Res judicata barring rent claim for temporary forest land occupation under expropriation exemption

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată la data de 24 februarie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA - Direcţia Silvică Caraş-Severin, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.433.608,52 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.01.2020, emisă de instituţia sa, cu dobânda legală de la data scadenţei, până la plata efectivă a debitului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 din C. proc. civ., art. 39 - art. 42 din Codul silvic - Legea nr. 46/2008.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1345/22.09.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA - Direcţia Silvică Caraş-Severin, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 1345/22.09.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a formulat apel de către reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA - Direcţia Silvică Caraş-Severin.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 927A/15.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul declarat de către apelanta-reclamantă Regia Naţională a Pădurilor -ROMSILVA - Direcţia Silvică Caraş-Severin, împotriva sentinţei civile nr. 1345 din 22.09.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 927A din 15 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA - Direcţia Silvică Caraş-Severin.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 13 septembrie 2022, fiind repartizat completului de judecată nr. 9.

Invocând drept motiv de casare motivul prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a deciziei recurate, iar în rejudecarea cauzei pe fond admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la plata sumei de 2.433.608,52 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.01.2020 cu dobânda legală de la data scadenţei, până la plata integrală a debitului.

După prezentarea situaţiei de fapt şi soluţiile instanţelor de fond, recurenta-reclamantă a învederat că hotărârea recurată este netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi a art. 14 din Legea nr. 255/2010, precum şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a acestor dispoziţii, chiar dacă există unele asemănări între cauza de faţă şi dosarul nr. x/2018.

Dacă în dosarul nr. x/2018 a fost analizată cererea reclamantei Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. de restituire a sumelor achitate către ROMSILVA, în perioada 2015-2017, în schimb, în prezenta cauză, instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni în pretenţii formulate împotriva pârâtei Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A..

Prin urmare, în cauza de faţă, instanţa de judecată a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată formulată de reclamanta ROMSILVA şi trebuia să stabilească, pe baza probelor administrate, dacă pârâta chemată în judecată are sau nu obligaţia de plată, raportat la temeiul de drept al pretenţiilor formulate.

Prin decizia instanţei de apel nu s-a analizat temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii, prin analizarea dispoziţiilor legale invocate prin acţiune, ci s-a considerat că "atât pretinsa obligaţie de plată a chiriei pentru anii 2016 şi 2017 ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, cât şi cea solicitată pe anul 2020 în prezentul dosar sunt solicitate în legătură cu aceeaşi situaţie de fapt, respectiv ocuparea temporară a unui teren din fondul forestier necesar pentru realizarea obiectivului de investiţii şi de interes naţional LEA 400kv de interconexiune Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia)".

De vreme ce temeiurile de drept invocate în cele două dosare sunt diferite, pretenţiile formulate de reclamantă în cauza de faţă, având alt temei de drept decât cererea reclamantei Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. de restituire a sumelor achitate în perioada 2015-2017, se apreciază că soluţionarea prezentei cauze în baza dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. este neîntemeiată, chiar dacă situaţia de fapt este aceeaşi, în sensul că se referă tot la obiectivul LEA 400kv Reşiţa - Pancevo.

Pe de altă parte, prin decizia recurată s-a motivat că în ambele litigii apelanta-reclamantă a susţinut că s-a născut o obligaţie de plată a unei chirii anuale din partea intimatei-pârâte în temeiul dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008, între pretenţiile din cele două litigii existând o strânsă legătură dată de izvorul obligaţiei. Fiind invocate aceleaşi dispoziţii legale în ambele dosare, s-a motivat că "admiterea acţiunii formulate de apelanta reclamantă ar contrazice soluţia şi considerentele deciziei civile nr. 17/30.01.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, care se bucură de autoritate de lucru judecat între părţi."

