Cassation appeal nullified for lack of valid legal grounds in civil claim for recovery of expropriated forest land under special restitution laws

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă sub nr. x/2021, la data de 16.07.2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comuna Măgureni prin primar, Comuna Poiana Câmpina prin primar, Comuna Proviţa de Jos prin primar şi Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Prahova, obligarea pârâtelor la lăsarea în deplina proprietate şi liniştita posesie a terenului cu vegetaţie forestieră în suprafaţă totală de 1.767,94 ha, situat pe raza comunelor Măgureni, Proviţa de Jos şi Poiana Câmpina, jud. Prahova; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor egale cu valoarea de circulaţie a terenului, stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare la data plăţii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 563 din noul C. civ., art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul 1 CEDO.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Prahova

Prin sentinţa nr. 691/16.03.2022, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de către pârâţii Comuna Măgureni şi Comuna Poiana Câmpina şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta A..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti

Prin decizia nr. 2400/27.09.2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinţei nr. 691/16.03.2022 şi a respins cererea de obligare a intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 2400/27.09.2022 a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A., care a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Deciziei RIL nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv dispoziţiile art. 563 alin. (1) C. civ.

Cu referire la Decizia nr. 33/2008, recurenta a arătat că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel doar partea din dispo­zitiv potrivit căreia concursul dintre legea specială şi le­gea generală se rezolvă în favoarea legii speciale. Astfel, în motivarea acestei decizii s-a arătat că "nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se re­curge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului". Or, Legea nr. 18/1991, lege specială în materia restituirii imobilelor prelu­ate de stat prevede ea însăşi că statul nu este proprietar decât asupra acelor suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale exis­tente până la data de 1 ianuarie 1990. În aceste condiţii, faptul că recurenta invocă dreptul de proprietate al au­toarei, care 1-a pierdut prin acte de preluare contrare prevederilor legale exis­tente până la data de 01.01.1990, reprezintă tocmai ceea ce ÎCCJ reţine ca fiind un bun de care reclamantul se poate prevala într-o acţiune întemeiată pe dreptul comun. În cazul prezentei acţiuni întemeiate pe dreptul comun, recurenta a invocat un drept de proprietate al autoarei sale întemeiat pe art. 480 C. civ. 1864, în condiţiile în care, conform art. 17 din Constituţia din 1923 (repusă în vigoare în 1944), proprietatea de orice natură precum şi creanţele asupra Statu­lui sunt garantate. Recurenta invocă acelaşi drept de proprietate ce a aparţinut autoarei sale până la data decesului şi nu un "nou drept de proprietate" pe care Statul Român să îl recunoască/reconstituie conform legilor speciale.

În susţinerea acestei critici, recurenta invocă decizia nr. 375/2005 a Curţii Constituţionale, art. 53 din CEDO, art. 20 alin. (2) din Constituţia României, art. 1 din Primul Protocol la Convenţie şi arată că, în speţă, imobilul a fost preluat fără titlu valabil, respectiv prin acte contrare prevederilor legale existente până la 1.01.1990 astfel că nu sunt în proprietatea Statului Român. Acest aspect reprezintă o recunoaştere a dreptului de proprietate a autoarei recurentei.

Arată recurenta că, deşi a parcurs procedura specială, nu a putut dobândi restituirea bunului, întrucât actele de preluare nu sunt complete, iar arhivele nu au fost păstrate. Având în vedere că imobilul nu a fost restituit cu motivarea principală că, deşi s-a făcut dovada pre­luării abuzive, acesta nu poate fi identificat, este aplicabilă Decizia nr. 33/2008, în sensul că " . . . . . . . . . .această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".

Arată că recurenta nu a optat între legea specială şi dreptul comun, ci, ul­terior parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială, a formulat acţiunea ce formează obiectul prezentei cauze, întrucât procedura specială a fost doar te­oretică şi iluzorie, de vreme ce, deşi i s-a permis formularea (după peste 42 de ani de la data preluării abuzive) a unei cereri de restituire, i s-a impus obligaţia de a dovedi - cu acte care nu se regăsesc la Arhivele Naţionale - identificarea exactă a amplasamentului cu plan de amplasament. Refuzul restituirii terenului, pentru motive ce vizează probatoriul privind fostul amplasament al bunului, prin care care se aflau sau trebuia să se afle în posesia statului uzurpator, reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al recurentei, care nu reprezintă principiul proporţionalităţii, sens în care invocă Hotărârea pronunţată în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii c. României.

