Decizia nr. 1247/2023 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia I civilă

Şedinţa publică din data de 26 iunie 2023

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 02.06.2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanţii A., B., C. S.R.L. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L. şi H.: 1. obligarea pârâţilor la plata sumei de 450.000 RON pentru fiecare dintre reclamanţi, reprezentând daune morale pentru încălcarea drepturilor morale de autor prevăzute de art. 10 lit. a), b), c) şi d) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, asupra operei de arhitectură "I.", din str. x, imobil înscris în Cartea Funciară nedefinitivă nr. x a Sectorului 2 Bucureşti, număr cadastral provizoriu x; 2. obligarea pârâţilor la plata sumei de 3.952.764 euro, reprezentând daune materiale pentru încălcarea drepturilor patrimoniale de autor prevăzute de art. 12, art. 13 lit. f) şi i) şi art. 84 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, cu privire la opera de arhitectură sus-menţionată; 3. obligarea pârâţilor la publicarea, pe cheltuiala acestora, într-un ziar de largă răspândire, a hotărârii judecătoreşti pronunţate în prezenta cauză, potrivit art. 139 alin. (10) lit. d) din Legea nr. 8/1996; 4. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de litigiul de faţă.

Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 15.04.2015, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia nulităţii parţiale a cererii de chemare în judecată invocată de pârâta F. S.R.L. şi a dispus suspendarea judecăţii, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2010 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, cu motivarea din încheierea menţionată.

Prin decizia civilă nr. 473R/18.05.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis recursul formulat de reclamanţi împotriva încheierii de şedinţă din data de 15.04.2015, a casat în parte încheierea recurată, în ceea ce priveşte măsura suspendării, şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.

Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 07.06.2017, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia perimării cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta F. S.R.L.

Prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din 01.11.2017, tribunalul a încuviinţat pentru toate părţile proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul reclamantei persoană juridică, răspunsul la interogatoriu fiind depus la dosar.

Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 07.03.2018, tribunalul a respins proba cu expertiza tehnică în specialitatea arhitectură şi proba cu expertiza contabilă, ca nefiind concludente, pertinente şi utile cauzei.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1791/17.10.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei C. S.R.L., invocată de pârâţi, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., invocată de pârâţi, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B., invocată de pârâţi, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului D., invocată de pârâţi, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei E. S.R.L., invocată de aceasta, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei F. S.R.L., invocată de aceasta, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei G. S.R.L., invocată de aceasta, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului H., invocată de acesta, ca neîntemeiată, a respins cererea reclamanţilor C. S.R.L., D., A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L. şi H., cu privire la toate capetele de cerere, respectiv obligarea pârâţilor la plata daunelor morale pentru fiecare reclamant, în sumă de 450.000 RON, pentru încălcarea drepturilor morale şi obligarea pârâţilor la plata daunelor materiale în sumă de 3.952.764 euro pentru încălcarea drepturilor patrimoniale, precum şi obligarea pârâţilor la publicarea pe cheltuiala acestora a hotărârii judecătoreşti, într-un ziar de largă răspândire. Tribunalul a obligat reclamanţii la plata cheltuielilor de judecată către pârâta E. S.R.L., în cuantum redus de 985.773,88 RON, şi către pârâta F. S.R.L., în cuantum de redus, de 33.724,73 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin încheierea din 10 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a constatat că transmisiunea calităţii procesuale nu poate opera pentru obligaţiile stabilite prin hotărârea primei instanţe care fac obiectul şi al apelului principal şi al unuia dintre apelurile incidente, cele două părţi rămânând parte în proces în nume propriu. Curtea a constatat că, în toate cazurile, în măsura în care transmisiunea ar fi valabilă şi eficace, se impune a fi păstrate părţile în proces în baza art. 39 alin. (2) din C. proc. civ.. În ceea ce priveşte chestiunea de a şti dacă dreptul de creanţă având ca obiect despăgubirea izvorâtă din încălcarea dreptului moral de autor poate fi sau nu cedat, instanţa a arătat că se va pronunţa prin hotărâre.

De asemenea, Curtea a încuviinţat proba cu înscrisuri, a respins proba cu planşele foto, precum şi proba cu expertiză pentru cuantificarea prejudiciului.

Prin decizia nr. 500A din 26 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a constatat că nu a operat transmisiunea calităţii procesuale active în ceea ce priveşte drepturile de creanţă izvorâte din încălcarea drepturilor morale de autor, a respins excepţia lipsei de interes a apelului principal, ca neîntemeiată; a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A., B., C. S.R.L. şi D. împotriva încheierilor din 21.07.2017 şi 7.03.2018, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 1791/17.10.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Curtea a respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de pârâta E. S.R.L. şi a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâţii G. S.R.L. şi H..

Curtea a admis apelul incident declarat de pârâta F. S.R.L. şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că au fost obligaţi reclamanţii la plata sumei de 67.449,46 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă către pârâta F. S.R.L. Curtea a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Curtea a obligat apelanţii-reclamanţi la plata sumei de 6.000 euro (la care se adaugă TVA) reprezentând cheltuieli de judecată către pârâta G. S.R.L., cu aplicarea art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., şi la plata sumei de 75.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către pârâta E. S.R.L., cu aplicarea art. 451 alin. (2) şi art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

4. Recursurile formulate în cauză.

Recurenţii reclamanţi A. şi C. S.R.L. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 500/21.03.2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a încheierilor premergătoare, solicitând casarea în parte şi, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., trimiterea cauzei instanţei de apel spre o nouă judecată. Recurenţii reclamanţi au solicitat menţinerea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei de interes a apelului principal ca neîntemeiată, menţinerea soluţiei de respingere ca tardiv formulat a apelului incident formulat de E. S.R.L. ca urmare a menţinerii soluţiei de admitere a excepţiei de tardivitate a acestui apel cuprinse în încheierea de şedinţă din 10.02.2021, precum şi menţinerea soluţiei de respingere ca nefondate a apelurilor incidente, cu înlăturarea considerentelor contrare acestei soluţii din cuprinsul deciziei.

În motivarea recursului, recurenţii reclamanţi A. şi C. S.R.L. au expus pe larg situaţia de fapt rezultată din derularea raporturilor contractuale dintre părţi şi dintre acestea şi terţe persoane referitoare la realizarea construcţiei I., din str. x - 4, precum şi la modificările aduse acesteia. De asemenea, recurenţii reclamanţi au expus aspecte referitoare la realizarea lucrărilor de intervenţie pentru înlăturarea efectelor incendiului care a afectat clădirea şi situaţia litigiilor declanşate de pârâta E. S.R.L. pentru angajarea răspunderii proiectanţilor şi executanţilor pentru pretinse vicii de proiectare şi execuţie, precum şi pentru angajarea răspunderii asigurătorului.

În continuare, recurenţii reclamanţi au expus aspecte privind judecata cauzei în primă instanţă, privind criticile şi apărările formulate în faza procesuală a apelului şi au redat dispozitivul deciziei pronunţate de curtea de apel.

Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., considerând că hotărârea nu a fost motivată în acord cu exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, recurenţii reclamanţi au invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi au arătat că motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să exprime în mod neechivoc faptul că aceasta reprezintă rezultatul cercetării judecătoreşti şi a argumentării logico-juridice efectuate în mod nemijlocit de instanţă, iar nu o simplă preluare a susţinerilor şi argumentelor uneia dintre părţile litigiului, nesupuse unei analize proprii a instanţei.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii reclamanţi au susţinut că judecătorul din apel nu a efectuat o cercetare a litigiului sub toate aspectele cu privire la care s-a pronunţat prin hotărârea recurată, ci a preluat necritic, fără propriul filtru al raţionamentului juridic, argumente ale apelanţilor-pârâţi, fără ca instanţa să argumenteze cum a interpretat, în maniera proprie, susţinerile respective şi cum le-a corelat şi analizat în contextul probator administrat, respectiv de ce le-a înlăturat pe cele exprimate în antiteză. Astfel, instanţa de apel a arătat că pârâţii au învederat pertinent că anumite asemănări obiective de soluţii se datorează respectării coordonatelor urbanistice (identice) trasate prin PUZ, respectiv cerinţele privind aliniamente, înălţimi, retrageri. COT (coeficientul de ocupare a terenului), CUT (coeficientul de utilizare a terenului). Recurenţii reclamanţi au arătat că instanţa nu a argumentat respectivele asemănări raportat la coordonatele reţinute, cu indicarea în concret a cerinţelor impuse şi a modului în care modificările făcute au respectat acele cerinţe.

Recurenţii reclamanţi au arătat că, deşi instanţa a constatat că pârâţii G. S.R.L. şi H. au efectuat doar indigenizarea proiectului de arhitectură elaborat de o societate germană, nu a argumentat în niciun fel ce presupune reţinuta "indigenizare" şi de ce această activitate nu se circumscrie în concret faptei ilicite reclamate, cu atât mai mult cu reclamanţii au susţinut coparticiparea ilicită a acestor pârâţi în baza unor elemente concrete, incluzând caracterul ilicit per se al semnăturii de complezenţă, care nu se regăsesc analizate şi înlăturate motivat de instanţa de apel, care doar a preluat pur şi simplu poziţia acestor pârâţi în sensul indigenizării. De asemenea, recurenţii reclamanţi au arătat că afirmaţia instanţei de apel în sensul că autorizaţia de construire a expirat prin neefectuarea lucrărilor, ca urmare a demersurilor judiciare cu efect de obstrucţie iniţiate de apelanta C. S.R.L., a fost preluată ca atare din susţinerile pârâţilor, fără o argumentare proprie din partea instanţei de apel, primele acte ilicite realizându-se chiar înainte de incendiu, cu atât mai devreme de presupusele demersuri ale reclamanţilor.

Recurenţii reclamanţi au arătat că instanţa nu a indicat în vreun fel, printr-un raţionament propriu, care sunt argumentele pentru care repararea prejudiciului nu ar trebui să se realizeze in integrum, ci ar trebui limitată la valoarea propusă de pârâţi, cu atât mai mult cu cât s-a probat că E. S.R.L. a plătit pentru proiectul modificator sume cu mult peste pretenţiile reclamanţilor.

Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în privinţa modului în care instanţa de apel a analizat criticile reclamanţilor vizând încheierea de respingere a recuzării formulate împotriva judecătorului fondului. Recurenţii reclamanţi au considerat că întreaga motivare a instanţei de apel este limitată la prezentarea unor argumente şi ipoteze pur teoretice şi generale referitoare la situaţiile în care s-ar putea reţine sau nu incompatibilitatea magistratului, prezentare limitată oricum la aspectul pur formal al soluţionării de către instanţă a unui incident procedural, fără nicio analiză concretă a motivelor de apel, respectiv a elementelor în raport cu care s-a susţinut în mod efectiv imparţialitatea primei instanţe în cauza dedusă judecăţii. Astfel, motivarea nu face posibilă identificarea raţionamentului instanţei asupra chestiunilor concrete cu care a fost învestită, situaţie în care nu au fost respectate exigenţele impuse de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susţinând încălcarea dreptului la un proces echitabil, lipsa de imparţialitate a instanţei, în acord cu dispoziţiile art. 6, art. 20 şi art. 22 din C. proc. civ.. Din hotărârea recurată transpare în mod regretabil o indiscutabilă lipsă de imparţialitate a instanţei de apel vizibilă prin judecăţi de valoare, aprecieri pătimaşe, fondate pe opinia omului judecător, pe bagajul (vast de altfel) de cunoştinţe non-juridice aplicate în mod subiectiv, care a afectat interpretarea şi aplicarea legii. Recurenţii reclamanţi au arătat că, în cuprinsul hotărârii, se regăsesc numeroase elemente de natură părtinitoare, cu atât mai mult cu cât multe dintre ele erau lipsite de orice miză, respectiv nu prezentau niciun fel de relevanţă din perspectiva unui raţionament juridic aplicabil faţă de limitele învestirii.

Recurenţii reclamanţi au considerat că aspectele invocate rezultă din: utilizarea cu iz peiorativ a sintagmei "operă de artă" în caracterizarea operei; controversele legate de aspectele constructive ale clădirii par a fi extinse asupra întregului subiect de analizat şi prezentate într-o manieră aproape denigratoare la adresa personalităţii autorilor; menţionarea existenţei altor persoane în cartuşul proiectului de arhitectură care nu şi-ar fi asumat demersul judiciar - aspect lipsit de orice relevanţă inclusiv în contextul argumentator al instanţei de apel, reţinut însă pentru a contura un cadru cu o conotaţie negativă în privinţa reclamanţilor; reţinerea lipsei datei certe a contractelor de cesiune de drepturi de autor încheiate între reclamanţi, chestiune despre care se reţine că oricum nu prezenta nicio relevanţă juridică însă conturând orientarea instanţei în sensul unei imagini negative şi de adversitate faţă de reclamanţi; nechemarea în judecată a proiectantului german, în balanţă cu opţiunea reclamanţilor de a se îndrepta împotriva persoanelor fizice şi juridice române, deşi chiar instanţa de apel reţine că nu exista o astfel de obligaţie procesuală, instanţa de apel poziţionându-se însă şi de această dată într-o situaţie de adversitate faţă de reclamanţi şi de părtinire faţă de pârâţii G.

şi H.; reţinerea unei pretinse culpe a reclamanţilor îndeosebi la punerea în operă a proiectului - în condiţiile în care instanţa de apel reţine că nu este chemată să facă o atare analiză a culpei, şi totuşi o face cu încălcarea gravă a autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti care a exclus-o, reţinere al cărei scop este evident acela de a crea aparenţa unui pretins context conflictual preexistent între părţi, pus de instanţa de apel în culpa reclamanţilor şi care ar îndreptăţi pârâţii la nesocotirea dreptului de autor prin nesolicitarea acordului arhitecţilor iniţiali pentru modificarea operei;

întreaga expunere a instanţei de apel este circumscrisă ideii că, atât timp cât reclamanţii au încasat un onorariu pentru serviciile prestate, este nerezonabil să mai aibă pretenţii derivate din dreptul lor de autor - reţinere cu conotaţie generală negativă în privinţa reclamanţilor, dincolo de interpretarea greşită a legii - pretenţii cu privire la care oricum instanţa de apel se pronunţă a fi prea mari; pretinsa exercitare abuzivă a dreptului de autor, prezentată iniţial în mod ipotetic, dar apoi asociată în mod expres cu însăşi cererea reclamanţilor prin care s-ar pretinde o sumă nejustificat de mare; analiza originalităţii, în cadrul căreia modul în care reclamanţii, autorii operei şi singurii în măsură în atare situaţie să încerce a explica viziunea lor creatoare (premiată multiplu în mediile elitiste ale arhitecturii) este prezentată în mod depreciativ şi ostentativ; critica adusă modului în care reclamanţii au furnizat lămuririle pretinse chiar de către instanţa de apel; consideraţii pătimaşe asupra modului în care autorii au perceput impactul modificărilor aduse operei fără acordul lor (minor versus magistral, eşuare categorică, modificări samavolnice); consideraţii absolut subiective asupra modului în care reclamanţii şi-au imaginat inclusiv modificarea operei ce s-ar fi impus ca urmare a incendiului (şi absolut firească din partea acestora în contextul în care clădirea exprima rodul creativităţii, personalităţii şi viziunii lor creatoare şi pe care, la fel de firesc, aceştia doresc ca opera lor să o exprime în continuare), instanţa de apel ducând totul într-o zonă comercială şi de interese financiare care i-ar caracteriza pe reclamanţi în demersurile lor vizând dreptul lor de autor.

Recurenţii reclamanţi au arătat că numeroase exprimări din hotărârea recurată se îndepărtează de un ton neutru şi imparţial, în sensul că reclamanţii "se pretind", "sunt în realitate ofensaţi", "se plâng".

Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., rezultând din încălcarea normelor de procedură vizând calificarea probelor; refuzul de a primi în materialul probator planşele ilustrate cerute tocmai de către instanţă; fundamentarea unor concluzii la fel de părtinitoare tocmai pe aceste probe. Recurenţii reclamanţi au arătat că, în şedinţă publică, instanţa de apel a solicitat apelanţilor reclamanţi lămuriri cu privire la diferenţele reclamante ale celor două proiecte de arhitectură în discuţie şi a solicitat acestora să ilustreze aceste diferenţe într-o manieră care să exprime vătămarea expresiei lor artistice "pe înţelesul unui profan"; faţă de această solicitare a instanţei, la termenul de judecată din 21.10.2020, apelanţii-reclamanţi au depus planşe foto în acest sens. În şedinţa de la termenul de judecată din 10.02.2021, instanţa de apel a respins din probatoriu planşele foto conţinând lămuririle solicitate chiar de instanţa de apel cu motivarea că acestea "nu sunt mijloace materiale de probă şi nici înscrisuri". În continuare, Curtea a dispus că acestea vor rămâne la dosarul cauzei exclusiv pentru un eventual control judiciar. Dincolo de însăşi revenirea nemotivată, în acord cu exigenţele impuse de art. 259 din C. proc. civ., asupra unei probe pe care o ordonase să fie depusă la dosarul cauzei, o apreciase ca fiind necesară în soluţionarea cauzei, instanţa de apel a încălcat normele de procedură vizând probele în procesul civil, reţinând că planşele foto depuse nu ar fi mijloace de probă în sensul C. proc. civ. - încălcare circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurenţii reclamanţi au invocat art. 265 şi art. 341 alin. (2) din C. proc. civ. şi au considerat că, indiferent de calificarea pe care instanţa de apel o putea da planşelor foto depuse la dosarul cauzei, respectiv asimilarea lor înscrisurilor reglementate de art. 265 din C. proc. civ. ori mijloacelor materiale de probă conform art. 341 alin. (2) din C. proc. civ., este dincolo de orice îndoială că nu exista niciun temei legal pentru a refuza primirea acestei probe prin prisma argumentului că aceasta nu ar fi prevăzută de C. proc. civ.

Recurenţii reclamanţi au arătat că instanţa de apel, prin hotărârea recurată, îşi sprijină o parte din considerente (cele criticate pentru părtinire) tocmai pe aceste probe - "laude excesive" ale reclamanţilor, "materiale de prezentare elogioasă", aceste considerente intrând în contradicţie cu cele care susţinuseră neprimirea probei la dosar, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenţii reclamanţi au arătat că se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. şi soluţia instanţei de apel de a înlătura aceste planşe foto din probatoriul în apel, faţă de nerespectarea dispoziţiilor art. 259 din C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel se pronunţase deja cu privire la necesitatea şi utilitatea planşelor foto prezentate de apelanţii-reclamanţi, din perspectiva informaţiilor urmărit a fi prezentate, solicitând ea însăşi lămuriri cu privire la modificările operei şi ilustrări ale modificărilor reclamante.

Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susţinând că stabilirea contextului prelitigios, dar şi analiza originalităţii operei prin aplicarea unor filtre de ordin estetic s-a realizat pe baza unor aprecieri cu înaltă componentă de tehnicitate care exced în mod firesc limitărilor date de specializarea juridică. Hotărârea recurată a nesocotit normele care reglementează limitele analizei instanţei de judecată prin raportare la specializarea juridică a magistratului, acesta intrând în realitate într-o zonă de analiză care impune deţinerea unor cunoştinţe de specialitate în domenii de tehnică şi arhitectură care depăşesc în mod raţional sfera unei chiar şi foarte bogate culturi generale a magistratului, domenii în care sunt suverani specialiştii licenţiaţi ale căror concluzii, dacă le aprecia necesare, ar fi trebuit să le pretindă instanţa de apel în stabilirea situaţiei de fapt şi soluţionarea pricinii.

Recurenţii reclamanţi au precizat că motivul de recurs nu vizează solicitarea de reanalizare a situaţiei de fapt stabilite prin hotărârea recurată prin reevaluarea în acest scop a probelor, ci sunt avute în vedere două ipoteze care se circumscriu acestui motiv de recurs: depăşirea specializării juridice a instanţei în stabilirea situaţiei de fapt conform pct. II. 1 si VIII. din hotărârea recurată, care este în esenţă rezultatul unor aprecieri cu înaltă componentă de tehnicitate pe care însă magistratul le face şi cărora le dă efecte juridice prin stabilirea unor elemente esenţiale ale situaţiei de fapt în raport de care soluţionează apelul - cu încălcarea autorităţii de lucru judecat (fie ea şi provizorie) a hotărârii pronunţate în litigiul al cărui obiect îl reprezenta culpa în propagarea incendiului şi faţă de care se tranşase definitiv că nu poate fi reţinută o dependenţă în soluţionarea litigiului privind drepturi de autor; depăşirea specializării juridice a instanţei în analiza originalităţii operei conform pct. VI din hotărârea recurată, care este în esenţă rezultatul unor aprecieri de ordin estetic şi arhitectural, ce depăşesc sfera firească în care se poate recunoaşte ca s-ar putea manifesta marja de apreciere a instanţei în analiza originalităţii, magistratul substituindu-se astfel specialiştilor în domeniul estetic şi arhitectural, chiar ajungând la o concluzie contradictorie elitiştilor din domeniul criticii de arhitectură, care au premiat opera în cauză.

Recurenţii reclamanţi au considerat că statuările privind efectele incendiului cauzate de culpa reclamanţilor reprezintă rezultatul unor intepretări ale unor expertize extrajudiciare comandate chiar de către pârâţi, rezultat contrar concluziilor instanţei de judecată chemate să le analizeze şi contrar elementelor de probatoriu administrat de reclamanţi - fără ca instanţa de apel să prezinte un raţionament care să justifice înlăturarea probatoriului contrar, cu răsturnarea prezumţiei de autoritate de lucru judecat.

Recurenţii reclamanţi au subliniat că, dată fiind tranşarea definitivă a lipsei de relevanţă a chestiunilor privind aspectele tehnice în analizarea încălcărilor specifice proprietăţii intelectuale, aceste elemente de probatoriu nici măcar nu au mai făcut obiectul dezbaterilor sau a apărărilor din partea reclamanţilor în apel, reţinerea lor în decizia recurată ducând în această manieră la o vătămare a dreptului la apărare. Astfel, cu autoritate de lucru judecat Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, prin decizia nr. 473R/18.05.2016 pronunţată în soluţionarea recursului formulat împotriva soluţiei de suspendare a judecăţii dispuse de prima instanţă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., nu o chestiune pur formală, după cum în mod greşit instanţa de apel a interpretat, ci o analiză care vizează însăşi relaţia între cele două chestiuni puse în discuţie - dreptul de autor pe de-o parte, şi răspunderea delictuală faţă de modalitatea de execuţie, pe de altă parte, şi care nu pot fi excluse din sfera limitelor statuate pentru cursul soluţionării cauzei.

