Purchaser’s rescission claim fails for lack of default notice under penalty clause

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă la data de 05 august 2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., a solicitat instanţei să constate rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x/06.05.2019 autentificat la BNP D., începând cu data de 09.07.2019, în considerarea prevederilor art. VI alin. (1) coroborat cu art. IV alin. (1) din acesta şi prin aplicarea art. 1544 alin. (2) teza a II-a C. civ.. De asemenea, s-a solicitat constatarea intervenirii pactului comisoriu de gradul IV, prevăzut în antecontract la art. VI "Clauze speciale. Sancţiuni", începând cu data de 09.07.2019 pentru neîndeplinirea în solidar de către pârâte a obligaţiilor asumate privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică până la data de 08.07.2019, conform art. IV din antecontract şi prin aplicarea art. 1553 alin. (1) şi (2) C. civ.. S-a solicitat obligarea pârâtelor în solidar la restituirea dublului sumei pe care reclamanta a plătit-o cu titlu de avans la data încheierii contractului, conform prevederilor art. VI teza a II-a din antecontract, în considerarea prevederilor art. VI alin. (1) şi prin aplicarea art. 1544 alin. (2) teza a II-a C. civ.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 148-151, 192, 194, 195 C. proc. civ., art. 1544 alin. (2) teza a II-a, 1549-1553 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă

Prin sentinţa civilă nr. 178/S din 22 iulie 2021 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. x/2020 s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. şi, în consecinţă, s-a constatat rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.05.2019 de către BNP D..

Împotriva sentinţei civile nr. 178/S din 22 iulie 2021 pronunţate de Tribunalul Braşov s-a formulat apel de către pârâtele S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L..

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă

Prin decizia civilă nr. 532/Ap din 22 martie 2022, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis apelul declarat de apelantele-pârâte S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 178/S/22.07.2021 pronunţate de Tribunalul Braşov în dosarul nr. x/2020, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că: a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L.; a constatat nulitatea apelului incident declarat de intimata-reclamantă A. împotriva aceleiaşi sentinţe civile, ca urmare a admiterii excepţiei tardivităţii formulării apelului incident.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 532/Ap din 22 martie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă a declarat recurs reclamanta A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 06 iulie 2022, fiind repartizat completului de judecată nr. 9.

Invocând drept motiv de casare motivul prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat, casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat şi taxa de timbru.

În susţinerea recursului, recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1552 şi 1553 C. civ. şi a ignorat complet dispoziţiile art. 1550 alin. (2) C. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă a apreciat că dispoziţiile art. 1553 C. civ., incidente în cauză, nu prevăd pactul comisoriu de gradele I, II, III şi IV şi nici noţiunea de "grade energice" sau "grade atenuate".

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel nu îşi poate motiva decizia pe prevederile C. civ. de la 1864 şi nici pe doctrina legată de aplicarea acelui cod, ci avea obligaţia de a ţine cont de prevederile imperative actuale ale Noului C. civ., respectiv art. 1550 alin. (2), art. 1552 alin. (1) şi art. 1553 alin. (2).

S-a mai învederat că instanţa de apel nu are dreptul să modifice, după cum consideră că ar fi corect din punctul său de vedere, clauzele contractuale care reprezintă legea părţilor prin voinţa liber exprimată a acestora, voinţă care trebuie acceptată, aşa cum a fost scrisă, şi de instanţa de apel în verificarea cauzei.

Cu toate că în antecontract există un capitol special la art. VI - "Clauze speciale. Sancţiuni" - în care sunt prevăzute expres sancţiunile aplicabile ambelor părţi în condiţiile nerespectării clauzelor contractuale, instanţa de apel a considerat că acestea nu sunt aplicabile şi intimatelor-pârâte.

Părţile au convenit la art. VI alin. (1) că intervenirea rezoluţiunii de plin drept operează prin simplul fapt al neexecutării obligaţiilor asumate, prevederile art. 1550 alin. (1) C. civ. având aplicabilitate imediată şi fără interpretări ale instanţei de apel întemeiate pe C. civ. de la 1864.

Per a contrario, obligativitatea unei notificări scrise a debitorului nu mai poate fi luată în discuţie pentru că părţile nu au convenit o asemenea variantă de lucru, prevederile art. 1552 alin. (1) C. civ. neavând aplicabilitate în prezenta cauză.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut, cu privire la art. III din antecontract - "Preţul şi modalităţile de plată", că în opinia sa această prevedere reprezintă o repetare a aceleiaşi sancţiuni a rezoluţiunii de plin drept a contractului în cazul neexecutării obligaţiilor asumate (cu referire la obligaţia de plată a restului de preţ al imobilului de către cumpărătoare).