În opinia recurentei, faţă de lipsa înscrisurilor pe care trebuie să le deţină statul, legile speciale de reparaţie nu asigură realizarea unor drepturi concrete şi efective, astfel că poate fi formulată acţiunea întemeiată pe dreptul comun, sens în care invocă jurisprudenţa (Sentinţa nr. 115/13.01.2014, Decizia nr. 1/5.01.2012 pronunţate de Tribunalul Prahova, sentinţa nr. 45S/7.02.2012 a Tribunalului Braşov).

De asemenea, instanţa de apel reţine că "nicio instanţă sau autoritate ad­ministrativă internă nu i-a recunoscut reclamantei un drept de a i se restitui te­renurile revendicate în prezenta cauză. O eventuală constatare a caracterului nevalabil al titlului statului asupra imobilului nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui teren, aşa încât el nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 de care reclamanta s-ar putea prevala". Însă, dreptul de proprietate asupra tuturor terenurilor forestiere din Ro­mânia a fost preluat abuziv de către Statul Român la data intrării în vigoare a Constituţiei din anul 1948, care prevedea la art. 6 alin. (1) faptul că "(...) pădurile, (...) aparţin Statului, ca bunuri comune ale poporului", iar la art. 6 alin. (2), faptul că "Prin lege se vor stabili modalităţile de trecere în proprietatea Statului, a bu­nurilor enumerate în alineatul precedent, care, la data intrării în vigoare a pre­zentei Constituţii, se aflau în mâini particulare". Prin urmare, preluarea s-a executat exclusiv în baza art. 6 alin. (1) din Constituţie, cu toate că nu a fost respectată procedura prevăzută de art. 6 alin. (2) din Constituţia din 1948, această lege nefiind vreodată adoptată.

Faptul că imobilul revendicat nu este supus restituirii conform legii speci­ale este dovedit prin însăşi motivarea din sentinţa civilă nr. 4061/23.12.2014, care reţine că "amplasamentul suprafeţei de 1767,94 ha de pădure solicitată de petentă nu a putut fi identificat". Nu se poate susţine că terenurile cu amplasamente neidentificate ar face obiectul Legii nr. 18/1991, deoarece, epuizând procedura prevăzută de legea specială, aceasta a eşuat, însă nu pentru motive ţinând de persoana recurentei, ci pentru aspecte în legătură cu probaţiunea amplasamentului imobilului. Or, de vreme ce documentele privind identificarea imobilului se află în proprietatea/administrarea Statului uzurpator, este evident că Statul nu poate invoca eficienţa legii de restituire care permite restituirea numai în condiţiile identificării amplasamentului, pe baza documentelor deţinute de Statul însuşi.

Situaţia recurentei nu este ca a oricărei alte persoane fizice sau juridice, întrucât motivul pentru care nu i s-a recunoscut dreptul de proprie­tate a fost neidentificarea vechiului amplasament. Or, lipsa informaţiilor privind vechiul amplasament nu poate aduce atin­gere dreptului de proprietate, în contextul în care imobilul a fost preluat abuziv, iar, timp de peste 70 de ani, nu a existat posibilitatea revendicării acestuia.

Relativ la considerentele deciziei ICCJ nr. 33/2008 recurenta arată că Legea nr. 18/1991, lege specială în materia restituirii imobilelor prelu­ate de stat, prevede ea însăşi că statul nu este proprietar decât asupra acelor suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale exis­tente până la data de 1 ianuarie 1990. În aceste condiţii, faptul că recurenta invocă dreptul de proprietate al au­toarei sale, care 1-a pierdut prin acte de preluare contrare prevederilor legale existente până la data de 01.01.1990 reprezintă tocmai ceea ce ICCJ reţine ca fiind un bun de care reclamantul se poate prevala într-o acţiune întemeiată pe dreptul comun.