Prin hotărârea recurată, se reţine că planşele foto aflate la dosarul cauzei (spre exemplu, f. x şi urm., vol. III dosar fond) ca şi datele de notorietate publică (art. 255 alin. (2) din C. proc. civ.) relevă gravele consecinţe ale incendiului, care a afectat masiv faţada, finisajele şi instalaţiile interioare; instanţa de apel a avut în vedere expertiza extrajudiciară întocmită de expert J. şi a reţinut că faţada nu corespunde actualelor norme de protecţie la foc şi nu era şi nu este posibilă refacerea ei conform proiectului iniţial precum şi faptul că s-a constatat o soluţie parţial incorectă de delimitare a clădirii de altă clădire învecinată, preexistentă.

De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere raportul tehnic final întocmit de societatea K. S.R.L. pentru a reţine că elementele de faţadă sunt deteriorate şi nu pot fi refolosite, precum şi pentru a reţine caracterul necorespunzător al materialelor, inclusiv al sticlei folosite, fiind detaliate o seamă de alte soluţii tehnice care trebuie reconsiderate în vederea reautorizării. Expertiza efectuată de experţi germani pentru asigurător detaliază în mod amplu suprafeţele şi materialele afectate de incendiu şi recomandă măsuri concrete pentru etapa renovării clădirii, inclusiv soluţii tehnice şi materiale diferite.

Recurenţii reclamanţi au arătat că instanţa de apel a reţinut că, inclusiv raportul de expertiză tehnică aflat la f. x şi urm., vol. I bis dosar fond, relevă cu claritate atât necesitatea unor intervenţii de amploare asupra structurii de rezistenţă, prin cămăşuirea cu beton armat a stâlpilor metalici sau inserarea unor grinzi-amortizor suplimentare (diagonale - fila x; pentru detalii, a se vedea vol. IV dosar fond), cât şi necesitatea înlocuirii elementelor de faţadă. De asemenea, prin raportul experţilor germani L. s-a reţinut pertinent că 70 % din faţada vestică, 100 % din faţada sudică şi 50 % din faţada nordică, precum şi totalitatea interioarelor etajelor 3-19 sunt afectate, restul interioarelor fiind afectate parţial.

Recurenţii reclamanţi au arătat că instanţa de apel a concluzionat că, faţă de amploarea intervenţiilor necesare, trebuie în orice caz judecat a fi legitim interesul proprietarului actual al clădirii de refacere a elementelor de faţadă în acord cu noile concepţii, cerinţe, standarde dar şi cu propriile sale opţiuni estetice, aceasta fiind o transformare permisă de scopul utilizării permise de autor, în sensul art. 35 lit. c) din Legea drepturilor de autor.

Recurenţii reclamanţi au susţinut că apărările lor, respectiv trimiterile la elementele de probatoriu în susţinerea acestora, în sensul că probatoriul preluat de instanţa de apel din apărările pârâţilor nu susţin ipoteza reţinută a consecinţelor pe care incendiul le-a avut în privinţa stării clădirii şi nici a acţiunilor/intervenţiilor asupra clădirii care s-ar fi impus faţă de starea clădirii post incendiu, au rămas neanalizate de instanţa de apel. În măsura în care instanţa ar fi apelat la probatorii adecvate tehnicităţii puse în discuţie ar fi putut să facă o evaluare cât mai justă, inclusiv a expertizelor extrajudiciare menţionate în analiza sa. Clădirea, deşi afectată parţial de incendiu, ar putea fi folosită ca orice clădire în această situaţie. Incendiul produs în noaptea 26/27 iunie 2009 a durat, potrivit rapoartelor ISU, circa trei ore şi jumătate şi, în ciuda unor disfuncţionalităţi ale personalului de administrare şi ale unor sisteme ale clădirii, oricum în sarcina proprietarului, clădirea M. a rezistat foarte bine, efectele incendiului nefiind nici pe departe pe atât de devastatoare pe cât au pretins pârâţii şi au reţinut instanţele.

Recurenţii reclamanţi au arătat că elementele de probatoriu reţinute de instanţa de apel au fost înlăturate de instanţa învestită cu pretenţiile formulate de proprietarul operei edificate şi împotriva reclamanţilor tocmai pentru că sunt contrazise de rapoartele ISU şi expertizele depuse la dosarul de fond. Singura nefuncţionalitate a clădirii în urma incendiului a fost reprezentată de faptul că imobilul a fost afectat de fum, funingine şi apă, neputând fi ocupat în condiţii corespunzătoare de către chiriaşi. Conform rapoartelor ISU, parapeţii cu rol de protecţie au funcţionat, incendiul neextinzându-se de la un nivel la altul; nu s-a produs cedarea structurii faţadei. De asemenea, în ceea ce priveşte structura de rezistenţă nu s-au înregistrat avarii, protecţia la foc cu material Tecresa sau vopsea intumescentă aplicată la diagonale comportându-se în parametrii proiectaţi. De asemenea, opera edificată a păstrat elementele definitorii ce caracterizează viziunea arhitecturală a proiectului iniţial. Aşadar, în urma incendiului, clădirea şi-a păstrat întreaga structură la nivelul tuturor etajelor sale, structura de rezistenţă nu a fost afectată, lifturile de care aceasta dispune sunt în stare de funcţionare, aspecte ce pot fi constatate printr-o banală cercetare la fata locului. Totuşi, concluziile instanţei de apel contrazic realitatea. După aproape 10 ani de la incendiu, în lipsa oricăror alte intervenţii realizate asupra clădirii decât cele de punere în siguranţă efectuate imediat după incendiu, clădirea se află în aceeaşi stare, există şi în prezent în acelaşi stadiu, nu s-a dezintegrat, nu s-au desprins părţi din aceasta, nu s-a prăbuşit, în tot ori în parte, nu s-a ruinat.

Recurenţii reclamanţi au arătat că, în baza unor elemente şi aprecieri ce implică în mod evident un grad de tehnicitate ridicat, instanţa de apel a procedat la o vastă analiză a celor două proiecte de arhitectură puse în discuţie, a modificărilor reclamate, a caracteristicilor tehnice ale acestora, a esteticii şi funcţionalităţii proiectelor, şi mai cu seamă ale proiectului modificator din 2012, a planşelor şi pieselor comparative ale celor două proiecte, a modificărilor aduse volumetriei, a elementelor faţadei, elementelor ornamentale-utilitare, a panourilor de sticlă, precum şi a consecinţelor unor atare modificări şi elemente tehnice.

De asemenea, făcând o analiză de înaltă tehnicitate, instanţa de apel se pronunţă cu privire la modificările volumetrice ale proiectului modificator, în sensul că acestea ar fi unele minore, prin raportare la o analiză pur formală şi clar în necunoştinţă de cauză a suprafeţelor suplimentare de la nivelul fiecărui etaj, fără a înţelege contextul şi impactul acestora în volumetria clădirii, aşa cum acestea au fost argumentate de reclamanţi prin prisma pregătirii lor profesionale. În acelaşi mod, fără a avea specializarea necesară, tehnică, arhitecturală, estetică, instanţa de apel se pronunţă şi în ceea ce priveşte efectele înlăturării elementelor ornamental-utilitare orizontale cu funcţia de parasolar, ducând chiar în derizoriu viziunea artistică arhitecturală a autorilor expusă tocmai pentru a argumenta modul în care conceperea şi utilizarea acestora reflectă viziunea lor, reflectând o preluare tematică de la clădiri emblematice ale Bucureştiului anilor ’30 - ’40, precum şi în ceea ce priveşte modificarea gradului de opacitate a ferestrelor a căror transparenţă a fost gândită de autori în mod voit pentru a asigura o legătură şi intercomunicare a spaţiilor interioare între ele şi cu exteriorul totodată, instanţa concluzionând însă că modificările ar fi minore, de ordin tehnic şi estetic deopotrivă.

Recurenţii reclamanţi au considerat că, în aceeaşi linie argumentatoare a depăşirii specializării juridice a instanţei, se înscrie şi analiza şi statuarea instanţei de apel în sensul că înlăturarea parasolarelor nu ar modifica în niciun fel volumetria interioară ori a faţadelor şi că nici nu ar exista modificări în privinţa suprafeţelor vitrate, placarea cu piatră, reducerea volumetriei de la nivelul de intrare, toate fiind opţiuni raţional posibile şi neprejudiciabile pentru estetica clădirii, deşi problema reclamată nu a fost şi nu putea fi în sensul că opera modificată ar fi mai frumoasă ori mai urâtă, tocmai pentru că protecţia dreptului de autor nu intervine pe criterii de estetică.

Lămurirea aspectelor pe care instanţa s-a pronunţat în sensul celor mai sus-menţionate necesita cunoştinţe de specialitate în domeniul tehnic şi arhitectural şi, tocmai de aceea, legea prevede posibilitatea instanţei de a dispune efectuarea unei expertize în domeniile specializate. Fără a pune în discuţie cunoştinţele vaste ale magistratului în orice domeniu de interes pentru acesta, doar un raport de expertiză întocmit de un expert în domeniul respectiv prezintă garanţii de exactitate şi de utilizare a ultimelor date ale ştiinţei în domeniul său de activitate iar, pe de altă parte, raportul de expertiză prezintă avantajul de a fi discutat în contradictoriu de către părţi şi supus unui control efectiv în sistemul căilor de atac.

Recurenţii reclamanţi au considerat că aceeaşi încălcare a limitelor specializării juridice a instanţei este aplicabilă şi analizei pe care instanţa de apel a făcut-o în privinţa originalităţii operei de arhitectură (Pct. VI din hotărârea recurată); dincolo de elementele ce ţin de însăşi încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 în analiza originalităţii şi a însăşi limitelor învestirii şi contradicţiei dintre aceste considerente şi dispozitiv (toate aceste aspecte fiind invocate distinct ca motive de nelegalitate prin recurs), recurenţii reclamanţi au considerat că analiza originalităţii operei s-a făcut de către instanţa de apel în afara limitelor şi criteriilor de apreciere pe care legiuitorul le recunoaşte magistratului în aprecierea originalităţii.

Făra a nega că analiza originalităţii operei este un atribut al instanţei de judecată, recurenţii reclamanţi au arătat că această apreciere trebuie să fie bazată pe criterii obiective de apreciere a originalităţii, fără a se putea intepreta că judecătorul este chemat să facă o analiză specifică criticii în arhitectură, respectiv să aprecieze estetica arhitecturală.

Instanţa de fond a procedat la evaluarea şi reţinerea originalităţii operei prin raportare la elemente de creaţie specifice autorilor, aşa cum aceştia le-au avut în vedere la momentul la care au imaginat şi au creat această operă, prin îmbinarea şi alăturarea unor elemente care poate privite în mod singular ar putea să se înscrie într-o sferă a normalului, însă tocmai maniera de alăturare şi folosire a acestora a dat naştere unui produs compact original, rezultat din gândirea şi realizarea unor anumite spaţii ale construcţiei pentru a răspunde viziunii creatoare specifice, particulare autorilor.

Recurenţii reclamanţi au considerat că este important faptul că instanţa de fond a reţinut şi recunoaşterea de care opera reclamanţilor s-a bucurat în mediul profesional, aşadar tocmai în rândul specialiştilor în domeniu.

Instanţa de apel a schimbat considerentele privind originalitatea - ca şi condiţie de fond a acţiunii - prin raportare la elemente şi aprecieri ce exced criteriilor practicii şi inclusiv criteriilor prin prisma jurisprudenţei invocate prin hotărârea recurată, respectiv criterii de ordin estetic, utilitar, funcţional. Deşi, într-un singur paragraf, a reţinut originalitatea operei confirmând în parte un argument al primei instanţe - în sensul existenţei originalităţii date de îmbinarea diferitelor elemente avute în vedere de autori - instanţa de apel a modificat profund vătămător pentru reclamanţi considerentele primei instanţe, reţinând existenta unei originalităţii "reduse" corelativ căreia a reţinut şi o "reducere" neprevăzută de lege a drepturilor de autor.

Concluzia instanţei de apel în sensul confirmării caracterului utilitar, funcţional şi economic al operei edificate a primit în mod contrar logicii arhitecturale o conotaţie negativă, apreciindu-se că această situaţie califică opera ca nefiind circumscrisă noţiunii de "operă de artă" ce ar emana din concepţia originală a proiectantului general, intangibilă pentru cerinţele, gusturile şi constrângerile beneficiarului, ci dimpotrivă. Mai mult, confirmarea scopului utilitar şi funcţional al operei de arhitectură, scop intrinsec celei mai mari majorităţi a operelor de arhitectură, a fost greşit apreciată de instanţa de apel ca deschizând posibilitatea pentru judecătorul chemat să protejeze creaţia intelectuală să se raporteze la considerente de ordin estetic.

Recurenţii reclamanţi au susţinut că analiza originalităţii s-a făcut de către instanţa de apel în afara criteriilor conturate jurisprudenţial şi doctrinar şi cu depăşirea limitelor de competenţă şi specializare a magistratului, exprimându-se într-o critică în arhitectură care este în contradicţie de altfel şi cu opinia exprimată de specialişti în domeniu, cu recunoaşterea de care opera s-a bucurat în mediul profesional al arhitecturii.

Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând o contradicţie între considerentele hotărârii recurate şi dispozitivul acesteia constând în aceea că, deşi au fost respinse apelurile pârâţilor, singurul apel admis fiind cu referire limitată la chestiunea cheltuielilor de judecată, condiţiile acţiunii de fond au fost schimbate devaforabil reclamanţilor, una dintre condiţii referindu-se la originalitatea operei. Potrivit dispoziţiilor legale mai sus menţionate, hotărârea este casabilă dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie, însă în dispozitiv instanţa a pronunţat o soluţie contrară.

Recurenţii reclamanţi au arătat că, în speţă, contradicţiile există între considerente, a căror analiză denotă înrăutăţirea situaţiei apelanţilor-reclamanţi în baza unei "achiesări" a instanţei de apel la susţinerile pârâţilor, a căror cale de atac a fost însă respinsă conform dipozitivului hotărârii recurate, şi dispozitiv. Din această perspectivă, recurenţii reclamanţi au precizat că au în vedere considerentele ce nu sprijină soluţia de respingere a apelurilor cu privire la: originalitate, sfera persoanelor a căror vinovăţie ar putea fi reţinută, calitatea de autor. Astfel, considerentele hotărârii privitoare la originalitatea operei, condiţie de fond a acţiunii principale, în raport de care se poate reţine sau nu însăşi existenţa protecţiei, sunt opuse celor reţinute de Tribunalul Bucureşti, exprimând o agravare a situaţiei apelanţilor-reclamanţi în calea de atac, în contextul în care apelurile incidente criticând soluţia primei instanţe care a reţinut originalitatea operei au fost respinse de instanţa de apel ca nefondate.

Recurenţii reclamanţi au arătat că prima instanţă, printr-o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor legale în materia dreptului de autor şi ancorând într-o realitate pertinentă şi obiectivă criteriile conturate de lege şi de practica în domeniu cu privire la analiza originalităţii operei de arhitectură a reţinut că opera în cauză îndeplineşte condiţia originalităţii de natură să îi asigure protecţia prevăzută de lege. Instanţa de fond a ţinut seama în special de faptul că opera realizată este expresia personalităţii autorilor şi a spiritului lor creator, faţă de modul în care diferite elemente componente având o anumită semnificaţie şi o anumită coerenţă în viziunea autorilor au fost îmbinate pentru crearea unui tot unitar care exprimă amprenta personalităţii lor. De asemenea, prima instanţă a dat eficienţă, în mod obiectiv şi cu respectarea specializării necesare într-un domeniu precum cel arhitectural, recunoaşterii de care opera s-a bucurat în chiar mediul profesional specific, nelăsând însă ca propria opinie personală să transpară în vreun fel în cadrul hotărârii pronunţate ca influenţând analiza făcută. Opinia personală, subiectivă, nu poate constitui un criteriu prin care o instanţă, chemată să se pronunţe în materia respectării şi asigurării protecţiei dreptului de autor, să îşi fundamenteze raţionamentul juridic.

Recurenţii reclamanţi au arătat că instanţa de apel a calificat toate argumentele şi prezentările autorilor cu privire la opera lor, aceştia fiind singurii în măsură să poată oferi explicaţii asupra modului în care au văzut, gândit, simţit creaţia, a ceea ce au intenţionat a transmite prin realizarea operei lor, ca fiind laude excesive, prezentări elogioase exagerate, subiectivism exacerbat, ducând în esenţă întregul efort şi spirit creator al autorilor în derizoriu, inclusiv sub aspectul prejudicierii onoarei şi reputaţiei lor, aşa cum autorii au perceput-o în mod direct şi indisolubil faţă de afectarea operei lor, conducând la statuarea faptului că în cauză nu am vorbi despre o "operă de artă" (din nou, o sintagmă folosită cu iz peiorativ), că originalitatea operei ar fi una redusă, modestă, cel mult medie.

Recurenţii reclamanţi au considerat că această analiză, tinzând la "ştirbirea" originalităţii operei şi a însăşi onoarei profesionale a reclamanţilor, este una care reprezintă o manifestare a opiniei estetice a omului judecător, dar care înrăutăţeşte în mod evident situaţia reclamanţilor faţă de cele câştigate în faţa primei instanţe şi fără corespondent în dispozitivul hotărârii - elemente ce susţin încălcarea principiului imparţialităţii instanţei şi al dreptului la un proces echitabil şi nelegalitatea în consecinţă a hotărârii astfel pronunţate, cât şi nelegalitatea hotărârii derivând în sine din contradicţia existentă între considerente şi dispozitiv.

Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând că instanţa de apel a interpretat greşit Legea nr. 8/1996 în sensul că, în situaţia operelor de arhitectură, originalitatea ar trebui demonstrată prin raportare la considerente estetice, asupra cărora instanţa de apel s-a şi pronunţat cu încălcarea limitării date de specializarea juridică; fără a pune în discuţie nivelul de cunoştinţe şi simţul estetic, judecătorul nu se poate substitui criticului în arhitectură, de unde şi motivul de casare cuprins în pct. 5 din art. 488 din C. proc. civ., din cauza "utilităţii pregnante" specifice operelor de arhitectură.

Recurenţii reclamanţi au arătat că, analizând originalitatea operei, instanţa de apel a reţinut că, în cazul operelor de arhitectură, caracterul lor pronunţat funcţional face ca originalitatea să se reflecte în opţiuni estetice care, în cazul clădirilor cu destinaţie utilitară, au mai degrabă un caracter complementar şi uneori chiar rezidual. Această manieră de apreciere a originalităţii operei de arhitectură este expresia unei interpretări greşite a Legii nr. 8/1996, în contra literei şi a spiritului acesteia care este unul de încurajare a creaţiei şi de recunoaştere a protecţiei acesteia, iar nu de excludere de la protecţie, dar şi a esenţei arhitecturii. Astfel, este esenţial a se reţine că Legea nr. 8/1996 recunoaşte în mod expres opera de arhitectură ca obiect al dreptului de autor, iar pe de altă parte, realizarea unei opere de arhitectură implică în mod indisolubil, prin însăşi natura sa, doi factori esenţiali ce ţin de proiectarea unei clădiri - Forma şi Funcţia. Funcţionalitatea este cel mai important aspect al proiectării unei clădiri, la fel de important ca forma clădirii sau estetica, arhitectura îmbinând în mod armonios şi indisolubil aceste două elemente. Arhitectura în sine este arta sau practica de a proiecta şi construi structuri şi în special cele locuibile, funcţionale, funcţionalitatea fiind aşadar de esenţa arhitecturii.

Prin urmare, protecţia dreptului de autor în privinţa unei opere de arhitectură nu se poate analiza nici prin separarea celor doi factori, nici prin plasarea unuia mai presus decât celălalt şi nici prin anihilarea unuia în raport de celălalt, întrucât în acest fel s-ar ajunge practic la limitarea nejustificată a criteriilor în raport de care se poate stabili existenţa protecţiei dreptului de autor în arhitectură şi chiar la înlăturarea protecţiei, aspect evident neurmărit de legiuitor, care a înţeles să recunoască în mod expres protecţia dreptului de autor în cazul operei de arhitectură.

Or, analiza instanţei de apel separă în mod nepermis cele două elemente intrinseci ale operei de arhitectură - funcţionalitate şi estetică şi, mai mult, reţine că, dată fiind existenţa funcţionalităţii, originalitatea, în scopul recunoaşterii protecţiei dreptului de autor, se limitează la opţiunile estetice pe care le şi cataloghează ca având caracter complementar, rezidual chiar. Printr-o astfel de intepretare a legii, instanţa de apel introduce criterii şi limitări suplimentare în ceea ce priveşte analiza protecţiei dreptului de autor al operelor de arhitectură.

Această abordare a instanţei de apel este contradictorie chiar şi argumentelor de ordin general şi jurisprudenţial pe care însăşi instanţa de apel le invocă în hotărârea recurată, în sensul că "originalitatea trebuie deosebită de o judecată de valoare cu caracter estetic, chiar dacă ea nu este străină de estetic în sine" şi în sensul că, aşa cum s-a reţinut întemeiat în jurisprudenţă "nu instanţele sunt chemate sa judece dacă o operă este frumoasă sau urâtă, dacă este banală sau inedită, dacă este utilă sau inutilă, sau dacă alegerile cu caracter estetic sunt inspirate sau nu" - or, analiza făcută şi motivarea expusă în continuare cu referire la opera de arhitectură ce face obiectul cauzei este tocmai în sensul contrar celor invocate la nivel jurisprudenţial. Astfel, deşi invocă aceste principii conturate în practică în analiza originalităţii operei de arhitectură, în realitate, instanţa de apel procedează tocmai în contra acestora şi reţine că, dat fiind caracterul covârşitor utilitar, funcţional şi economic al clădirii, nu poate fi vorba despre o "operă de artă".

Prin urmare, a reţine că un caracter utilitar şi funcţional al clădirii îi diminuează sau anihilează acesteia latura creatoare, viziunea arhitecturală exprimată în clădirea respectivă, este contrar nu numai normelor legale prin care legiuitorul a urmărit în mod expres să recunoască protecţia dreptului de autor în arhitectură, dar şi esenţei arhitecturii ca modalitate de exprimare inclusiv a spiritului creator, alături de utilitatea şi funcţionalitatea în sine a obiectului proiectării. Recurenţii reclamanţi au invocat Cauza C - 683/17 Cofemel - Sociedade de Vestuârio S.A. împotriva G - Star Raw CV şi au arătat că nu este justificată excluderea a priori a obiectelor de artă din sfera protecţiei dreptului de autor numai din cauza caracterului lor (deopotrivă) funcţional. În jurisprudenţa naţională cât şi internaţională s-a conturat practica în sensul că originalitatea unei opere de arhitectură nu derivă neapărat din elementele folosite luate separat, ci din modul în care acestea au fost alăturate şi îmbinate prin prisma viziunii personale a autorului, care poartă amprenta personalităţii şi spiritului creator al autorului, o operă neputând fi analizată prin separarea şi analiza separată a elementelor sale componente, în niciun caz subsumate caracterului utilitar sau funcţionalităţii clădirii, ci prin raportare la ceea ce ea reprezintă, exprimă şi reuşeşte să transmită în ansamblul său, tocmai din perspectiva rezultatului obţinut în urma activităţii creatoare a autorilor.

