Fight participants denied damages as mutual fault upheld; appeals rejected as unfounded and inadmissible

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad la 8 februarie 2021, sub nr. x/2021, şi, ulterior, pe rolul Tribunalului Arad, secţia I civilă la 19 iulie 2022, ca urmare a declinării competenţei dispuse prin sentinţa civilă nr. 2512 din 25 mai 2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., obligarea acestora la plata în solidar a sumei de 220.690,09 RON, cu titlu de despăgubiri civile (materiale şi morale), pentru prejudiciul cauzat prin violenţele comise asupra sa la 24 decembrie 2018.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 61, art. 72, art. 1349, art. 1357 şi următ., art. 1381, art. 1385 şi art. 1386 C. civ.

Pârâţii B. şi C. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea pretenţiilor formulate de reclamant. Au depus şi cerere reconvenţională, prin care pârâtul B. a cerut obligarea reclamantului la plata sumei de 100.000 RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat prin violenţele comise asupra sa şi a fiicei sale la 24 decembrie 2018, iar pârâta C. a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 120.000 RON, cu acelaşi titlu, pentru prejudiciul cauzat prin violentele comise asupra ei şi a tatălui său, la aceeaşi dată.

2. Hotărârea Tribunalului Arad

Prin sentinţa nr. 116 din 26 mai 2022, Tribunalul Arad, secţia I civilă a respins acţiunea civilă principală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C.. A respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii B. şi C., în contradictoriu cu reclamantul A..

3. Hotărârea Curţii de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 310 din 22 noiembrie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul A., precum şi de pârâţii B. şi C. împotriva sentinţei nr. 116 din 26 mai 2022 pronunţate de Tribunalul Arad, secţia I civilă.

4. Recursurile

Împotriva deciziei nr. 310 din 22 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâţii B. şi C..

4.1 Recursul reclamantului A.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a solicitat casarea deciziei instanţei de apel, pentru încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, precum şi pentru interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente, respectiv art. 1349 şi art. 1357 C. civ.

A susţinut că a solicitat, în etapele procesuale anterioare, administrarea probelor cu înscrisuri, martori şi expertiză medico-legală, cea din urmă probă având ca obiective stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunilor corporale (pe motiv că, ulterior întocmirii primului raport de expertiză medico-legală a suferit mai multe intervenţii chirurgicale la picior), precum şi stabilirea existenţei/inexistenţei uneia dintre situaţiile reglementate la art. 194 alin. (1) C. pen.

Instanţele de fond şi de apel au respins cererea de administrare a probei cu expertiza medico-legală arătând că, din cauza intervalului mare de timp scurs de la data producerii incidentului, o astfel de probă, la momentul procesual la care a fost solicitată, nu este concludentă.

Recurentul-reclamant a susţinut că instanţele de fond şi de apel nu se puteau pronunţa asupra numărului de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunilor sale corporale, întrucât, după efectuarea primei expertize medico-legale, acesta a fost supus mai multor intervenţii chirurgicale la picior, iar stabilirea existenţei/inexistenţei uneia dintre situaţiile prevăzute de art. 194 alin. (1) C. pen. este o prerogativă ce aparţine, exclusiv, medicului legist.

Arătând că scurgerea unei perioade de timp mai îndelungate de la producerea actelor de violenţă nu înlătură posibilitatea medicului legist de a constata existenţa sau inexistenţa celor solicitate prin obiectivele expertizei, iar cererea de probaţiune cu privire la expertiza medico-legală a fost formulată în termenul legal, fiind admisibilă în accepţiunea dispoziţiilor art. 255 alin. (1) C. proc. civ., şi concludentă, recurentul-reclamant a apreciat că instanţa de apel a încălcat normele de procedură prevăzute de art. 6, art. 7, art. 237 alin. (2) pct. 7, art. 249, art. 250 şi art. 258 alin. (1) C. proc. civ., încălcare care atrage sancţiunea nulităţii.

Totodată, a susţinut că decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind vinovăţia părţilor în cauzarea prejudiciului, respectiv art. 1349 şi art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea pentru fapta proprie.