Această situaţie este aplica­bilă în cauză, cât timp legile speciale de reparaţie nu asigură realizarea unor drepturi concrete şi efective atunci când statul nu înţelege să pună la dispoziţia Comisiilor de aplicare a legilor de reparaţie sau instanţelor judecătoreşti docu­mente pertinente şi complete privind preluarea abuzivă şi identificarea imobile­lor preluate abuziv.

În ce priveşte dispoziţiile art. 563 alin. (1) C. civ., recurenta a arătat că susţinerea instanţei de apel că aceasta nu dispune de "un bun actual" este nelegală, întrucât dreptul de proprietate are caracter perpetuu, inviolabil, transmisibil şi fundamental, conferind titularului său toate cele trei atribute: po­sesia, folosinţa şi dispoziţia. Or, instanţa de apel însăşi arată că "un bun actual" presupune existenţa unei hotărâri administrative sau judecătoreşti, prin care se recunoaşte dreptul de proprietate. Însă, în mod nelegal raportează existenţa unei hotărâri judecătoreşti la so­luţia pronunţată în dosarul nr. x/2013, şi nu la sentinţa nr. 453/10.06.1914 pronunţată de Tribunalul Ilfov, prin care s-a realizat un partaj al averii rămase de pe urma defunctului B., prin care autoarei recurentei i s-a constituit dreptul de proprietate asupra terenului ce face obi­ectul prezentei cauze.

În susţinerea acestei critici, recurenta invocă dispoziţiile art. 651, art. 653, art. 644 C. civ. din 1864, art. 9 din Decretul nr. 151/1950 privind comasarea şi circulaţia bu­nurilor agricole, art. 28 din Legea nr. 7/1996, art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor refe­ritoare la cărţile funciare, art. 35 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, art. 544 din noul C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Mai arată recurenta că instanţa de apel în mod greşit reţine că "nu au fost identificate nici un fel de neconcordanţe între legea specială respectiv Legea fondului funciar (...) şi Convenţia Europeană ". Recurenta nu putea redobândi dreptul de proprietate conform legilor speciale, cât timp nu se putea identifica amplasamentul exact al acestuia. În cauză, imobilele ce formează obiectul acţiunii sunt imobile preluate fără titlu valabil, nesupuse restituirii conform legilor speciale. În aceste condiţii, este absurdă susţinerea că recurenta ar fi putut iniţia procedura prevăzută de legile speciale, motiv pentru care nu se analizează dacă imobilele sunt preluate cu titlu sau fără titlu. Dimpotrivă, analiza actelor de preluare, dincolo de faptul că reprezintă însuşi capătul de cerere formulat, este esenţială tocmai pentru stabilirea regi­mului juridic al imobilelor. Deşi este corect că prin legi speciale, statul a recunoscut dreptul foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora de a recupera bunurile în condiţii impe­rative, Statul Român a reglementat, totodată, dobândirea dreptului său de pro­prietate asupra bunurilor preluate anterior anului 1989.

În raport de prevederile art. 554 C. civ., un bun este în proprietatea statului dacă modul de do­bândire respectă legislaţia specială în vigoare la momentul dobândirii. Or, reglementarea dreptului de proprietate al statului asupra bunurilor preluate anterior anului 1989 nu se suprapune cu reglementarea dreptului la restituire conform legilor speciale.

În acest sens, există două planuri, respectiv, pe de o parte, statul este şi rămâne proprietar numai asupra bunurilor dobândite cu titlu valabil, iar, pe de altă parte, foştii proprietari/moştenitorii acestora au dreptul la restituire numai în condiţiile legilor speciale. În cauză, recurenta a invocat faptul că statul nu este proprie­tar, de vreme ce nu a dobândit bunurile cu titlu valabil. În aceste condiţii, este relevant, din perspectiva prezentei acţiuni, faptul că recurenta, deşi a urmat legile speciale, nu a putut dobândi restituirea bu­nului conform acestor legi, deoarece actele de preluare nu sunt complete, iar ar­hivele nu au fost păstrate. Fiind vorba despre imobile preluate abuziv, fără titlu, imobilele respective nu sunt în proprietatea statului şi deci, pentru verificarea existenţei unui even­tual drept la restituire, trebuie stabilit cine este proprietarul actual. Aşadar, ceea ce instanţa de apel nu a avut în vedere la analiza admisibi­lităţii cererii în revendicare este faptul că, în lipsa unei modalităţi concrete de trecere a terenurilor forestiere în proprietatea Statului, dreptul de proprietate a rămas în permanenţă în patrimoniul autorilor (proprietate privată), iar dreptul de proprietate este imprescriptibil extinctiv şi nu se stinge prin neuz. Astfel, titlul de proprietate al Statului Român reprezentat de Constituţia 1948 nu poate constitui un titlu valabil, imobilele neintrând în patrimoniul sta­tului şi deci nepărăsind patrimoniul autoarei recurentei.

