractului nr. x/21 din 2 iunie 2011, de gestionare a faunei cinegetice din fondul cinegetic.

Criticile recurentului au vizat, de asemenea, pe de o parte, cuantumul daunelor morale acordate intimaţilor, pe care le-a apreciat ca fiind excesive în raport de aspectele relevate de materialul probator administrat în cauză şi de modalitatea de evaluare a acestuia, susţinând că sunt aplicabile dispoziţiile art. 131 din Legea nr. 407/2006, iar, pe de altă parte, valoarea sumei stabilite cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, la plata căreia a fost obligat către reclamanta A., considerate ca nefiind proporţională cu dificultatea, amploarea sau durata procesului, precum şi cu volumul de muncă al avocatului.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A., în nume propriu şi în calitate de reprezentată legală a minorilor B. şi C., a solicitat, în baza normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală, art. 1375 C. civ., obligarea pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata despăgubirilor morale pentru prejudiciul suferit prin decesul intempestiv al soţului/tatălui lor, cauzat de atacul unui animal sălbatic (urs), şi repararea integrală a prejudiciului moral suferit în urma producerii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu din 12 octombrie 2019, de către paznicul juridic al animalului sălbatic.

Astfel, fapta ilicită reclamată şi, implicit, repararea prejudiciului moral s-a solicitat a se repara în baza normelor de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 1375 C. civ.), iar nu a celor cu caracter special, din materia gestionării exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic, cuprinse în art. 13 din Legea nr. 407/2006, care vizează, exclusiv, prejudiciile cauzate de animalele sălbatice culturilor agricole, silvice şi animalelor domestice.

Instanţele au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăţie, întemeiată pe obligaţia de garanţie a aşa-zisului "comportament" al animalului din specia urs, specie menţionată în Anexa nr. 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită dovedirea condiţiilor generale referitoare la prejudiciu şi la existenţa raportului de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului şi prejudiciu, precum şi a condiţiei speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al animalului.

Examinând criticile de nelegalitate ce vizează reţinerea greşită a calităţii de paznic juridic a recurentului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că acesta justifică legitimare procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii.

Vânatul, care se află în proprietatea statului, deşi este în stare de libertate, este într-o libertate susceptibilă de supraveghere, care permite statului, prin organele abilitate, să exercite paza juridică şi luarea măsurilor ce se impun pentru prevenirea sau limitarea distrugerilor pe care animalele le pot cauza.

Potrivit art. 1375 C. civ., "Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ". Art. 1377 din acelaşi act normativ stipulează că, "În înţelesul dispoziţiilor art. 1375 şi 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu".

În speţă, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, conform art. 19 alin. (2)1 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, are ca atribuţie evaluarea populaţiilor din speciile prevăzute în Anexa nr. 2, în cadrul căreia se regăseşte şi specia urs.

În calitate de autoritate publică centrală, care răspunde de protecţia mediului, acest minister are şi atribuţii de control şi supraveghere asupra animalelor sălbatice, inclusiv a celor din specia urs, conferite de legiuitor în cadrul actului normativ anterior amintit, atribuţii menite să conducă la o bună administrare a fondului cinegetic, astfel încât, în mod corect instanţa de apel i-a atribuit calitatea de paznic juridic, în înţelesul art. 1377 C. civ., calitate care nu este echivalentă celei de păzitor/supraveghetor al animalului, în sensul dat prin motivele de recurs.

Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor avea, la data producerii evenimentului din 12 octombrie 2019, calitatea de administrator al faunei cinegetice, conform art. 1 alin. (1) lit. a) din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, care defineşte noţiunea de "administrator", aceasta semnificând autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi asigură administrarea faunei cinegetice.

