Land restitution under Law 10/2001 and the application of res judicata against subsequent common law property claims

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov-Secţia I civilă la data de 24.06.2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Comuna Bran, prin primar şi Guvernul României, admiterea excepţiei de nelegalitate a anexei nr. 14, poziţia nr. 130 din H.G. nr. 972/2002; rectificarea întabulării în CF nr. x Bran, nr. top. x - C1 a dreptului de proprietate al Comunei Bran, în sensul radierii acesteia ca urmare a constatării că înscrierea nu a fost valabilă; constatarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra clădirii înscrise în CF x Bran, A1.1, x - C1 şi înscrierea acestui drept de proprietate în cartea funciară; obligarea pârâtei Comuna Bran să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bran, Piaţa x, înscris în CF nr. x Braşov, nr. cadastral/nr. top. x şi x - C1, compus din teren şi clădire; obligarea pârâtei Comuna Bran la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov

Prin sentinţa nr. 58/S/28.03.2022, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins excepţia de nelegalitate a anexei 14, poziţia 130 din H.G. nr. 972/2002, ca neîntemeiată, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată şi a luat act că pârâta Comuna Bran nu solicită cheltuieli de judecată în prezentul litigiu.

Prin sentinţa nr. 136/S/18.05.2022 pronunţată de aceeaşi instanţă, s-a respins cererea de completare a sentinţei nr. 58/S/28.03.2022, formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov

Prin decizia nr. 1725/Ap/08.11.2022, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de către apelanţii A. şi B. împotriva sentinţelor civile nr. 58/S/28.03.2022 şi nr. 136/S din 18.05.2022, ambele pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, pe care le-a păstrat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1725/Ap/08.11.2022 au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii A., B..

Recurenţii au expus circumstanţe de fapt şi istoricul litigiilor purtate cu privire la imobilul ce face şi obiectul prezentei cauze.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au arătat că afirmaţia instanţei de apel potrivit cu care sentinţa nr. 18/2017 a Tribunalului Braşov nu-i este opozabilă pârâtei este greşită. Dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., invocat de Curtea de Apel Braşov arată în mod expres că hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atâta timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară. Prin sentinţa civilă nr. 18/2017 a Tribunalului Braşov dată în contradictoriu cu Statul Român, proprietar tabular aparent asupra terenului din CF x Bran, se reţine că dreptul de proprietate asupra terenului nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorilor reclamanţilor şi că Statul Român avea un drept de proprietate nevalabil în legătură cu care s-a dispus radierea; s-a mai reţinut că imobilul nu este obiect de reglementare pentru Legea nr. 10/2001, aşa cum s-a mai constatat şi prin sentinţa civilă nr. 111/2016 a Tribunalului Braşov. Această hotărâre judecătorească nu este dată în contradictoriu cu Comuna Bran care nu ar fi avut calitate procesuală pasivă într-o acţiune în rectificarea de CF şi prin care se urmărea radierea dreptului de proprietate al Statului Român, însă ea este opozabilă şi Comunei Bran în temeiul art. 435 alin. (2) C. proc. civ.. Comuna Bran, pentru a evita efectul de opozabilitate, trebuia să facă, în condiţiile legii, dovada contrară celor reţinute prin sentinţa civilă nr. 18/2017 a Tribunalului Braşov. Dovada contrarie ar fi constat în includerea terenului revendicat în categoria bunurilor la care se referă Legea nr. 10/2001. Or, această dovadă nu a fost făcută. Terenul în litigiu nu a ieşit niciodată din patrimoniul lui C., el a fost transmis pentru cauză de moarte în patrimoniul succesorilor legali care, apoi, după înscrierea dreptului lor în cartea funciară, l-au vândut către reclamanţi al căror drept de proprietate a fost înscris, de asemenea, în cartea funciară.