Cu privire la dovada dreptului de proprietate al autoarei recurentei, se arată că, aşa cum rezultă din cuprinsul testamentului întocmit la data de 17.11.1912 de autorul B., au­toarei i-au revenit mai multe imobile şi toate bunurile imobile lăsate moştenire prin testament au intrat în patrimoniul autorului B. fie prin cumpărare, fie prin moştenire de la tatăl acestuia. Terenul ce face obiectul prezentului dosar a intrat în patrimoniul autoarei C. prin moştenire de la tatăl acesteia, conform sentinţei nr. 453/10.06.1914 pronunţată de Tribunalul Ilfov, prin care s-a realizat un partaj al averii rămase de pe urma defunctului B.. Imobilele ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2014, nr. y/2015 şi nr. z/2014 fac parte din Lotul nr. x ce i-a revenit autoarei recurentei, prin urmare se poate constata că instanţele au stabilit deja - printr-o practică unitară - dreptul de proprietate al recurentei asupra moştenirii cuvenite defunctei C.. Întrucât toate cele 3 hotărâri definitive invocă dreptul de proprietate al autoarei C. asupra Lotului nr. x, potrivit sentinţei nr. 453/10.06.1914 pronunţate de Tribunalul Ilfov, precum şi dreptul de proprietate al recurentei asupra imobilelor moştenite de C., nu există niciun dubiu asupra faptului că imobilele au fost proprietatea autoarei până la momentul preluării abuzive de către Statul Român, aspecte ce rezultă şi din înscrisurile aflate la dosarul cauzei: extrasul din "B Situaţia ridicărilor în plan şi amenajărilor" din anul 1947 eliberat de Arhivele Naţionale Prahova la data de 02.11.2006; Procesul-Verbal emis în data de 27.10.1946 de către Arhivele Naţionale Prahova la data de 21.06.2010; Procesul-Verbal din data de 20.08.1945 eliberat de Arhivele Naţionale Prahova în data de 29.03.2011.

Transmiterea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin moştenire legală era permisă expres de legislaţia în vigoare la momentul respectiv, art. 9 din Decretul nr. 151/1950 prevăzând că dobândirea de terenuri agricole se poate face numai prin moştenire legală, între rude în linie directă şi între soţi, nefiind supusă niciunei restricţiuni.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata Comuna Poiana Câmpina, prin Primar a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele reglementate de art. 488 C. proc. civ., întrucât acestea vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în mod corect acţiunea reclamantei a fost respinsă, ca inadmisibilă, întrucât aceasta a uzat de prevederile legilor fondului funciar şi nu mai poate beneficia de acţiunea în revendicare întemeiată pe C. civ., având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO sub acest aspect.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Comuna Măgureni, prin Primar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A arătat intimata că instanţa de apel a interpretat în mod corect Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în lumina căreia reclamanta nu se mai poate prevala de dreptul comun şi nu mai poate promova o acţiune în revendicare în condiţiile în care a uzat de prevederile Legii nr. 18/1991.

Este evident că odată ce reclamanta s-a prevalat de dispoziţiile legii speciale, lege ce prezumă caracterul abuziv al preluării bunurilor imobile în perioada 1945-1989, iar hotărârea de invalidare a cererii de restituirea a terenului de 1767,94 ha teren forestier emisă în urma procedurii administrative a fost menţinută ca legală şi în cadrul procedurii judiciare, nu se mai poate invoca încălcarea normelor consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, în consecinţă, nici caracterul admisibil al acţiunii în revendicare.