Această motivare a deciziei recurate este, în aprecierea recurentei-reclamante, nelegală, deoarece soluţia instanţei nu trebuie pronunţată pentru a nu contrazice alte hotărâri judecătoreşti, ci prin arătarea motivelor care au format opinia judecătorilor, raportat la motivele de fapt şi temeiurile de drept invocate prin cerere.

Chiar dacă reglementarea efectului pozitiv al autorităţi de lucru judecat urmăreşte să protejeze părţile de existenţa unor hotărâri judecătoreşti contradictorii, soluţionarea cauzei de faţă trebuia să se realizeze prin analizarea în concret a motivelor de fapt şi de drept invocate de către apelanta-reclamantă, iar nu prin aplicarea dispoziţiilor legale cuprinse în art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, prin decizia nr. 927A/15.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

O a doua critică se referă la faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Astfel, s-a susţinut că în motivarea hotărârii recurate, ca urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a arătat că "nici în prezenta cauză intimata-pârâtă nu are obligaţia legală pentru anul 2020 de plată a chiriei anuale ca urmare a scutirii exprese reglementate de art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local cu modificările şi completările ulterioare".

În opinia recurentei-reclamante, este lipsită de temei invocarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit cărora scoaterea temporară a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local din fondul forestier naţional se exceptează de la plata taxelor şi a celorlalte sume datorate potrivit Codului silvic.

Această prevedere legală nu poate reprezenta motiv pentru neachitarea chiriei datorate de către intimata-pârâtă, atât timp cât obligaţia de plată a chiriei pentru ocupările temporare de terenuri din fondul forestier este reglementată expres prin act normativ cu putere de lege - Legea nr. 46/2008 Codul silvic şi nu există niciun argument pentru a conferi putere juridică mai mare Legii nr. 255/2010 faţă de Codul silvic. Aceasta, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 46/2008 este o lege organică, prin care este reglementat regimul proprietăţii asupra fondului forestier naţional, având putere juridică mai mare decât legea exproprierii.

În susţinerea recursului, pentru a face dovada greşitei înlăturări a obligaţiei de plată a chiriei de către intimată, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, recurenta-reclamantă a invocat decizia nr. 2096/13.10.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în dosarul nr. x/2018, în litigiul dintre Comuna Dognecea şi Transelectrica S.A.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin hotărârea sus-menţionată că "în nota de fundamentare a H.G. nr. 841/2015 se arată faptul că ocuparea temporară a terenurilor se face cu defrişarea vegetaţiei forestiere pe suprafaţa de 51,5591 ha, iar perioada de 10 ani prevăzută pentru ocuparea temporară include în cazul terenurilor care au categoria de folosinţă pădure sau clasă de regenerare şi perioada necesară efectuării lucrărilor pentru redarea terenurilor în condiţii apte de a fi împădurite.

Este opţiunea legiuitorului de a excepta statul, prin reprezentanţii săi, de la plata unor taxe ori despăgubiri, având în vedere necesitatea realizării unor obiective de interes naţional şi local. De asemenea este tot opţiunea legiuitorului de a stabili în sarcina statului, prin reprezentanţii săi, obligarea la plata unor taxe ori despăgubiri astfel cum în speţă a făcut-o, chiar printr-un act normativ de o putere inferioară legii în considerarea unor raţiuni economico-sociale, eminamente de interes naţional ţinând seama de situaţia actuală a defrişărilor masive care au avut loc pe întreg teritoriul ţării".

În opinia recurentei-reclamante, decizia nr. 2096/13.10.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018, în litigiul dintre Comuna Dognecea şi C.N. Transelectrica S.A. (prin care s-a stabilit că obligaţiile de plată ale beneficiarilor de ocupări temporare de terenuri operează în baza H.G. nr. 841/2015) conturează practica judiciară la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ca atare, a considerat că această decizie trebuie avută în vedere în analiza aplicabilităţii şi relevanţei în speţă a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, iar nu decizia pronunţată de către instanţa supremă în dosarul civil nr. x/2018, pe care s-a întemeiat soluţia din prezenta cauză, luând în considerare puterea lucrului judecat.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic.