De altfel, intenţia legiuitorului de a atribui calitatea de paznic juridic instituţiilor publice centrale s-a concretizat efectiv prin Legea nr. 13/2020 pentru modificarea şi completarea Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 10 ianuarie 2020, prin care a fost introdus art. 131, care a statuat, inclusiv, asupra angajării răspunderii în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 ale legii, soldate cu rănirea unei persoane fizice (cum este cazul de faţă), stipulând că se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum şi daune morale.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 din O.U.G. nr. 68/2019 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în vigoare de la 6 noiembrie 2019, (1) Se înfiinţează Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor prin reorganizarea Ministerului Mediului şi prin comasarea cu Ministerul Apelor şi Pădurilor, prin preluarea activităţilor şi structurilor acestuia, precum şi a unităţilor aflate în subordinea, coordonarea şi sub autoritatea celor două ministere. (2) La data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor se desfiinţează Ministerul Apelor şi Pădurilor.

Conform acestor dispoziţii, prin preluarea activităţilor, structurilor şi unităţilor aflate în subordinea Ministerului Apelor şi Pădurilor care, astfel, se desfiinţează, calitatea de administrator al fondului cinegetic ce aparţine autorităţii publice centrale care răspunde de vânătoare şi care asigură administrarea faunei cinegetice, calitate la care se referă dispoziţiile art. 1 lit. a) din Legea nr. 407/2006, coroborate cu art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/2017, revine ministerului recurent.

Similar celor reţinute în decizia atacată, Înalta Curte are în vedere existenţa legitimării procesuale a Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, grefată pe calitatea acestuia de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional de răspundere delictuală pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în considerarea calităţii dovedite de păzitor juridic al animalului, răspundere care este fundamentată pe normele de drept comun ale C. civ., a căror aplicabilitate la circumstanţele factuale ale speţei a fost corect realizată de către instanţa de apel.

Pe de altă parte, D., cu privire la care recurentul susţine că este gestionar al fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, în baza contractului nr. x/21 din 2 iunie 2011, nu este proprietară a urşilor sălbatici.

Art. 7 din contractul menţionat, de care se prevalează recurentul în susţinerea lipsei calităţii sale de paznic juridic al animalului sălbatic, nu stabileşte în sarcina D. răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice aflate în fondul cinegetic gestionat, ci responsabilităţi de coordonare, organizare şi administrare a acestuia, în raport cu prevederile legale (organizarea sezoanelor de vânătoare, asigurarea hranei necesare faunei cinegetice, evaluarea acesteia, combaterea braconajului, reţinerea permiselor de vânătoare, prevenirea producerii de către fauna cinegetică a unor pagube culturilor agricole, silvice sau animalelor domestice şi suportarea pagubelor în cazul nerespectării prevederilor legale emise în acest sens etc.).

Coroborând aceste dispoziţii legale cu cele ale art. 1 lit. p) din Legea nr. 407/2006, care defineşte noţiunea de "gestionar", ca fiind persoana juridică română care a fost licenţiată în condiţiile legii şi căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare, se observă că, în calitate de gestionar al fondului de vânătoare, D. nu poate fi ţinută să răspundă pentru prejudiciile cauzate de animalele care nu sunt supuse vânării, întrucât ursul brun este specie protejată la nivelul Uniunii Europene, conform O.U.G. nr. 57/2007, iar capturarea, recoltarea şi relocarea acestora se poate face numai în limitele stabilite prin Ordin al Ministrului Mediului, astfel cum se menţionează la art. 38 din actul normativ menţionat.

Paza juridică nu se confundă cu paza materială a animalului, în acest din urmă caz păzitorul neputându-se folosi de animal în propriul său interes. De vreme ce paznicul juridic exercită în mod independent puterea asupra animalului, paznicul material exercită o putere derivată şi subordonată pazei juridice.

Cu alte cuvinte, calitatea Asociaţiei de gestionar al fondului cinegetic, care are obligaţia de a lua măsurile necesare privitoare la prevenirea pagubelor produse de animale sălbatice, nu suprimă îndatoririle şi responsabilităţile legale specifice ale ministerului (asimilabile puterii de direcţie, supraveghere şi control, de esenţa noţiunii de "pază juridică" definită în art. 1377 C. civ.) şi nu poate avea nici aptitudinea de a limita victimelor reclamante dreptul de a pretinde angajarea răspunderii delictuale a recurentului.