Recurenţii reclamanţi au invocat Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 11.06.2020 în Cauza C - 833/1S în care s-a statuat că un obiect utilitar, precum o bicicletă în respectiva cauză, poate fi protejat prin dreptul de autor.

Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. susţinând interpretarea greşită a Legii nr. 8/1996 sub aspectul instituirii unor grade de originalitate şi, respectiv, de protecţie a operei. Statuările instanţei de apel sunt rezultatul unei adăugări la Legea nr. 8/1996 sub aspectul criteriilor pe care legiuitorul a înţeles să le reglementeze pentru recunoaşterea protecţiei dreptului de autor, instanţa de apel instituind diferite de originalitate şi de protecţie a dreptului de autor - distincţii pe care însă nici legea nu le prevede, şi nici jurisprudenţa nu le consacră. Criteriul existenţei unei creaţii intelectuale proprii autorului permite să se facă distincţie între obiectele care pot fi protejate prin dreptul de autor şi cele care nu intră în sfera protecţiei sale. Totuşi, criteriul menţionat, pe care Curtea l-a denumit şi "criteriul originalităţii", constituie totodată cerinţa maximă care poate fi impusă de statele membre pentru a beneficia de protecţia prin dreptul de autor, independent de valoarea artistică a obiectului în cauză.

Recurenţii reclamanţi au invocat Hotărârea Painer în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că dreptul de autor nu se poate aplica decât în cazul unei opere, "care este originală, fiind o creaţie intelectuală proprie a autorului său", în sensul că "reflectă personalitatea acestuia", şi că "din momentul în care s-a verificat că fotografia portret în cauză prezintă calitatea unei opere originale, protecţia acesteia nu este mai redusă decât protecţia de care beneficiază orice altă operă" (paragraful 99, Hotărâre). Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu a admis că ar exista grade de originalitate mai mici sau mai mari, în funcţie de categoria căreia îi aparţine o creaţie intelectuală originală, nici că ar exista grade de protecţie juridică mai mici sau mai mari.

Recurenţii reclamanţi au mai menţionat că, în cauza Cofemel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că, în Directiva 2001/29, nu există niciun element care să poată constitui temeiul unei distincţii în privinţa nivelului de protecţie a operelor de artă aplicată în funcţie de valoarea lor artistică, arătând că eventuala libertate acordată în acest sens statelor membre în virtutea articolului 17 din Directiva 98/71 nu ar putea fi recunoscută decât în ceea ce priveşte desenele şi modelele industriale, neexistând niciun temei pentru a o extinde în cazul dreptului de autor.

Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. în sensul că, în privinţa calităţii de autor, s-a creat reclamanţilor o situaţie mai grea decât la fond. Din perspectiva calităţii de autor ce trebuia analizată în privinţa reclamanţilor, analiză circumscrisă atât calităţii procesuale, cât şi ca element de fond al acţiunii în pretenţii faţă de încălcarea dreptului de autor reclamată, nu prezintă absolut nicio relevanţă împrejurarea că opera a fost eventual creată şi cu contribuţia altor persoane şi cu atât mai puţin faptul că acestea nu s-au adresat instanţei cu privire la dreptul lor de autor. În egală măsură, în sfera analizei calităţii procesuale active a C. S.R.L., instanţa de apel a făcut o analiză (oricum eronată) a mai multor contracte, concluzionând, în privinţa atribuţiilor pe care C. S.R.L. şi le-ar fi asumat cu privire la proiectul M., inclusiv în sensul că, la întocmirea detaliilor de execuţie pentru faţadă, C. S.R.L. ar fi fost doar consultată. Recurenţii reclamanţi au considerat că toate aceste statuări ale instanţei de apel, reţinute în analiza calităţii procesuale active a reclamanţilor şi convergând în realitate spre o "ştirbire" a misiunii C. S.R.L. în calitate de proiectant iniţial, susţin contradicţia existentă între aceste considerente şi dispozitivul de respingere a apelurilor pârâţilor, implicit sub aspectul calităţii de autor.

Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ. sub aspectul interpretării greşite a dispoziţiilor legale, art. 11 din Legea nr. 8/1996 şi art. 1391 alin. (3) din C. civ., în sensul interdicţiei cesiunii drepturilor litigioase vizând drepturile patrimoniale aferente încălcării drepturilor morale de autor. Dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 8/1996 nu sunt incidente în situaţia cesiunii drepturilor litigioase intervenite în cauza dedusă judecăţii, în condiţiile în care acest text de lege vizează, instituind în mod indubitabil o interdicţie în acest sens, renunţarea ori înstrăinarea drepturilor morale înseşi iar nu pretenţii litigioase derivând din încălcarea acestora. Prin contractul de cesiune a drepturilor litigioase invocat în cauză, părţile contractante nu au dispus în niciun fel cu privire la drepturile morale de autor, aspect pe care instanţa de apel l-a şi reţinut de altfel, după cum rezultă în mod expres din chiar conţinutul contractului de cesiune.

Recurenţii reclamanţi au arătat că obiectul cesiunii în discuţie, astfel cum a fost definit de părţi, este reprezentat de un drept patrimonial, respectiv de dreptul la despăgubire evaluabil în bani şi evaluat de părţi la suma de 450.000 RON pentru fiecare dintre cedenţi. Drepturile patrimoniale cesionate îşi au izvorul în răspunderea delictuală a pârâtelor care sunt acuzate că şi-au încălcat obligaţiile care le incumbau faţă de aceste drepturi, ele fac obiectul unui litigiu, astfel că devin drepturi litigioase, a căror cesiune nu este interzisă. Dispoziţiile art. 1391 alin. (3) din C. civ. au fost interpretate şi aplicate în mod greşit de prima instanţă şi cu privire la dreptul la despăgubire pretins pentru încălcarea dreptului moral de autor, acesta fiind limitat exclusiv la drepturile la care se referă articolul 1391 în primul său alineat, respectiv despăgubiri în caz de vătămare a integrităţii corporale ori a sănătăţii, dar nu şi la dreptul moral de autor ca parte a sferei drepturilor personalităţii. Art. 1653 din C. civ. prevede în alin. (3) că dreptul este litigios dacă există un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau întinderea sa. Aşadar, chiar dacă însăşi existenţa lui nu este stabilită, acesta poate face obiectului unui transfer, aceste dispoziţii neavând reglementate în mod expres limitări ori excluderi care să permită aplicabilitatea art. 1391 alin. (3) din C. civ.

Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 8/1996 în sensul limitării drepturilor de autor ale arhitectului faţă de realizarea operei la comandă, plata serviciului şi executarea clădirii. Recurenţii reclamanţi au considerat că hotărârea încalcă prevederile contractuale care stipulează neechivoc în sensul recunoaşterii dreptului de autor inclusiv sub aspectul asumării obligativităţii proprietarului material să obţină acordul proprietarului intelectual pentru orice modificare dorit a fi adusă operei de arhitectură. Raţionamentul instanţei de apel privind limitarea prerogativelor dreptului de autor asupra operei în aşa fel încât proprietarul clădirii să-şi exercite mai departe nestânjenit şi necondiţionat propriul său drept de proprietate asupra construcţiei edificate prezintă deficienţe majore cel puţin sub două aspecte: dreptul de autor nu este limitat în niciun fel, în mod implicit, prin executarea contractului de prestări servicii de arhitectură - întocmirea proiectului de arhitectură şi executarea construcţiei; raportul dintre dreptul de autor şi dreptul de proprietate nu poate implica limitarea absolută a dreptului de autor. Recurenţii reclamanţi au precizat că prima chestiune este circumscrisă în cele ce urmează criticii de nelegalitate antamate la acest capitol, a doua chestiune urmând a fi tratată într-un capitol distinct tot în sfera art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că o atare statuare a instanţei contravine în mod fundamental normei legale privind dreptul de autor şi protecţia acestuia.

Recurenţii reclamanţi au arătat că Legea nr. 184/2001 reglementează organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect şi prevede, la art. 20 lit. d), dreptul arhitectului de a introduce în contractul încheiat cu clientul, de obicei beneficiar al proiectului, clauze privind protecţia dreptului de autor. În cazul în care în contractul de proiectare nu exista clauze în legătură cu drepturile de autor ale arhitectului, atunci înseamnă că drepturile de autor asupra proiectului de arhitectură au rămas ale arhitectului, atât drepturile patrimoniale pe care le poate exploata conform Legii nr. 8/1996, cât şi drepturile morale. Recurenţii reclamanţi au arătat că, şi dacă ar fi asimila contractul de proiectare cu un contract de comandă a unei opere viitoare, conform art. 46 din Legea nr. 8/1996, într-un astfel de contract de comandă, în lipsa unei clauze contrare, drepturile patrimoniale aparţin autorului.

Prin urmare, prevederile Legii nr. 8/1996 referitoare la cesiunea drepturilor de autor şi însăşi raţiunea legii de a asigura protecţia autorului în mod prioritar contrazic statuarea instanţei de apel în sensul că încheierea contractului dintre beneficiar şi arhitect implică, chiar şi tacit, o limitare a prerogativelor dreptului de autor care l-ar îndreptăţi pe proprietar să îşi exercite în mod nestânjenit şi necondiţionat propriul drept de proprietate. Interpretarea instanţei de apel duce la încălcarea normei, a literei şi mai ales a spiritului Legii nr. 8/1996, reduce practic activitatea arhitectului exclusiv la aspectele tehnice, la elementele circumscrise oricărui alt serviciu, anihilând total latura creatoare a activităţii arhitectului.

Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând încălcarea Legii nr. 8/1996 şi a dispoziţiilor art. 1270 din C. civ. sub aspectul dreptului moral de autor al reclamanţilor la respectarea integrităţii operei şi de a se opune modificării acesteia, drept consacrat de părţi şi contractual. Dreptul autorului de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa, reglementat de art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996, este un drept moral care exprimă practic dreptul conferit artistului de a veghea activ asupra integrităţii creaţiei sale artistice şi este un instrument menit să asigure perenitate operei şi care, totodată, înlătură posibilitatea ca personalitatea artistică a autorului să fie percepută distorsionat, ca rezultat al modificărilor pe care terţii le aduc operei sale. Încălcarea acestui drept a fost reţinută în practică în cazuri multiple şi diverse, recurenţii reclamanţi invocând în acest sens jurisprudenţa franceză şi belgiană.

Încălcarea acestui drept trebuie obligatoriu reţinută în cazul unei modificări aduse operei, a unei intruziuni în universul operei şi al artistului, fiind vorba despre o atingere adusă spiritului operei chiar şi atunci când nu este o modificare de natură materială asupra operei. Recurenţii reclamanţi au susţinut că este greşită alăturarea condiţiei prejudicierii onoarei şi reputaţiei inclusiv componentei de a pretinde respectarea integrităţii operei, astfel cum rezultă şi din interpretarea gramaticală a textului: propoziţia condiţională "dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa" este subordonată sintagmelor "oricărei modificări" şi "oricărei atingeri", nu şi celei referitoare la respectarea integrităţii operei.

Recurenţii reclamanţi au considerat că este contrară Legii nr. 8/1996 şi pretinsa încetare/transmitere/renunţare la dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune modificării operei, în cazul operei la comandă, odată cu realizarea operei, contrar măcar prevederilor contractuale. Astfel, dreptul moral de autor reglementat de art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996 nu a încetat ca urmare a faptului ca arhitectul a realizat opera la comanda beneficiarului şi a încasat un preţ pentru serviciile prestate. Concluzia instanţei de apel este contrară tocmai convenţiei părţilor care au înţeles ca, prin contractul de servicii arhitecturale, să stipuleze în mod expres în sensul recunoaşterii dreptului de autor al arhitecţilor proiectanţi şi al păstrării acestora de către arhitecţi. Prin art. 5.1. din contractul nr. x/02.04.1998 încheiat între N. S.R.L. în calitate de proprietar şi C. S.R.L. în calitate de Arhitect/Proiectant General, părţile contractante au convenit că toate desenele, specificaţiile şi orice alte documente întocmite de arhitect pentru acest proiect vor fi utilizate doar pentru acest proiect, că arhitectul este autorul acestora şi că va păstra toate drepturile, inclusiv dreptul de autor. De asemenea, prin aceeaşi clauză, părţile au convenit în mod expres că proprietarul sau terţii nu vor utiliza documentele elaborate de arhitect pentru alte proiecte sau pentru finalizări ale proiectului de către alţii.

Pe de altă parte, şi dacă s-ar reţine opinia potrivit căreia dreptul la integritatea operei şi de a se opune modificărilor şi atingerilor, în întregul său, ar fi condiţionat de dovada prejudicierii onoarei şi reputaţiei autorului, chiar şi această condiţie este îndeplinită în cauză, contrar celor reţinute de instanţa de apel. Prejudicierea reclamanţilor prin încălcarea drepturilor de autor s-a produs printr-un complex de fapte ilicite, prejudiciere care trebuie analizată din perspectiva circumstanţelor factuale care au însoţit opera de arhitectură în discuţie din punct de vedere istoric, dar şi a apărărilor formulate de pârâţi în prezenta cauză în justificarea încălcărilor reclamate.

Nu poate rămâne neanalizat efortul enorm al pârâţilor de a contesta însăşi existenţa vreunei protecţii în temeiul Legii nr. 8/1996, de a nega însăşi existenţa unei forme concrete de exprimare, capacitatea operei de a trezi emoţie în ochii privitorilor, până la argumente agresiv de tranşante privind lipsa totală a originalităţii. Pârâţii au ales să ignore notificarea în vederea respectării drepturilor de autor, dar au înţeles să coopteze şi pe reclamanta persoana juridică în litigiul privind viciile clădirii. În acest fel, pârâţii şi-au asigurat situaţia litigioasă preexistentă angajării unui alt arhitect pentru modificările de adus operei, situaţie îmbrăţişată greşit de instanţa de fond şi de apel ca temei al soluţiei de exonerare de răspundere.

Recurenţii reclamanţi au arătat că, prin încălcarea tuturor componentelor drepturilor de autor, au fost afectate onoarea şi reputaţia lor, negându-se public atât calitatea de autor, cât şi valoarea artistică a operei asupra căreia, cu nepăsare şi lipsă de responsabilitate, s-a intervenit ilicit, viziunea arhitecturală a autorilor asupra proiectului fiind înlăturată prin modificările aduse.

Recurenţii reclamanţi au arătat că, dacă li s-ar fi permis apărarea ideii de nealterare a clădirii şi reconstruirea acesteia conform operei iniţiale, li s-ar fi permis reabilitarea numelui lor şi a ideii ce plana în spaţiul public - lansate tocmai de pârâţi - a vinovăţiei arhitecţilor la producerea incendiului - aspect contrazis însă de instanţele de judecată.

Calitatea reclamanţilor de autori ai operei M. a fost făcută publică şi recunoscută ca atare în mediul profesional în care aceştia activează şi publicului larg; opera M. este inclusă în portofoliul reclamanţilor şi astfel, abilităţile, experienţa şi capacităţile lor creatoare sunt recunoscute inclusiv prin prisma acestei creaţii care a contribuit la formarea recunoaşterii, onoarei şi reputaţiei acestora. Opera M. a fost prezentată de reclamanţi în cadrul a numeroase şi importante evenimente de specialitate (Anuala de arhitectură, Festivalul de Arhitectură de la Barcelona, în reviste de specialitate, premii acordate în arhitectură) în cadrul cărora s-a recunoscut nu numai calitatea acestora de autori, dar şi valoarea arhitecturală a acestei opere care rămâne una reprezentativă în domeniu, care defineşte valoarea şi reputaţia reclamanţilor în calitate de arhitecţi. Reclamanţii sunt renumiţi pentru această creaţie, numele lor este legat de această operă, iar asupra operei lor, pârâţii au intervenit, au modificat opera, au alterat viziunea creatoare arhitecturală a reclamanţilor, fără acordul lor, ingerinţă care afectează în mod evident reputaţia acestora, cu atât mai mult cu cât pârâţii pretind a fi realizat o operă nouă pe care aceştia şi-o arogă ca atare, o includ în propriul palmares şi îşi formează reputaţia şi prestigiul profesional în baza acesteia, deşi "creaţia" pârâţilor este în fapt opera M. modificată.

Tocmai de aceea, modificarea operei reclamanţilor, fără acordul acestora şi fără a da posibilitatea creării unui cadru care să nu mai afecteze onoarea şi reputaţia profesională a acestora a condus la crearea şi menţinerea unui prejudiciu continuu, care să se finalizeze cu o negare şi cu o blamare a calităţilor profesionale ale reclamanţilor. Reclamanţii se bucurau de o carieră profesională ireproşabilă, fiind autori a numeroase opere edificate în Bucureşti şi în ţară, care se bucură de recunoaşterea calităţii şi valorii acestora, au o mare expunere publică, consecinţele negative suferite de reclamanţi fiind unele evidente şi greu de reparat.

Recurenţii reclamanţi au mai arătat că opoziţia lor la modificarea în forma propusă de proiectul de reabilitare şi început a fi executată în baza autorizaţiei de construire din 2012 este justificată de principiile după care se ghidează în exercitarea profesiei, principalul fiind cel al legalităţii. Recurenţii reclamanţi au apreciat că reputaţia lor profesională ar fi afectată faţă de chiar încălcarea prevederilor urbanistice, menţionând că, în acest sens, au formulat o cerere de anulare a autorizaţiei de construire nr. x/2012 ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, cerere respinsă din argumente procedurale, privind lipsa de interes, iar nu pe fond. Proiectul de autorizare aduce o serie de modificări prin care se încalcă reglementările urbanistice ale zonei, aceste modificări fiind fără expresie arhitecturală şi fără a mai asigura aceeaşi transparenţă.

Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 8/1996 în privinţa limitării dreptului de autor în raport cu prerogativele dreptului de proprietate. Instanţa de apel a reţinut că principala chestiune care trebuie dezlegată în speţă este raportul dintre prerogativele conferite autorului unei opere de arhitectură de Legea nr. 8/1996 şi prerogativele proprietarului clădirii materializate ca urmare a executării operei. Recurenţii reclamanţi au arătat că toată argumentaţia instanţei de apel dezvoltată la pct. V din hotărâre este în esenţă o înşiruire de argumente, premisa contrazicând însă argumentaţia. Deşi analiza pleacă de la ideea că "instanţele sunt ţinute să realizeze o punere în balanţă echitabilă a intereselor în conflict", argumentând mai departe că dreptul de autor nu limitează în niciun fel prerogativele dreptului de proprietate, faţă de împrejurarea că o atare limitare nu este prevăzută de Legea nr. 8/1996, continuă în sensul că, prin natura sa, convenţia de servicii arhitecturale implică transferul drepturilor patrimoniale (şi chiar morale) de autor odată ce s-a primit plata serviciilor de arhitectură şi mai departe, reţinând că singura prerogativă rezervată autorului este de a se opune folosirii proiectului său de arhitectură pentru o altă construcţie decât cea care a făcut obiectul contractului, mai exact pentru un alt amplasament pe care s-ar construi încă o clădire după acelaşi proiect.

Prin greşita intepretare a Legii nr. 8/1996, întreaga construcţie juridică a instanţei de apel este exprimată în esenţă în sensul că: în mod indiscutabil C. civ. accentuează caracterul absolut, exclusiv şi perpetuu al dreptului de proprietate asupra bunurilor corporale iar eventualele limite ale prerogativelor dreptului de proprietate trebuie să rezulte expres din lege, convenţie sau hotărâre judecătorească, potrivit art. 602 şi următoarele din C. civ., iar Legea nr. 8/1996 nu cuprinde nicio dispoziţie care să permită concluzia, directă sau indirectă, că titularul dreptului de autor asupra operei de arhitectură ar avea cea mai mică îndreptăţire să condiţioneze exercitarea prerogativelor de dispoziţie materială asupra imobilului finalizat de un acord cu privire la utilizarea proiectului de arhitectură iniţial ori cu privire la modificarea operei arhitecturale înseşi. Acest raţionament este unul care contravine în mod fundamental dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, precum şi însuşi dreptului de autor care este înlăturat în privinţa operelor de arhitectură.

Recurenţii reclamanţi au arătat că limitarea prerogativelor dreptului de proprietate în cadrul raportului său cu dreptul de autor este unanim recunoscută în întreaga doctrină şi jurisprudenţă naţională şi internaţională, limitare ce se bazează tocmai pe dispoziţiile legale care reglementează dreptul de autor şi care, prin ele însele, determină această limitare, absolut firească faţă de coexistenţa celor două drepturi şi de imperativul respectării protecţiei dreptului de autor pe care legiuitorul, contrar opiniei greşite a instanţei de apel, nu l-a reglementat a înceta odată ce bunul în care s-a materializat procesul creator intră în proprietatea unei alte persoane, nici măcar în contextul în care vorbim despre o operă făcută la comandă.

Drepturile artistului asupra creaţiei sale vin în concurenţă cu drepturile proprietarului asupra operei, iar aceasta este o consecinţă firească a realităţii, mai ales în cazul operelor de arhitectură exprimate sub formă de construcţii, care nu poate fi însă înţeleasă şi apreciată ca o paralizare totală a dreptului de autor, ci dimpotrivă; prin reglementarea acestuia în forma exprimată prin Legea nr. 8/1996, dar şi la nivel internaţional - Convenţia de la Berna, directive UE, este evident că legiuitorul a urmărit să asigure o protecţie dreptului de autor care nu încetează odată ce opera sa a ajuns în proprietatea unei alte persoane ci, dimpotrivă, coexistă, şi limitele de acţiune ale celor două drepturi se întrepătrund şi condiţionează reciproc.

Contrar celor reţinute de instanţele de fond, nu sunt incidente situaţiile de excepţie în care nu ar fi necesar acordul autorului, respectiv: cele prevăzute de art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 - modificarea justificată pentru scopuri de siguranţă publică, în condiţiile în care punerea în siguranţă s-a realizat încă din anul 2009, în sfera autorizaţiilor de construire emise în regim de urgenţă în acest sens, iar modificările aduse de pârâţi nu sunt sub nicio formă circumscrise necesităţii asigurării siguranţei publice, ci reprezintă exclusiv modificări determinate de opţiunile economice şi comerciale ale proprietarului - dovadă în acest sens fiind inclusiv faptul că aceste modificări nu au fost implementate asupra clădirii nici după 10 ani, iar clădirea este şi astăzi "în picioare", integral, în depline condiţii de siguranţă publică; cele prevăzute de art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996 - modificarea impusă de scopul utilizării permise de autor, în condiţiile în care clădirea este utilizabilă fără a fi necesară modificarea propusă. Aşadar, nu orice transformare este permisă câtă vreme se respectă scopul utilizării, ci numai acea operaţiune de transformare despre care se dovedeşte că este imperios necesară întrucât scopul utilizării nu poate fi atins altfel.