Instanţa a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ. întrucât a constatat din oficiu, fără administrarea vreunei probe, că părţile au contribuit reciproc la cauzarea prejudiciilor suferite de fiecare dintre ele, pe care nu le-au evitat, deşi ar fi putut să o facă prin refuzul de a se lăsa antrenate în conflict. Însă, măsura în care a contribuit fiecare parte la producerea prejudiciului nu a fost dovedită, astfel că nu se poate proceda la o compensare parţială a acestora cu obligarea la plata diferenţei de prejudiciu.

Recurentul-reclamant a susţinut că a invocat, ca temei legal al acţiunii, dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ. privind răspunderea pentru fapta proprie a pârâţilor, iar aceştia şi-au întemeiat acţiunea reconvenţională pe aceleaşi prevederi legale.

Însă, niciuna dintre părţi nu a invocat dispoziţiile art. 1371 C. civ. şi nu a solicitat stabilirea măsurii în care a contribuit, prin acţiunea proprie, la cauzarea prejudiciului propriu sau compensarea despăgubirilor până la concurenţa celei mai mici, în temeiul art. 1371 C. civ.. Dimpotrivă, toate părţile au cerut obligarea părţii adverse la repararea prejudiciului, conform art. 1349 şi art. 1357 C. civ., iar după stabilirea cuantumului despăgubirilor, compensarea până la valoarea mai mică a acestora.

Prin ordonanţa din 17 decembrie 2019, Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad a dispus renunţarea la urmărirea penală, considerându-se că nu există interes public pentru urmărirea faptelor şi exercitarea acţiunii penale. Această ordonanţă a fost confirmată prin încheierea nr. 139 din 20 ianuarie 2020 pronunţată în dosarul penal nr. x/2019 al Judecătoriei Arad.

Din probele administrate în faza de urmărire penală (declaraţii ale părţii vătămate, martori, înscrisuri) a rezultat, fără echivoc, faptul că pârâţii au comis cu vinovăţie acte de violenţă asupra recurentului-reclamant, cauzându-i leziuni corporale care au necesitat 70-80 zile îngrijiri medicale pentru vindecare, în lipsa apariţiei unor complicaţii. Organele de urmărire penală şi instanţa penală au confirmat existenţa culpei pârâţilor în comiterea violenţelor asupra sa şi cauzarea leziunilor corporale, recurentul-reclamant solicitând instanţei de fond administrarea probelor doar pentru dovedirea prejudiciului civil.

În faţa organelor de urmărire penală, pârâţii nu au invocat legitima apărare, scuza provocării sau alt aspect apt a înlătura răspunderea penală, şi nici împrejurări prin care şi-au cauzat, prin propriile acţiuni, prejudiciul sau o parte din acesta.

Recurentul-reclamant a apreciat că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că încheierea de confirmare a ordonanţei prin care s-a dispus renunţarea la urmărire penală nu se înscrie în sfera hotărârilor penale definitive prevăzute la art. 28 alin. (1) teza 1 C. proc. pen.

Conform dispoziţiilor art. 318 alin. (15) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi, fie admite cererea de confirmare, fie o respinge şi desfiinţează soluţia şi trimite cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale pentru punerea în mişcare a acţiunii penale ori desfiinţează soluţia de renunţare la urmărire penală şi dispune clasarea cauzei.

Împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară a confirmat ordonanţa de renunţare la urmărirea penală formulată de procuror presupune existenţa faptelor şi stabilirea persoanelor care le-au comis, precum şi a conţinutului faptei şi a împrejurărilor concrete de săvârşire, a modului şi a mijloacelor folosite, a scopului şi a urmărilor produse, în caz contrar judecătorul de cameră preliminară urmând a dispune respingerea cererii de confirmare la renunţare la urmărire penală şi luarea uneia dintre soluţiile menţionate mai sus.

Cât timp pârâţii nu au invocat culpa recurentului-reclamant la producerea prejudiciului suferit şi nici nu au făcut dovada, prin probele administrate, a acestui aspect, instanţa de apel avea obligaţia să reţină, ca temei de drept al acţiunii, dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., iar nu pe cele referitoare la vinovăţia comună şi la pluralitatea de cauze.