Astfel, instanţa de apel, motivându-şi soluţia prin raportare la hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2018, a ignorat obligaţia legală ce revine intimatei Comisia Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. potrivit Legii nr. 46/2008 - Codul silvic, în calitate de beneficiară a ocupării temporare de terenuri forestiere aflate în administrarea R.N.P. - Romsilva -Direcţia Silvică Caraş-Severin.

Potrivit art. 42 din Codul silvic - Legea nr. 46/2008, "pentru terenurile care se ocupă temporar din fondul forestier naţional, în cazurile prevăzute la art. 39, obligaţiile băneşti sunt următoarele: a) garanţia, echivalentă cu taxa pentru scoaterea definitivă a terenurilor din fondul forestier naţional cu compensare, care se achită anticipat emiterii aprobării şi se depune în fondul de ameliorare a fondului funciar cu destinaţie silvică, fond aflat la dispoziţia autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură; b) chiria care se achită proprietarului, în cazul fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice, respectiv al celui proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale; pentru fondul forestier proprietate publică a statului 30% din chirie se depune în fondul de conservare si regenerare a pădurilor, 20% se achită administratorului, iar 50% se depune în fondul de accesibilizare a pădurilor; c) contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice, care se achită proprietarului terenului pentru terenurile proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale; pentru fondul forestier proprietate publică a statului, contravaloarea pierderii de creştere se achită administratorului, care o depune în fondul de conservare şi regenerare a pădurilor; d) valoarea obiectivelor dezafectate de pe terenurile respective; în cazul pădurilor proprietate publică a statului, aceasta se achită administratorului, iar în celelalte cazuri se achită proprietarului; e) cheltuielile de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi de întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv, care se depun în fondul de conservare şi regenerare a pădurilor".

Potrivit art. 42 alin. (2) din Codul silvic, "obligaţiile băneşti prevăzute la alin. (1) lit. b) - e) se achită anticipat predării-primirii terenului pentru care a fost emisă aprobarea de ocupare temporară din fondul forestier naţional".

La pronunţarea deciziei recurate, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat dispoziţiile art. 42 din Codul silvic - Legea nr. 46/2008, astfel cum au fost redate mai sus, considerând că în favoarea intimatei operează scutirea de la plata chiriei, fără ca aceste prevederi legale din Codul silvic să fi fost modificate sau abrogate.

Faţă de cele arătate, recurenta-reclamantă a considerat că recursul formulat este fondat, deoarece instanţa de apel prin hotărârea pronunţată a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi a art. 14 din Legea nr. 255/2010 şi a încălcat dispoziţiile legale cuprinse în art. 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic.

Pentru toate motivele arătate, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate şi în rejudecare, admiterea acţiunii introductive şi obligarea pârâtei la plata sumei de 2.433.608,52 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.01.2020, emise de instituţia recurentei, cu dobânda legală de la data scadenţei, până la plata efectivă şi integrală a debitului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a invocat excepţia netimbrării cererii de recurs, pe motiv că dovada achitării taxei judiciare de timbru nu este ataşată cererii de recurs.

Intimata-pârâtă a mai invocat şi excepţia nulităţii recursului pentru lipsa motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază.

În susţinerea acestei excepţii a învederat că majoritatea aşa-ziselor critici reprezintă doar critici cu privire la modul în care instanţa de apel a apreciat şi interpretat probele, în cuprinsul cererii de recurs neregăsindu-se critici propriu-zise de nelegalitate la adresa deciziei atacate.

De asemenea, a susţinut că în motivarea recursului, recurenta-reclamantă a reluat motivele invocate în notele scrise depuse în apel; motivele de netemeinicie indicate în cererea de recurs au fost invocate ca apărări şi în faţa instanţei de apel, instanţa făcând deja analiza acestora.