În consecinţă, cu respectarea normelor de drept material aplicabile speţei, în mod corect curtea a respins criticile formulate în apel de către recurent, ce au vizat lipsa calităţii sale procesuale pasive, menţinând dispoziţiile sentinţei primei instanţe referitoare la acest aspect, cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind incident.

Nici criticile ce vizează daunele morale acordate reclamanţilor, subsumate aceluiaşi caz de nelegalitate, invocate din perspectiva reţinerii greşite a faptului că părţile nu ar fi combătut, cu argumente pertinente, modalitatea de stabilire a acestora de către instanţa de fond, şi nici nu au contestat maniera în care a fost analizat şi evaluat materialul probatoriu, nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că, prin sentinţa nr. 895 din 8 iulie 2022, Tribunalul Mureş, secţia civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi a dispus obligarea recurentului la plata sumei de 80.000 euro, echivalentă în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale, către fiecare dintre reclamanţi.

Valoarea daunelor morale a fost stabilită, potrivit considerentelor sentinţei, în raport de circumstanţele particulare ale cauzei, prin apreciere, faţă de suferinţele fizice şi psihice ale reclamanţilor şi de probatoriul administrat (înscrisuri şi depoziţii ale martorilor), ţinându-se cont de criteriile conturate în jurisprudenţa naţională şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care permiteau o estimare a despăgubirilor şi determinarea unor limite de apreciere a cuantumului acestora.

Tribunalul a arătat că a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite, de natură să producă un asemenea prejudiciu, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv intern al prejudiciului moral, proba directă a acestuia fiind, practic, imposibilă.

Prima instanţă a invocat şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-a reţinut că aspectul esenţial în acordarea daunelor morale îl reprezintă faptul că în cazul acestora nu operează criterii de evaluare prestabilite, echitatea fiind criteriul fundamental (consacrat de doctrină şi jurisprudenţă), întrucât ceea ce trebuie evaluat în concret nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă satisfacţia de ordin moral celui prejudiciat.

Tribunalul a consemnat că, deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a consecinţelor negative suferite de cei în cauză, criteriu ce se subordonează conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

Acest tip de prejudiciu a fost apreciat că este dublu condiţionat de legătura afectivă dintre victima mediată (care îl invocă), şi victima imediată (cea căreia i-a fost lezat dreptul la viaţă), condiţii relevate în Rezoluţia nr. 75-7, adoptată la 14 martie 1975 de Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei, prin care s-a recomandat indemnizarea prejudiciului prin ricoşeu în caz de deces, astfel încât, în aprecierea categoriei de persoane care pot invoca existenţa unui prejudiciu afectiv trebuie avut în vedere un criteriu obiectiv, acela al relaţiei victimă - persoană care invocă prejudiciul afectiv (deoarece daunele morale solicitate de rudele defunctului nu privesc despăgubiri în calitate de moştenitori ai defunctului şi, sub nicio formă nu primesc preţul vieţii persoanei dragi decedate), ci sunt despăgubite pentru propria suferinţă.

Analizând probatoriul administrat în cauză şi raportându-l la considerentele de ordin teoretic expuse, tribunalul a apreciat că acesta a relevat atât existenţa unor relaţii foarte apropiate între defunct şi reclamanţi, cât şi faptul că reclamanţii au fost afectaţi, în mod profund, de decesul victimei.

