Admissibility of witness testimony to prove continuity of property ownership for 1944 repair claims under Law no. 290/2003

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la data de 31.08.2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor: anularea Deciziei de validare nr. 6374/23.07.2021 emisă de către pârâtă prin care se validează Hotărârea nr. 2624/11.09.2019; obligarea pârâtei să admită cererea nr. x/16.09.2003 de acordare a despăgubirilor şi să emită o Decizie de invalidare a Hotărârii nr. 2624/11.09.2019, urmând să stabilească cuantumul despăgubirilor raportat la înscrisurile existente la dosarul administrativ.

La data de 14.03.2022, B. a depus la dosar cerere de intervenţie în interes propriu prin care a arătat că a depus în cursul anului 2003 la Comisia Municipiului Bucureşti, împreună cu A. şi C. o cerere de acordarea de compensaţii băneşti după bunurile deţinute în proprietate după autorii lor. Cererea a fost iniţial respinsă în baza hotărârii nr. 2624/11.09.2019, ulterior dosarul fiind înaintat către pârâtă iar aceasta a validat Hotărârea de respingere a cererii lor şi a emis în acest sens Decizia de validare nr. 6374/23.07.2021 a cărei anulare face obiectul prezentului dosar. Împotriva acestei decizii a formulat acţiune civilă doar numita A., iniţial aceasta crezând că se va face şi în numele ei şi în numele lui C., fiind toate verişoare primare şi având aceeaşi calitate de succesoare după autorii lor, bunicii D. şi E.. Din aceste motive a formulat prezenta cerere de intervenţie, prin care arată că se consideră o persoană îndreptăţită a fi admisă ca şi reclamanta în prezenta cauză

La data de 10.05.2022, C. a formulat cerere de intervenţie principală solicitând admiterea acesteia, anularea Deciziei de validare nr. 6374/23.07.2021 emisă de către pârâtă, prin care se validează Hotărârea nr. 2624/11.09.2019, cu obligarea pârâtei să emită o decizie de invalidare a Hotărârii nr. 2624/11.09.2019, urmând să stabilească cuantumul despăgubirilor raportat la înscrisurile existente la dosarul administrativ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa nr. 938/PI/19.07.2022, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis acţiunea; a admis cererile de intervenţie în interes propriu; a admis cererea de chemare în judecată formulată de către intervenientele în interes propriu în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; a dispus anularea Deciziei ANPR nr. 6374/23.07.2021 prin care s-a dispus validarea Hotărârii nr. 2624/11.09.2019 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii 290/2003; a obligat pârâta la emiterea unei noi decizii, în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 164/2014 cu privire la imobilele teren intravilan în suprafaţă de 2000 mp situat în oraşul Orhei, teren intravilan în suprafaţă de 2000 mp arătat în planul 54 situat în orasul Orhei şi loc de casă cu beci în suprafaţă de 290,74 mp situat în Orhei str. x pentru A., C. şi B.; a obligat pârâta la plata sumei de 2000 de RON către reclamanta A. cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 331/07.12.2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul pârâtei împotriva sentinţei nr. 938/PI/19.07.2022; a obligat pârâta să plătească intimatei A. suma de 750 RON, intimatei C. suma de 750 RON şi intimatei B. suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP).

A arătat recurenta că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că intimatele au făcut dovada că la un moment anterior refugiului autorii lor au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor menţionate în contractele de vânzare-cumpărare, astfel încât sarcina probei că bunurile au fost înstrăinate până la momentul refugiului ar reveni ANRP, care invocă această împrejurare.

Invocând prevederile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006, recurenta învederează că intimaţii au probat exclusiv dobândirea, prin actele de vânzare cumpărare încheiate la 04.09.1931, 04.10.1932 şi 06.06.1938, a terenurilor menţionate însă, întrucât susţin că autorii lor s-au refugiat în anul 1944, dovada dreptului de proprietate trebuie raportată la acest moment.

Recurenta afirmă că dovada continuităţii dreptului de proprietate nu poate fi realizată cu declaraţii de martori întrucât, faţă de prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, acestea pot doar completa actele care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, potrivit dispoziţiilor anterior precizate.