Potrivit art. 565 C. civ., în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, cazul terenului în litigiu, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară. Reclamanţii au prezentat un extras de carte funciară de unde rezultă calitatea lor de proprietari. Comuna Bran, pentru a face dovada contrară, ar fi trebuit să prezinte un extras de carte funciară în care să nu mai apară dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra terenului în litigiu, probă care nu a fost făcută.

Recurenţii au arătat că, deşi Curtea de Apel Braşov a reţinut existenţa unei autorităţi de lucru judecat prin raportare la cele reţinute în dosarul civil nr. x/2005, această reţinere este eronată. În procesul care a avut loc în dosarul nr. x/2005 cauza acţiunii a fost dată de Legea 10/2001, stabilindu-se că în temeiul acestei legi nu poate fi restituit în natură terenul din CF x Bran. Prezenta cauză este întemeiată pe dreptul comun, în acord cu cele stabilite prin sentinţa civilă nr. 333/2005, sentinţa civilă nr. 18/2017 şi sentinţa civilă nr. 111/2016 ale Tribunalului Braşov, definitive, întrucât reclamanţii invocă şi opun pârâtei dreptul lor de proprietate dobândit prin cumpărare, de la moştenitorii persoanei care a refăcut o naţionalizare nelegală şi care a fost îndreptată printr-o hotărâre judecătorească dată în afara Legii nr. 10/2001, drept de proprietate care este înscris în cartea funciară şi cu privire la care nu s-au făcut contestaţii (acţiuni în anulare/nulitate, acţiuni în rectificare). Stabilind că există autoritate de lucru judecat prin raportare la cele statuate în dosarul civil nr. x/2005 Curtea de Apel Braşov a pronunţat o hotărâre judecătorească casabilă din perspectiv art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat că instanţa de apel a încălcat şi regula potrivit căreia hotărârea judecătorească trebuie să conţină motivele pe care se întemeiază atunci când a reţinut că imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul Statului Român, fără a aduce argumente pentru această soluţie.

Instanţa de judecată era datoare să prezinte motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază soluţia prin care a constatat că imobilul- construcţie a intrat în patrimoniul Statului Român. Mai mult, Curtea de Apel Braşov arată că imobilul-construcţie este în proprietatea publică a Statului Român fără a observa că bunurile ce fac part din domeniul public trebuie să fie dobândite printr-unul din modurile legale de dobândire, prevăzute în mod expres de lege (art. 3 din Legea nr. 213/1998, art. 554, art. 858, art. 859 alin. (2) C. civ.). Instanţa de apel nu arată care este modul prevăzut de lege şi prin care Statul Român a dobândit dreptul de proprietate publică asupra construcţiei.

Din perspectiva aceluiaşi motiv de recurs, recurenţii arată că hotărârea atacată conţine motive contradictorii, respectiv la fila x din decizie, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, Curtea de Apel Braşov reţine că imobilul cu denumirea Sediu Primărie, face parte din domeniul public al Comunei Bran. La fila x din decizie, instanţa de apel reţine că imobilul face parte din domeniul public al Statului Român.

Mai arată recurenţii că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei nelegalităţii, lăsând nesoluţionat acest capăt de cerere şi, în condiţiile în care a stabilit că reclamanţii nu sunt proprietarii terenului nu a mai cercetat celelalte condiţii pentru exerciţiul dreptului potestativ de accesiune imobiliară. Stabilind că reclamanţii sunt proprietarii terenului, în acord cu cele de mai sus, se impunea şi verificarea incidenţei legii referitoare la accesiunea imobiliară artificială.

3. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., au arătat că afirmaţia potrivit căreia Comuna Bran nu a participat în procesul în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 333/2005 de către Tribunalul Braşov este eronată. Comuna Bran a participat la proces, a formulat apărări, excepţii iar dispozitivul acesteia prin care se constată nevalabilitatea titlului statului şi se dispune radierea dreptului de proprietate al statului cu consecinţa revenirii la situaţia anterioară naţionalizării este intrat în autoritatea de lucru judecat. Dreptul de proprietate al reclamanţilor/autorilor lor asupra terenului în litigiu are o consacrare judecătorească care se impune cu toate atributele autorităţii de lucru judecat, nefiind posibil să fie ignorat chiar de o parte a procesului acest drept real care-i este opus în prezentul proces.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au arătat că instanţa de apel a stabilit, contrar dispoziţiilor art. 555 şi 565 C. civ., că reclamanţii nu sunt proprietarii terenului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Guvernul României a invocat excepţia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., dar şi pentru nedepunerea taxei judiciare de timbru aferentă recursului. În subsidiar, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că Înalta Curte a tranşat în mod irevocabil, cu autoritate de lucru judecat, faptul că imobilul teren pe care se află edificată construcţia în litigiu, nu poate fi restituit în natură autorilor apelanţilor, restituirea urmând a fi făcută prin acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Comuna Bran a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi a arătat că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu sunt incidente în cauză. Construcţia în litigiu aparţine Primăriei Bran, fiind intabulată în evidenţele de carte funciară. Învederează că dreptul pârâtei asupra clădirii este recunoscut prin hotărâri judecătoreşti cu putere de lucru judecat, iar asupra terenului pârâta deţine titlu prin care se menţionează că acesta nu poate fi restituit în natură.

Deşi recurenţii reclamanţi au încercat să obţină şi dreptul de proprietate asupra construcţiei, instanţa, în mod irevocabil, le-a respins acest drept. Recurenţii reclamanţi invocă un titlu care nu este obţinut în contradictoriu cu pârâta, iar construcţia este de uz şi interes public, fiind sediu de primărie.

Instanţele de judecată au stabilit cu putere de lucru judecat faptul că antecesorul recurenţilor reclamanţi nu poate pretinde vreun drept asupra construcţiei în litigiu.

Prin nicio hotărâre judecătorească menţionată de către recurenţi aceştia nu au obţinut dreptul de proprietate asupra imobilului teren înscris în CF nr. x Bran nr. top xb/3/l.

Dreptul recurenţilor reclamanţi asupra terenului de sub construcţie este înscris în cartea funciară ulterior înscrierii dreptului pârâtei de proprietate asupra clădirii printr-o hotărâre care nu este pronunţată în contradictoriu cu aceasta (sentinţa nr. 18/2017).

La 26.04.2023 recurenţii au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinările formulate de intimaţi şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recurenţii au făcut dovada achitării taxei de timbru în cuantumul stabilit de instanţă (3.663,17 RON), astfel încât nu se verifică susţinerile intimatului Guvernul României privind lipsa achitării taxei de timbru (în întâmpinare, nefiind invocată formal şi motivată excepţia netimbrării cererii de recurs).

Verificând condiţiile de regularitate a sesizării prin intermediul cererii de recurs, dat fiind faptul că prin întâmpinarea formulată, intimatul Guvernul României a invocat nulitatea căii de atac întrucât criticile formulate nu ar fi încadrabile în motivele de nelegalitate prevăzute de lege, Înalta Curte constată că aspectele învederate nu pot fi primite, dezvoltarea memoriului de recurs făcând posibilă încadrarea criticilor în motivele de casare invocate.

În continuare, analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul recursului, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate.

a) Privitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi pretind că instanţa de apel a aplicat eronat prevederile art. 435 alin. (2) C. proc. civ. prin analiza distincţiei dintre obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii judecătoreşti. Susţin recurenţii că, pentru a evita efectul opozabilităţii, intimata Comuna Bran ar fi trebuit să facă dovada contrară celor reţinute prin sentinţa nr. 18/2017 a Tribunalului Braşov, respectiv includerea terenului revendicat în categoria bunurilor la care se referă Legea nr. 10/2001.

Critica formulată este nefondată.