5.2 Recursul pârâţilor B. şi C.

În motivarea recursului, pârâţii B. şi C. au susţinut că instanţa de apel nu a reţinut existenţa faptei prejudiciabile săvârşite de reclamant, care a iniţiat o agresiune asupra lor, agresiune care a presupus, implicit, o acţiune de apărare.

Recurentul-pârât a apreciat că nu există dubiu asupra existenţei faptei ilicite a reclamantului şi a prejudiciului cauzat, respectiv a traumelor psihice provocate prin lovirea fiicei sale, recurenta-pârâtă C., raportul de expertiză psihologică clinică judiciară întocmit de dr. D. în luna februarie 2019 dovedind vinovăţia reclamantului şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită a acestuia şi prejudiciul creat.

Agresiunea fizică a fost iniţiată de reclamant, care trebuie să îşi asume consecinţele produse prin fapta sa, atât asupra propriei persoane, cât şi a persoanelor agresate.

A susţinut că daunele materiale solicitate, în cuantum de 2.000 RON, achitate conform chitanţei nr. x din 15 februarie 2019 emise de Cabinet Psihologic D., şi daunele morale în valoare de 100.000 RON, solicitate pentru fiecare dintre pârâţi, corespund suferinţelor psihice provocate de reclamant.

5. Înregistrarea cererilor de recurs pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cererile de recurs au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 25 ianuarie 2023, sub nr. x/2021, fiind repartizate aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Prin rezoluţia de primire a dosarului din 31 ianuarie 2023, s-a dispus efectuarea procedurii de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

6. Apărările formulate

Părţile nu au formulat întâmpinări la recursurile declarate în cauză.

Prin rezoluţia din 16 martie 2023, s-a stabilit termen pentru examinarea recursurilor în şedinţa publică din 28 septembrie 2023, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

7.1 Examinând recursul reclamantului A., din perspectiva criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut încălcarea, de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 6, art. 7, art. 237 alin. (2) pct. 7, art. 249, art. 250 şi art. 258 alin. (1) C. proc. civ., criticând soluţia de respingere a administrării probei cu expertiza medico-legală, probă considerată ca fiind elocventă pentru dovedirea întinderii prejudiciului suferit, prin raportare la numărul exact de zile necesar vindecării leziunilor corporale cauzate de pârâţi, precum şi pentru stabilirea existenţei/inexistenţei uneia dintre consecinţele prevăzute de art. 194 alin. (1) C. pen.

Recurentul-reclamant a criticat decizia instanţei de apel de respingere a administrării probei cu expertiza medico-legală pe motiv că aceasta nu este concludentă, prin raportare la trecerea unui timp prea îndelungat de la data săvârşirii faptei ilicite şi până la momentul procesual la care administrarea probei a fost solicitată.

Criticile nu sunt fondate.

Conform art. 174 alin. (1) C. proc. civ., "Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă". Neregularitatea actelor de procedură, implicit a celor privind citarea părţilor, este sancţionată, potrivit art. 178 din acelaşi act normativ, cu nulitatea relativă, care poate fi invocată numai de partea interesată şi dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă.

Art. 175 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia."

Declararea nulităţii unui act de procedură are ca efect lipsirea acestuia de efectele conferite de lege, potrivit principiului quod nullum est nulum producit efectum. Efectul de invalidare a actului de procedură îndeplinit cu nerespectarea prescripţiilor legale se produce de la momentul ivirii nulităţii, iar nu la momentul constatării acesteia, întrucât nulitatea lipseşte actul de efectele sale în ceea ce priveşte funcţia sa procedurală.

În ceea ce priveşte vătămarea, Înalta Curte reţine că aceasta poate viza şi încălcarea principiilor care guvernează procesul civil, în speţă dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil (art. 6 C. proc. civ.) şi legalitatea (art. 7 din acelaşi act normativ), în baza cărora instanţa trebuie să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a cauzei, având îndatorirea să respecte dispoziţiile legii privitoare la realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor, în legătură cu activitatea lor procesuală.