In lipsa unei soluţii legislative pentru cuantificarea daunelor morale, tribunalul a menţionat că instanţele sunt abilitate să aprecieze în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate de distrugerea legăturii afective şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză, judecătorul dispunând doar de criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri, putând evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Deşi în calea de atac a apelului părţile litigante au combătut soluţia primei instanţe cu privire la suma stabilită cu titlu de despăgubiri morale, recurentul susţinând că aceasta este excesivă, în raport de venitul realizat de defunct la momentul decesului, precum şi de lipsa culpei sale în producerea faptei ilicite, şi, implicit a prejudiciului, determinată de lipsa calităţii sale de paznic juridic a animalului sălbatic, iar reclamanţii afirmând că instanţa de fond a stabilit în mod greşit întinderea prejudiciului moral, faţă de impactul psiho-emoţional suferit, aceste apărări au fost apreciate de instanţa de apel că nu sunt în măsură să răstoarne argumentaţia primei instanţe şi să determine o reevaluare a cuantumului daunelor acordate.

Contrar celor susţinute de către recurent, dispoziţiile art. 131 alin. (3) din Legea nr. 407/2006, potrivit cărora, "În cazul decesului, se vor acorda sume compensatorii pentru familia victimei, reprezentând echivalentul unui salariu minim pe economie până la vârsta pensionării", nu este incident în speţă, întrucât această normă a fost introdusă prin Legea nr. 13/2020 pentru modificarea şi completarea Legii vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, intrând în vigoare la 13 ianuarie 2020, ulterior producerii faptei ilicite (12 octombrie 2019).

Având în vedere că, potrivit art. 1 C. civ., legea dispune numai pentru viitor, ea neavând putere retroactivă, în mod corect evaluarea despăgubirilor morale cuvenite reclamanţilor s-a făcut în raport de criteriile în materia răspunderii civile delictuale, astfel cum acestea au fost conturate în jurisprudenţa naţională şi convenţională.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, dispoziţiile legale aplicabile în cauză nu prevăd un mod concret de evaluare, iar principiul reparării integrale a unui astfel de prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, faţă de natura nepatrimonială a acestor daune, imposibil de echivalat din punct de vedere pecuniar.

Luând în considerare toate aspectele prejudiciului, astfel cum au fost relevate de către reclamanţi, curtea a respectat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care au statuat că despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului moral se stabilesc de instanţă prin evaluare, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, instituit prin art. 1385 C. civ., neoperând criterii de apreciere prestabilite, ci fiind necesar să se judece în echitate, prin raportare la criteriile particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit.

În ceea ce priveşte motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

În motivarea acestei critici, recurentul a susţinut că a solicitat, prin motivele de apel, ca, în situaţia în care cererea reclamanţilor va fi admisă, instanţa să diminueze suma de 13.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, la plata căreia a fost obligat prin hotărârea instanţei de fond, cu titlu de cheltuieli de judecată, arătând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Or, prin decizia recurată, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Mureş a fost respins, iar în calea de atac anterioară aceste părţi nu au solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în acea etapă procesuală, la dosar nefiind depusă vreo dovadă în acest sens, pentru ca recurentul să fie îndreptăţit să invoce în recurs o necercetare a acestei critici de către instanţa de apel din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin sentinţa pronunţată, tribunalul a aplicat dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., limitând cheltuielile de judecată acordate reclamantei A. la pretenţiile admise.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor împotriva deciziei nr. 965/A din 17 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentului la plata către intimaţii-reclamanţi A., B. şi C. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, acestea fiind dovedite cu factura seria x nr. x din 28 septembrie 2023, emisă de Cabinet de Avocat F., onorariul fiind redus conform dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din acelaşi act normativ, apreciindu-se că valoarea iniţială a acestuia, în cuantum de 17.850 RON, pretins de reclamanţi, nu se justifică faţă de complexitatea cauzei şi de munca efectiv îndeplinită de reprezentantul lor convenţional în cadrul procedurii derulate în etapa recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor împotriva deciziei nr. 965/A din 17 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-pârât la plata către intimaţii-reclamanţi A., B. şi C. a sumei de 10.000 RON, redusă conform dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.