Art. 435 alin. (1) C. proc. civ. reglementează în mod expres efectul substanţial al hotărârii judecătoreşti, obligativitatea actului jurisdicţional fiind cea care impune ca părţile să se supună efectelor lucrului judecat şi să îşi conformeze conduita corespunzător.

Articolul 435 alin. (2) din acelaşi cod reglementează opozabilitatea hotărârii judecătoreşti faţă de terţi şi anume ca mijloc de probă până la dovada contrară. Opozabilitatea unui act nu presupune extinderea efectelor sale obligatorii asupra terţilor, însă terţii vor respecta hotărârea în mod indirect, respectiv cu privire la efectele legate de modificarea ordinii juridice pe care pronunţarea acesteia a determinat-o. Această opozabilitate a efectelor nu se suprapune şi nu se confundă cu obligativitatea lor, care dă expresie principiului relativităţii şi care se manifestă în relaţia dintre părţi. Astfel, terţul poate tinde la a dovedi contrariul celor statuate în absenţa lui de la judecată, ceea ce, în speţă, înseamnă lipsa titlului recurenţilor.

Faţă de aceste considerente teoretice, Înalta Curte constată caracterul legal al distincţiei analizate de către instanţa de apel - sens în care a reţinut că sentinţa civilă nr. 333/S/25.11.2005 şi sentinţa nr. 18/S/2017 nu sunt obligatorii pentru intimata Comuna Bran, dar sunt opozabile până la dovada contrară-, precum şi îndeplinirea condiţiei instituite de art. 435 alin. (2) C. proc. civ. în sensul că intimata Comuna Bran a făcut dovada contrară aspectelor statuate prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2016 şi dosarul nr. x/1999, în contextul pronunţării Deciziei nr. 825/19.03.2015 în dosarul nr. x/2005.

În cauză, instanţa de apel, prin decizia recurată, a valorificat corect statuările ataşate deciziei civile nr. 825/19.03.2015 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu autorilor reclamanţilor- fiind afectat de amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001- restituirea urmând a fi făcută prin acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

b) În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii apreciază, pe de o parte, că decizia recurată nu respectă exigenţele motivării, iar, pe de altă parte, expun argumente referitoare la existenţa unor considerente contradictorii în cadrul deciziei recurate.

Recurenţii-reclamanţi susţin lipsa motivării hotărârii atacate prin prisma faptului că instanţa nu ar fi dezvoltat argumente în susţinerea considerentelor potrivit cărora construcţia în litigiu a intrat în patrimoniul Statului Român, deşi bunurile ce fac parte din domeniul public trebuie să fie dobândite printr-unul din modurile de dobândire, prevăzute în mod expres de lege.

Raportat la incidenţa acestui caz de casare, din examinarea deciziei Curţii de Apel Braşov, nu se poate reţine că lipsesc motivele de fapt şi de drept care au dus la concluzia că imobilul-construcţie face parte din domeniul public al Statului Român.

Dimpotrivă, din lecturarea deciziei (pag. 11) se constată că întreg raţionamentul porneşte de la raporturile juridice dintre părţi, de la faptul că reclamanţii- nefiind proprietarii terenului ce face obiectul cauzei- nu pot dobândi în mod legal dreptul de proprietate asupra construcţiei, pe calea accesiunii imobiliare artificiale. În schimb, raportat la regimul comunist de la data preluării imobilului şi la lipsa unei notificări formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 care să fi fost admisă, reiese că în situaţia în care bunul nu a fost dobândit de Statul Român în baza unui titlu valabil, bunul continuă să rămână în patrimoniul său, având în vedere că nu a fost urmată procedura prevăzută de legea specială.