În ceea ce priveşte fondul recursului, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca vădit neîntemeiat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., intimata-pârâtă a susţinut că este neîntemeiată, întrucât atât prezentul dosar, cât şi dosarul nr. x/2018 privesc aceeaşi problemă de drept, litigiile fiind generate de aceleaşi acte normative (H.G. nr. 700/2014 şi H.G. nr. 841/2015), în toate dosarele fiind în discuţie aplicabilitatea excepţiei prevăzute de art. 14 din Legea nr. 255/2010, singura diferenţă între dosare fiind anul pentru care se solicită chiria pentru ocuparea temporară a terenului în suprafaţă de 20,0156 ha din fondul forestier naţional, în temeiul H.G. nr. 841/2015.

Referitor la critica privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, intimata-pârâtă a susţinut că este exceptată de la plata sumelor şi taxelor prevăzute de art. 41 şi 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, însă având în vedere că a realizat obiectivul de investiţii "LEA 400kV Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia)" de interes naţional şi de utilitate publică declarat prin H.G. nr. 700/19.08.2014 sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010. Acest text de lege reglementează tocmai scutirea de la plata taxelor şi a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 şi art. 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, aplicându-se cu prioritate în raport de Codul silvic, iar Ordinul nr. 694/2016, fiind act emis în aplicarea legii, nu putea să deroge de la prevederile legale cu putere superioară, cum este legea organică nr. 255/2010.

Prin urmare, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, reţinând că intimata-pârâtă nu are obligaţia legală pentru anul 2020 de plată a chiriei anuale ca urmare a scutirii expres reglementate de art. 14 din Legea nr. 255/2010.

În ceea ce priveşte apărările recurentei-reclamante bazate pe decizia nr. 2096/13.10.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018, în litigiul dintre intimata-pârâtă din prezenta cauză şi comuna Dognecea, intimata-pârâtă a apreciat că acestea nu au relevanţă şi nici legătură cu prezenta cauză, motiv pentru care a solicitat respingerea lor ca neîntemeiate.

A mai susţinut că respectiva decizie nu este una definitivă, ci este o decizie de casare, prin care s-a admis recursul formulat de comuna Dognecea şi s-a trimis cauza spre rejudecare. Dispoziţiile din decizia amintită fac referire la art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 care privesc contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi cheltuielile de reinstalare a vegetaţiei şi de întreţinere a acestora până la revenirea la situaţia anterioară reglementată de art. 42 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 46/2008 şi nicidecum chiria, care este reglementată de art. 42 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008. Prin respectiva decizie, instanţa supremă nu a statuat asupra faptului că art. 14 din Legea nr. 255/2010 nu ar fi aplicabil, ci a stabilit în sarcina instanţei de apel ca în rejudecare să analizeze temeinicia celor solicitate prin cererea de chemare în judecată, prin raportare la documentele de la dosar şi temeiurile de drept invocate.

Intimata-pârâtă solicită respingerea ca neîntemeiate şi a apărărilor cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, apreciind că nu există o motivare reală cu privire la pretinsa aplicare cu prioritate a acestui text de lege sau încălcarea acestuia prin motivarea instanţei de apel. Nu se indică în concret modalitatea în care instanţa de apel ar fi încălcat sau ignorat normele de drept material, ci îşi exprimă doar nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a motivat respingerea cererii de apel.

Faţă de motivele expuse, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca vădit nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare şi admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

Prin încheierea de şedinţă din data de 26.09.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cele două excepţii formulate, apreciindu-le ca fiind nefondate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin demersul judiciar cu care a învestit instanţele de fond, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.433.608,52 RON reprezentând chiria aferentă anului 2020 pentru ocuparea temporară a unui teren din fondul forestier necesar pentru realizarea obiectivului de investiţii şi interes naţional "LEA 400kV de interconexiune Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia)".

Prima instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a, a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată, soluţie ce a fost menţinută în apel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie respingând apelul ca nefondat.