În atare situaţie, dosarul constituit în baza Legii nr. 290/2003 trebuia completat cu o dovadă scrisă prin care să fie demonstrată continuitatea dreptului de proprietate al autorilor asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri, având în vedere intervalul de timp cuprins între momentul încheierii actelor de proprietate (1931,1932 şi 1938) şi momentul refugiului autorilor (1944), interval în care bunul ar fi putut fi înstrăinat prin convenţii civile încheiate între proprietari sau foştii proprietari şi terţe persoane.

În consecinţă, în lipsa unor dovezi din care să rezulte continuitatea dreptului de proprietate, respectiv a faptului că la data refugiului, autorii D. şi E. erau titularii dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafaţa de 2.000 mp situat în oraşul Orhei, terenului intravilan în suprafaţă de 2.000 mp arătat în planul 54 situat în oraşul Orhei şi a locului de casă cu beci în suprafaţă de 290,74 mp situat în oraşul Orhei, str. x, în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile legale pentru a putea beneficia de despăgubiri.

Recurenta a mai arătat că dacă instanţa de recurs va aprecia că este dovedită continuitatea dreptului de proprietate, intimaţii reclamanţi pot beneficia de despăgubiri pentru terenul intravilan doar în limita a 450 mp, sens în care recurenta invocă dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 şi solicită schimbarea sentinţei apelate în sensul acordării despăgubirilor în raport de limitele stabilite prin lege.

Astfel, deşi, conform contractelor de vânzare cumpărare depuse în susţinerea cererii, autorii au dobândit terenuri intravilane în suprafaţă totală de 4.290,74 mp, nu se pot acorda despăgubiri decât pentru 450 mp teren intravilan. Pentru diferinţa până la 4.290,74 mp se vor calcula despăgubiri la valoarea terenului agricol.

În ceea ce priveşte obligarea la plata sumei 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, din care intimatei A. suma de 750 RON, intimatei C. suma de 750 RON şi intimatei B. suma de 500 RON, reprezentând onorariu avocat, recurenta solicită cenzurarea soluţiei primei instanţe, în sensul înlăturării ori diminuării corespunzătoare a acestora, proporţional cu gradul de dificultate şi munca prestată efectiv în prezenta cauză.

În raport de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta susţine că pentru a se asigura o echivalenţă între munca prestată şi onorariu, prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. instituie o limitare în ceea ce priveşte onorariul de avocat. Astfel, cuantumul onorariul de avocat de 2.000 RON este exagerat, având în vedere că pentru soluţionarea în apel a litigiului a fost necesar doar un singur termen de judecată, sens în care invocă Decizia nr. 492/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/05.07.2006, pronunţată de Curtea Constituţională, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În cazul în care instanţa va găsi întemeiată cererea pe fond, recurenta solicită diminuarea onorariului.

În dovedirea argumentelor din memoriul de recurs, recurenta a depus practică judiciară, respectiv Decizia nr. 1057A/28.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2021.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatele au formulat note de şedinţă prin care în principal, au solicitat anularea recursului întrucât motivele invocate în cuprinsul memoriului de recurs nu pot fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât recurenta solicită ca intimatele să facă dovada unui fapt negativ.

Invocând dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, coroborate cu prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 şi Anexa la H.G. nr. 1120/2006, intimatele arată că au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor, precum şi continuitatea acestui drept, iar normele interne ale recurentei nu reprezintă izvor de drept de natură a limita dovedirea faptelor pretinse de reclamante, la proba cu înscrisuri.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de partea pârâtă, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

- este nefondată critica prin care partea pârâtă susţine că instanţa de apel a nesocotit normele de drept din materia probaţiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014 şi art. 2 alin. (1) şi (4) din H.G. nr. 1120/2006, precum şi normele relative la sarcina probei, atunci când a statuat cu privire la existenţa în patrimoniul autorilor intimatelor, la momentul refugiului, a dreptului de proprietate asupra imobilelor pentru care pretind despăgubiri pe temeiul Legii nr. 290/2003, critică ce se subsumează art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Partea susţine că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 obliga intimatele să probeze cu înscrisuri nu doar dobândirea ci şi continuitatea dreptului de proprietate asupra imobilelor până la momentul refugiului din martie 1944, continuitate care nu poate fi dovedită, în absenţa unor înscrisuri doveditoare administrate în acest sens, cu declaraţii de martori, cum au susţinut şi probat intimatele la judecata în fond a cauzei, deoarece aceste declaraţii, potrivit normei de drept, pot doar completa proba cu înscrisuri.