În cauză, prin cererea de apel formulată împotriva sentinţei nr. 116 din 26 mai 2022 a Tribunalului Arad, recurentul-reclamant A. a solicitat administrarea probei cu expertiza medico-legală, având ca obiective stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunilor corporale suferite (pe motiv că, ulterior întocmirii primului raport de expertiză, suferise mai multe intervenţii chirurgicale la picior), precum şi stabilirea existenţei/inexistenţei uneia dintre situaţiile reglementate de art. 194 alin. (1) C. pen. (infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav şi permanent sau punerea în primejdie a vieţii).

Cererea de administrare a probei cu expertiza medico-legală, formulată la fond şi reiterată de către recurentul-reclamant în apel, în şedinţa publică din 8 noiembrie 2022, a fost pusă de instanţă în dezbaterea contradictorie a părţilor, prin încheierea de la acea dată fiind respinsă pe motiv că aceasta nu era concludentă, faţă de intervalul de timp considerabil scurs de la data producerii accidentului, până la momentul procesual la care a fost solicitată.

Ca orice act la care instanţa îşi dă concursul, pentru a dispune administrarea probelor în proces, acestea trebuie să îndeplinească cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 255 C. proc. civ., în sensul de a fi utile şi pertinente (să aibă legătură cu obiectul cauzei), concludente (să fie de natură să ducă la soluţionarea pricinii), verosimile şi legale.

Astfel, textul legal menţionat reglementează dreptul instanţei de a analiza utilitatea probelor la momentul la care se pune problema încuviinţării lor, prin raportare la celelalte probe propuse, ţinându-se cont de teza probatorie urmărită.

În cauză, curtea a respins cererea recurentului-reclamant cu privire la administrarea probei cu expertiza medico-legală, raportându-se la data producerii incidentului, 24 decembrie 2018, şi la momentul procesual la care proba a fost solicitată (8 noiembrie 2022, în apel), apreciind că, faţă de aceste criterii, o astfel de probă nu este concludentă soluţionării litigiului.

De vreme ce însuşi legiuitorul a prevăzut o marjă de apreciere a instanţei asupra probatoriului solicitat a fi administrat de către părţi, în raport de utilitatea şi concludenţa acestuia în dezlegarea raporturilor litigioase ale cauzei, nu se poate reţine că, prin respingerea probei cerute de recurentul-reclamant instanţa de apel a încălcat principiile de drept reglementate la art. 6 şi 7 C. proc. civ., care reglementează dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, instanţa fiind datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii, judecătorul având îndatorirea de a asigura respectarea dispoziţiilor legii privind realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părţilor din proces.

Din această perspectivă, respingerea probei solicitate, făcută printr-o motivare justă şi clară, nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi nici dispoziţiile art. 237 alin. (2) pct. 7, art. 249, art. 250 şi art. 258 alin. (1) C. proc. civ., instituite de legiuitor în scopul realizării unei corecte cercetări a procesului şi administrări a probatoriului.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a României prin decizia nr. 212 din 25 martie 2021, publicată în Monitorul oficial nr. 754 din 3 august 2021, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 255, art. 258 şi art. 898 alin. (1) C. proc. civ., invocată prin raportare la art. 21 din Constituţia României (accesul liber la justiţie) coroborat cu art. 20 din Constituţie, prin prisma art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, şi art. 24 (dreptul la apărare), în sensul că aptitudinea instanţei de a hotărî asupra admisibilităţii unei probe, în funcţie de pertinenţa şi concludenţa, este un corolar firesc şi necesar al învestirii sale cu soluţionarea cauzei, pe care este ţinută să o finalizeze printr-o hotărâre temeinică şi legală. Curtea Constituţională a constatat că nu se poate reţine nesocotirea art. 24 din Constituţie, ca urmare a faptului că instanţa poate respinge o probă propusă de parte, concluzia derivând din rolul activ al judecătorului, statuat prin art. 22 din C. proc. civ., care îi conferă acestuia, alături de celelalte prerogative specifice care concură la soluţionarea litigiului dedus judecăţii în concordanţă cu standardele unui proces echitabil, posibilitatea de a aprecia cu privire la admisibilitatea probelor propuse de părţi, respingând administrarea acestora în situaţia în care consideră că nu se încadrează în condiţiile prevăzute de textele de lege criticate, aprecierea judecătorului nefiind arbitrară, ci circumscriindu-se condiţiilor prevăzute de art. 255 şi 258 C. proc. civ.