De asemenea, raportat la prevederile Convenţiei, reclamantei nu i-a fost îngrădit accesul la justiţie, Judecătoria Câmpina, prin sentinţa civilă nr. 4061/2014, rămasă definitivă prin decizia nr. 2448/2015 a Tribunalului Prahova, fiind cea care a tranşat, finalmente, modul în care persoana îndreptăţită a înteles să susţină şi să dovedească dreptul de proprietate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport de excepţia nulităţii pentru neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., invocată prin întâmpinare, Înalta Curte urmează să constate nul recursul, pentru următoarele considerente:

Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speţă, deşi recurenta-reclamantă a susţinut incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, în condiţiile în care partea nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze raţionamentul instanţei de apel, ce a determinat concluzia că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este inadmisibilă în contextul în care reclamanta a urmat, anterior, procedura specială, prevăzută de Legea nr. 18/1991, iar suprafaţa de teren de 1.767,94 ha nu a fost restituită.

Prin decizia recurată, analizând apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 691 din 16 martie 2022, instanţa de apel a validat soluţia tribunalului de respingere a cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, în raport de principiul specialia generalibus derogant şi de Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ.

În esenţă, curtea de apel a reţinut că reclamanta a urmat, fără succes, procedura specială privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului forestier -revendicat şi în prezenta cauză-, or, pe de o parte, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005 se aplică prioritar faţă de dispoziţiile dreptului comun, iar, pe de altă parte, reclamanta nu a dovedit că este beneficiara unui bun actual sau a unei creanţe consolidate de natură a-i permite a se prevala de o speranţă legitimă. Totodată, instanţa de apel a reţinut că sunt nefondate criticile reclamantei privind lipsa oricărui titlu al statului asupra imobilului litigios, în contextul în care, în prezenta cauză, nu s-a procedat la compararea titlurilor exhibate de părţi, în aplicarea prevederilor art. 480-481 C. civ.. Relevante sunt (şi) considerentele potrivit cărora nu există neconcordanţe între legea fondului funciar şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că reglementarea unei proceduri speciale de restituire nu se află în conflict cu norma europeană.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

În acest sens, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea hotărârii.

Deşi memoriul de recurs se întinde pe un număr considerabil de pagini (16 pagini), iar structura cererii- prin inserarea unor capitole şi subcapitole- creează aparenţa unui raţionament juridic, în realitate expunerea unor pretinse critici de legalitate- aplicarea greşită a Deciziei nr. 33/2008, încălcarea art. 563 alin. (1) C. civ.- nu este susţinută, în continuarea ipotezei invocate, cu argumente ce pot fi subsumate prevederilor art. 488 C. proc. civ.

În conţinutul cererii de recurs se fac referiri la multiple texte de lege (art. 53 CEDO, art. 29 alin. (2) din Constituţie, art. 1 din Protocolul 1, art. 651, art. 653, art. 644 C. civ. din 1864, art. 9 din Decretul nr. 151/1950, art. 28 din Legea nr. 7/1996, art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 35 din Legea nr. 18/1991, art. 544 din noul C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998), Decizia nr. 375/2005 pronunţată de Curtea Constituţională şi la jurisprudenţa naţională şi CEDO, însă susţinerile au caracter general, fără a arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanţa de apel.

Astfel, maniera de formulare a criticilor în memoriul de recurs de către reclamanta A. - doar prin reluarea şi reformularea acelora care se regăsesc şi în calea de atac a apelului formulat de aceeaşi parte împotriva sentinţei tribunalului- pe de o parte, explică de ce atunci când îşi susţine cauza, partea nesocoteşte statuările din judecata înfăptuită în apel, iar, pe de altă parte, demonstrează că aceasta contravine principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, părţile litigante având obligaţia de a-şi întemeia criticile pe considerentele expuse în hotărârea atacată cu recurs.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Această exigenţă legală nu este îndeplinită de memoriul formulat de reclamantă împotriva hotărârii din apel, observându-se că, fie aceasta susţine critici de netemeinicie, cu trimitere la elementele de fapt ale cauzei ori la materialul probator administrat, fie invocă argumente de nelegalitate care ignoră însă coordonatele judecăţii înfăptuite în etapa procesuală a apelului.