Recurenţii reclamanţi au criticat statuarea instanţei de apel în sensul că singura ipoteză în care, eventual, în dreptul românesc s-ar putea reţine o reală interferenţă între dreptul moral al arhitectului şi cel de proprietate privată asupra clădirii este cea a unor clădiri care alcătuiesc în sine o operă de artă care eclipsează net funcţia utilitară a clădirii, instanţa exemplificând Vila Minovici, Palatul Cantacuzino (ori Parcul Guell, Casele Battio sau Vicens realizate de Antonio Gaudi) - chestiuni reţinut a fi cu totul diferite de situaţia în litigiu. Această interpretare se bazează pe existenţa unor grade diferite de protecţie, în funcţie de grade diferite de originalitate - criterii pe care însă Legea nr. 8/1996 nu le reglementează şi care nu pot fi ca atare reţinute în anihilarea dreptului de autor. Dacă opera este recunoscută ca fiind originală, ea se bucură de protecţia dreptului de autor, ca oricare altă operă originală; în mod evident, nu poate pretinde a se recunoaşte dreptul de autor doar în cazul Gaudi, Mozart sau al altor creatori a căror notorietate este indiscutabilă şi pentru un nivel elementar de cunoştinţe şi cultură generală.

Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând interpretarea greşită a art. 7, 10, 12, 13, 33, 84 din Legea nr. 8/1996 privind statuările referitoare la epuizarea drepturilor de autor, încălcarea drepturilor de autor şi limitarea/excluderea posibilităţii autorilor de exercitare în viitor a drepturilor lor de autor. Modalitatea în care instanţa de apel a analizat reclamarea încălcării tuturor drepturilor de autor în cauză exprimă interpretarea eronată a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, argumentarea instanţei de apel, circumscrisă unei ipoteze a epuizării dreptului moral de arhitect la prima exercitare ori faţă de neexercitarea acestuia până la momentul analizei instanţei paralizând practic orice posibilitate a reclamanţilor chiar de a se putea prelava în viitor de drepturile lor de autor, anilihând în esenţă însăşi existenţa acestor drepturi. Faptele ilicite ale pârâţilor încalcă dreptul de autor - care trebuie văzut ca un drept unitar, componentele patrimoniale şi morale ale acestui drept fiind în mod eronat disociate, analizate ca drepturi cu existenţă autonomă, respectiv chiar înlăturate.

Recurenţii reclamanţi au arătat că, în privinţa dreptului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică, instanţa a reţinut că acesta ar fi fost exercitat prin contractarea lucrării iniţiale şi epuizat prin edificarea operei de arhitectură aduse în materialitatea ei la cunoştinţa publică, dar şi prin expunerea proiectului în cazul diferitelor bienale şi expoziţii de arhitectură şi că în niciun caz nu se poate pretinde că acest drept este pus în discuţie în cazul realizării unui proiect arhitectural modificator al construcţiei iniţiale. Aceasta abordare este greşită - sigur că în privinţa proiectului iniţial autorii şi-au exercitat acest drept, însă încălcarea a fost reclamantă în contextul în care pârâţii au realizat un proiect de modificare a operei reclamanţilor, proiect pe care l-au înregistrat la autorităţile publice în vederea emiterii autorizaţiei de construire, fiind adus astfel la cunoştinţa publică, şi care reflectă în mare parte opera iniţială a reclamanţilor. În orice comunicare publică, proiectul ce poartă în realitate asupra operei reclamanţilor, menţionează acum numele G. şi H., aspect ce afectează în mod evident dreptul reclamanţilor de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică.

Recurenţii reclamanţi au arătat că esenţa încălcării reclamate - fapta ilicită a pârâţilor - a fost complet ignorată în optica instanţei de apel care disociază în mod categoric două opere - opera reclamanţilor şi opera ulterioară (modificată), deşi ceea ce este fundamental a se reţine este tocmai faptul că modificarea înglobează în mod covârşitor opera reclamanţilor, pe care o modifică.

În mod greşit instanţa de apel a reţinut că, odată construită opera, dreptul analizat încetează şi orice modificare ulterioară a operei este în esenţă o operă complet distinctă ce nu mai poate pune în discuţie dreptul autorului iniţial, ipoteză lipsită de fundament, negând însăşi existenţa şi raţiunea dreptului de autor.

În ceea ce priveşte dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, instanţa de apel a reţinut că acesta vizează exclusiv opera iniţială, neputând fi pus în discuţie în privinţa proiectului modificator care nu mai trebuie să îi menţioneze pe arhitecţii iniţiali. Opera materializată - clădirea M. - există şi va exista în viitor iar această operă are un autor, calitate care în mod evident aparţine şi trebuie recunoscută în privinţa reclamanţilor. Nu se poate accepta ideea că preluarea operei într-un proiect ulterior modificator conduce la încetarea dreptului de autor al autorului iniţial şi că opera M., aşa cum va exista ea în viitor, va fi recunoscută ca fiind opera pârâţilor arhitecţi - este o ipoteză ce contravine grav principiilor în materia dreptului de autor încălcat în mod evident în privinţa reclamanţilor.

În acest context, analiza chestiunii privitoare la dreptul arhitectului de a-i fi înscris numele pe clădirile realizate de acesta s-a făcut în mod greşit prin raportare la o pretinsă inexistenţă a pretenţiei reclamanţilor în sensul că numele lor a fost înscris pe opera edificată şi că pârâţii ar fi înlăturat o atare menţiune. Recurenţii reclamanţi au susţinut că, tocmai în virtutea dreptului lor de autor, ar fi îndreptăţiţi să solicite înscrierea numelui lor pe opera edificată, iar modul în care instanţa a analizat cauza împiedică orice manifestare în viitor a unui atare drept. Nu era obligatoriu ca această menţionare să se facă la momentul edificării, putând fi pretinsă de arhitect oricând pe durata protecţiei, or încălcarea dreptului de autor a făcut ca această componentă nici să nu mai poată fi pretinsă în viitor, ceea ce susţine tocmai încălcarea dreptului pretins.

În ceea ce priveşte dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică, instanţa de apel a reţinut că, în măsura în care s-ar putea reţine compatibilitatea acestuia cu operele de arhitectură, aceasta ar putea viza cel mult proiectul iniţial, nu şi cel modificator. Dacă în virtutea dreptului la paternitate autorul poate pretinde recunoaşterea calităţii de autor, în baza dreptului la nume, nu există temei pentru a exclude aplicabilitatea acestui drept în materie de arhitectură - excludere care nici nu a fost motivată de instanţa de apel. Pe de altă parte, în teza subsidiară a reţinerii compatibilităţii sale cu opera de arhitectură, din nou instanţa de apel interpretează în mod eronat dispoziţiile legale privind dreptul de autor, pe care îl anihilează complet.

Recurenţii reclamanţi au arătat că autorul unei opere de arhitectură aflate sub protecţia Legii nr. 8/1996 are şi dreptul de a retracta opera, conform art. 10 lit. e). Instanţa de apel reţine că acest drept nu ar fi aplicabil în speţă. Legislaţia naţională prevede o singură excepţie de la regula retractării, respectiv în situaţia reglementată de art. 77 alin. (3) care se referă la programele pentru calculatoare. Legiuitorul a reglementat o limitare a acestuia în ipoteza exercitării acestui drept sub forma "distrugerii" unei structuri arhitecturale în dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 8/1996. Limitarea, de strictă intepretare, se referă la condiţionarea distrugerii de neexercitarea dreptului de a primi opera la costul materialelor, în situaţia exercitării limitându-se dreptul autorului la a primi fotografii ale operei şi de a primi reproducerea proiectelor.

Recurenţii reclamanţi au susţinut că, în acest context argumentator ce ţine de însăşi reglementarea legală expresă a acestui drept, este nelegală concluzia instanţei de apel în sensul că acest drept nu ar fost exercitat niciodată de reclamanţi faţă de pârâţi, care nu au notificat niciodată pârâta E. în sensul că solicită demolarea clădirii, nesocotind faptul că pretenţia dedusă judecăţii este că fapta ilicită reclamată a dus şi la anihilarea acestei componente a dreptului de autor, având în vedere că în viitor acestea nu ar putea fi vreodată exercitate.

Din modalitatea în care instanţa de apel a analizat incidenţa şi încălcarea drepturilor morale de autor rezultă concepţia acesteia în sensul că dreptul de autor s-a epuizat odată ce a fost exercitat la un moment dat sau chiar pentru că nu ar fi fost exercitat (până la data analizei instanţei - cum s-a pronunţat instanţa de apel în privinţa dreptului moral de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor cu referire la menţionarea numelui autorului pe clădirea edificată). O astfel de situaţie nu poate fi primită în soluţionarea unei cauze care reclamă încălcarea dreptului de autor şi bazată pe însăşi protecţia recunoscută autorului, raţiunea instanţei de apel fiind expresia unei interpretări profund eronate a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, în contra scopului acesteia şi a naturii şi esenţei dreptului de autor.

Recurenţii reclamanţi au arătat că Legea nr. 8/1996 a înţeles să recunoască dreptul moral de autor, având conţinutul prevăzut de art. 10, ca un complex de drepturi strâns legate de personalitatea autorului, expresie juridică a legăturii dintre operă şi creatorul acesteia, cu posibilitatea exercitării pe durată nelimitată (unele chiar şi după moartea autorului, de moştenitorii acestuia ori de organismul de gestiune colectivă - art. 11 alin. (2) şi chiar să statueze un regim juridic specific în sensul imposibilităţii autorului de a înstrăina ori renunţa la drepturile morale - art. 11 alin. (1). Or, în acest context, dacă s-ar admite raţionamentul instanţei de apel în sensul că dreptul moral de autor încetează, se epuizează odată ce a fost exercitat, înseamnă a anihila complet însăşi existenţa dreptului de autor şi raţiunea legii care l-a văzut în mod indubitabil ca un drept perpetuu şi permanent, în considerarea celor de mai sus.

În ceea ce priveşte dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică, în mod greşit instanţa de apel a considerat că acest drept ar fi încetat odată ce clădirea a fost edificată, în contextul în care opera în forma materializată a clădirii edificate se bucură de protecţie inclusiv (sau chiar mai ales) după comunicarea publică, iar autorul are şi după acest moment dreptul de a decide cel puţin în ce (altă) modalitate aceasta mai poate fi adusă la cunoştinţa publică.

Faptul că dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor, inclusiv prin manifestarea acestuia în sensul dreptului autorului de a-i fi menţionat numele inscripţionat pe clădire nu a fost exercitat la un anumit moment pe parcursul existenţei clădirii nu epuizează dreptul. Nici componenta dreptului moral constând în dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică nu se poate considera epuizată odată cu aducerea operei la cunoştinţa publică, pentru că oricând autorul poate decide să modifice sub ce nume aceasta este publică.

Dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa, implică prin el însuşi continuitate.

Recurenţii reclamanţi au considerat că interpretarea instanţei de apel este greşită şi contrară dispoziţiilor Legii nr. 8/1996; ea este deopotrivă greşită întrucât derivă într-o oarecare măsură şi din disocierea şi tratarea absolut distinctă şi nejustificată a operei reclamanţilor pe de-o parte şi a proiectului modificator pe de altă parte - exprimată prin ideea că drepturile autorilor pot viza numai opera iniţială, iar nu şi modificarea - în contextul în care proiectul modificator vizează chiar opera reclamanţilor şi tocmai modificarea a fost reclamată ca încălcare.

Deşi principalul demers al pârâţilor s-a referit la modificarea operei - proiect de arhitectură şi operă edificată, cel mai la îndemână de încadrat în sfera art. 10 lit. d) şi art. 8485 din Legea nr. 8/1996, şi reţinând şi cele de mai sus, complexitatea faptei ilicite demonstrează extinderea ei în paliere diverse apte să aducă atingere şi care au adus în mod efectiv atingere tuturor componentelor drepturilor de autor atât morale, cât şi materiale - aspecte ignorate în mod fundamental de instanţa de apel: proiectul - opera aparţinând reclamanţilor a fost divulgat cel puţin către proiectanţi de specialitate, către instituţiile avizatoare, către autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire, prin alăturarea sa la proiectul modificator de reabilitare a operei edificate, într-o manieră neacceptată (nici măcar cunoscută) de reclamanţi, prin înlăturarea şi uzurparea calităţii de autor a acestora. Recurenţii reclamanţi au arătat că, în măsura în care ar fi fost întrebaţi şi li s-ar fi permis exercitarea dreptului de divulgare, în contextul existent al controverselor istorice legate de istoricul construcţiei clădirii, al efectelor incendiului, al normelor de urbanism a căror transpunere s-a realizat cu amprenta personală care reflectă abordarea lor artistică, cu siguranţa ar fi ales să procedeze la o divulgare în acord cu viziunea lor asupra creaţiei arhitecturale, de exemplu, astfel după cum s-a enunţat deja prin cererea de apel, prin trimitere la legendele pasărilor mitice longevive, care posedă proprietatea de autoincendiere periodică şi regenerarea din propria cenuşă.

Recurenţii reclamanţi au arătat că pârâţii au expus public atât opera reclamanţilor cât şi proiectul modificat, în cadrul procedurii de elaborare a modificărilor fiind implicaţi o serie de agenţii imobiliare, finanţatori, specialişti, proiectanţi şi verificatori ai operei modificate şi a modificărilor la aceasta, precum şi în cadrul procedurii de avizare şi autorizare în vederea obţinerii autorizaţiei de construire nr. x/2012. În niciuna dintre comunicările efectuate de către pârăţi, respectiv cu proiectanţii de specialitate, cu verificatorii de proiecte, cu antreprenorii şi, nu în ultimul rând, cu autorităţile publice, nu a fost menţionat numele reclamanţilor persoane fizice care ar fi trebuit să apară ca arhitecţi ai operei originare. Încălcarea dreptului la paternitate şi la nume trebuie înţeleasă (ca încălcare şi ca prejudiciu al faptei) şi prin raportare la consecinţele acestor încălcări - niciuna dintre componentele dreptului de autor nu va mai putea fi exercitată în viitor faţă de operă - proiect sau operă edificată, cu un exemplu expus prin cererea de apel ilustrativ - o vitoare expoziţie de arhitectură; în intenţia de a exercita aducerea la cunoştinţa publicului atât reclamanţii, cât şi pârâţii îşi vor disputa probabil partenitatea asupra acestei opere, atât opera iniţială, cât şi modificările acesteia, modificări ce au fost efectuate fără autorizare din partea autorilor iniţiali.

Recurenţii reclamanţi au arătat că şi prerogativele patrimoniale au fost încălcate în cauza de faţă prin fapta ilicită a pârâţilor, pentru argumentele expuse anterior.

Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., faţă de contradicţia existentă între considerentele hotărârii recurate şi dispozitivul acesteia cu privire la sfera persoanelor a căror vinovăţie ar putea fi reţinută. Instanţa de apel reţine că nu persoanele chemate în judecată ar putea fi ţinute răspunzătoare - elemente care au fost invocate de apelanţii pârâţi, chiar dacă circumscrise excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, şi pe care, deşi instanţa de apel le-a îmbrăţişat, nu le-a dat eficienţa şi corespondentul firesc în dispozitivul hotărârii pronunţate.

Recurenţii reclamanţi au arătat că, în privinţa apelanţilor-pârâţi G. şi H., instanţa de apel a modificat în integralitate hotărârea primei instanţe, reţinând ca aceştia nu ar putea răspunde niciodată pentru modificarea operei (în teza subsidiară a acceptării dreptului la recunoaşterea integrităţii şi a existenţei restului de componente de drept de autor) câtă vreme ar fi efectuat "doar indigenizarea" proiectului de arhitectură elaborat de o societate germană nechemată în judecată. Aspectul nechemării în judecată a societăţii germane nu a fost pus în discuţia părţilor, astfel că reclamanţii nu au avut posibilitatea să îşi formuleze apărări cu privire la acest aspect. Proiectul de arhitectură realizat pentru modificarea, reabilitarea clădirii, operei M. a fost comunicat public prin îndeplinirea procedurilor privind autorizarea acestuia (depus la autorităţile competente - PMB) sub semnătura, în cartuşul proiectului, a pârâţilor H./G..

Recurenţii reclamanţi au considerat că, faţă de normele care reglementează profesia de arhitect, nu se poate reţine că activitatea pârâţilor G. şi H. ar fi limitată la una de "indigenizare" şi care ar fi doar o chestiune pur formală ci, dimpotrivă, proiectul de arhitectură îşi produce efecte juridice specifice conform legislaţiei române sub semnătura acestora şi este apt să producă aceste efecte juridice exclusiv sub semnătura unui arhitect român, în speţă, pârâţii, care îşi asumă, în România şi conform legislaţiei din România, obligaţiile aferente întocmirii proiectului, societatea din Germania neavând niciun fel de obligaţii şi responsabilitate în acest cadru.

De asemenea, dincolo de faptul că semnătura pârâţilor în cartuşul proiectului de arhitectură produce efecte juridice prevăzute de lege aceştia nu îşi pot invoca propria culpă, susţinând ca semnătura lor ar fi fost una de complezenţă, în condiţiile în care legislaţia profesiei de arhitect interzice în mod expres şi sancţionează disciplinar exercitarea semnăturii de complezenţă, reglementată în mod expres ca abatere disciplinară, prin art. 13 alin. (2) lit. b) şi art. 37 din Codul deontologic al profesiei de arhitect, art. 97 alin. (1) lit. f) din Regulamentul Ordinului Arhitecţilor din România. Semnătura de complezenţă, interzisă de normele profesionale, implică în esenţă tocmai aplicarea parafei profesionale şi a semnăturii olografe a arhitectului pe documentaţii/proiecte supuse autorizării şi care nu au fost elaborate sub responsabilitatea sa. Or, pârâţii nu se pot apăra, cu succes, prin invocarea săvârşirii unei abateri disciplinare, a unei fapte interzise expres de normele de organizare a profesiei de arhitect, în condiţiile în care proiectul de arhitectură a fost supus aprobării sub semnătura şi parafa profesională a acestora, aspect care este prezumat totodată a susţine şi calitatea de autor pe tărâmul Legii nr. 8/1996 şi totodată fundamentul răspunderii pârâţilor.

Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 sub aspectul criteriului utilizat în determinarea prejudiciului, precum şi a dispoziţiilor art. 1357, art. 1349 şi art. 1385 din C. civ. privind repararea integrală a prejudiciului atât prin hotărâre, cât şi prin încheierea de respingere a probei cu expertiză, ceea ce a dus inclusiv la încălcarea dreptului la apărare.

Recurenţii reclamanţi au arătat că, în privinţa determinării prejudiciului instanţa de apel a acceptat ca punct de plecare onorariile recomandate de Ordinul Arhitecţilor din România, chiar dacă sunt orientative, fiind limpede că, în cazul de faţă, nu s-ar putea face decât un calcul ipotetic; a primit apărările formulate de pârâtul H. în sensul că în cauză nu pot fi avute în vedere decât acele onorarii care sunt aferente fazei DTAC, adică a proiectului de arhitectură aferent etapei obţinerii autorizaţiei de construire, iar nu şi cele aferente etapelor ulterioare; a reţinut că pot fi aplicate în cauză criteriile prevăzute de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 şi folosite pentru calcularea prejudiciilor, în ciuda faptului că instanţa de apel a respins expertiza propusă de reclamanţi tocmai pentru a dovedi inaplicabilitatea criteriului stabilit de art. 139 lit. a) pentru determinarea întregului prejudiciu cauzat şi reţinând astfel că nu sunt aplicabile prevederile lit. b) din acelaşi text de lege care instituie un criteriu constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, criteriu subsidiar celui de la lit. a), deci în ipoteza în care nu se pot aplica criteriile de la lit. a); a interpretat în mod nefondat dispoziţiile art. 139 în sensul că, dacă se poate determina suma care ar fi fost legal datorată pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, potrivit art. 139 lit. b), atunci este posibilă aplicarea criteriilor de la lit. a).

Recurenţii reclamanţi au arătat că, faţă de art. 1357 şi art. 1349 din C. civ., prejudiciul cauzat trebuie reparat în integralitate, incluzând şi pierderea şansei de a obţine un avantaj, extindere ce reprezintă tocmai expresia principiului reparaţiei integrale a prejudiciului cauzat. În sfera prejudiciului patrimonial al reclamanţilor intră elemente precum onorariul pe care ar fi putut să îl încaseze reclamanţii dacă aceştia ar fi realizat intervenţii asupra propriei opere, beneficiile pe care le-au realizat sau care ar putea fi realizate de pârâţi prin încălcarea dreptului de autor, cum ar fi onorarii încasate de pârâţii arhitecţi/proiectanţi, beneficii din chirii ca urmare a intervenţiilor făcute asupra operei, avantajele materiale aduse de includerea operei aparţinând reclamanţilor în palmaresul propriu al pârâţilor, care nu pot fi în integralitate determinate şi cuantificate în cauză.

Recurenţii reclamanţi au considerat că tot în sfera prejudiciului material intră şi consecinţele patrimoniale ale unor elemente ce ţin de latura morală a dreptului de autor, respectiv consecinţele neincluderii operei M., astfel cum aceasta va exista, în palmaresul propriu al reclamaţilor, ale afectării prestigiului profesional prin alterarea operei lor şi ale încălcării în sine a dreptului lor de autor. Altfel spus, dată fiind încălcarea drepturilor de autor, şansa reclamanţilor de obţinere a unor alte proiecte de arhitectură a fost pierdută, şansă însă pe care şi-au mărit-o cei care şi-au inclus pe nedrept în palmares opera reclamanţilor.

Recurenţii reclamanţi au susţinut că, în cauză, nu pot fi aplicate criteriile stabilite de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 în raport de care să poată fi stabilit întregul prejudiciu cauzat; de altfel, incidenţa art. 139 alin. (2) lit. a) nici nu a fost motivată de instanţa de apel, mai ales în contextul în care instanţa de apel a respins proba cu expertiza propusă de reclamanţi tinzând a dovedi tocmai inaplicabilitatea lit. a) pentru determinarea întregului prejudiciu cauzat.

Recurenţii reclamanţi au susţinut că nu poate fi limitat prejudiciul la onorariile aferente fazei DTAC, întrucât nu se răspunde principiului reparării integrale a prejudiciului, instanţa de apel reţinând această limitare fără o motivare proprie corespunzătoare şi fără a se pronunţa asupra cererii reclamanţilor de a se avea în vedere inclusiv preţul plătit de proprietarul E. pentru proiectul din 2012.