Obligaţia de plată a restului de preţ nu poate interveni ca şi obligaţie scadentă prin simpla împlinire a termenului de plată, atât timp cât ea este condiţionată de predarea, punerea în posesie perpetuă şi neviciată, în prealabil, a imobilului vândut de vânzător către cumpărător.

Prin dispoziţiile art. 1719 C. civ., legiuitorul a ordonat acţiunile pe care părţile trebuie să le îndeplinească, şi anume: mai întâi vânzătorul să predea bunul vândut, iar ulterior cumpărătorul să plătească integral preţul vânzării.

Dacă s-ar accepta interpretarea instanţei de apel, atunci recurenta-reclamantă ar fi trebuit să plătească integral preţul vânzării la data stipulată în contract, indiferent dacă vânzătorii i-au predat sau nu imobilul obiect al contractului de vânzare-cumpărare.

Şi dacă nu ar fi plătit preţul pentru un bun care nu i-a fost predat şi în posesia căruia nu a intrat, vânzătorii ar fi avut tot dreptul să rezoluţioneze contractul cu păstrarea arvunei. Or, o asemenea interpretare făcută de instanţa de apel este inacceptabilă.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 1550 alin. (2), art. 1552 alin. (1), art. 1553 alin. (1) şi (2), art. 1719 Noul C. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatele-pârâte au solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând că instanţa de apel a făcut o aplicare temeinică şi legală a dispoziţiilor art. 1552 şi 1553 Noul C. civ., prin motivele de recurs încercându-se a se reitera motivarea primei instanţe.

Or, instanţa de apel a reţinut în mod legal faptul că reclamanta avea obligaţia punerii în întârziere a debitoarelor pârâte, condiţie necesară invocării rezoluţiunii convenţionale.

În consecinţă, nu poate fi vorba de o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 1552 şi 1553 Noul C. civ. sau de o ignorare a dispoziţiilor art. 1550 alin. (2) din acelaşi cod.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 205 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin demersul judiciar cu care a învestit instanţele de fond, reclamanta a solicitat să se constate rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.05.2019 de BNP D., pe motiv că a intervenit pactul comisoriu de gradul IV, prevăzut în antecontract la art. VI "Clauze speciale. Sancţiuni", începând cu data de 09.07.2019, pentru neîndeplinirea de către pârâte, în solidar, a obligaţiilor asumate; de asemenea a solicitat obligarea pârâtelor în solidar la restituirea dublului sumei pe care a plătit-o cu titlu de avans la data încheierii contractului.

Prima instanţă, Tribunalul Braşov, secţia I civilă, a concluzionat că sunt îndeplinite condiţiile rezoluţiunii şi în baza art. 1549 C. civ. a admis cererea de chemare în judecată şi a constatat rezoluţiunea antecontractului încheiat între părţi, apreciind totodată, că însăşi formularea acţiunii reprezintă o punere în întârziere conform art. 1522 alin. (5) C. civ. a părţilor, fără vreo notificare prealabilă.

Soluţionând apelul declarat de pârâte, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea rezoluţiunii convenţionale întemeiate pe pactul comisoriu prevăzut la art. VI din antecontractul în discuţie, respectiv cerinţa punerii în întârziere a pârâtelor şi nici notificarea acestora privind invocarea rezoluţiunii, astfel că a admis apelul şi a respins cererea de chemare în judecată.

Supunând controlului de legalitate decizia instanţei de apel, recurenta-reclamantă critică această hotărâre pe motiv că a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1552 şi 1553 C. civ. şi cu ignorarea dispoziţiilor art. 1550 alin. (2) C. civ.

Astfel, în esenţă, recurenta aduce critici cu privire la analiza făcută de instanţa de apel referitoare la pactele comisorii de gradul III şi IV, la comparaţia făcută cu vechiul C. civ., susţinând totodată, că dispoziţiile art. 1553 alin. (2) C. civ., aplicabile speţei, prevăd că rezoluţiunea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, cu excepţia cazului în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării. Or, recurenta apreciază că instanţa de apel a interpretat greşit clauzele contractului, neobservând că părţile contractuale au convenit ca rezoluţiunea contractului să opereze de plin drept, fără punere în întârziere, prin simplul fapt al neexecutării obligaţiilor.

De asemenea, a mai susţinut că instanţa de apel a motivat decizia atacată făcând trimitere la art. III din antecontract, însă în opinia recurentei-reclamante, prevederea din acest articol este o repetare a aceleiaşi sancţiuni a rezoluţiunii de plin drept a contractului în cazul neexecutării obligaţiilor asumate de către reclamantă.