Ambele instanţe de fond au reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 17/30.01.2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2018.

Prin cererea de recurs dedusă judecăţii, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea instanţei de apel pe motiv că a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi ale art. 14 din Legea nr. 255/2010 şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Supunând controlului de legalitate decizia instanţei de apel, recurenta-reclamantă urmăreşte reformarea acesteia sub aspectul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării pârâtei la plata sumei de 2.433.608,52 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.01.2020 cu dobânda legală de la data scadenţei, până la plata efectivă şi integrală a debitului (chiria aferentă anului 2020, datorată de pârâtă pentru un teren forestier scos din fondul forestier pentru realizarea obiectivului de investiţii şi interes naţional "LEA 400kV de interconexiune Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia)").

Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., argumentând, în esenţă, că nu trebuia făcută aplicarea acestor dispoziţii legale, întrucât în litigiul ce formează obiectul dosarului nr. x/2018 intimata-pârâtă din prezenta cauză a avut calitatea de reclamantă, în timp ce recurenta-reclamantă a avut calitatea de pârâtă; de asemenea, a susţinut că şi temeiul de drept a fost altul în dosarul sus menţionat, respectiv plata nedatorată.

Înalta Curte constată că această critică este susceptibilă de a fi analizată în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), sens în care este necesară încadrarea criticii în aceste dispoziţii legale, încadrare permisă instanţei de recurs potrivit art. 489 C. proc. civ.

Critica recurentei-reclamante subsumată aşadar, motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondată.

Înalta Curte reţine că cel mai important efect al hotărârilor judecătoreşti este autoritatea de lucru judecat, ale cărei efecte - pozitiv şi negativ - sunt prevăzute în dispoziţiile art. 431 C. proc. civ.

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat este consacrat în cuprinsul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia, într-o judecată ulterioară, partea care a câştigat un proces se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea din acest proces anterior, care este învestită cu autoritate de lucru judecat, fără ca instanţa sau partea adversă din litigiul ulterior să mai poată supune dezbaterii existenţa dreptului.

În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a rezolvat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente.

Drept urmare, cea de-a doua instanţă nu mai poate face evaluări proprii asupra celor deja dezbătute, ci constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nu o poate ignora.

Totodată, simplul fapt că soluţia asupra unui aspect litigios este conţinută în considerente şi nu în dispozitivul hotărârii, nu poate conduce la contestarea autorităţii de lucru judecat a unor astfel de motive, fiind important doar faptul că asupra unei chestiuni disputate în proces, în urma dezbaterii contradictorii a părţilor, instanţa anterioară a dat o rezolvare, deoarece orice motiv sau considerent care tranşează un punct al litigiului, are un caracter decisiv şi dobândeşte, pentru această raţiune, autoritate de lucru judecat.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că şi dacă nu se verifică tripla identitate de elemente, ci doar aceea ca între cele două cauze să există o legătură de materie litigioasă, pentru respectarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, cea de-a doua hotărâre trebuie să se sprijine pe ceea ce a rezolvat instanţa anterioară. Or, în speţă, curtea de apel a reţinut că între cele două cauze există o strânsă legătură dată de izvorul cauzei.

Examinând decizia civilă nr. 17/30.01.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2018, instanţa de apel a constatat că atât pretinsa obligaţie de plată a chiriei pentru anii 2016 şi 2017 ce a făcut obiectul cererii de restituire din dosarul nr. x/2018, cât şi cea reclamată pe anul 2020 în prezentul dosar sunt solicitate în legătură cu aceeaşi situaţie de fapt, respectiv ocuparea temporară a unui teren din fondul forestier necesar pentru realizarea obiectivului de investiţii şi de interes naţional "LEA 400kv de interconexiune Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia)".

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că în ambele litigii, ca urmare a acestei situaţii de fapt, apelanta-reclamantă a susţinut că s-a născut o obligaţie de plată a unei chirii anuale din partea intimatei-pârâte în temeiul dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic. Prin urmare, între pretenţiile din cele două litigii există o strânsă legătură dată de izvorul obligaţiei.