Recurenţii reclamanţi au mai invocat interpretarea greşită a art. 1385 din C. civ., conform căruia răspunderea delictuală poate fi angajată şi pentru acele consecinţe negative cauzate în mod direct prin săvârşirea unei fapte ilicite care constau în ratarea posibilităţii reale şi serioase privind producerea unui eveniment favorabil pentru activitatea reclamanţilor care le-ar fi putut aduce împliniri în plan economic, prin realizarea unor alte proiecte. Pentru acoperirea unor astfel de prejudicii, a fost reglementată şi situaţia de la lit. b) a art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, respectiv acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

În ceea ce priveşte daunele morale, recurenţii reclamanţi au apreciat că suma solicitată prin acţiunea introductivă reprezintă o justă despăgubire pentru încălcarea dreptului de autor.

Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de nelegalîtate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susţinând încălcarea dreptului la apărare prin respingerea în apel a probei cu expertiza pentru stabilirea prejudiciului suferit de reclamanţi ca urmare a încălcării drepturilor patrimoniale de autor de către pârâtele din prezenta cauză, coroborată cu reţinerea de către instanţă a unei ipoteze contrare celei urmărit a fi probate. Pronunţându-se pe fondul cauzei în ceea ce priveşte determinarea prejudiciului, instanţa a reţinut fără o motivare corespunzătoare, dar şi cu interpretarea greşită a legii, că în cauză ar fi aplicabile criteriile prevăzute de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, iar nu cele de la art. 139 lit. b), deşi respinsese proba propusă de reclamanţi tocmai pentru a susţine inaplicabilitatea criteriilor de la lit. a).

Recurenţii reclamanţi au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349, art. 1357 şi art. 1381 din C. civ., raportat la art. 451 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.

Faţă de Decizia nr. 3/20.01.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura recursului în interesul legii, recurenţii reclamanţi au precizat că motivul de recurs nu vizează modalitatea în care instanţa de apel s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, chiar dacă îl apreciază vădit eronat. Ceea ce se critică este modalitatea greşită în care prima instanţă a aplicat dispoziţiile legale în materia reparării prejudiciului în sfera răspunderii civile delictuale, răspundere pe care se fundamentează instituţia obligării părţii care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii reclamanţi au considerat că, sub acest aspect, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 1349, 1357 şi 1381 din C. civ., dispunând atragerea răspunderii civile delictuale şi obligarea la acoperirea prejudiciului pretins fără a fi îndeplinite în mod cumulativ toate condiţiile obligatorii ale acestei răspunderi şi, în special, a condiţiilor privind existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate.

După cum a reţinut instanţa de apel, pârâtele au pretins, cu titlu de cheltuieli de judecată, cheltuieli care nu reprezintă un prejudiciu cauzat de reclamanţi prin promovarea litigiului "pierdut", respectiv: cheltuieli pentru care nu a fost dovedită legătura directă cu litigiul de faţă, în condiţiile în care înscrisurile depuse de pârâta F. fac referire la onorarii plătite în temeiul unui contract de asistenţă juridică al cărui obiect nu este dovedit a privi acest litigiu; cheltuieli reprezentate de: costuri percepute pentru "gustări prânz de lucru", costuri pentru activităţi pretins desfăşurate menţionate într-o manieră pur generală nefiind de natură a identifica în concret serviciile prestate - cu titlu de exemplu, sunt menţionate activităţi precum pregătire argumente, pregătire comentarii, analize strategice, aspecte probatorii, aspecte procedurale ca urmare a relocării dosarului şi stabilirea unui nou termen, argumente cu privire la noul proiect etc, costuri pentru activităţi ce se dublează în mod nejustificat la intervale semnificative de timp şi fără să existe o corespondenţă faţă de cursul efectiv al cauzei şi al dezbaterilor în faţa instanţei, costuri pentru activităţi care par să nu aibă nicio legătură cu cauza - cu titlu de exemplu: e-mail către dl. O. privind draftul de contract cu P., revizuire preliminară a draftului de contract cu P., analiza pe fond a motivelor legale de a elimina dovezile depuse anterior - Raportul Transelectrica, conferinţă telefonică cu privire la modificările din tabelul de litigii, modificarea tabelului de litigii conform solicitării domnului Q., costuri pentru activităţi care vizează alte dosare menţionate expres în rapoartele anexate facturilor prezentate. Niciuna dintre aceste cheltuieli nu reprezintă cheltuieli efectuate în legătură cu acest litigiu în care sunt pretise şi nici nu sunt pricinuite de culpa procesuală a reclamanţilor, neputând a fi reţinută existenţa legăturii de cauzalitate cu fapta ilicită pretinsă.

De asemenea, părţile pârâte au pretins cheltuieli aferente suspendării judecăţii cauzei în faţa primei instanţe, dispusă la cererea acestora, şi soluţionării recursului împotriva încheierii de suspendare, recurs promovat de reclamanţi şi soluţionat favorabil acestora în sensul admiterii recursului, casării încheierii şi continuării judecăţii în faţa primei instanţe, cheltuieli cu privire la care nu se poate reţine existenţa faptei ilicite, a culpei procesuale ce constituie faptul generator al răspunderii.

Recurenţii reclamanţi au considerat că soluţia instanţei de apel este nu doar rezultatul aplicării greşite a normelor de drept substanţial mai sus menţionate, ci şi a aplicării greşite a normelor legale sub aspect probator, instanţa de apel inversând sarcina probei. Pârâtele - titulare ale cererii de reparare a prejudiciului prin plata cheltuielilor de judecată - au eşuat în a-şi proba propria cerere. În contextul în care pârâtele au înţeles să îşi probeze pretenţiile prin prezentarea unor rapoarte detaliate de activitate, care evidenţiază în mod clar activităţi şi cheltuieli ce nu au legătură cu cauza ori ce nu pot fi asociate unei fapte ilicite a reclamanţilor, este nelegal a se refuza analiza îndeplinirii condiţiilor de angajare a răspunderii civile delictuale cu motivarea că pârâtele nu ar fi obligate să depună astfel de înscrisuri şi să se reţină în acelaşi timp a fi fost dovedită cererea.

Dimpotrivă, în măsura în care instanţa, faţă de înscrisurile depuse de pârâţi, se consideră în imposibilitatea de a identifica/defalca/stabili în vreun fel cheltuielile care au, respectiv nu au legătura cu cauza, putea ordona, în exercitarea unui rol activ, efectuarea unei expertize.

Numai după o atare stabilire prealabilă şi în limitele astfel reţinute, instanţa de apel putea să treacă la analiza incidenţei art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. pentru cheltuielile a căror existenţă şi întindere s-ar fi demonstrat şi să aprecieze asupra proporţionalităţii. Norma cuprinsă în art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. are rol subsecvent celei de verificare a existenţei şi întinderii cheltuielilor. Astfel, este nelegală statuarea instanţei în sensul că aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. ar acoperi şi eventualele cheltuieli pretins de reclamanţi a excede activităţii avocaţiale; această statuare este rezultatul aplicării greşite a normelor de drept, reducerea neputând să privească cheltuieli care în sine nu ar fi fost datorate.

Pe de altă parte, modul în care instanţa de apel a făcut interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. este contrar şi dispoziţiilor legale şi voinţei legiuitorului în materia dreptului de autor, traspusă în plan procesual sub aspectul taxelor judiciare de timbru. Sub acest aspect, deşi nu poate fi reţinută în mod evident o legătură directă reglementată în mod expres ca atare în lege între taxele de timbru în materia dreptului de autor şi cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul de avocat în această materie, o atare corelaţie este nu numai susceptibilă, ci şi necesară prin raportare la voinţa legiuitorului de a proteja dreptul de autor şi prin raportare la voinţa legiutorului de a asigura şi mijloacele procesuale efective şi rezonabile care să permită o protecţie adecvată a dreptului de autor. Statul încurajează demersurile în materia drepturilor de autor prin reglementarea unor taxe de timbru modice, în ciuda complexităţii acestor tipuri de litigii, tocmai pentru a încuraja autorii să apeleze în mod efectiv la mijloacele necesare pentru a-şi asigura protecţia dreptului lor şi, în acest context, este nefiresc şi contrar voinţei legiuitorului ca urmarea unui atare demers să conducă la sarcini absolut excesive în dauna autorilor care ar fi în mod rezonabil descurajaţi de orice demers viitor.

Recurenţii reclamanţi au apreciat că se impune păstrarea hotărârii primei instanţe sub aspectul cheltuielilor de judecată stabilite în favoarea pârâtei E., cât şi schimbarea hotărârii primei instanţe sub aspectul cheltuielilor de judecată stabilite în favoarea REC, solicitând instanţei de recurs să admită critica formulată de recurenţi în sensul respingerii acestor cheltuieli, pentru parte dintre acestea neputându-se reţine culpa procesuală a reclamanţilor iar parte dintre acestea nu erau dovedite, iar în subsidiar, reducerea cuantumului sumelor pe care ar trebui să le suporte reclamanţii cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentate de onorariul de avocat dovedit în existenţă şi întindere de E. şi F..

Recurenţii reclamanţi B. şi D. au declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă din data de 10.02.2021 şi a deciziei civile nr. 500/26.03.2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2014, solicitând admiterea acestui recurs, casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurenţii reclamanţi au solicitat obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenţii reclamanţi B. şi D. au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenţii reclamanţi au prezentat situaţia de fapt, expunând aspecte privind soluţionarea cauzei în primă instanţă, apelurile formulate în cauză şi soluţia Curţii de Apel Bucureşti.

Recurenţii reclamanţi au susţinut că încheierea din 10.02.2021 şi decizia instanţei de apel sunt pronunţate cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocând în acest sens ignorarea probelor încuviinţate şi, respectiv, respingerea probei cu expertiza.

Recurenţii reclamanţi au arătat că, prin sentinţa primei instanţe, s-a reţinut că reclamanţii nu ar fi făcut dovada existenţei unei fapte ilicite, respectiv că le-ar fi fost încălcate drepturile reglementate de Legea nr. 8/1996, astfel încât, în etapa apelului, au invocat o serie de aspecte de fapt şi probele din care acestea rezultă. Totuşi, prin decizia pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că "este vădit nefondat şi, Curtea reiterează, chiar abuziv să se susţină că proiectul modificator ar prejudicia în orice formă onoarea sau reputaţia autorilor clădirii iniţiale prin estetica şi caracteristicile funcţionale propuse", respectiv că o "atare prejudiciere nu poate fi presupusă, ci trebuie argumentată temeinic şi dovedită, în conformitate cu art. 264 din C. proc. civ., dincolo de orice îndoială rezonabilă". Or, soluţionând cauza în această manieră, instanţa de apel nu a respectat prevederile art. 13, art. 16 şi art. 22 din C. proc. civ., în condiţiile în care aceasta nu a ţinut cont de probele relevante în contextul desfăşurării prezentei cauze.

Totodată, în măsura în care instanţa de apel ar fi considerat într-adevăr că probele aflate la dosarul cauzei nu ar fi de natură să lămurească situaţia de fapt, aceasta putea dispune completarea acestora, în temeiul art. 22 din C. proc. civ., însă în cauză nu a fost dispusă o astfel de măsură.

Recurenţii reclamanţi au criticat încheierea din 10.02.2021 prin care a fost respinsă proba cu expertiză, arătând că aceasta a fost solicitată în cadrul apelului ca urmare a reţinerii de către instanţa de fond a faptului că nu s-ar fi probat în mod concludent pretenţiile deduse judecăţii, astfel încât au apreciat că administrarea acestui mijloc de probă nu era doar utilă, ci chiar necesară. În virtutea rolului activ al judecătorului, Curtea de Apel Bucureşti avea obligaţia de a administra toate probele prevăzute de lege pentru a stabili în mod corect şi complet situaţia de fapt. În egală măsură, instanţa de fond avea obligaţia de a respecta dreptul la apărare al apelanţilor, în acest sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme în această materie.

Recurenţii reclamanţi au invocat încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului arătând că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a reţinut că se impune menţinerea soluţiei de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii în raport de prevederile art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996, în prezent, art. 37 din textul de lege respectiv, potrivit cărora:

"Transformarea unei opere, fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii, este permisă în următoarele cazuri: [...] c) dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor." (subl. ns.). Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut că apelanţii - reclamanţi ar fi decăzuţi din dreptul de a combate incidenţa dispoziţiilor respective, potrivit art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât acestea nu ar fi fost dezvoltate prin motivele de apel, ci doar prin concluziile scrise. Or, apelul are un caracter devolutiv, în raport de prevederile art. 477 din C. proc. civ. în sensul că provoacă o nouă judecată asupra fondului, putând fi readuse în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept ce au făcut obiectul dezbaterilor la prima instanţă.

Faţă de efectul devolutiv al apelului şi, respectiv, capetele de cerere cuprinse în motivele de apel, instanţa ar fi trebuit să se raporteze la criticile apelanţilor în raport cu întreaga soluţie pronunţată de către Tribunalul Bucureşti în primă instanţă, sub aspectul netemeiniciei acesteia. Din acest punct de vedere, prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a reţinut incidenţa art. 33 lit. a) din Legea nr. 8/1996, fapt pentru care temeinicia acesteia a fost criticată în raport de prevederile Legii nr. 8/1996, în ansamblul acestora, dar şi sub aspectul dispoziţiilor legale la care sentinţa a făcut trimitere.

Prin urmare, recurenţii reclamanţi au arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că ei nu ar fi formulat critici cu privire la art. 35 din Legea nr. 8/1996, în ansamblul său, din moment ce temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii şi, corelativ, excluderea oricărei situaţii de excepţie de la prevederile legale care presupun atragerea răspunderii pârâţilor a făcut în egală măsură obiectul criticilor formulate în apel, acestea fiind, bineînţeles, dezvoltate în cadrul apelului.

Recurenţii reclamanţi au considerat că, în acest mod, în egală măsură instanţa de apel a aplicat greşit principiul disponibilităţii, sub aspectul dreptului apelanţilor de a stabili temeiul juridic aflat la baza apelului promovat, reglementat de art. 9 din C. proc. civ., care constă în posibilitatea părţilor de a stabili obiectul şi limitele procesului prin cererile acestora. Or, în cazul de faţă, apelul a fost exercitat împotriva întregii soluţii date de Tribunalul Bucureşti, atât din punct de vedere al prevederilor legale pe care instanţa de fond le-a considerat inaplicabile, cât şi din perspectiva celor apreciate ca având incidenţă în cauză.

Recurenţii reclamanţi au considerat că instanţa de apel a soluţionat astfel cauza cu nerespectarea normelor art. 9 şi art. 477 din C. proc. civ., care reglementează principiul disponibilităţii şi, respectiv, limitele efectului devolutiv în raport de ceea ce s-a apelat.

Recurenţii reclamanţi au invocat încălcarea normelor de procedură reglementate art. 451 alin. (2), art. 452, art. 455 din C. proc. civ., arătând că apelul promovat în cauză de către apelanţii - reclamanţi a vizat în egală măsură şi soluţia dată asupra cheltuielilor de judecată, fiind criticat atât faptul că sentinţa este nemotivată sub acest aspect, cât şi caracterul vădit disproporţionat al cheltuielilor de judecată acordate.

Sub un prim aspect, recurenţii reclamanţi au considerat că nu pot fi menţinute motivele instanţei de apel în sensul că ar fi justificate cheltuielile de judecată acordate pârâtei E. S.R.L. în raport de calitatea procesuală a acesteia, respectiv de rolul său în raporturile deduse judecăţii, aceasta fiind "principala persoană interesată". Faţă de art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., rolul părţii în contextul cauzei sau valoarea economică a litigiului nu ar putea constitui considerente pentru acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum atât de mare precum cel stabilit de prima instanţă şi menţinut de către instanţa de apel, neexistând o justificare în acest sens în textele de lege incidente.

Sub un al doilea aspect, recurenţii reclamanţi au susţinut că sunt greşite considerentele instanţei în sensul că nu ar putea "fi primită critica (ea însăşi generică) a evidenţierii generice a activităţilor facturate, legea neobligând părţile să înfăţişeze devize detaliate", întrucât, contrar deciziei pronunţate de apel, o atare obligaţie este prevăzută de lege, şi anume de art. 452 din C. proc. civ., dispoziţii care obligă partea care solicită cheltuielile de judecată să probeze existenţa, dar şi întinderea acestora.

Având în vedere că, în speţă, cheltuielile de judecată acordate cu titlu de onorariu avocaţial au fost calculate şi solicitate în baza unor onorarii avocaţiale orare, dovada prestării efective a serviciilor în baza cărora acele onorarii au fost percepute se impune, astfel încât instanţa, în momentul în care aceasta este învestită cu cererea de acordare a cheltuielilor de judecată să poată verifica în ce condiţii acestea pot fi acordate, în baza dovezilor ce le-ar putea justifica.

În situaţia de faţă, nu numai că instanţa de apel nu a analizat documentele justificative depuse în susţinerea cheltuielilor de judecată acordate în fondul cauzei (aceasta, de altfel, nici nu a negat că activităţile în baza cărora s-au solicitat cheltuielile de judecată nu ar fi detaliate), ci doar a reţinut, în mod generic, faptul că, fiind agreate între partea din litigiu şi reprezentantul convenţional al acesteia, şi în raport de complexitatea cauzei, acestea ar fi justificate.

Recurenţii reclamanţi au arătat că în acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real realizate în limita unui cuantum rezonabil.

Sub un al treilea aspect, recurenţii reclamanţi au arătat că, având în vedere contractul de cesiune de drepturi litigioase intervenit între părţi la data de 20.10.2020, prin care au fost transferate drepturile litigioase, respectiv drepturile patrimoniale legate de prezentul litigiu, putea fi făcută aplicarea prevederilor art. 455 din C. proc. civ.. Având în vedere preluarea drepturilor litigioase de către apelanţii - reclamanţi A. şi R., prin aplicarea prevederilor legale invocate, s-ar fi putut admite apelul principal şi reduce cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi, proporţional cu poziţia lor în proces.

În ipoteza în care instanţa de recurs ar aprecia că acest motiv de recurs s-ar circumscrie mai degrabă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii reclamanţi au solicitat încadrarea acestuia în prevederile legale respective şi analizarea sa ca atare.

Recurenţii reclamanţi au arătat că decizia instanţei de apel este redactată cu încălcarea prevederilor art. 18 din C. proc. civ., aceasta fiind parţial redactată cu trimitere la practica instanţelor din Franţa, a Tribunalului Federal Elveţian, precum şi a altor instanţe străine (în acest sens, a se vedea paginile nr. 42, 46 - 48 din Decizie), considerentele pentru care apelul principal a fost respins fiind, în egală măsură, întemeiate şi pe pasaje reţinute în acest sens, care însă nu sunt redate în limba română, ci în limbi străine. În această situaţie, sancţiunea incidentă este nulitatea absolută a deciziei, în raport de art. 174 alin. (2) din C. proc. civ.

Recurenţii reclamanţi au arătat că decizia Curţii de Apel Bucureşti nu este motivată în raport cu toate argumentele aduse prin apelul principal formulat şi, totodată, conţine considerente contradictorii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenţii reclamanţi au mai arătat că instanţa de apel a preluat în mod unilateral apărările intimaţilor - pârâţi, sub aspectul soluţiei date asupra motivelor de apel referitoare la cheltuielile de judecată.

Sub un prim aspect, prin motivele de apel, soluţia acordată asupra cererii de obligare a apelanţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată a fost criticată dintr-o serie de considerente, după cum urmează: faptul că sentinţa instanţei de fond nu este motivată sub aspectul considerentelor pentru care acestea au fost acordate în cuantumul stabilit, de 985.773,88 RON şi, respectiv 33.724,73 RON; faptul că multe activităţi ce ar fi fost efectuate în legătură cu litigiul de către reprezentanţii convenţionali ce au asigurat asistenţa juridică şi reprezentarea în cauză erau descrise în rapoartele de activitate într-un mod general, fără a putea oferi o detaliere a serviciilor efectiv prestate; faptul că o serie de activităţi se regăsesc de mai multe ori (dublate) la intervale foarte reduse de timp şi fără a exista o corespondenţă faţă de cursul efectiv al cauzei şi al dezbaterilor în faţa instanţei; figurează diverse activităţi ce nu sunt de natură să asigure reprezentarea în cadrul procesului ("prânz de lucru"); în privinţa altor activităţi, s-a arătat că acestea nu sunt de natură să permită identificarea unei legături cu litigiul de faţă cum ar fi, de exemplu, "e-mail către dl. O. privind draftul de contract cu P.", "revizuire preliminară a draft-ului de contract cu P.", "analiza pe fond a motivelor legale de a elimina dovezilor depuse anterior - Raportul Transelectrica", "conferinţă telefonică cu privire la modificările din tabelul de litigii', "modificarea tabelului de litigii conform solicitării domnului Q."; alte activităţi se referă la alte dosare, astfel cum rezultă din rapoartele de activitate prezentate.

Recurenţii reclamanţi au considerat că, deşi instanţa de apel a oferit o motivare deciziei pronunţate, aceasta nu a analizat, practic, nici unul dintre argumentele avansate prin motivele de apel promovate, reţinând, în esenţă, faptul că onorariile avocaţiale solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată deja au fost reduse în proporţie de 50%, precum şi că în raport de complexitatea cauzei, cheltuielile care au fost acordate, au fost stabilite în mod corect.

Criticile apelanţilor - reclamanţi nu au vizat însă întregul cuantum al cheltuielilor de judecată, astfel cum acestea au fost solicitate, ci faptul că, până şi în cuantumul acordat, acestea sunt oricum excesive, pentru toate considerente expuse în cele de mai sus.

Cu toate acestea, hotărârea instanţei de apel nu analizează în mod efectiv motivele de apel sub acest aspect, respectiv considerentele pentru care apelanţii-reclamanţi au susţinut că, până şi prin raportare la valoarea cheltuielilor ce a fost acordată, aceasta nu se justifică.

Sub un al doilea aspect, soluţia instanţei de apel dată cu privire la motivele de apel privind cheltuielile de judecată conţine considerente contradictorii, în condiţiile în care prin aceasta se reţine, pe de o parte, că "suma de 2.000.000 RON onorariu avocaţial a fost "apreciată în mod judicios ca fiind vădit disproporţionată", iar pe de altă parte că, totuşi, suma acordată cu titlu de cheltuieli, de aproximativ 1.000.000 RON, nu este disproporţionată, în ciuda faptului că acestea nu se justifică.