Instanţa de recurs nu va analiza criticile ce ţin de oportunitatea administrării probatoriului, întrucât nu se constituie în aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate ce se pot subsuma dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., pentru că vizează temeinicia măsurii contestate, exclusă din sfera controlului judiciar în recurs.

Faţă de aspectele expuse, Înalta Curte apreciază că recurentului-reclamant nu i s-a produs vătămarea prevăzută de art. 175 alin. (1) C. proc. civ. pentru constatarea nulităţii actului de procedură pentru ca art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ să devină incident.

Pe de altă parte, nici motivul de recurs încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut în cauză.

Prin criticile subsumate acestui caz de nelegalitate, recurentul-reclamant a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., constatând ca este incontestabil faptul că părţile au contribuit reciproc la cauzarea prejudiciilor suferite, pe care nu le-au evitat, deşi ar fi putut să o facă, prin refuzul de a participa la conflict.

Recurentul-reclamant a învederat că ambele părţi au invocat, ca temei juridic al cererii de chemare în judecată şi al cererii reconvenţionale, art. 1349 şi art. 1357 C. civ., fără a se prevala de dispoziţiile art. 1371 din acelaşi act normativ privitoare la culpa proprie în producerea prejudiciului şi nici de posibilitatea de compensare a despăgubirilor până la concurenţa celei mai mici.

Criticile nu sunt fondate.

În speţă, părţile au fost implicate într-o altercaţie care a făcut obiectul urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, în care, prin plângerile penale formulate, acestea s-au acuzat reciproc de săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 193 alin. (2) C. pen., în raport de care a fost dispusă, pentru fiecare dintre ele, punerea în mişcare a acţiunii penale.

Prin ordonanţa din 17 decembrie 2019, Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad a renunţat la urmărirea penală împotriva recurentului-reclamant şi a recurenţilor-pârâţi, pe motiv că nu există interes public în urmărirea faptelor şi exercitarea urmăririi penale, constatând că sunt îndeplinite criteriile prevăzute de art. 318 alin. (2) C. proc. pen.

Soluţia Parchetului a fost confirmată de judecătorul de cameră preliminară, prin încheierea din camera de consiliu nr. 139 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul penal nr. x/2019, prin care s-a reţinut, raportat la probatoriul administrat, că săvârşirea, de către inculpaţi a infracţiunilor pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, a fost dovedită.

Faţă de modalitatea de soluţionare a cauzei penale, părţile au formulat cerere de chemare în judecată şi cerere reconvenţională, solicitând obligarea fiecăreia dintre ele la plata despăgubirilor morale şi materiale pentru prejudiciul suferit prin violenţele cauzate în urma incidentului din 24 decembrie 2018.

Deşi conform dispoziţiilor art. 1349 C. civ., cel care aduce atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane are îndatorirea de a răspunde pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral, iar conform art. 1357 din acelaşi act normativ, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai uşoară culpă, în mod corect, faţă de circumstanţele particulare ale cauzei, aplicarea acestor norme legale nu a fost reţinută.

Reanalizând probatoriul administrat la fond, curtea de apel a validat concluzia tribunalului, în sensul că între părţi, pe fondul unei stări conflictuale mai vechi, a avut loc o încăierare (fiecare asumându-şi probabilitatea de a vătăma şi de a fi vătămat), în urma căreia au suferit, deopotrivă, leziuni corporale, potrivit actelor medicale depuse în probaţiune.

Soluţia este corectă în raport de faptul că ar fi nejustificat ca părţile să obţină despăgubiri pentru producerea unui prejudiciu pe care l-au conştientizat prin participarea la acţiunile de violenţă reciprocă, deşi acesta ar fi putut fi prevenit sau evitat prin neparticiparea la încăierare.

În lipsa eforturilor fiecăreia dintre părţi de a limita prejudiciul, în mod just s-a apreciat că fiecare dintre părţi are propria culpă în ceea ce priveşte săvârşirea faptei ilicite şi, implicit, producerea prejudiciului, astfel că nu puteau fi aplicate dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ. pentru a obţine repararea acestuia.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, curtea nu a reţinut aplicarea criteriilor prevăzute de art. 1371 C. civ. pe motiv că măsura în care a contribuit fiecare parte la producerea prejudiciilor la a căror reparare s-a tins nu a fost dovedită, deşi părţilor le aparţinea sarcina probei.