În această din urmă categorie se înscriu, spre exemplu, criticile prin care reclamanta a susţinut greşita aplicare a deciziei de recurs în interesul legii nr. 33/2008 a ÎCCJ, invocată cu referire la aplicarea sa limitată la cea dintâi teză a dezlegărilor (potrivit căreia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale), iar nu şi a considerentelor care susţin teza a doua a delegărilor, potrivit cu care, în caz de neconcordanţe între legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Susţinând aceste critici, recurenta se asociază în permanenţă situaţiei celui care se prevalează de "un bun", ignorând faptul că în analiza sa - întemeiată pe analiza probelor şi a situaţiei juridice a dreptului invocat - instanţa de apel a reţinut în mod repetat că aceasta nu este titulara unui "bun" întrucât, conform considerentelor de la pagina 18 a deciziei "nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantei un drept de a i se restitui terenurile revendicate în prezenta cauză. O eventuală constatare a caracterului nevalabil al titlului statului asupra imobilului nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui teren, aşa încât el nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar putea prevala." ori că aceasta "nu deţine un bun actual atât timp cât nici o instanţă nu a dispus restituirea imobilului solicitat, nedeţinând un titlu de proprietate emis conform acestor legi speciale.", conform considerentelor de la pagina 19 a deciziei recurate.

Tot astfel, potrivit considerentelor de la pagina 22 a hotărârii din apel, curtea de apel a reţinut că "(…)la data promovării acţiunii în revendicare, reclamanta nu a dovedit că este beneficiara unui bun actual şi nici al unei creanţe consolidate de natură a-i permite a se prevala de o speranţă legitimă, pentru a se afla sub protecţia prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană (...)".

Aşadar, prin criticile prin care reclamă accesul la o acţiune de drept comun, în revendicare, justificat de faptul că "este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie", recurenta nu face decât să ignore cu totul dezlegările şi judecata înfăptuite în etapa apelului, plasându-se într-o ipoteză - cea a titularului unui "bun" - care a fost exclusă în mod justificat în analiza de caz pe care o realizează instanţa de prim control judiciar.

De asemenea, tot cu ignorarea judecăţii înfăptuite în apel este formulată înseşi critica de neaplicare a tezei a doua a dezlegărilor deciziei nr. 33/2008, care ar presupune recunoaşterea accesului la acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun atunci când sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului, instanţa de apel reţinând la finalul analizei sale că "în speţă, nu au fost identificate niciun fel de neconcordanţe între legea specială respectiv Legea fondului funciar (inclusiv Legea nr. 18/1991; Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005) şi Convenţia Europeană a drepturilor omului, reglementarea unei proceduri speciale de restituire nevenind în conflict cu norma europeană şi înscriindu-se în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat".

Doar pentru a se plasa artificial în ipoteza celei de-a doua teze a dezlegării deciziei nr. 33/2008, reclamanta atribuie Statului român eşecul său în procedura legilor speciale reparatorii ale fondului funciar (pe care le declară, din acest motiv, teoretice şi iluzorii), arătând că "arhivele nu au fost păstrate", în timp ce acesta "nu înţelege să pună la dispoziţia comisiilor de aplicare a legilor de reparaţie sau instanţelor judecătoreşti documente pertinente şi complete privind preluarea abuzivă şi descrierea imobilului", fapt pentru care, în opinia sa, îi dă dreptul la formularea unei acţiuni pe dreptul comun, deoarece terenurile cu amplasamentele neidentificate nu ar putea face obiectul legilor speciale reparatorii.

Însă şi prin această critică recurenta denotă completa ignorare a considerentelor instanţei de apel care, la pagina 19 a deciziei pronunţate, reţine că "în procedura specială urmată de reclamantă, instanţele au analizat atât calitatea de persoană îndreptăţită cât şi amplasamentul terenului solicitat, cererea de retrocedare a suprafeţei de 1767,94 ha pădure nefiind respinsă doar motivat de lipsa informaţiilor privind amplasamentul acestei suprafeţe", pentru ca, în continuare, să redea paragrafe întregi ale sentinţei civile nr. 4061/23.12.2014 a Judecătoriei Câmpina pronunţată în dosarul nr. x/2013 din cuprinsul cărora se înţelege că reclamantei nu i-au lipsit doar dovezile privind amplasamentul terenului solicitat a-i fi restituit, ci şi cele privind calitatea sa, continuitatea dreptului şi categoria de teren solicitat, respectiv însuşi titlul de proprietate asupra acestuia.