Recurenţii reclamanţi au considerat că, la baza soluţiei pronunţate de instanţa de apel, s-au reţinut anumite aspecte care nu au un temei propriu-zis, instanţa fie dispunând anumite măsuri bazate pe considerente contradictorii, fie nemotivând hotărârea în raport de motivele de apel formulate. Această neregularitate a deciziei relevă lipsa motivării acesteia, sub aspectul considerentelor pentru care instanţa a reţinut că motivele şi susţinerile lor nu ar fi întemeiate. Faţă de cele prezentate, prin pronunţarea deciziei atacate, instanţa de apel nu a respectat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care reglementează conţinutul hotărârii judecătoreşti. Prevederile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretate prin coroborare cu cele ale art. 264 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cărora:

"Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor." - în speţă, probele respective constând în dovezile aferente cheltuielilor de judecată solicitate.

Or, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a încălcat obligaţiile prevăzute în sarcina sa prin dispoziţiile legale citate, sub aspectul motivării hotărârii pronunţate, respectiv al analizei probatoriului administrat în cauză (e.g/., ignorarea probelor solicitate şi, totodată, interpretarea contradictorie a probelor care au fost administrate, raportat la cele solicitate în apel), fapt ce relevă, dincolo de orice echivoc, nelegalitatea soluţiei date.

Recurenţii reclamanţi au arătat că o motivare necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistenţa motivării, practica instanţei supreme fiind orientată în acest sens. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată.

Recurenţii reclamanţi au susţinut că încheierea din 10.02.2021 şi decizia au fost pronunţate cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material invocând în acest sens motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia asupra contractului de cesiune. Instanţa de apel nu a reţinut transmisiunea calităţii lor procesuale către ceilalţi apelanţi - reclamanţi în urma contractului de cesiune din data de 20.10.2020, dispunând menţinerea lor în cauză. Recurenţii reclamanţi au arătat că drepturile deduse judecăţii devin drepturi litigioase, pe cale de consecinţă pot forma obiectul vânzării sau al cesiunii, aspect ce reiese din interpretarea prevederilor art. 1.650, art. 1.651 şi următoarele din C. civ. acesta din urmă stabilind că:

"Dispoziţiile prezentului capitol privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel".

Din moment ce legea nu face distincţie cu privire la natura dreptului ce face obiectul cesiunii, reiese că pot face obiectul vânzării de drepturi litigioase drepturi reale, drepturi de creanţă, drepturi corporale sau incorporale, fiind relevant ca dreptul vândut să constituie fondul dreptului litigios asupra căruia s-a declanşat procesul. În atare condiţii, în raport de specificul vânzării de drepturi litigioase, precum şi de modalitatea de reglementare a contractului încheiat între părţile reclamante, reiese că acesta îndeplineşte condiţiile necesare pentru a opera în mod valabil, având în vedere că drepturile cedate constituie în continuare obiectul dedus judecăţii, iar procesul nu a fost încă soluţionat.

Recurenţii reclamanţi au susţinut că sunt greşite considerentele instanţei de apel în sensul că drepturile ce au format obiectul cesiunii ar fi incesibile în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 8/1996. Astfel, drepturile patrimoniale cesionate sunt generate de atragerea răspunderii civile delictuale a intimaţilor - pârâţi iar, în condiţiile în care acestea au fost deduse judecăţii, ele devin drepturi litigioase. În acest context, interdicţia reglementată de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 reprezintă, de fapt, o modalitate de a asigura protecţia creaţiei autorului şi a autorului în sine, nu însă şi un impediment din perspectiva posibilităţii sale de a încheia acte de cesiune a unor drepturi litigioase în situaţii precum cea de faţă. Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care cesiunea drepturilor litigioase a operat în mod valabil, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, trebuia acordată eficienţă prevederilor art. 39 alin. (2) din C. proc. civ., prin scoaterea recurenţilor din cauză, în calitate de cesionari.

Recurenţii reclamanţi au arătat că decizia pronunţată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 8/1996. Considerentul principal pentru care instanţa de apel a reţinut că pretenţiile deduse judecăţii sunt neîntemeiate a constat, în esenţă, în faptul că, din moment ce E. este proprietarul clădirii M., acesta are totodată dreptul de proprietate asupra cărţii tehnice, respectiv a documentaţiei aferente, inclusiv asupra proiectului de arhitectură şi, ca atare, ar avea posibilitatea să modifice proiectul arhitectural, indiferent de modul în care acesta ar fi modificat.

În raport de acestea, instanţa de apel a aplicat greşit art. 7, art. 10, 12 şi 13 din Legea nr. 8/1996. Astfel, dacă prevederile art. 10, 12 şi 13 din Legea nr. 8/1996 reprezintă normele generale, care conferă autorului unei opere dreptul de a decide "soarta" acesteia, respectiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa; art. 84 din acelaşi text de lege, reglementează în mod direct ipoteza arhitectului şi obligaţia terţilor de a obţine acordul acestuia în contextul edificării unei opere de arhitectură bazate - chiar şi parţial - pe proiectul său.

În acest sens, art. 84 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 nu face distincţie între situaţiile în care opera arhitecturală bazată pe un alt proiect de arhitectură ar fi realizată, dacă aceasta vizează aceeaşi construcţie sau o construcţie diferită. Concluzia ce rezultă este că drepturile arhitectului vor fi aceleaşi, indiferent dacă este în discuţie aceeaşi construcţie pentru care acesta a realizat proiectul de arhitectură sau de o nouă construcţie, în cadrul căreia se reia, total sau parţial proiectul său.

Prin urmare, contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, prevederile legale invocate de către reclamanţi nu ar fi incidente exclusiv în situaţia în care un terţ ar folosi din nou proiectul pentru o altă construcţie amplasată în alt loc decât prima, dar care o reproduce pe aceasta. Aceasta întrucât, după cum s-a arătat şi în faţa instanţei de apel, argumente ce nu au fost însă avute în vedere, drepturile arhitectului de a se opune reutilizării operei acestuia de către alte persoane, inclusiv în cazul aceleiaşi construcţii, rezultă din interdependenţa dintre viziunea originală a arhitectului (concretizată prin realizarea proiectul de arhitectură) şi proiectul edificat, conform acelei viziuni.

Recurenţii reclamanţi au arătat că proiectul arhitectural reprezintă, în esenţă, viziunea originală a acelui arhitect care l-a întocmit, exprimată fizic prin construcţia edificată - în speţă, clădirea M.. În cazul în care intervin modificări asupra proiectului respectiv, de natură să afecteze viziunea arhitectului iniţial, acele modificări sunt de natură să aducă atingere onoarei şi reputaţiei arhitectului, prin prisma faptului că identitatea acestuia, ca arhitect al construcţiei, este deja cunoscută de la început şi asociată cu construcţia în sine. În speţă, întrucât clădirea M. şi, implicit, stilul arhitectural iniţial al acesteia, au fost aduse la cunoştinţa publicului în forma creată de către apelanţii - reclamanţi, modificările intervenite asupra proiectului de arhitectură fără acordul acestora sunt de natură să afecteze în mod grav drepturile de care aceştia beneficiază, în temeiul Legii nr. 8/1996. Că este aşa rezultă prin corelarea prevederilor art. 84 alin. (2) cu art. 10 din Legea nr. 8/1996, acestea din urmă reglementând drepturile morale aferente autorului.

În speţă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, prevederile legale invocate sunt incidente, părţile din cauză aflându-se în situaţia încălcării dreptului de a se respecta integritatea operei şi de a se opune oricărei modificări, respectiv atingeri aduse operei sale. Acest drept, este, de altfel, recunoscut şi prin Convenţia de la Berna, care stabileşte că "autorul păstrează dreptul de a revendica paternitatea operei şi de a se opune oricărei deformări, mutilări sau altei modificări a acestei opere sau oricăror alte atingeri ale acesteia, care îi prejudiciază onoarea sau reputaţia.".

Recurenţii reclamanţi au arătat că aceeaşi optică se regăseşte şi în practica instanţelor naţionale fiind reflectată în hotărâri pronunţate în speţe similare.

În acest context, recurenţii reclamanţi au arătat că, şi prin art. 5 din Contractul nr. x/02.04.1998, încheiat între R. şi N. S.R.L. (antecesorul E.) s-a stabilit că piesele scrise, desenate şi alte documente pregătite de către Proiectantul General sunt instrumente ale prestărilor Proiectantului General, acesta urmând să fie considerat autorul documentelor şi să îşi rezerve toate drepturile legale, inclusiv dreptul de autor.

Totodată, în ceea ce priveşte susţinerile instanţei de apel în sensul că "apelanţii-reclamanţi [...] au eşuat în mod categoric în a demonstra alterarea operei iniţiale şi, cu atât mai mult, vreo prejudiciere a onoarei şi reputaţiei lor prin modificările promovate, ei nefiind în drept să pretindă intangibilitatea operei şi refacerea clădirii exact în forma sa iniţială", nici acestea nu pot fi reţinute. Pe de o parte, alterarea operei de arhitectură a fost probată, însă dovezile prezentate în acest sens au fost ignorate de către instanţa de apel, iar, pe de altă parte, în speţă nu se pretinde intagibilitatea operei iniţiale, ci respectarea drepturilor de care apelanţii-reclamanţi beneficiază în baza Legii nr. 8/1996.

Nu în ultimul rând, contrar celor reţinute de Curtea de Apel, în speţă nu sunt aplicabile nici prevederile art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996, care ar permite transformarea unei opere, fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii, atunci când transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor. Aceasta întrucât, chiar şi în ipoteza în care s-ar reţine că prevederile respective ar fi aplicabile în situaţii precum cea de faţă, ar trebui probat faptul că actele şi faptele intimaţilor-pârâţi ar putea fi incluse în sfera acelor transformări impuse de scopul utilizării permise de autor, ceea ce în situaţia de faţă nu s-a realizat.

Recurenţii reclamanţi au invocat interpretarea greşită a normelor materiale din Statutul Profesiei de Avocat de către instanţa de apel care, deşi a făcut trimitere la Legea nr. 51/1995 şi la Statutul Profesiei de Avocat, a ignorat unele prevederi esenţiale. Statutul Profesiei de Avocat stabileşte, în art. 129 alin. (4), că onorariul orar şi cel fix se datorează avocatului indiferent de rezultatul obţinut prin prestarea serviciilor profesionale.

Criteriul privind valoarea pricinii este un criteriu obiectiv, însă munca depusă de avocat reprezintă un criteriu subiectiv, care poate fi cenzurat în situaţia în care există o disproporţie vădită între munca prestată şi onorariul solicitat. Astfel, există posibilitatea reducerii cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial, pe considerentul că activitatea instanţei nu afectează raportul juridic de drept civil născut, prin încheierea contractului de asistenţă juridică, între avocat şi clientul său, ci se referă la un alt aspect, respectiv acela al modului de calcul al sumei datorate cu titlu de cheltuieli de către cel ce a căzut în pretenţii. Sub acest aspect, prin Hotărârea din 24.02.2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora". Tot în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 26.05.2005 - Cauza Costin c. României, Hotărârea din 21.07.2005 - Cauza Străin şi alţii c. României) s-a reţinut că, şi în dreptul intern, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Pârâta F. S.R.L. a declarat recurs incident împotriva deciziei nr. 500/26.03.2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, solicitând admiterea recursului incident şi, pe cale de consecinţă, casarea în parte a deciziei recurate în legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor D. şi C. S.R.L., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei recurente; înlăturarea considerentelor instanţei de apel cu privire la originalitatea operei pretinsă de reclamanţi şi înlocuirea cu propriile considerente ale instanţei de recurs în sensul că opera nu este originală şi, prin urmare, nu este susceptibilă de protecţie prin drept de autor; obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

În motivarea recursului, recurenta pârâtă a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că intimaţii-reclamanţi C. S.R.L. şi D. au calitate procesuală activă, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.. Recurenţii pârâţi au considerat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 36 din C. proc. civ. întrucât era necesară verificarea identităţii dintre părţile litigante şi cele din raportul juridic litigios, nefiind suficientă, aşa cum a considerat instanţa de apel, o afirmare a acestor aspecte.

Recurenta pârâtă a arătat că, în realitate, intimatul D. nu are calitate procesuală activă întrucât nu este menţionat în niciunul din planurile şi planşele asupra cărora reclamanţii au pretins drepturi de autor prin cererea de chemare în judecată. De asemenea, la dosarul cauzei nu există nicio listă de semnături ale arhitecţilor ataşată autorizaţiei nr. x/2003, astfel încât în mod greşit instanţa de apel a reţinut calitatea procesuală activă din această perspectivă. De fapt, documentaţia ataşată autorizaţiei de construire nr. x/2003 - memoriul tehnic general şi memoriul tehnic de arhitectură - este semnată doar de intimatul B., ceea ce confirmă concluzia că intimatului D. nu i se poate recunoaşte calitatea de autor al pretinsei opere deduse judecăţii, astfel că acesta nu este parte din raportul juridic pentru a putea pretinde drepturi.

Recurenta pârâtă a considerat că sunt, de asemenea, neîntemeiate şi considerentele instanţei de apel potrivit cărora intimatul-reclamant D. ar avea calitatea de autor întrucât această calitate i-ar fi recunoscută prin diferite materiale publice. Existenţa acestor materiale nu poate să confere calitatea de autor atât timp cât aceasta nu derivă din chiar operă. De asemenea, un arhitect care participă la elaborarea unor planuri are obligaţia de a exercita dreptul de semnătură pe toate documentele întocmite de acesta, conform art. 6 alin. (1) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 184/2001 şi art. 35 din Codul Deontologic al profesiei de arhitect.

Recurenta pârâtă a arătat că, în ceea ce priveşte intimata C. S.R.L., instanţa a reţinut în mod greşit aceleaşi motive din care ar decurge calitatea procesuală activă a acesteia.

Recurenta pârâtă a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că pârâta F. S.R.L. are calitate procesuală pasivă, încălcând prevederile art. 36 din C. proc. civ., întrucât era necesară verificarea identităţii dintre părţile litigante şi cele din raportul juridic litigios, nefiind suficientă o afirmare a acestor aspecte.

Recurenta pârâtă a considerat că, deşi în contractul-cadru de colaborare încheiat cu S. este prevăzută posibilitatea ca societatea pârâtă să se ocupe de elaborarea de planuri arhitecturale, această împrejurare nu este de natură să conducă la concluzia că ar avea calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece contractul-cadru de colaborare încheiat între F. şi T. reglementa de principiu relaţia de colaborare de durată existentă între cele două societăţi cu privire la diverse proiecte imobiliare desfăşurate pe teritoriul României.

Recurenta pârâtă a arătat că aspectele particulare ale relaţiei de colaborare dintre F. şi S. în legătură cu proiectul privind clădirea E. erau reglementate prin Actul Adiţional încheiat la data de 07 august 2009, aflat la dosar fond, or, potrivit acestui act adiţional, societatea nu şi-a asumat prestarea de servicii de proiectare în legătură cu clădirea dedusă judecăţii, ci doar activităţi de management de proiect, de supervizare şi de control al măsurilor necesare aferente.

Recurenta pârâtă a expus activităţile concrete pe care actul adiţional menţionat le instituia în sarcina sa: coordonarea măsurilor de siguranţă necesare în interiorul şi exteriorul clădirii; activităţile generale de management al proiectului; estimarea costurilor pentru realizarea măsurilor de renovare necesare; organizarea licitaţiilor şi încheierea contractelor de lucrări de construcţii pentru repararea clădirii în vederea asigurării utilizării ei complete. Recurenta pârâtă a considerat că activităţile sale în legătură cu această clădire nu cuprind activităţi de proiectare sau de modificare propriu-zisă a operei de arhitectură. Numai activităţile de realizare a unui proiect arhitectural pot reprezenta o încălcare a dreptului de autor, iar nu şi activităţile de management de proiect.

În al doilea rând, potrivit regulilor răspunderii civile delictuale, pentru a se putea reţine calitatea procesuală pasivă a F., trebuie să se constate existenţa unei legături de cauzalitate între acţiunile întreprinse de aceasta şi prejudiciul pretins de autorul operei. Or, în cazul de faţă, activităţile întreprinse de managerul de proiect nu cuprind activităţi de proiectare sau de modificare propriu-zisă a operei de arhitectură, activităţi de natură să determine încălcarea drepturilor de autor pretinse de reclamanţi.

Recurenta pârâtă a arătat că, în cazul în care, prin absurd, s-ar fi constatat că proiectul de reabilitare a clădirii E. încalcă drepturile de autor ale intimaţilor-reclamanţi, pretinsa încălcare s-ar fi produs indiferent dacă în cauză s-ar fi desfăşurat sau nu activităţile de management de proiect. Aşa fiind, nu se poate reţine existenţa vreunei legături de cauzalitate între activităţile de management de proiect desfăşurate de societate şi pretinsa încălcare a drepturilor de autor, motiv pentru care instanţa de apel trebuia să constate că societatea nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Pentru aceleaşi motive, nici împrejurarea că autorizaţia de construire nr. x/2012 a fost emisă la cererea societăţii nu era de natură să conducă la reţinerea calităţii sale procesuale pasive în prezenta cauză. Solicitarea unei autorizaţii de construire nu este şi nu poate fi un act de încălcare a drepturilor de autor, deoarece nu reprezintă în sine o activitate de proiectare sau de modificare a operei de arhitectură.

Recurenta pârâtă a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că pretinsa operă dedusă judecăţii ar avea caracter original, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.. În acest sens, recurenta pârâtă a arătat că instanţa a încălcat prevederile art. 7 din Legea 8/1996 atunci când a ajuns la concluzia că opera are un caracter original şi a solicitat ca, în temeiul art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de recurs să modifice aceste considerente ale instanţei de apel. Validarea opiniei instanţei că orice proiect incorporează amprenta personală a autorului ar avea drept efect, încă o dată, protejarea oricărei clădiri prin drept de autor, având în vedere că se presupune că fiecare proiect ar purta amprenta personală a autorului. În mod evident, admiterea faptului că orice proiect e protejat de drept de autor ar extinde protecţia şi asupra clădirii M., însă o astfel de interpretare este greşită şi nocivă.

Cu privire la originalitatea clădirii, nici instanţa, nici reclamanţii nu au arătat în ce constă amprenta personală a acestora, ideea generatoare şi inovatoare care dă originalitate clădirii, aceştia mulţumindu-se să prezinte o serie de aspecte teoretice şi să recurgă la formulări poetice de genul "mixtură aparte de minte şi suflet" sau "toate aceste scenarii posibile...sunt virtual pline de sentimentele oamenilor", precum şi la comparaţii cu alte tipuri de opere literare (precum "pastelurile de Alecsandri"), dar care nu au relevanţă în prezenta cauză.

În cazul clădirii M., reclamanţii nu au specificat şi nu au identificat existenţa unei idei generatoare, deşi au enunţat în repetate rânduri că ar fi autorii unei clădiri originale, fără însă a-şi argumenta această susţinere. Din descrierea făcută, rezultă că edificiul M. se defineşte, sintetizat, ca fiind o clădire foarte înaltă de birouri. În egală măsură, nici instanţa de apel nu a identificat în concret care ar fi ideea generatoare care ar conferi originalitate clădirii deduse judecăţii. Oricum, conceptul creat de reclamanţi nu este unul nou, el fiind inventat şi folosit prima dată încă din a II-a jumătate a secolului XIX, în Statele Unite ale Americii. De atunci, conceptual vorbind, tipologia acestor clădiri nu a evoluat foarte mult iar recurenta pârâtă a expus, în cadrul cererii de recurs, caracteristicile principale ale acestor clădiri.

Recurenta pârâtă a arătat că, din modul în care şi-au argumentat pretenţiile, s-ar putea deduce că reclamanţii consideră că amprenta personală este dată de faţade. Reclamanţii au susţinut că faţada clădirii M. "a reinventat elemente de tratare a arhitecturii zonelor de colţ din epoca interbelică cu elemente verticale originale aşa cum este Clădirea U." şi că "ferestrele largi, faţada cortină nu pot fi considerate alegeri comune". Recurenta pârâtă a considerat că nu au fost identificate, în înscrisurile prezentate de reclamanţi nici un studiu care să susţină intenţia reală a arhitecţilor clădirii M. de a reinterpreta elemente ale clădirii U..

Recurenta pârâtă a arătat că diferenţele dintre cele două imobile pornesc de la elemente generale de compoziţiei (simetrică pe cele două laturi şi echilibrată în cazul U. şi dezvoltată exclusiv pe verticală, într-o compoziţie asimetrică în cazul Clădirii M., precum şi prezenţa unui element de tip turn cu o volumetrie uşor de recunoscut, octogonală, rotită în plan la 450 susţinută de prezenţa ceasului din vârf, în cazul Clădirii U., şi absenţa acestor elemente în cazul Clădirii M.) ducând până la elemente de detaliu (raportul ferestrelor în câmpul faţadei U., unde predomină zonele opace din zidărie şi perete, prin raportare la peretele Cortină de sticlă care domină faţadele Clădirii M.).

Recurenta pârâtă a considerat că, la data realizării proiectului şi ridicării construcţiei, faţada cortină era întocmai o alegere comună, astfel cum se poate observa la o simplă analiză superficială, comparativ cu celelalte clădiri de birouri ale vremii. Cu privire întocmai la faţade, s-a reţinut în jurisprudenţa franceză că "dacă faţada unui imobil, lucrată de un arhitect pentru un proprietar, relevă un studiu artistic serios şi constituie o creaţie originală, care o diferenţiază de lucrările similare, întruneşte condiţiile unei creaţii şi ale unei munci personale şi arhitectul este în drept să revendice proprietatea artistică a lucrării sale." Din Anexa 8 la întâmpinarea F. din dosarul de fond rezultă întocmai similaritatea ridicată dintre clădirea M. şi alte clădiri de birouri, atât în ce priveşte faţadele, cât şi clădirea în ansamblul ei.

Cu privire la noutate, recurenta pârâtă a considerat că, chiar dacă lipsa noutăţii nu lipseşte opera de originalitate, instanţa de apel trebuia să dea relevanţă existenţei operelor similare/identice la momentul proiectării şi realizării operei arhitecturale, aceasta mai ales având în vedere că un criteriu pentru a stabili originalitatea unei opere este minimul de efort creator. Or, din analiza clădirilor de birouri existente la acel moment (şi care s-au extins până în prezent), M. este doar o manifestare a unui trend de tipul "copy-cat" arhitectural, nefiind o manifestare artistică, ci un simplu răspuns la o cerere crescândă pentru clădiri de birouri.

Aşadar, clădirea M. în forma realizată de reclamanţi nu reprezintă o creaţie originală întrucât atât în ansamblul său, cât şi în părţile sale componente, este rezultatul unor operaţii de proiectare banale care implementează soluţii tehnice comune determinate în principal de cerinţele prevăzute în normativele şi reglementările de specialitate pentru construcţia de clădiri, obligatorii pentru toţi proiectanţii de arhitectură şi urbanism de pe teritoriul României.