Pentru aceleaşi considerente Înalta Curte reţine că sunt nejustificate şi criticile potrivit cărora "Curtea de Apel Braşov nu s-a pronunţat asupra excepţiei nelegalităţii lăsând nesoluţionat acest capăt de cerere", respectiv "se impunea şi verificarea incidenţei legii referitoare la accesiunea imobiliară artificială". Contrar argumentelor recurenţilor, la pagina 9 a hotărârii au fost structurate susţinerile reclamanţilor cu privire la excepţia de nelegalitate a anexei 14, poziţia 130 din H.G. nr. 972/2002, iar la pagina 11 a hotărârii atacate au fost detaliate considerentele reţinute de către instanţa de apel- considerente comune cu cele privind modalitatea de dobândire a construcţiei de către Statul Român, în raport de motivele similare invocate de reclamanţi în susţinerea apelului şi, implicit, a excepţiei nelegalităţii şi a accesiunii imobiliare artificiale-, pentru ca, la pagina 12 a deciziei, să concluzioneze în sensul că "în raport cu toate aceste considerente, Curtea reţine că soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la excepţia de nelegalitate invocată de apelanţii reclamanti este corectă, iar acţiunea pe fondul său, este nefondată".

Totodată, recurenţii-reclamanţi pretind contrarietatea considerentelor de la pagina 9 a deciziei-în sensul că imobilul construcţie face parte din domeniul public al Comunei Bran- prin comparaţie cu aspectele reţinute la pagina 11 a hotărârii recurate- în sensul că imobilul construcţie face parte din domeniul public al Statului Român.

Contradicţia la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când priveşte doar argumentele instanţei de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se, exempli gratia, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Analizând decizia recurată, se constată că nu cuprinde considerente contradictorii, ci acestea sunt prezentate într-o manieră clară şi concisă, la pagina 9 a hotărârii atacate fiind prezentate coordonatele de fapt, inclusiv prin prisma susţinerilor părţilor, iar la pagina 11 a hotărârii se reţine că "bunul a rămas în patrimoniul Statului român, respectiv al autorităţii administrativ teritoriale, care, în timp, i-a dat destinaţia de sediu Primărie."

Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa nu a respectat exigenţele de motivare impuse de dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenţii nu sunt de acord cu motivarea instanţei de apel, nu echivalează cu o nemotivare sau o motivare contradictorie şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale urmând a fi respinsă ca nefondată.

c) Circumscris motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi pretind, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut greşit că în prezenta cauză nu ar fi incidentă excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de aspectele dezlegate prin sentinţa civilă nr. 333/S/25.11.2005 a Tribunalului Braşov, pronunţată în dosarul nr. x/1999, prin sentinţa nr. 18/S/2017 a aceleiaşi instanţe, pronunţată în dosarul nr. x/2016, precum şi prin sentinţa nr. 111/S/2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015.

Pe de altă parte, recurenţii susţin că instanţa de apel a reţinut eronat existenţa unei autorităţi de lucru judecat prin raportare la aspectele dezlegate în dosarul nr. x/2005 întrucât dosarele au cauze juridice distincte.

Criticile nu pot fi validate.

Fără a proceda la o evaluare a situaţiei de fapt, aspect inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că, prin acţiunea în revendicare, reclamanţii au solicitat, în esenţă, obligarea pârâtei Comuna Bran să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bran, Piaţa x, înscris în CF nr. x Braşov, nr. cadastral/nr. top. x şi x - C1, compus din teren şi clădire (cu privire la construcţie invocând accesiunea imobiliară artificială).

Reclamanţii pretind că au dobândit dreptul de proprietate în anul 2018 (dreptul fiind înscris în cartea funciară) de la moştenitorii fostului proprietar tabular şi, respectiv, ca urmare a ieşirii din indiviziune cu numita Polizu Micşuneşti Elerna-Maria, succesoarea defunctului C..

În dovedirea raporturilor juridice, reclamanţii au opus în prezenta cauză aspectele dezlegate prin sentinţa civilă nr. 333/S/25.11.2005 pronunţată în dosarul nr. x/1999 şi prin sentinţa nr. 18/S/2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, precum şi sentinţa nr. 111/S/2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015.