Sunt, în aceeaşi notă, fără legătură cu considerentele instanţei de apel şi cu problematica specifică speţei afirmaţii din cuprinsul recursului precum "susţinerea instanţei de apel că subsemnata nu dispun de un bun actual este nelegală, întrucât dreptul de proprietate are caracter perpetuu, inviolabil, transmisibil şi fundamental, conferind titularului său toate cele trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia", în condiţiile în care analiza instanţei de apel asupra categoriei juridice de "bun actual" s-a raportat în permanenţă la noţiunea autonomă configurată ca atare în jurisprudenţa CEDO, cu trimitere specifică la înţelesul dat acesteia în cauza M. Atanasiu ş.a. împotriva României (pagina 18 decizie).

Prin urmare, cu ignorarea analizei din apel pe acest aspect afirmă critic reclamanta că ar deţine un "bun" doar pentru că "subsemnata invoc dreptul de proprietate al autoarei care l-a pierdut prin acte de preluare contrare prevederilor legale existente până la data de 1.01.1990" sau critică neraportarea instanţei de apel la existenţa sentinţei civile nr. 453/10.06.1914 a Tribunalului Ilfov pentru a-i recunoaşte calitatea de titular al unui "bun actual" în condiţiile în care, în mod evident, în raport cu noţiunea avută în vedere de instanţă ("bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului) această hotărâre nu ar putea avea o atare semnificaţie.

Tot în categoria criticilor regăsite în cuprinsul memoriului de recurs, dar care ignoră coordonatele judecăţii înfăptuite, sunt cele prin care recurenta susţine, spre exemplu, că "subsemnata invoc un drept de proprietate aparţinând autoarei mele, care este acelaşi drept de proprietate deţinut până la data decesului, nicidecum un nou drept de proprietate, pe care Statul Român să îl recunoască/reconstituie", însă instanţa de apel a reţinut - astfel cum s-a arătat anterior - că, raportat la situaţia de fapt şi de drept a terenului revendicat, reclamanta a parcurs, deja, procedura legilor special, astfel încât nu mai are deschisă calea acţiunii întemeiate pe dreptul comun.

În aceeaşi serie de critici se înscrie şi aceea prin care reclamanta susţine (repetitiv) că imobilul ce face obiectul cauzei a fost preluat fără titlu valabil, nefiind supus restituirii conform legilor speciale, astfel că statul nu este proprietar. Înalta Curte constată că, prin aceste argumente, recurenta nu combate dezlegările jurisdicţionale ale instanţei de apel potrivit cărora "prin Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000 sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a terenurilor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 care intră sub incidenţa acestor acte normative, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil" sau potrivit cărora "o eventuală constatare a caracterului nevalabil al titlului statului asupra imobilului nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui teren, aşa încât el nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantul s-ar putea prevala." (pag. 14-15 ale hotărârii recurate)

Raţionamentul expus în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României a fost analizat de către curtea de apel (pag. 15 a hotărârii atacate), iar recurenta s-a rezumat la a invoca incidenţa acestei cauze, fără a învedera, punctual, erorile pe care pretinde că le-ar fi săvârsit Curtea de Apel Ploieşti în raţionamentul expus.

Considerentele instanţei de apel relevă, în mod clar, că a fost analizat principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, în raport de Decizia nr. 33/2008, precum şi faptul că Legea nr. 18/1991 reprezintă o lege specială de reparaţie, astfel că se aplică prioritar faţă de prevederile art. 480 C. civ.. S-a mai reţinut că nu există o neconcordanţă între Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005, pe de o parte şi Convenţia europeană a drepturilor omului, pe de altă parte, "reglementarea unei proceduri speciale de restituire nevenind în conflict cu norma europeană". Fără legătură cu aceste statuări, recurenta inserează arbitrar, în cuprinsul memoriului de recurs, anumite considerente din Decizia nr. 33/2008, fără a explica, punctual, legătura cu prezenta cauză şi fără a detalia în ce constă eroarea în raţionamentul expus de instanţa de apel.