Recurenta pârâtă a arătat că, spre exemplu, analizând documentele prezente la Cartea Construcţiei, în care sunt evidenţiate datele tehnice ale sistemelor de faţadă utilizate, reiese că faţada clădirii este rezultatul punerii în aplicare a unor soluţii uzuale, de catalog, de serie, în variantele lor clasice, acestea fiind expuse în detaliu de recurenta pârâtă în cererea de recurs.

Recurenta pârâtă a arătat că, în cazul în care un proiect de orice natură reprezintă o aplicare a unor astfel de soluţii comune, opera nu este originală; în mod similar a statuat şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în analizarea noţiunii de originalitate în baza Directivei nr. 2001/29 privind drepturile de autor, statuând astfel că:

"Cu toate acestea, dacă interfaţa grafică cu utilizatorul necesită un efort intelectual, se mai impune, în temeiul articolului 2 litera (a) din Directiva 2001/29, ca aceasta să fie, pentru a relua exprimarea Curţii, un obiect original în sensul că acesta reprezintă o creaţie intelectuală proprie autorului. Dificultatea în privinţa stabilirii originalităţii interfeţei grafice cu utilizatorul provine din faptul că majoritatea elementelor care o compun au scop funcţional, întrucât vizează facilitarea utilizării programului pentru calculator. Prin urmare, maniera de exprimare a acestor elemente nu poate fi decât limitată, întrucât, astfel cum a indicat Comisia în observaţiile scrise, exprimarea este dictată de funcţia tehnică pe care o îndeplinesc elementele amintite. Este, de exemplu, cazul mouse-ului care se deplasează pe ecran şi care este acţionat cu ajutorul butonului de comandă pentru a funcţiona sau chiar al meniului care se derulează şi care apare atunci când este deschis un fişier text. În astfel de cazuri, nu este îndeplinit criteriul originalităţii, întrucât modalităţile diferite de punere în aplicare a unei idei sunt atât de limitate încât ideea şi expresia se confundă. Dacă s-ar acorda o asemenea posibilitate, s-ar conferi un monopol anumitor societăţi de pe piaţa programelor pentru calculator, punându-se astfel o frână considerabilă în calea creaţiei şi a inovaţiei pe această piaţă, ceea ce ar fi contrar obiectivului Directivei 2001/20(30)".

Pentru aceste motive, recurenta pârâtă a solicitat ca, în temeiul art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de recurs să modifice aceste considerente ale instanţei de apel care reţinut în mod nefondat originalitatea operei.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimata E. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul reclamanţilor A. şi C. S.R.L., solicitând, în principal, anularea acestuia pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului.

Aceeaşi intimată a depus, în termen legal, întâmpinare la recursul reclamanţilor B. şi D., prin care a invocat nulitatea recursului şi a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

Intimata F. S.R.L. a depus întâmpinări, în termen legal, la 16 august 2022, la recursurile declarate în cauză, solicitând admiterea excepţiilor de nulitate şi de lipsă de interes, iar în subsidiar, respingerea acestora, ca nefondate, cu cheltuieli de judecată.

De asemenea, intimaţii H. şi G. S.R.L. au formulat întâmpinare la recursurile declarate în cauză, solicitând respingerea acestora, ca nefondate, cu cheltuieli de judecată.

Recurenţii-reclamanţi A. şi C. S.R.L. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurenţii-reclamanţi B. şi D., ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi A. şi C. S.R.L. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata E. S.R.L. faţă de recursul reclamanţilor B. şi D., precum şi răspuns la întâmpinarea formulată de aceeaşi intimată faţă de recursul reclamanţilor A. şi C. S.R.L.

Pârâta F. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinările formulate reclamanţii A. şi C. S.R.L. faţă de recursul reclamanţilor B. şi D., la întâmpinarea depusă de pârâţii H. şi G. S.R.L. faţă de recursurile principale şi la întâmpinările E. faţă de recursurile principale.

Recurenţii-reclamanţi B. şi D. au depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză, solicitând respingerea excepţiei nulităţii şi a lipsei de interes, ca nefondate, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenţii-reclamanţi A. şi C. S.R.L. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimaţii H. şi G., precum şi răspuns la întâmpinarea formulată de pârâta F. S.R.L.

Intimata E. S.R.L a depus răspuns la întâmpinarea formulată de reclamanţii A. şi C. S.R.L., precum şi răspuns la întâmpinările formulate de pârâţii F. S.R.L., H. şi G. S.R.L.

Intimata E. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul incident, solicitând admiterea acestuia.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 14 februarie 2023, completul de filtru a respins excepţia de nulitate a recursurilor, a unit cu fondul excepţia lipsei de interes a recursurilor şi a admis în principiu recursurile principale declarate de reclamanţii A. şi C. S.R.L. şi de reclamanţii B. şi D. împotriva încheierii din 10 februarie 2021 şi a deciziei nr. 500A din 26 martie 2021, ambele ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi recursul incident declarat de pârâtă F. S.R.L. împotriva deciziei nr. 500A din 26 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a fixat termen de judecată la data de 13 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile principale declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi C. S.R.L. şi de recurenţii-reclamanţi B. şi D. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă F. S.R.L. sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu prealabil, este de menţionat că nu poate fi reţinută lipsa de interes a recurenţilor reclamanţi în privinţa unora din motivele de recurs susţinute de aceştia, astfel cum a invocat recurenta-pârâtă F. S.R.L. Această susţinere a recurentei pârâte nu se subsumează excepţiei procesuale a lipsei de interes, întrucât aceasta priveşte lipsa uneia din condiţiile pentru exercitarea acţiunii civile, în cazul de faţă, sub forma recursului, or în cauză recurenta pârâtă nu a vizat calea procesuală utilizată de parte, ci a combătut, astfel cum a considerat necesar, motivele de recurs invocate. În această situaţie, motivele de recurs invocate de recurenţii reclamanţi urmează a fi cercetate ca atare, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Motivul de recurs încadrat de recurenţii reclamanţi A. şi C. S.R.L. în cazul de nelegalitate instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., considerând că hotărârea nu a fost motivată în acord cu exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi reţinut.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Astfel, în mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, iar aceste argumente trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În cauză nu poate fi reţinută o astfel de critică întrucât instanţa de apel a analizat pe larg toate aspectele supuse judecăţii sale. Astfel, instanţa de apel a stabilit limitele învestirii sale analizând în acest sens susţinerile contradictorii ale părţilor, a stabilit situaţia de fapt privind raporturile contractuale încheiate între părţi şi între acestea şi terţe persoane pentru realizarea clădirii de P plus 18 etaje situată în imediata vecinătate a Bisericii Armene, la intersecţia Bd. x cu str. x, analizând drepturile şi obligaţiile rezultate din aceste raporturi precum şi modul de realizare, respectiv, îndeplinire a acestora. De asemenea, instanţa de apel a analizat pe larg, în raport cu probele aflate la dosar, efectele incendiului suferit de clădire în luna iunie 2009. În continuare, instanţa de apel a analizat excepţiile invocate în cauză şi incidentul procedural rezultat din cesiunea drepturilor de autor, stabilind motivat cadrul procesual, şi, contrar susţinerii recurenţilor reclamanţi în sensul că motivarea deciziei ar reprezenta o simplă preluare a susţinerilor şi argumentelor uneia dintre părţile litigiului, a răspuns punctual şi detaliat, cu argumente proprii, susţinerilor ample ale părţilor. Prin urmare, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată, în condiţiile în care instanţa şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că în cauză nu poate fi reţinută existenţa unei fapte ilicite.

Aprecierea, într-o altă modalitate decât cea agreată de recurenţii reclamanţi, a elementelor de fapt şi de drept relevante în cauză, nu echivalează cu o nemotivare în sensul nerespectării normelor de procedură care ar atrage incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Este de subliniat că judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanţe date de părţi faptelor şi textelor legale pe care şi-au întemeiat cererile, în acest sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în interpretarea şi aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenţie. Acordând o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil, Curtea Europeană a reţinut totuşi în mod constant faptul că art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" - Hotărârea Ruiz Torija c. Spaniei.

Întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. În prezenta cauză, nu poate fi reţinută o nerespectare a întinderii obligaţiei de motivare, dimpotrivă, se remarcă volumul semnificativ al considerentelor instanţei de apel, volum care s-a datorat tocmai faptului că această instanţă a analizat detaliat toate susţinerile părţilor. În acest sens, este de remarcat că, după ce a rezolvat chestiunea esenţială dedusă judecăţii, privind raportul dintre prerogativele conferite autorului unei opere de arhitectură de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, pe de-o parte, şi prerogativele proprietarului clădirii materializate ca urmare executării operei de arhitectură, pe de altă parte, considerente suficiente pentru a justifica soluţia pronunţată, instanţa de apel a răspuns şi celorlalte motive ale apelurilor, respectiv apărărilor formulate faţă de acestea, pentru a da o rezolvare completă tuturor susţinerilor şi apărărilor părţilor, considerând că aceste răspunsuri sunt necesare pentru ipoteza în care instanţa de ultim control de legalitate nu ar achiesa la dezlegările în drept deja expuse pe larg în cadrul motivării.

În acest context, recurenţii reclamanţi au susţinut insuficienţa motivării, considerând că instanţa de apel a preluat fără argumente proprii susţineri ale pârâţilor în sensul că anumite asemănări obiective de soluţii ale celor două proiecte de arhitectură se datorează respectării coordonatelor urbanistice (identice) trasate prin PUZ, respectiv cerinţele privind aliniamente, înălţimi, retrageri, COT (coeficientul de ocupare a terenului), CUT (coeficientul de utilizare a terenului). Recurenţii reclamanţi au arătat că instanţa nu a argumentat respectivele asemănări raportat la coordonatele reţinute, cu indicarea în concret a cerinţelor impuse şi a modului în care modificările făcute au respectat acele cerinţe.

Câtă vreme existenţa şi obligativitatea respectării unor reglementări urbanistice nu poate fi contestată, proiectele de arhitectură realizate pentru construcţia respectivă presupun cu necesitate existenţa unor asemănări, cel puţin în privinţa normelor obligatorii, în acest sens fiind raţionamentul logico-juridic expus de instanţa de apel în acel punct al motivării, în care s-a constatat pertinenţa acestei susţineri a pârâţilor. Astfel, reţinerea pertinenţei unui argument prespune constatarea caracterului adecvat al susţinerii pentru ceea ce partea vrea să dovedească, şi nu o concluzie în sensul validării respectivului argument.

Recurenţii reclamanţi au invocat insuficienţa motivării şi prin prisma faptului că, deşi instanţa de apel a constatat că pârâta G. S.R.L. şi pârâtul H. au efectuat doar indigenizarea proiectului de arhitectură elaborat de o societate germană, nu a argumentat în niciun fel ce presupune această "indigenizare" şi de ce această activitate nu se circumscrie în concret faptei ilicite reclamate.

Sub acest aspect, se constată că instanţa de apel a reţinut, pe baza probelor administrate în cauză, circumstanţele concrete în care a fost desfăşurată activitatea pârâţilor menţionaţi. Astfel, intanţa de apel a reţinut că, în urma scoaterii din uz a construcţiei, apelanta E. a contractat cu o societate germană, V., elaborarea proiectului de arhitectură şi a documentaţiei necesare pentru reabilitarea şi punerea din nou în funcţiune a clădirii afectate de incendiu. Din contractul de proiectare din 29.01.2011 aflat la dosarul tribunalului, instanţa de apel a reţinut că T. a contractat cu pârâta G. S.R.L. indigenizarea (adaptarea la cerinţele administrative româneşti) a proiectului de arhitectură întocmit de V.. De asemenea, instanţa de apel a arătat că atât efectuarea releveelor de pe construcţia existentă, cât şi folosirea întregii documentaţii din cartea tehnică, deci inclusiv a proiectului iniţial constituie acte licite, care nu încalcă nicio normă de drept obiectiv şi nu este aptă a fundamenta răspunderea pârâtelor, concluzia impunându-se cu atât mai mult în privinţa pârâţilor G. S.R.L. şi H., care au efectuat doar indigenizarea proiectului de arhitectură elaborat de o societate germană.

Astfel, instanţa de apel a arătat în ce a constat activitatea acestor pârâţi, a analizat raporturile contractuale în temeiul cărora această activitate a fost desfăşurată şi a apreciat că ea nu prezintă un caracter ilicit.

Este de notat că această apreciere a instanţei de apel, efectuată în contextul circumstanţelor concrete ale cauzei, pe baza probelor administrate, a fost realizată în soluţionarea pe fond a pretenţiilor reclamanţilor, fiind anterior reţinută calitatea procesuală pasivă a pârâţilor faţă de susţinerea reclamanţilor, de asemenea analizată, în sensul că pârâţii au contribuit la sâvârşirea pretinsei fapte ilicite prejudiciabile.

Împrejurarea că instanţa de apel nu a dat aspectelor de fapt reţinute relevanţa dorită de reclamanţi nu presupune o insuficienţă a motivării. Astfel, analizând contextul în care au fost săvârşite faptele imputate pârâţilor G. S.R.L. şi H., instanţa de apel nu a concluzionat în sensul constatării caracterului ilicit al acestora, cum doreau reclamanţii, nefiind reţinut niciun element ilicit în activitatea acestor pârâţi.

De asemenea, susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că afirmaţia instanţei de apel privind faptul că autorizaţia de construire a expirat prin neefectuarea lucrărilor, ca urmare a demersurilor judiciare cu efect de obstrucţie iniţiate de apelanta C. ar fi fost preluată ca atare din susţinerile pârâţilor, nu poate determina reţinerea unei insuficienţe a motivării instanţei de apel. Pe de o parte, instanţa de apel a avut în vedere demersurile judiciare iniţiate de reclamanţi, inclusiv prin argumentele referitoare la incidentul procedural al suspendării, iar, pe de altă parte, împrejurarea de fapt evidenţiată de instanţa de apel reprezintă o apreciere făcută de aceasta în contextul faptic al speţei, argumente suplimentare în acest sens nefiind necesare câtă vreme instanţa nu a acordat respectivei împrejurări un caracter determinant în cadrul raţionamentului logico juridic care a condus la pronunţarea soluţiei.

Insuficienţa reclamată de recurenţii reclamanţi în sensul că instanţa nu ar indicat, printr-un raţionament propriu, care sunt argumentele pentru care repararea prejudiciului nu ar trebui să se realizeze în integralitate, nu poate fi reţinută, din considerentele care urmează rezultând corectitudinea soluţiei instanţei de apel în privinţa constatării lipsei caracterului ilicit al faptei, situaţie în care argumentele referitoare la pretinsul prejudiciu nu prezintă relevanţă întrucât ele nu explică soluţia pronunţată.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. invocat de recurenţii reclamanţi în privinţa modului în care instanţa de apel le-a analizat criticile vizând încheierea din 21.02.2017, de respingere a recuzării formulate împotriva judecătorului fondului, nu poate fi reţinut.

Contrar susţinerii recurenţilor reclamanţi în sensul că motivarea nu ar face posibilă identificarea raţionamentului instanţei asupra chestiunilor concrete cu care a fost învestită, situaţie în care nu ar fi fost respectate exigenţele impuse de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivarea instanţei de apel conţine raţionamentul juridic, expus pe larg, care a condus la pronunţarea soluţiei. Astfel, instanţa de apel a analizat dispoziţiile C. proc. civ. relevante în situaţia concretă invocată drept caz de incompatibilitate, acestea fiind examinate în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar în urma analizei motivelor concrete de recuzare, instanţa de apel a concluzionat că nu sunt incidente cazurile de recuzare prevăzute de art. 42 pct. 1 şi 13 din C. proc. civ.

De asemenea, contrar susţinerii recurenţilor reclamanţi în sensul că prezentarea instanţei de apel ar fi fost limitată la aspectul pur formal al soluţionării de către instanţă a unui incident procedural, instanţa de apel a arătat expres că încheierea de respingere a recuzării este temeinică şi legală independent de împrejurarea că litigiul de faţă poate fi soluţionat fără a aştepta soluţia în cauza ce formează obiectul dosarului evocat şi că nu există niciun element concret care să nască cea mai mică îndoială asupra imparţialităţii doamnei judecător W.. De altfel, recurenţii reclamanţi nu au indicat în concret care ar fi fost motivul de apel pretins neanalizat.

Motivul de nelegalitate invocat de recurenţii reclamanţi, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin care aceştia au susţinut încălcarea dreptului la un proces echitabil datorită lipsei de imparţialitate a instanţei, invocând în acest sens dispoziţiile art. 6, art. 20 şi art. 22 din C. proc. civ., nu poate fi reţinut. În acest sens, recurenţii reclamanţi au susţinut că, din hotărârea recurată, transpare în mod regretabil lipsa de imparţialitate a instanţei de apel vizibilă prin judecăţi de valoare, aprecieri pătimaşe, fondate pe opinia omului judecător, pe bagajul de cunoştinţe non-juridice aplicate în mod subiectiv, care a afectat interpretarea şi aplicarea legii.

În sensul art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa trebuie să fie imparţială, iar imparţialitatea se defineşte de regulă prin lipsa oricărei prejudecăţi sau atitudini părtinitoare. Dintre criteriile de apreciere a imparţialităţii, în cauză prezintă relevanţă, prin prisma susţinerilor formulate de recurenţii reclamanţi, evaluarea potrivit unui demers subiectiv, ţinându-se seama de convingerea personală şi comportamentul judecătorului, adică dacă acesta a demonstrat părtinire sau prejudecăţi personale în cauză. Curtea Europeană a afirmat, atunci când a aplicat demersul subiectiv, că "un magistrat este considerat imparţial până la proba contrariului" [Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, pct. 58 in fine Micallef împotriva Maltei (MC), pct. 94]. În privinţa tipului de probe necesar, este de exemplu necesar să se verifice dacă un judecător a demonstrat ostilitate (Buscemi împotriva Italiei, pct. 67-68).

În opinia apelanţilor reclamanţi, dovezile apte a contrazice prezumţia de imparţialitate subiectivă a judecătorului, sunt reprezentate de împrejurarea că, în cuprinsul hotărârii, se regăsesc numeroase elemente de natură părtinitoare. Aspectele invocate în concret în acest sens de recurenţii reclamanţi nu pot însă conduce la concluzia dorită de aceştia.

Astfel, a fost susţinută utilizarea cu iz peiorativ a sintagmei "operă de artă" în caracterizarea operei, însă aprecierile asupra originalităţii operei erau necesare pentru dezlegarea chestiunii litigioase deduse judecăţii, reprezentând o premisă esenţială pentru a se aprecia asupra temeiniciei cererii reclamanţilor.

Aspectele privind caracterizarea operei ca fiind originală reprezintă pure evaluări ale unor elemente de fapt, astfel încât ele sunt în totalitate la aprecierea instanţei de apel. În acest sens, în urma evaluării realizate în mod detaliat în cadrul considerentelor, instanţa de apel a concluzionat că opera în litigiu îndeplineşte cerinţa originalităţii şi aceasta independent orice aprecieri asupra valorii, esteticii, utilităţii urbane, a încadrării sau neîncadrării sale în ţesutul urban, instanţa de apel considerând că acestea sunt chestiuni care nu pot influenţa aprecierea în drept a condiţiei originalităţii. Analizând gradul de originalitate, instanţa de apel a concluzionat că originalitatea este redusă, astfel încât pretenţiile apelanţilor-reclamanţi reprezintă alegaţii subiective fără suport în realitatea faptică. Modul în care recurenţii reclamanţi au înţeles această analiză şi percepţia de ordin personal asupra pretinsului ton peiorativ sau depreciativ al considerentelor instanţei de apel nu pot determina nelegalitatea deciziei acestei instanţe.

De asemenea, susţinerea că aspectele legate de controversele referitoare la elementele constructive ale clădirii au fost extinse într-o manieră aproape denigratoare la adresa personalităţii autorilor reprezintă o apreciere subiectivă a recurenţilor reclamanţi. Astfel, instanţa a analizat rapoartele de expertiză aflate la dosar, a reţinut amploarea intervenţiilor necesare pentru reabilitarea clădirii, considerând că este legitim interesul proprietarului actual al clădirii de refacere a elementelor de faţadă în acord cu noile concepţii, cerinţe, standarde dar şi cu propriile sale opţiuni estetice, aceasta fiind o transformare permisă de scopul utilizării permise de autor, în sensul art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996. Împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că aparenţa de neconformitate a soluţiilor tehnice livrate şi a executării obligaţiilor asumate de C. este o bază factuală suficientă pentru opţiunea proprietarului clădirii să aleagă să nu mai lucreze nici cu arhitecţii iniţiali nici cu proiectantul general C., independent de stabilirea judiciară a răspunderii juridice concrete a acestora, nu poate fi reţinută ca reprezentând o denigrare a personalităţii reclamanţilor. În realitate, această analiză efectuată de instanţa de apel şi concluzia la care a ajuns în urma aprecierii elementelor de fapt relevante nu este agreată de recurenţii reclamanţi întrucât este în defavoarea lor, însă motivarea soluţiei de respingere a apelului reclamanţilor conţine în mod logic elemente în defavoarea acestora, fără ca ele să reprezinte o denigrare a personalităţii acestora în măsura necesară pentru a se reţine o lipsă de imparţialitate a instanţei.

Menţionarea existenţei altor persoane în cartuşul proiectului de arhitectură care nu şi-ar fi asumat demersul judiciar, a lipsei datei certe a contractelor de cesiune de drepturi de autor sau împrejurările referitoare la poziţia procesuală a reclamanţilor faţă de proiectantul german nu prezintă, astfel cum au considerat recurenţii reclamanţi, relevanţă juridică, însă nu se poate reţine, din faptul că decizia recurată conţine referiri la aceste aspecte, lipsa imparţialităţii instanţei. Eventuala conotaţie negativă în privinţa reclamanţilor, percepută şi invocată de aceştia, reprezintă urmarea constatării de către instanţa de apel a unor elemente de fapt şi a aprecierii acestora în contextul speţei, însă expunerea unor argumente în defavoarea părţii nu poate conduce la concluzia că instanţa de apel ar fi fost imparţială, aceasta respectându-şi în realitate obligaţia de a expune contextul faptic al cauzei, prin prisma propriei aprecieri.