Examinând conţinutul hotărârii recurate se constată că nu se identifică argumente proprii ale instanţei de apel referitoare la interpretarea art. 4 din Legea nr. 164/2014 din perspectiva puterii probatorii a declaraţiilor de martori, care să fi fundamentat soluţia şi care să poată să fie supuse, ca atare, controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs pe temeiul art. 488 C. proc. civ., instanţa de apel rezumându-se să redea doar conţinutul normei de drept.

Cât priveşte soluţia adoptată, prin considerentele decisive ale hotărârii, instanţa de apel a statuat că Legea nr. 164/2014 nu cuprinde nicio derogare de la dreptul comun relativ la sarcina probei, astfel că, sub acest aspect, litigiului pendinte îi sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, prevăzute de art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora sarcina probei incumbă celui care face o susţinere în cursul procesului.

Reţinând că prin apel se critică sentinţa sub motiv că intimatele nu au făcut dovada faptului că imobilele pentru care pretind despăgubiri nu au fost înstrăinate de autorii lor între momentul dobândirii şi momentul refugiului, instanţa de apel a statuat că nu poate primi critica, deoarece, în aplicarea art. 249, sarcina probei incumbă părţii pârâte care, afirmând faptul negativ, are a face proba faptului pozitiv contrar, anume dovada că imobilele au fost înstrăinate în respectiva perioadă de timp.

Cum nici la judecata în primă instanţă şi nici în apel partea pârâtă nu a probat faptul înstrăinării imobilelor, în privinţa cărora intimatele au probat, în afara oricărui dubiu, dobândirea, anterior refugiului, de către autorii lor a dreptului de proprietate, instanţa de apel a statuat cu privire la caracterul nefondat al susţinerilor părţii privitoare la nesocotirea de către prima instanţă a normelor de drept referitoare la probaţiune prevăzute de Legea nr. 164/2014.

Or, sub acest aspect, al sarcinii probei, instanţa de apel a statuat, corect, că dovada faptului negativ, care nu poate face obiect al probaţiunii, presupune dovada faptului pozitiv contrar, în speţă, a faptului înstrăinării imobilelor, respectiv, că sarcina probei incumbă părţii care face susţinerea, în speţă, părţii pârâte care a susţinut posibila înstrăinare a imobilelor în perioada de timp arătată.

Criticând sub acest aspect hotărârea instanţei de apel, partea pârâtă reiterează susţinerea potrivit căreia normele de drept prevăzute de actele reparatorii adoptate în scopul acordării de despăgubiri persoanelor refugiate, indicând art. 4 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 şi art. 2 alin. (1) şi (4) din H.G. nr. 1120/2006, impun în sarcina persoanelor care se pretind îndreptăţite la despăgubiri obligaţia de a proba cu înscrisuri şi continuitatea dreptului de proprietate până la momentul refugiului, înţelegând prin aceasta obligaţia de a proba faptul neînstrăinării imobilelor de către proprietari anterior acestui moment.

În considerarea celor ce succed, susţinerea părţii pârâte nu poate fi primită.

Normele de drept relative la probaţiune reţinute a fi relevante în cauza pendinte la judecata în fond sunt prevăzute de Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 şi de Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 şi al Legii nr. 290/2003.

Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, în vigoare la data formulării de intimate a cererii de despăgubire nr. x/16.09.2003 şi reţinut a fi incident raportului juridic de către prima instanţă în considerarea neabrogării prin art. 20 din Legea nr. 164/2014, prevede posibilitatea depunerii de către persoanele îndreptăţite la despăgubiri de cereri proprii, însoţite de acte doveditoare autentice sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate.

De altfel, declaraţiile de martori a căror valorizare în plan probatoriu în procesul pendinte este criticată de partea pârâtă au fost depuse de intimate în probaţiune în respectarea normei de drept menţionate, care, în considerarea folosirii conjuncţiei disjunctive sau, permite dovedirea pretenţiilor de despăgubire, fie prin înscrisuri, fie prin declaraţia petentului însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori.

Prin art. 2 alin. (1) şi (4) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 s-a statuat că persoanele îndreptăţite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii, respectiv, că cererile trebuie însoţite de acte doveditoare certificate de autorităţi şi că doar în situaţia imposibilităţii dovedite de a procura acte, pot fi completate cu declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate.