Relativ la sentinţa nr. 18/S/2017 şi la sentinţa nr. 111/S/2016 pronunţate de Tribunalul Braşov, Înalta Curte reţine că intimata Comuna Bran nu poate suporta direct, nemijlocit, obligativitatea efectelor hotărârilor întrucât nu a fost parte în dosarele nr. x/2016 şi nr. y/2015 Însă, în baza principiului opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti faţă de terţi, intimata Comuna Bran este ţinută să respecte cele statuate printr-o hotărâre judecătorească, cel puţin până la momentul la care reuşeşte să demontreze situaţia contrară celei reţinute de o primă instanţă. Astfel, intimata Comuna Bran nu poate ignora efectele sentinţei nr. 18/S/2017 şi sentinţei nr. 111/S/2016, intrate în puterea lucrului judecat, sub pretextul lipsei participării în procesul finalizat prin adoptarea lor, însă, faţă de intimata din prezenta cauză, hotărârile se vor opune cu valoarea unui fapt juridic, susceptibil de dovadă contrară. Această dovadă (contrară) este reprezentată, în cauză, de Decizia nr. 825/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2005.

Pentru aceleaşi considerente nu pot fi primite nici criticile cu privire la incidenţa aspectelor dezlegate prin sentinţa civilă nr. 333/S/25.11.2005 pronunţată de Tribunalul Braşov, cu precizarea că în dosarul nr. x/1999, Comuna Bran a avut calitatea de parte, însă, prin hotărârea pronunţată nu s-a născut un raport juridic obligaţional direct, în contextul în care prin hotărârea invocată de către recurenţi s-a constatat că C. face parte din categoriile exceptate de la naţionalizare, s-a dispus radierea din CF Poarta a dreptului de proprietate a Statului Român asupra imobilului înscris la nr. topo xb, x, iar cererea de intabulare a construcţiei a fost respinsă. De altfel, considerentele Deciziei nr. 825/2015 (pagina 14) analizează (şi) efectele sentinţei civile nr. 333/S/25.11.2005 (dosarul nr. x/2005 fiind, chiar, suspendat până la soluţionarea dosarului nr. x/1999).

Astfel, în mod corect instanţa de apel a valorizat autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor deciziei civile nr. 779Ap/4.11.2014 a Curţii de Apel Braşov, definitivă prin Decizia nr. 825/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere că litigiul s-a purtat între autorii recurenţilor din prezenta cauză şi Comuna Bran, prin Primar. Prin urmare, Înalta Curte are în vedere că recurenţii, în calitate de succesori cu titlu particular (cei care dobândesc bunul de la autor, în speţă, cazul cumpărătorului), suportă efectele hotărârii pronunţate în contradictoriu cu autorii săi.

S-a avut deci în vedere de către instanţa de apel că hotărârea judecătorească, ca act al puterii publice şi rezultat al unei verificări jurisdicţionale realizate de instanţă, se bucură de autoritate de lucru judecat, iar principiul autorităţii de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă odată tranşată de instanţă să nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii, iar, pe de altă parte, ca ceea ce a stabilit o primă instanţă să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanţe ulterioare.

Raportându-se la aceste considerente de drept şi la textele legale incidente (art. 435, art. 431 C. proc. civ.), în ceea ce priveşte efectele hotărârilor judecătoreşti puse în discuţie, Înalta Curte constată că, în mod corect, faţă de obiectul pricinii deduse judecăţii, instanţa de apel a valorificat statuările din cadrul deciziei civile nr. 779Ap/4.11.2014 a Curţii de Apel Braşov, definitivă (irevocabilă) prin Decizia nr. 825/2015.