A mai reţinut instanţa de apel că statuarea privind inexistenţa obligaţiei de plată a chiriei anuale pentru ocuparea temporară a unui teren din fondul forestier necesar pentru realizarea obiectivului de investiţii şi de interes naţional "LEA 400kv de interconexiune Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia) se bucură de efectele autorităţii de lucru judecat ale deciziei civile nr. 17/30.01.2020 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, definitive prin decizia civilă nr. 424/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Civilă, iar ca urmare a incidenţei dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., acestea conduc la constatarea faptului că nici în prezenta cauză intimata-pârâtă nu are obligaţia legală pentru anul 2020 de plată a chiriei anuale ca urmare a scutirii exprese reglementate de art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local cu modificările şi completările ulterioare.

Ca atare, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, statuările din dosarul nr. x/2018 au în cadrul procesului de faţă, valoarea unor prezumţii legale absolute, ce nu pot fi combătute şi nici contrazise, ele impunându-se atât părţilor, cât şi instanţei de judecată, ambele părţi procesuale prezente fiind părţi şi ale litigiului anterior.

Deci, printr-o decizie definitivă a Curţii de Apel Timişoara (decizia civilă nr. 17/30.01.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018) s-a statuat că intimata-pârâtă din prezenta cauză, Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., nu datorează Regiei Naţionale a Pădurilor - ROMSILVA - Direcţia Silvică Caraş-Severin, recurenta-reclamantă din cauza pendinte, sumele de bani cu titlu de chirie pentru scoaterea temporară a terenului din fondul forestier necesar pentru realizarea obiectivului de investiţii şi de interes naţional "LEA 400kv de interconexiune Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia). Această chestiune juridică se doreşte a fi tranşată şi în litigiul de faţă, în care se solicită plata chiriei în temeiul aceloraşi dispoziţii legale şi în raport de acelaşi izvor al obligaţiei pecuniare exhibate, invocându-se aceeaşi cauză, singurul element care diferenţiază cauza de faţă de cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2018 fiind perioada pentru care se solicită plata chiriei.

Prin urmare, instanţa de apel nu putea pronunţa o altă soluţie care să contrazică chestiunile dezlegate definitiv de Curtea de Apel Timişoara prin decizia amintită intrată în autoritate de lucru judecat, statuând în alt mod faţă de cel deja statuat cu titlu de adevăr juridic.

În acest context, este nefondată critica recurentei-reclamante, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că nu trebuia aplicat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat pe motiv că părţile nu au avut aceeaşi poziţie procesuală în cele două dosare, precum şi că temeiul de drept al celor două acţiuni este diferit.

De altfel, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat în sens pozitiv, art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu impune tripla identitate (de părţi, obiect şi cauză) cerută în privinţa autorităţii de lucru judecat sub aspect negativ, ci doar existenţa unei legături între cele două litigii.

S-a mai susţinut de către recurenta-reclamantă că autoritatea de lucru judecat nu înlătură obligaţia judecătorului de a-şi forma propria opinie, de a motiva hotărârea raportat la motivele de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei.

Or, nu poate fi primită această susţinere ca fiind fondată în cauză, justificat de faptul că este de esenţa autorităţii de lucru judecat ca, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, o chestiune litigioasă, odată tranşată de instanţă, să nu mai poate fi adusă înaintea judecăţii, pe de o parte, iar pe de altă parte, ceea ce a stabilit o primă instanţă să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanţe ulterioare. Deci, scopul autorităţii de lucru judecat este tocmai acela de a se evita pronunţarea unor hotărâri care să se contrazică, de a se evita ca o problemă dezlegată judiciar definitiv anterior să mai poată fi reevaluată într-un nou proces ulterior cu un rezultat contrar, aspect de natură a afecta siguranţa circuitului civil şi dreptul părţilor la un proces echitabil statuat de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor sale Fundamentale.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, motivat de faptul că aceste dispoziţii nu pot reprezenta motiv pentru neachitarea chiriei datorate de intimata-pârâtă, întrucât obligaţia de plată a chiriei pentru ocupările temporare de terenuri din fondul forestier este reglementată expres, cu putere de lege, prin Codul silvic - Legea nr. 46/2008.