Într-adevăr, art. 1371 alin. (1) C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima a contribuit şi ea, cu vinovăţie, la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă.

Însă, câtă vreme s-a reţinut că niciuna dintre părţi nu a dovedit, printr-un probatoriu adecvat, partea sa de vinovăţie la producerea prejudiciului, nu se putea proceda la o compensare parţială a prejudiciului şi la obligarea la plata diferenţei rămase, întrucât răspunderea nu a putut fi stabilită prin raportare la gradul de participare al fiecăreia dintre părţi la producerea pagubei, în lipsa administrării unor probe în acest sens.

7.2 Examinând recursul pârâţilor B. şi C., din perspectiva posibilităţii de încadrare a criticilor invocate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata nulitatea acestuia pentru următoarele considerente:

Prin criticile formulate în recurs, pârâţii B. şi C. au susţinut că, în mod greşit instanţa de apel nu a reţinut existenţa faptei prejudiciabile săvârşite de către reclamant, care a iniţiat o agresiune asupra lor, ce a presupus, implicit, o acţiune de apărare.

Recurentul-pârât a apreciat că nu există dubiu asupra existenţei faptei ilicite a reclamantului şi a prejudiciului cauzat, respectiv a traumelor psihice provocate prin lovirea fiicei sale, recurenta-pârâtă C., raportul de expertiză psihologică clinică judiciară întocmit de dr. D. în luna februarie 2019 dovedind vinovăţia reclamantului şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a acestuia şi prejudiciul creat.

În ceea ce priveşte daunele materiale şi morale solicitate, recurenţii-pârâţi au susţinut că acestea au fost dovedite şi că îşi găsesc corespondenţa în suferinţele psihice ce li s-au provocat.

Aceste critici nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Potrivit art. 486 alin. (1) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde: lit. d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Art. 487 C. proc. civ. stipulează că "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs", iar art. 486 alin. (3) din acest act normativ sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Motivarea recursului înseamnă arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., precum şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Pentru ca o hotărâre să fie casată este necesar ca instanţa de recurs să aprecieze, cu privire la hotărârea recurată, că sunt incidente dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., prin care sunt reglementate motivele de recurs.

Aşadar, este necesar ca recurentul să invoce - şi susţinerea să fie apreciată ca fiind întemeiată - că, în cazul hotărârii atacate cu recurs, se regăsesc motivele de nelegalitate prevăzute de textul legal menţionat.

În cauză, prin decizia recurată, curtea s-a pronunţat asupra autorităţii de lucru judecat a ordonanţei penale de renunţare la urmărirea penală, invocate de recurenţii-pârâţi din perspectiva dispoziţiilor art. 28 alin. (1) teza 1 C. proc. pen. şi a pretinsei ignorări, de către prima instanţă a probelor administrate în faza de urmărire penală şi a efectuării unei noi cercetări asupra fondului cauzei.

Examinând această critică, instanţa de apel a constatat că, prin ordonanţa din 28 august 2018 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de părţile litigante, cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 193 alin. (2) C. pen., iar ulterior, prin ordonanţa din 17 decembrie 2019, Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad a dispus renunţarea la urmărirea penală faţă de cei trei inculpaţi, soluţia fiind confirmată prin încheierea din camera de consiliu nr. 139 din 20 ianuarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Arad, în raport de dispoziţiile art. 318 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea a arătat că, în condiţiile în care această soluţie a fost luată ca urmare a nefinalizării urmăririi penale, fiind una de netrimitere în judecată, încheierea din camera de consiliu nr. 139 din 20 ianuarie 2020 a Judecătoriei Arad nu se circumscrie hotărârilor penale definitive vizate de art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen., instanţa civilă nefiind legată de cele statuate prin ordonanţa de renunţare la urmărirea penală, astfel că, în mod corect prima instanţă a cercetat fondului cauzei prin readministrarea probelor testimoniale din procesul penal, dar şi prin administrarea probatoriului propus de părţi.