Legea nr. 164/2014, prin care se completează şi se abrogă dispoziţii ale Legii nr. 290/2003, nu şi art. 5 mai sus menţionat, prevede la art. 4 alin. (1) că cererile se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate.

Separat de lipsa de consecvenţă în redactarea normelor de drept menţionate, rezultă că legiuitorului a urmărit instituirea unor reguli de probaţiune permisive, derogatorii de la cele prevăzute în dreptul comun, în considerarea dificultăţilor previzibile în obţinerea de către persoanele al căror drept la despăgubire a fost recunoscut la nivelul anului 2003 de înscrisuri doveditoare privind bunurile abandonate în anul 1944, ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (art. 1 din Legea nr. 290/2003).

Prin urmare, interpretarea normelor de drept mai sus arătate nu poate fi restrictivă, deoarece ar contraveni scopului reglementării speciale, de facilitare a probaţiunii, şi trebuie să aibă ţină seama, după caz, de dispoziţiile legale asemănătoare din dreptul comun relative la admisibilitatea probelor, art. 250 C. proc. civ. reglementând ca mijloace de probă pentru dovada unui act juridic sau fapt, printre altele, înscrisurile, martorii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu.

De altfel, dificultatea în stabilirea regulilor privitoare la probaţiune în litigiile generate în aplicarea legii de reparaţie nr. 290/2003 nu rezidă în conţinutul normativ al art. 5 alin. (1) din această lege, ci în precizările aduse textului de lege prin art. 2 alin. (1) şi (4) din H.G. nr. 1120/2006 şi, mai apoi, în adoptarea art. 4 din Legea nr. 164/2014, cu un conţinut diferit de cel al 5 alin. (1) menţionat, neabrogat.

Aşa fiind, în absenţa unor texte de lege care să fie prevăzute de actele normative menţionate şi prin care să se interzică proba cu martori în vreo situaţie, în considerarea şi a intenţiei legiuitorului de facilitare a probaţiunii în privinţa cererilor de despăgubire formulate pe temeiul Legii nr. 290/2003, se poate concluziona că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune interpretarea potrivit căreia acest mijloc de probă este admisibil cel puţin după regulile prevăzute în dreptul comun.

Concluzia se impune, pe de o parte, pentru că nici norma prevăzută de art. 4, prin conţinutul său, nu interzice proba cu declaraţii de martori şi, contrar susţinerilor părţii pârâte, nu condiţionează admisibilitatea sa de dovedirea aceloraşi fapte ce sunt probate şi cu înscrisuri (acte doveditoare, în redactarea legii speciale).

Dimpotrivă, statuând că analizarea şi soluţionarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probaţiunii cu declaraţii de martori pentru dovedirea de fapte conexe, aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri.

Concluzia se sprijină, pe de altă parte, pe conţinutul normativ al art. 309 C. proc. civ., care prevede admisibilitatea probei cu martori în toate cazurile în care legea nu prevede altfel.

Or, sub sintagma "continuitatea dreptului", partea pârâtă pretinde că era necesar să se fi fost dovedit cu înscrisuri la judecata în fond a cauzei pendinte faptul deţinerii imobilelor la momentul refugiului de către autorii intimatelor.

În privinţa acestui fapt, proba cu martori este pe deplin admisibilă potrivit dreptului comun, astfel că, în considerarea celor arătate în precedent, ea este admisibilă şi potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, martorii putând relata aspecte veridice de care au luat cunoştinţă personal şi care pot fi utile pentru lămurirea împrejurărilor de fapt în care s-a produs abandonarea respectivelor imobile în anul 1944 de către proprietari.

În fine, este de observat că prin actele normative menţionate în precedent nu se atribuie o putere probatorie dinainte stabilită vreuneia dintre probele la care fac trimitere - acte doveditoare, declaraţia petentului şi declaraţii de martori.

Prin urmare, valorizarea pe tărâm probatoriu a acestor mijloace de probă se realizează tot potrivit normelor din dreptul comun, anume, potrivit art. 264 C. proc. civ., aşa că, în stabilirea existenţei sau inexistenţei faptelor pentru care au fost administrate, atât autorităţile administrative, învestite cu soluţionarea cererii de despăgubire ori a contestaţiilor, cât şi judecătorii, învestiţi potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, au a decide în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea informaţiilor astfel obţinute.