Astfel, în prezenta cauză se opun cu autoritate de lucru judecat aspectele dezlegate în dosarul nr. x/2005 privind faptul că terenul a aparţinut autorilor recurenţilor şi a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului-Lege nr. 92/1950, că terenul este ocupat de o instituţie de interes public, fiind afectat de amenajări de utilitate publică în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că nu poate fi restituit în natură, iar restituirea poate fi făcută prin acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Recurenţii pretind că nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2005 întrucât, în respectivul dosar "cauza acţiunii a fost dată de Legea nr. 10/2001, stabilindu-se că în temeiul acestei legi nu poate fi restituit în natură terenul", iar în prezenta cauză, întemeiată pe dreptul comun, reclamanţii invocă dreptul lor de proprietate dobândit prin cumpărare.

În raport de prevederile art. 431 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că scopul urmărit prin reglementarea autorităţii de lucru judecat se realizează prin intermediul celor două funcţii diferite ale lucrului judecat, care dau expresie celor două reguli fundamentale potrivit cărora: o acţiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) şi o constatare judecătorească, în sensul de soluţie dată raporturilor deduse judecăţii, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, întrucât ea este prezumată ca fiind expresia adevărului judiciar (res judicata pro veritate accipitur).

Pentru a exista identitate de cauză trebuie să se regăsească acelaşi fundament (act sau fapt juridic ori material) pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin intermediul acţiunii, împreună cu împrejurările care au generat promovarea acţiunii. Or, reclamanţii au introdus acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun în vederea valorificării aceluiaşi drept de proprietate ce a fost dedus judecăţii de către autorii lor, în baza Legii nr. 10/2001, iar în această procedură specială s-a statuat că terenul nu poate fi restituit în natură (autorii fiind îndreptăţiţi la obţinerea măsurilor reparatorii prin echivalent).

În consecinţă, recursul formulat de recurenţii-reclamanţi, deşi susţine o nesocotire şi o interpretare greşită de către instanţa de apel a hotărârilor pronunţate în litigiile anterioare ale părţilor, în realitate, recurenţii procedează la o asemenea contestare şi ignorare a dezlegărilor jurisdicţionale intrate în autoritate de lucru judecat, astfel încât criticile au caracter nefondat.

d) Este nefondată critica subsumată motivului de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la caracterul nelegal al deciziei din apel, dată de modalitatea în care aceasta a reţinut şi a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 555 şi art. 565 C. civ., relativ la faptul că reclamanţii sunt proprietarii tabulari ai terenului.

Cu privire la această critică, Înalta Curte reţine că prevederile art. 565 C. civ. (invocate de recurenţi) trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 900 alin. (1) C. civ., din care rezultă că, dacă dreptul de proprietate asupra unui imobil a fost înscris în cartea funciară, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. În raport de prevederile art. 900 alin. (3) coroborate cu art. 887 alin. (1) C. civ. (fiind incidentă teza "alte cazuri prevăzute de lege"), această prezumţie a fost înlăturată în prezenta cauză prin reţinerea autorităţii de lucru judecat ataşate hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2005, relevante fiind considerentele potrivit cărora terenul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului-Lege nr. 92/1950 şi este afectat de amenajări de utilitate publică în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că nu a fost restituit în patrimoniul autorilor recurenţilor, în procedura specială.

Litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2005 era înscris în cartea funciară inclusiv în anul 2017, respectiv anterior încheierii de către recurenţi a contractului de vânzare-cumpărare din anul 2018 şi a contractului de partaj voluntar din anul 2021, astfel că reclamanţii au cunoscut situaţia juridică a imobilului revendicat- pe care este edificată construcţia-sediul Primăriei Bran, motiv pentru care simpla calitate de proprietari tabulari ai terenului, nu justifică îndeplinirea condiţiei de a fi proprietarul bunului revendicat, în sensul art. 563 C. civ.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nici unul dintre motivele de recurs invocate în cauză nu sunt fondate, instanţa de recurs va respinge, ca nefondat recursul promovat reclamanţii A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1725/AP din 8 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 septembrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.