Cu privire la critica privind analiza care se referă la pactele comisorii de gradele III şi IV, recurenta-reclamantă a susţinut că dispoziţiile art. 1553 din noul C. civ., aplicabile în cauză, nu fac vorbire de pactele comisorii de gradele I, II, III şi IV şi nici de "grade energice" sau "grade atenuate", instanţa de apel motivându-şi decizia pe dispoziţiile C. civ. de la 1864, deşi avea obligaţia să ţină cont de prevederile imperative actuale ale noului C. civ., respectiv ale art. 1550 alin. (2), art. 1552 alin. (1) şi art. 1553 alin. (2) C. civ.

Această critică este nefondată şi nu poate fi primită, justificat de faptul că instanţa de apel, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu a făcut o confuzie cu privire la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, în sensul că nu a aplicat prevederile din C. civ. de la 1864 referitoare la rezoluţiune.

Astfel, se constată că instanţa de prim control judiciar a realizat doar o paralelă între cele două Coduri civile (vechiul C. civ. şi noul C. civ.), explicând însă, în mod expres, că noua reglementare civilă prevede o nouă configuraţie legală a pactelor comisorii, prezentând cele două variante ale acestora potrivit exclusiv noului C. civ.: o variantă poate prevedea expres excluderea necesităţii punerii în întârziere, iar cealaltă variantă presupune necesitatea punerii în întârziere.

Totodată, se observă faptul că instanţa de apel a analizat clauzele contractuale ale actului juridic încheiat de părţile procesuale şi a conchis în mod expres că pentru situaţia neexecutării obligaţiilor de către pârâte, părţile nu au prevăzut scutirea de punere în întârziere, caz în care era necesară din punct de vedere legal, o notificare din partea reclamantei:

"Întorcându-ne la antecontractul de vânzare - cumpărare din litigiu, se observă că în cuprinsul clauzei de la art. VI din antecontract de care se prevalează intimata reclamantă, nu se regăseşte convenţia părţilor potrivit căreia punerea în întârziere va rezulta din simplul fapt al neexecutării sau că nu este necesară punerea în întârziere a debitorului.

Prin urmare, reclamanta avea obligaţie punerii în întârziere a debitoarelor pârâte".

În acest sens, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1550 alin. (2) şi cele ale art. 1553 C. civ. reglementează rezoluţiunea convenţională, care reprezintă acea rezoluţiune care poate opera în virtutea unei clauze rezolutorii - pact comisoriu, aşa cum este numit de legiuitor - prin care părţile stabilesc în prealabil care neexecutare contractuală poate să atragă rezoluţiunea.

Invocarea pactelor comisorii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de validitate: să fie stipulate expres şi să prevadă în manieră neechivocă obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea de drept a contractului; să fie invocate cu bună-credinţă; neexecutarea contractuală trebuie să se fi produs şi să aibă o gravitate suficientă; condiţia notificării specializate (să se indice în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează, în caz contrar efectul punerii în întârziere neproducându-se), care reprezintă condiţia formală pentru operarea rezoluţiunii convenţionale.

De principiu, rezoluţiunea convenţională este subordonată punerii în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate culpabil. Însă de la această regulă există şi o excepţie. Aceasta este prevăzută de dispoziţiile art. 1553 alin. (2) C. proc. civ. care permit părţilor să convină că simpla neexecutare a obligaţiei reprezintă punerea în întârziere a debitorului.

Deci, dacă în pactul comisoriu părţile nu au convenit astfel, rezoluţiunea presupune două manifestări de voinţă, succesive, din partea creditorului obligaţiei neexecutate culpabil: mai întâi punerea în întârziere a debitorului, apoi declaraţia scrisă de rezoluţiune notificată acestuia.

Referitor la punerea în întârziere, dispoziţiile art. 1553 alin. (3) C. civ. dispun că rezoluţiunea produce efecte numai dacă se indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează.

Dacă însă părţile au stabilit în pactul comisoriu că nu este necesară punerea în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate culpabil, rezoluţiunea va opera la momentul la care creditorul notifică în scris debitorului declaraţia unilaterală de rezoluţiune.

Aplicând aceste consideraţii de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, se observă că recurenta-reclamantă face confuzie cu privire la cerinţele rezoluţiunii atunci când menţionează că părţile au prevăzut că simplul fapt al neexecutării atrage rezoluţiunea de plin drept şi că nicio altă condiţie nu era necesară ("Aşadar, părţile au convenit la Art. VI alin. (1), că intervenirea rezoluţiunii de plin drept operează prin simplul fapt al neexecutării obligaţiilor asumate (...)").