Ignorând judecata din ciclul procesual anterior, care a analizat incidenţa art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi lipsa opţiunii de a învesti instanţa cu o acţiune în revendicare în temeiul dreptului comun după epuizarea procedurii prevăzute de legea specială (şi lipsa unui titlu de proprietate - situaţie în care se regăseşte reclamanta), recurenta inserează în memoriul de recurs normele juridice analizate de instanţa de apel, însă expunerea nu este însoţită de critici concrete cu privire la modalitatea efectivă în care instanţa de apel a aplicat greşit/a încălcat, după caz, aceste norme juridice.

În acest context, al analizei ample şi complete efectuate de către instanţa de apel, Înalta Curte are în vedere că simpla reiterare, în cuprinsul memoriului de recurs, a aceloraşi critici formulate prin apelul îndreptat împotriva hotărârii primei instanţe, fără însă ca acestea să respecte cerinţa esenţială de a se raporta la dezlegările, raţionamentele, ipotezele şi categoriile juridice utilizate de curtea de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal instanţa de recurs cu analiza acestora. Modul de susţinere a recursului relevă însă că cea mai mare parte a criticilor formulate a ignorat complet argumentele instanţei de apel, alegând să afirme ipoteze ce au fost înlăturate prin judecata înfăptuită ori să contureze categorii juridice nespecifice problematicii cauzei.

Aşa cum s-a menţionat în debutul analizei, recursul mai conţine şi o altă categorie de critici, cele de netemeinicie care trimit la elementele de fapt ale cauzei şi la probatorii, categorie în care se înscriu, spre exemplu, argumentele dezvoltate de recurentă în susţinerea dreptului de proprietate al autoarei acesteia prin pronunţarea sentinţei nr. 453/10.06.1914 de către Tribunalul Ilfov (pag. 11 a cererii de recurs) şi invocarea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei (pag. 14-15 din memoriul de recurs). Aceste susţineri sunt realizate cu trimitere la activitatea de interpretare a probelor de către instanţa de apel, or asemenea apărări nu pot forma obiect de analiză în recurs, fiind specifice exclusiv instanţelor de fond. De altfel, instanţa de apel a reţinut considerentele hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2013 potrivit cărora "în speţă nu se face dovada continuităţii proprietăţii, în condiţiile în care acest partaj s-a realizat în anul 1914." Pe cale de consecinţă, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut lipsa titlului de proprietate a reclamantei, inclusiv prin raportare la partajul averii rămase de pe urma defunctului B. şi la lipsa dovedirii continuităţii proprietăţii, iar prin memoriul de recurs nu sunt dezvoltate critici concrete de nelegalitate faţă de statuările instanţei de apel, ci sunt reluate susţinerile din memoriul de apel.

În aceeaşi manieră procedează recurenta şi atunci când afirmă că "nu se poate susţine faptul că nu s-a făcut dovada preluării din patrimoniul autoarei" sau că "motivul pentru care nu mi s-a reconstituit dreptul de proprietate a fost neidentificarea vechiului amplasament."

De altfel, critici privind modul şi condiţiile dovedirii dreptului reclamantei, cu trimitere la cele expuse la filele x ale cererii de recurs sunt şi fără legătură cu soluţia adoptată în cauză (de respingere a cererii reclamantei ca inadmisibilă) şi cu chestiunea de drept disputată în faţa instanţelor de fond, respectiv cea a admisibilităţii acţiunii în revendicarea terenurilor pentru care s-a parcurs şi epuizat, fără succes, procedura legilor speciale reparatorii ale fondului funciar .

Cum, în raport de scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în această etapă procesuală se realizează controlul judiciar de către instanţa superioară celei care a pronunţat decizia în apel, instanţă care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel, astfel cum au fost menţionate în decizia atacată şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, reiterând pe cele deduse judecăţii în calea devolutivă de prim control judiciar, recurenta-reclamantă a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului.

Drept urmare constatându-se că nu au fost formulate motive de nelegalitate, în condiţiile prevăzute de art. 497 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., precum şi că nu pot fi reţinute motive de ordine publică, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2400 din 27 septembrie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2400 din 27 septembrie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.