De asemenea, a susţinut că nu i se poate conferi Legii nr. 255/2010 o putere juridică mai mare faţă de Legea nr. 46/2008 - Codul silvic care este o lege organică şi prin care este reglementat regimul proprietăţii asupra fondului forestier naţional. Ca atare, Legea nr. 46/2008 - Codul silvic are o putere juridică mai mare decât legea exproprierii.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a invocat decizia nr. 2096/13.10.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, apreciind că această decizie ar trebui să fie avută în vedere în analiza aplicabilităţii şi relevanţei în speţă a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010.

Această critică este subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material) şi este de asemenea, nefondată, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

Tot subsumată motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este şi critica dezvoltată a recurentei reclamante vizând încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic.

În raport de aceste grupuri de critici din cererea de recurs, Înalta Curte observă că instanţa de apel, reţinând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 17/30.01.2020 a Curţii de Apel Timişoara, a constatat pe cale de consecinţă că intimata-pârâtă nu are obligaţia nici în cauza de faţă să achite chiria pentru anul 2020, ca urmare a scutirii exprese reglementate de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010. Această statuare a instanţei de apel este fundamentată pe efectul autorităţii de lucru judecat, nereprezentând o (re)evaluare proprie a respectivei curţi de apel.

În ceea ce priveşte concursul dintre normele juridice concurente evocate de recurenta-reclamantă (art. 14 din Legea 255/2010 şi normele Codului silvic - Legea nr. 46/2008, precum ar fi art. 42), solicitat de recurenta reclamantă a fi examinat de instanţa de recurs, Înalta Curte constată că acesta a fost deja tranşat prin decizia civilă definitivă în raport de care s-a recunoscut autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv, soluţia în această privinţă - fundamentată potrivit argumentelor acolo prezentate - nemaiputând fi reevaluată de instanţa de apel şi subsecvent, de prezenta instanţă de recurs, dat fiind impedimentul procesual de analiză enunţat.

Acest considerent se contrapune cu succes şi argumentului dedus din invocarea de către recurentă a deciziei nr. 2096/13.10.2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, în litigiul dintre Transelectrica S.A. şi comuna Dognecea.

În plus, instanţa de recurs observă că litigiul respectiv a avut un consorţiu procesual subiectiv diferit (intimata pârâtă prezentă nefiind parte în acel dosar) şi a avut un alt obiect (contravaloarea pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi cheltuielile de reinstalare a vegetaţiei şi de întreţinere a acestora până la revenirea la situaţia anterioară), nicidecum aspecte legate de chiria reglementată distinct de dispoziţiile art. 42 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008.

În contrapunere, se observă că decizia civilă nr. 17/2020 a Curţii de Apel Timişoara a fost purtată între aceleaşi părţi procesuale prezente şi a vizat acelaşi izvor al obligaţiilor. Ca atare, deciziei nr. 2096/13.10.2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă nu i se pot recunoaşte aceleaşi efecte juridice precum deciziei civile nr. 17/2020, întrucât nu se decelează acea legătură între litigii, cerinţă reglementată de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ea rămânând încadrată din această perspectivă în categoria juridică a practicii judiciare, practică nepurtând însă în sistemul de drept naţional, atribut de obligativitate.

În concluzie, toate criticile recurentei-reclamante sunt nefondate, astfel că, pentru considerentele expuse, reţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Caraş-Severin, cu sediul în jud. Caraş-Severin, împotriva deciziei nr. 927A din 15 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., cu sediul în Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.