Or, aşa cum s-a arătat mai sus, cu ocazia expunerii aspectelor teoretice referitoare la rezoluţiunea convenţională, instanţa de recurs reţine că rezoluţiunea de plin drept nu exclude necesitatea punerii în întârziere, astfel cum rezultă în mod clar din dispoziţiile art. 1553 alin. (1) şi (2) C. civ., potrivit cărora "(1) Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării."

Prin urmare, având în vedere situaţia de fapt reţinută de instanţa devolutivă a fondului raportată la temeiurile de drept invocate în cauză, anterior citată, potrivit căreia părţile nu au stabilit în cadrul promisiunii bilaterale de vânzare - cumpărare că rezoluţiunea sau rezilierea va rezulta din simplul fapt al neexecutării obligaţiilor juridice asumate, se observă pe cale de consecinţă, că în mod corect şi judicios, raportat chiar la normele legale indicate de recurentă, instanţa de apel a reţinut că pentru a interveni rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare întemeiată pe pactul comisoriu prevăzut la art. VI din antecontract, debitorii pârâţi trebuiau puşi în întârziere, nefiind astfel îndeplinite condiţiile pentru a se dispune rezoluţiunea antecontractului.

În continuare, recurenta reclamantă critică statuările instanţei devolutive de fond asupra interpretării clauzelor actului juridic încheiat de părţile procesuale. Or, interpretarea contractului, determinarea voinţei determinate, concrete a părţilor contractante la momentul încheierii unui act juridic reprezintă o problemă de temeinicie care se rezolvă pe baza probelor administrate cauzei şi nu una de legalitate. Din acest motiv, aceste critici exced limitelor controlului jurisdicţional prezent, limite configurate exclusiv de legalitatea hotărârii, date fiind prevederile art. 488 şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Această concluzie este perfect valabilă şi în privinţa criticii recurentei-reclamante referitor la faptul că prevederile art. III din antecontract (cu referire la obligaţia de plată a restului de preţ de către recurenta-reclamantă) reprezintă o repetare a aceleiaşi sancţiuni a rezoluţiunii de plin drept a contractului în cazul neexecutării obligaţiilor asumate - sancţiune prevăzută aşadar şi în art. VI din acelaşi act.

Astfel cum s-a arătat deja în cuprinsul prezentei decizii de recurs, aceste aserţiuni nu pot fi primite, întrucât instanţa de recurs nu poate proceda la analiza voinţei concrete a părţilor la momentul încheierii actului juridic, această analiză revenind suveran instanţelor devolutive ale fondului cauzei. Instanţa de recurs, în exercitarea controlului său exclusiv de legalitate, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este obligată să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită definitiv de instanţele devolutive ale fondului.

Aşadar, grefat pe situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel şi ilustrată anterior, Înalta Curte apreciază, din perspectiva criticilor formulate de recurenta-reclamantă, că în cauză s-a realizat de către instanţa de prim control judiciar o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor legale invocate (art. 1552, art. 1553 C. civ. şi art. 1550 alin. (2) C. civ.), criticile nefiind aşadar, fondate.

Critica din finalul cererii de recurs relativă faptului că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 1719 C. civ. care reglementează o ordine în executarea obligaţiilor privind plata preţului şi primirea bunului, în privinţa modului de interpretare a obligaţiei reclamantei recurente de plată integrală a preţului bunului, este nefondată de asemenea.

Astfel, curtea de apel a arătat că în privinţa rezoluţiunii datorată eventualei nerespectări de către reclamantă a obligaţiei sale de plată integrală a preţului, nu s-a formulat vreo cerere reconvenţională de către pârâţii intimaţi, astfel încât curtea de apel a apreciat că, nefiind învestită cu o astfel de cerere reconvenţională, nu poate proceda la analiza acestei apărări a intimaţilor.

Se observă aşadar, că nu i se poate repoşa instanţei de apel că ar fi ignorat prevederile art. 1719 C. civ. sau celelalte norme juridice incidente cauzei sub acest aspect, atât timp cât instanţa de apel a arătat că nu poate proceda la analiza apărării părţilor adverse - apărare care ar fi putut pune în discuţie modul de aplicare a acestor norme juridice ilustrate - datorită unui impediment procesual.

În consecinţă, pentru ansamblul acestor considerente, reţinând că decizia recurată a fost pronunţată fără încălcarea dispoziţiilor legale invocate, inclusiv a celor ce reglementează rezoluţiunea convenţională, nefiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat E. în localitatea Harman, str. x, jud. Braşov, împotriva deciziei nr. 532Ap din 22 martie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. C. S.R.L., cu sediul în jud. Braşov şi S.C. B. S.R.L., cu sediul în jud. Braşov.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.