Această concluzie a fost apreciată că se impune şi pentru tranşarea apelului promovat de către recurenţii-pârâţi, a cărui principală critică adusă hotărârii de primă a constat în aceea că reclamantul a fost iniţiatorul conflictului, care a presupus o ripostă din partea pârâţilor pentru a se apăra, fiind exclusă legitima apărare, care nu a fost probată în cauza penală.

Instanţa de apel nu a reţinut incidenţa prevederilor art. 1360 alin. (1) şi (2) C. civ., întrucât părţile, în calea de atac a apelului nu au propus probe noi, nu au solicitat readministrarea celor din primă instanţă, ci s-au prevalat de statuările organului de urmărire penală.

Reanalizând probatoriul administrat în faţa tribunalului, curtea a validat concluzia acestei instanţe în sensul constatării incidenţei art. 1371 C. civ., constatând că părţile au contribuit reciproc la cauzarea prejudiciilor suferite de fiecare şi nu le-au evitat, deşi ar fi putut să o facă prin refuzul de a se lăsa antrenaţi în conflict, prin apelarea la organele de stat cu atribuţii în domeniu.

Însă, măsura în care a contribuit fiecare la producerea prejudiciilor a fost apreciată că nu a fost dovedită de părţi, cărora le aparţinea această sarcină, situaţie care nu făcut posibilă aplicarea criteriului instituit de art. 1371 C. civ. (măsura în care a contribuit fiecare la pricinuirea prejudiciului celuilalt), pentru aprecierea întinderii obligaţiei de reparare.

Curtea a stabilit că valoarea pagubelor suferite de părţi diferă, însă nu se poate proceda la o compensare parţială a acestora, cu obligarea la plata diferenţei de prejudiciu, pe motiv că într-o speţă ca cea de faţă răspunderea se stabileşte în funcţie de gradul de contribuţie al fiecăruia la generarea pagubei, imposibil de decelat într-o încăierare, în cadrul căreia efectul vătămător al acţiunii agresive a unuia dintre participanţi poate fi potenţat sau agravat de reacţia celuilalt.

Raportând considerentele deciziei recurate la motivele de recurs supuse examinării, Înalta Curte constată că acestea nu vizează aspecte analizate în calea de atac anterioară de curtea de apel, ci nemulţumiri generice, legate de faptul că, deşi dovedită, nu a fost reţinută existenţa faptei ilicite a reclamantului şi nu s-a dispus obligarea acestuia la plata prejudiciului moral şi material care li s-a cauzat, deşi s-a pretins că acesta a fost dovedit în cauză.

Se observă, astfel, că motivele de recurs formulate de recurenţii-pârâţi nu conţin argumente care să conducă la o examinare critică a deciziei recurate, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Chiar dacă recurenţii-pârâţi au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivele de recurs astfel dezvoltate nu antamează soluţia instanţei de apel, iar o indicare formală a acestora sau o aparenţă de motivare a cererii nu poate fi privită ca un recurs motivat, recurenţii având obligaţia de a expune concret argumentele de natură juridică pentru care apreciază că soluţia instanţei de apel este nelegală.

Prin trimiterea la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se impunea ca recurenţii-pârâţi să dezvolte motivele de recurs ce puteau conduce, în opinia lor, la casarea deciziei recurate, prin raportare la argumentele juridice prezentate de curtea de apel în considerente, reflectate în dispozitivul acesteia.

Această modalitate de motivare a recursului reiese din conţinutul alin. (1) al normei legale menţionate, care condiţionează exercitarea acestei căi extraordinare de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în apel, numai pentru motive de nelegalitate.

De altfel, modalitatea în care a fost motivat recursul nu permite invocarea unor motive de casare din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât recursul pârâţilor să poată fi examinat în calea extraordinară de atac pendinte.

Faţă de împrejurarea că recurenţii-pârâţi nu au dezvoltat critici care să vizeze nelegalitatea deciziei atacate şi că nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate de instanţă în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că cererea de recurs nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acest act normativ, va anula recursul declarat de aceştia împotriva deciziei nr. 310 din 22 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Pentru considerentele expuse la momentul analizării recursului declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, calea extraordinară de atac exercitată de această parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâţii B. şi C. împotriva deciziei nr. 310 din 22 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.