Aşa fiind, în considerarea celor expuse, critica privind greşita interpretare a normelor de drept speciale relative la probaţiunea cererilor de despăgubire întemeiate pe art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 se dovedeşte a fi nefondată.

- cât priveşte solicitarea părţii pârâte de a se dispune completarea sentinţei primei instanţe în sensul indicării cuantumului exact al despăgubirii datorate, cu luarea în considerare a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, care impune ca la stabilirea despăgubirii să se ia în calcul valoarea de teren intravilan doar pentru o suprafaţă de 450 mp şi valoarea de teren agricol pentru diferenţa de până la 4.290,74 mp, se constată că nu este admisibilă.

Astfel formulată, solicitarea ignoră împrejurarea că instanţa de recurs exercită un control de legalitate în privinţa dezlegărilor date problemelor de drept prin hotărârea instanţei de apel, din perspectiva art. 488 C. proc. civ., respectiv că părţilor litigante le incumbă obligaţia de a respecta ordinea de exercitare a căilor de atac prevăzută de art. 459 C. proc. civ. şi regulile impuse pentru exerciţiul acestora.

Hotărârea recurată nu relevă, însă, nicio analiză a criteriilor de cuantificare impuse de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 (abrogat prin Legea nr. 188/3.07.2023) şi nicio dezlegare care să fi fost dată în privinţa cuantumului despăgubirii cuvenite intimatelor, alta decât cea stabilită de prima instanţă, absenţa fiind, de altminteri, justificată, în condiţiile în care, potrivit lucrărilor dosarului, instanţa nu a fost învestită în acest sens prin apelul dedus judecăţii.

De altminteri, solicitarea părţii pârâte ignoră şi împrejurarea că prima instanţă a dispus nu doar anularea deciziei nr. 6374/2021 prin care a validat hotărârea de respingere a cererii de despăgubire nr. x/2019 pronunţată de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii 290/2003, ci şi obligarea sa la emiterea unei noi decizii, potrivit art. 7 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 164/2014, de acordare de despăgubiri intimatelor, pentru imobilele indicate.

Or, art. 7 alin. (6) din Legea nr. 164/2014 prevede că stabilirea valorii bunurilor neevaluate iniţial în dosarele constituite în temeiul Legii nr. 290/2003 se face potrivit art. 5 din lege.

Rezultă că obligaţia calculării despăgubirii cuvenite intimatelor conform art. 5 din Legea nr. 164/2014 a fost stabilită prin sentinţa primei instanţe în sarcina părţii pârâte, aşa că solicitarea adresată instanţei de recurs în acest sens nu îşi găseşte nicio justificare.

- nu poate fi primită spre examinare nici solicitarea prin care partea pârâtă pretinde instanţei de recurs, pe temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., să reducă cuantumului cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON, reprezentând onorarii avocaţiale, la plata cărora a fost obligată de instanţa de apel.

Verificările privind proporţionalitatea unor astfel de cheltuieli de judecată cu complexitatea şi circumstanţele de fapt ale unei cauze, pe de o parte, şi cu activitatea desfăşurată de avocaţi, pe de altă parte, se realizează de instanţa în faţa căreia respectivele cheltuieli au fost avansate.

În speţă, cheltuielile al căror cuantum se apreciază a fi exagerat de partea pârâtă au fost avansate la judecata în apel a cauzei, astfel că solicitarea de verificare şi de evaluare a cuantumului acestora, pe temeiul art. 451 alin. (2), trebuia adresată de parte acestei instanţe, nu instanţei de recurs, cum greşit a procedat.

În plus, este de observat că rezultatul verificărilor se subsumează aspectelor privind temeinicia unei hotărârii judecătoreşti, astfel că acesta nu poate fi supus controlului instanţei de recurs, ce are a examina, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conformitatea hotărârii atacate doar cu regulile de drept aplicabile, evaluarea aspectelor de fapt ale cauzei fiind lăsată de legiuitor la libera apreciere a judecătorilor fondului.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea pârâtă şi, în aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga să plătească intervenientelor 500 RON şi, respectiv, de 750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată din recurs, reprezentând onorarii avocaţiale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 331 din 7 decembrie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 500 RON către intimata-intervenientă B. şi la plata sumei de 750 RON către intimata-intervenientă C., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.