Recurenţii reclamanţi au mai invocat, drept dovadă a lipsei de imparţialitate a instanţei, reţinerea unei pretinse culpe a reclamanţilor îndeosebi la punerea în operă a proiectului, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut că nu este chemată să facă o atare analiză, recurenţii susţinând în acest sens şi încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti care a exclus o astfel de culpă. Astfel cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel a reţinut o aparenţă de neconformitate a soluţiilor tehnice livrate şi a executării obligaţiilor asumate de C. în calitate de proiectant general, fără a se pronunţa asupra culpei, ci asupra unei aparenţe în acest sens. Astfel, instanţa de apel a considerat că nu este chemată să stabilească în prezentul litigiu cine este în culpă pentru soluţiile tehnice necorespunzătoare şi dacă acestea au legătură şi cu proiectul iniţial sau se datorează doar punerii în operă şi, în cazul punerii în operă, dacă reclamantei C. îi incumbă răspunderea civilă în temeiul obligaţiilor contractuale extinse asumate, care includeau şi alegerea materialelor şi supravegherea lucrărilor. Statuarea instanţei de apel în privinţa unei astfel de culpe se limitează la a constata o aparenţă, aceasta fiind suficientă, în optica instanţei, pentru a justifica alegerea legitimă a proprietarului clădirii de a nu relua raporturile contractuale cu arhitecţii iniţiali sau cu proiectantul general C., instanţa de apel precizând expres sub acest aspect că este irelevantă orice stabilire judiciară a responsabilităţii juridice concrete a acestora. O astfel de statuare se impunea în contextul analizei argumentate a susţinerilor şi apărărilor părţilor care au privit aceste circumstanţe.

De asemenea, împrejurarea învederată de recurenţii reclamanţi, privind statuarea instanţei de apel în sensul că, atât timp cât reclamanţii au încasat un onorariu pentru serviciile prestate, este nerezonabil să mai aibă pretenţii derivate din dreptul lor de autor, nu reprezintă o dovadă a lipsei de imparţialitate a instanţei ci reprezintă o concluzie a acesteia, rezultată din interpretarea dispoziţiilor legale incidente în raportul juridic dedus judecăţii. Impresia recurenţilor reclamanţi, în sensul că această statuare ar avea o conotaţie generală negativă în privinţa lor, nu reprezintă un argument pentru a susţine lipsa de imparţialitate a instanţei, această critică vizând în realitate modul în care instanţa a interpretat legea pentru a ajunge la o concluzie care însă, este în defavoarea reclamanţilor.

Întrucât soluţia instanţei a fost aceea de respingere a apelului declarat de reclamanţi, considerentele deciziei au exprimat în mod necesar argumente deduse din situaţia de fapt şi modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, concluzia fiind însă una în defavoarea părţii care a pierdut procesul. Preocuparea instanţei de apel de a răspunde amplu atât argumentelor reclamanţilor cât şi apărărilor formulate de pârâţi reflectă tocmai respectarea garanţiei imparţialităţii, rezultată din normele de procedură invocate de recurenţii reclamanţi.

În ceea ce priveşte exprimările din hotărârea recurată care, în opinia recurenţilor reclamanţi, se îndepărtează de un ton neutru şi imparţial, aceştia exemplificând în acest sens cu sintagmele "se pretind", "sunt în realitate ofensaţi", "se plâng", se constată că asemenea sintagme nu încalcă obligaţia de imparţialitate a judecătorului, chemat să aprecieze asupra a ceea ce pretind reclamanţii, asupra aspectelor cu privire la care aceştia se plâng sau pe care le consideră o ofensă, elemente necesare în cadrul analizei încălcării reclamate a drepturilor de autor.

Motivul de nelegalitate invocat de recurenţii reclamanţi, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., privind încălcarea normelor de procedură vizând probele, nu poate fi reţinut. În acest sens, recurenţii reclamanţi au invocat modul în care instanţa de apel a calificat şi respins proba cu planşele foto depuse la dosar de către aceştia.

Înalta Curte constată că, în încheierea din 21.10.2021, s-a consemnat că apărătorul apelanţilor-reclamanţi a solicitat ataşarea la dosarul cauzei a planşelor prezentate în şedinţa publică la acel termen de judecată şi că, eventual, va transpune aceste mijloace materiale de probă constând în planşe pe suport CD şi le va comunica şi celorlalte părţi.

Faţă de aceste susţineri, apelanta-pârâtă F. S.R.L. a arătat că, în ceea ce priveşte planşele prezentate de către apelanţii-reclamanţi în sala de şedinţă, la termenul de probe instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri, însă aceste planşe nu sunt înscrisuri, ci mijloace materiale de probă ce nu au fost încuviinţate de către instanţă.

În situaţia expusă, instanţa de apel a pus în vedere apărătorilor apelanţilor-reclamanţi să depună la dosarul cauzei acele planşe într-un format apt a fi valorificat procedural şi pe suport CD pentru a putea fi observate de către instanţă şi să le comunice şi părţilor adverse şi a precizat expres că discuţia cu privire la mijloacele materiale de probă constând în planşe foto va fi prorogată.

Ulterior, la termenul de judecată din 10.02.2021, în ceea ce priveşte planşele foto, instanţa de apel a considerat că ele nu sunt mijloace materiale de probă şi nici înscrisuri, reprezentând mai degrabă ilustrarea unei teze argumentative şi nu propriu-zis o probă.

Chiar dacă instanţa a solicitat lămuriri cu privire la diferenţele reclamante ale celor două proiecte de arhitectură în discuţie, nu se poate considera că, în urma unei astfel de solicitări, intanţa putea încuviinţa drept probă planşele foto depuse de reclamanţi, cu privire la care în mod corect a considerat că acestea nu sunt mijloace materiale de probă şi nici înscrisuri.

Astfel, potrivit art. 265 din C. proc. civ., înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare. Înscrisul este, aşadar, o scriere sau consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic şi care interesează obiectul probaţiunii judiciare într-un caz determinat, indiferent de modul de prezentare a informaţiei.

Potrivit art. 341 alin. (2) din C. proc. civ., sunt mijloace materiale de probă şi fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri.

Planşele prezentate de recurenţii reclamanţi au fost întocmite de aceştia pentru a oferi lămuriri instanţei cu privire la diferenţele reclamate ale celor două proiecte de arhitectură în discuţie însă ele nu pot reprezenta un mijloc de probă în sensul dispoziţiilor legale enunţate mai sus întrucât, reprezentând o ilustrare grafică a susţinerilor reclamanţilor, ele nu pot stabili faptul sau împrejurarea ce trebuie dovedită, în aceeaşi măsură în care susţinerile scrise sau verbale ale acestora nu reprezintă mijloace de probă.

Critica recurenţilor reclamanţi privind încălcarea dispoziţiilor art. 259 din C. proc. civ. nu este întemeiată. Conform dispoziţiei legale menţionate, instanţa poate reveni asupra unor probe încuviinţate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară. În apel, asfel cum rezultă din conţinutul încheierilor expuse mai sus, instanţa de apel nu a încuviinţat proba cu planşele întocmite de reclamanţi, solicitarea unor lămuriri nefiind echivalentă cu încuviinţarea unei probe.

În privinţa modului în care instanţa de apel şi-a motivat hotărârea prin raportare şi la aceste planşe foto, recurenţii reclamanţi au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., arătând că instanţa şi-a sprijinit o parte din considerente tocmai pe aceste probe, care ar constitui "laude excesive" ale reclamanţilor, "materiale de prezentare elogioasă", aceste considerente intrând în contradicţie cu cele care au susţinut respingerea probei. Într-adevăr, în motivarea deciziei, instanţa de apel a considerat că reclamanţii aduc laude excesive propriului proiect, evocând în acest sens "materialele de prezentare elogioasă", respectiv interviul reclamantului A. şi faptul că reclamanţii înşişi au depus planşe comparative ale proiectului iniţial, respectiv ale proiectului modificator. Totuşi, nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei sub acest aspect, împrejurările menţionate regăsindu-se în motivarea subsidiară a instanţei, care a urmat considerentelor decizorii care au determinat soluţia. Astfel, o motivare subsidiară a instanţei de apel, care este lipsită de relevanţă prin prisma validării în recurs a considerentelor decizorii, nu poate determina nelegalitatea deciziei.

Motivul de recurs invocat de recurenţii reclamanţi prin care aceştia au susţinut încălcarea limitelor specializării juridice a instanţei, motiv încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu este întemeiat. Acest motiv de recurs a fost susţinut de recurenţii reclamanţi din două perspective, şi anume, încălcarea limitelor menţionate datorită aprecierii de către instanţa de apel a contextului faptic generat de incendiul suferit de clădire, precum şi în privinţa modului în care instanţa de apel a procedat la analiza originalităţii operei şi concluziilor expuse în urma acestei analize, considerându-se că ambele categorii de statuări au fost realizate de instanţa de apel cu depăşirea limitărilor date de specializarea juridică.

Din punct de vedere procedural, nu poate fi reţinută susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că în mod greşit judecătorul ar fi intrat într-o zonă de analiză care impune deţinerea unor cunoştinţe de specialitate în domenii de tehnică şi arhitectură iar într-o astfel de situaţie, dacă aprecia necesare concluziile unor specialişti, se impunea ca instanţa de apel să le pretindă pentru a stabili situaţia de fapt.

Reglementarea probelor în apel este realizată de art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Conform art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Prin cererea de apel, apelanţii reclamanţi au solicitat proba cu expertiza tehnică de specialitate (contabilitate şi arhitectură) pentru stabilirea întinderii despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor de autor ale reclamanţilor.

Deşi art. 470 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. stabileşte cuprinsul cererii de apel în sensul că aceasta va cuprinde probele invocate în susţinerea apelului, această cerinţă fiind prevăzută, conform alin. (2) al aceluiaşi articol, sub sancţiunea nulităţii, prin cererea de apel, reclamanţii nu au solicitat încuviinţarea unor probe pentru stabilirea aspectelor în privinţa cărora au considerat că instanţa a depăşit limitele specializării juridice, deşi respectivele aspecte au fost evidenţiate în cererea de chemare în judecată şi au format obiectul dezbaterilor în cursul procesului în faţa primei instanţe.

Astfel, împrejurarea că, la data de 26 iunie 2009, clădirea I. a fost grav avariată din cauza unui incendiu a fost reţinută şi de prima instanţă. De asemenea, contextul litigios preexistent a fost reţinut şi de prima instanţă, aceasta arătând că proprietarul actual al clădirii, E. S.R.L. a chemat în judecată, printre alţii, pe C. S.R.L., pentru atragerea răspunderii patrimoniale a acesteia pentru erorile comise în proiectarea imobilului, erori care au cauzat propagarea incendiului şi distrugerea clădirii până la stadiul în care a devenit nefuncţională, cererea de chemare în judecată formând obiectul dosarului nr. x/2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti.

De asemenea, nu poate fi reţinută susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că analiza originalităţii operei s-ar fi făcut de către instanţa de apel în afara limitelor şi criteriilor de apreciere stabilite de lege. Potrivit art. 7 lit. h) din Legea nr. 8/1996, constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură. Din dispoziţia legală expusă rezultă că legiuitorul a introdus condiţia originalităţii operei pentru a defini obiectul dreptului de autor. Astfel, pentru a beneficia de protecţia juridică oferită de lege, este necesar ca opera să reprezinte o expresie originală a libertăţii de creaţie a autorului său, fapt a cărui verificare revine instanţei, iar aplicarea normei legale la situaţia de fapt stabilită în cauză reprezintă, de asemenea, atributul exclusiv al instanţei.

Chiar recurenţii reclamanţi au arătat că nu neagă faptul că analiza originalităţii operei este un atribut al instanţei de judecată, însă au considerat că judecătorul nu poate fi chemat să facă o analiză specifică criticii în arhitectură, respectiv să aprecieze estetica arhitecturală. În acest sens, recurenţii reclamanţi au susţinut că analiza originalităţii s-a făcut de către instanţa de apel în afara criteriilor conturate jurisprudenţial şi doctrinar şi cu depăşirea limitelor de competenţă şi specializare a magistratului, exprimându-se într-o critică în arhitectură, în contradicţie cu opinia exprimată de specialişti în domeniu, cu recunoaşterea de care opera s-a bucurat în mediul profesional al arhitecturii.

Examinând în concret analiza efectuată de instanţa de apel în aprecierea originalităţii operei, se constată că aceasta s-a circumscris unor aspecte privind aplicarea criteriilor legale în domeniu, care este pe deplin atributul instanţei de judecată.

Astfel, instanţa de apel a procedat la verificarea măsurii în care, în raport cu elementele concrete de fapt ale speţei, poate fi reţinută expresia originală a libertăţii de creaţie a autorului operei, obligaţia efectuării acestei verificări revenind instanţei de judecată. În acest sens, instanţa de apel a constatat că originalitatea presupune existenţa unei amprente G. a autorului unei opere iar gradul de originalitate cerut în general unei opere pentru a fi protejată este unul redus. Instanţa de apel a avut în vedere criteriile rezultate din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv cauzele C - 5/08, Infopaq/Danske Dagblades Forening; C - 403/08, Football Association Premier League, reţinând că originalitatea implică o creaţie intelectuală proprie a autorului, care se exprimă în afara funcţionalităţilor dictate exclusiv din considerente tehnice. În consecinţă, instanţa de apel a concluzionat că, şi dacă există un spaţiu chiar redus pentru o astfel de creaţie intelectuală proprie, oricât de modestă, condiţia originalităţii pentru acele elemente în privinţa cărora a existat libertate de creaţie nu poate fi negată.

De asemenea, instanţa de apel a arătat că originalitatea trebuie deosebită de o judecată de valoare cu caracter estetic precum şi faptul că, în cazul operelor de arhitectură, trebuie avut în vedere caracterul lor pronunţat funcţional, care trebuie să răspundă unui număr foarte mare de imperative cu caracter tehnic. Instanţa a considerat că preluarea unor soluţii şi teme preexistente, invocată de pârâţi, nu lipseşte proiectul iniţial de orice originalitate întrucât aceasta trebuie diferenţiată, în drept, de noutate, simpla preluare a unor soluţii funcţionale preexistente nefiind de natură să releve lipsa unei originalităţi minimale exprimate tocmai în alegerea unor soluţii estetice fie şi modeste.

Instanţa de apel a reţinut că spaţiul personal de creaţie a fost minimal, fiind constrâns de configuraţia terenului construit, de vecinătăţi, de regulile de urbanism, de opţiunea beneficiarului clădirii pentru o maximizare evidentă a utilităţii economice a clădirii, prin folosirea unui coeficient de utilizare a terenului foarte ridicat (17 etaje).

În raport cu elementele astfel reţinute, instanţa de apel a concluzionat că opera în litigiu îndeplineşte cerinţa originalităţii. Este de observat că aprecierea ponderii creaţiei intelectuale proprii a autorului nu relevă aspecte de nelegalitate, această apreciere fiind realizată cu observarea criteriilor rezultate din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene menţionată în cadrul deciziei. De asemenea, instanţa de apel a precizat expres că, în analiza realizată, nu a avut în vedere aprecieri asupra valorii, esteticii, utilităţii urbane, care nu pot influenţa aprecierea în drept a condiţiei originalităţii.

De asemenea, se remarcă faptul că, în ceea ce priveşte originalitatea operei, şi prima instanţă a realizat în acest sens o amplă analiză, expunând toate elementele de originalitate avute în vedere şi concluzionând că, în funcţie de elementele luate în considerare, opera reclamanţilor este o operă originală protejată prin drept de autor, nefiind relevantă noutatea acesteia în cauză. Chiar prima instanţă a arătat că originalitatea operei reprezintă o chestiune de fapt aflată la suverana apreciere a judecătorului, iar reclamanţii nu au înţeles să conteste la acel moment încălcarea specializării juridice a instanţei, această contestare survenind abia în situaţia în care, în urma aceleiaşi aprecieri a chestiunilor de fapt realizate de instanţa de apel, nu au agreat concluzia la care aceasta a ajuns. Or, în măsura în care considerau că instanţa de judecată nu are cunoştinţe de specialitate pentru a stabili anumite aspecte de fapt, reclamanţii aveau posibilitatea de a solicita probele pe care le considerau necesare chiar în faza judecăţii în primă instanţă. Aceştia nu au procedat astfel şi nu au solicitat asemenea probe nici în apel, fază procesuală în care nu au invocat lipsa specializării instanţei în aprecierea unor elemente care ar fi presupus cunoştinţe de înaltă tehnicitate deşi, după cum s-a arătat, prima instanţă a realizat aprecierea respectivelor elemente.

În acest sens, în cererea de recurs, recurenţii reclamanţi au expus modul în care prima instanţă a procedat la evaluarea şi reţinerea originalităţii operei prin raportare la elemente de creaţie specifice autorilor, exprimându-şi acordul faţă de aspectele astfel reţinute. Nemulţumirea lor a vizat faptul că instanţa de apel a schimbat considerentele privind originalitatea, reţinând existenţa unei originalităţii "reduse", recurenţii susţinând că această schimbare ar fi fost făcută prin raportare la elemente şi aprecieri ce exced criteriilor practicii şi inclusiv criteriilor rezultate din jurisprudenţa invocată în hotărârea recurată, respectiv criterii de ordin estetic, utilitar, funcţional.

În acest context, din conduita procesuală a recurenţilor reclamanţi rezultă că prima instanţă avea posibilitatea de a analiza elementele de fapt care au condus la concluzia originalităţii operei, însă aceeaşi posibilitate este contestată în privinţa instanţei de apel, ceea ce nu poate fi admis, având în vedere că garanţiile procesuale în privinţa specializării juridice sunt aceleaşi în cazul tuturor judecătorilor.

Susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că instanţa trebuia să solicite concluziile unor specialişti nu poate fi reţinută nici din perspectiva faptului că posibilitatea conferită judecătorului prin art. 22 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ. ca, în scopul aflării adevărului, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, nu le degrevează pe acestea din urmă de obligaţia de a propune în condiţiile procedurale probele de care înţeleg să se folosească pentru dovedirea pretenţiilor şi apărărilor formulate, acest aspect rezultând din art. 254 alin. (6) din C. proc. civ., care statuează că părţile nu vor putea invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a administra din oficiu probele pe care ele însele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Este de subliniat precizarea recurenţilor reclamanţi în sensul că motivul de recurs nu vizează solicitarea de reanalizare a situaţiei de fapt stabilite prin hotărârea recurată prin reevaluarea în acest scop a probelor, ci are în vedere două ipoteze care se circumscriu acestui motiv de recurs: depăşirea specializării juridice a instanţei în stabilirea unor elemente esenţiale ale situaţiei de fapt în privinţa culpei în propagarea incendiului şi a efectelor acestuia, în raport de care soluţionează apelul, precum şi depăşirea specializării juridice a instanţei în analiza originalităţii operei. Această a doua ipoteză nu reprezintă un motiv întemeiat de recurs, astfel cum s-a explicat mai sus, iar prima ipoteză nu poate fi, de asemenea, reţinută, având în vedere aceleaşi considerente: prima instanţă a reţinut faptul că incendiul a determinat avarierea gravă a clădirii, reclamanţii neinvocând în apel lipsa specializării instanţei într-o astfel de apreciere şi nesolicitând probe pentru a combate această constatare.

Pe de altă parte, nu se pot reţine nici neregularităţi procedurale în aprecierea instanţei de apel asupra culpei în propagarea incendiului şi în privinţa faptului că s-a tranşat definitiv că nu poate fi reţinută o dependenţă între acest aspect şi soluţionarea litigiului privind drepturi de autor, instanţa de apel precizând expres că stabilirea, în prezentul proces, a persoanei aflate în culpă pentru soluţiile tehnice necorespunzătoare sau a răspunderii civile ca efect al reţinerii unei astfel de culpe nu formează obiectul învestirii sale.

Lipsa de relevanţă, în cadrul raţionamentului juridic al instanţei de apel, a aspectelor învederate mai sus, rezultă din concluzia acesteia în sensul că nici în circumstanţele speciale ale incendiului din anul 2009, urmate de îndelungatele diferende extrajudiciare şi judiciare privitoare la alocarea răspunderii, proprietarul clădirii nu are niciun fel de obligaţie pentru a efectua proiectul arhitectural de modificare a soluţiilor tehnice şi estetice ale faţadei cu reclamanţii de faţă ori cu acordul şi/sau cu remunerarea acestora, neexistând niciun fel de temei legal sau contractual pentru aceasta.

În această situaţie, se constată caracterul subsidiar al argumentelor instanţei de apel privind aparenţa de neconformitate a soluţiilor tehnice livrate şi a executării obligaţiilor asumate de C. în calitate de proiectant general, aparenţă care a fost considerată ca fiind o bază factuală suficientă pentru opţiunea proprietarului clădirii să aleagă să nu mai lucreze cu arhitecţii iniţiali şi cu proiectantul general C., independent de orice stabilire judiciară a responsabilităţii juridice concrete a acestora. În acest context, instanţa de apel a expus statuările conţinute de expertizele extrajudiciare aflate la dosar nu pentru a justifica concluzia la care a ajuns, aceea a inexistenţei încălcării drepturilor de autor reclamate în cauză, ci pentru a realiza o expunere completă a circumstanţelor factuale ale cauzei, în contextul modului în care părţile au înţeles să formuleze susţineri, respectiv, apărări. Întrucât expunerea aspectelor rezultate din respectivele expertize extrajudiciare nu reprezintă considerente cu caracter decizoriu, nu poate fi reţinută vătămarea dreptului la apărare invocată de recurenţii reclamanţi prin prisma faptului că acele elemente de probatoriu nu ar mai făcut obiectul dezbaterilor sau al apărărilor din partea reclamanţilor în apel.

Se mai remarcă împrejurarea că, deşi recurenţii reclamanţi au precizat că motivul de recurs nu vizează o solicitare de reanalizare a situaţiei de fapt stabilite prin hotărârea recurată prin reevaluarea în acest scop a probelor, în continuare, dezvoltarea acestui motiv de recurs nu se referă la încălcări de ordin procedural, ci conţine o expunere pe larg a elementelor de fapt constatate de instanţa de apel din expertizele extrajudiciare, expertiza extrajudiciară întocmită de expert J., raportul tehnic final întocmit de societatea K. S.R.L., expertiza efectuată de experţi germani pentru asigurător, raportul de expertiză tehnică aflat la f. x şi urm., vol. I bis dosar fond, raportul experţilor germani L..

De asemenea, nu se constată o nerespectare a statuărilor Curţii de Apel Bucureşti din decizia nr. 473R/18.05.2016 pronunţată în soluţionarea recursului formulat împotriva soluţiei de suspendare a judecăţii dispuse de prima instanţă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.. Chiar instanţa de apel a reiterat, în cadrul propriului raţionament logico-juridic, lipsa de relevanţă a eventualei răspunderi delictuale faţă de modalitatea de execuţie a construcţiei în raportul dintre dreptul de autor invocat de recurenţii reclamanţi şi prerogativele titularului dreptului de proprietate asupra construcţiei.

Susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că instanţa de apel nu a analizat apărările lor şi trimiterile la elementele de probatoriu relevante în ceea ce priveşte consecinţele pe care incendiul le-a avut în privinţa stării clădirii şi intervenţiile asupra clădirii care s-ar fi impus faţă de starea acesteia nu pot fi reţinute. Această susţinere este făcută, de pe o parte, în contextul în care instanţa de apel nu a administrat, în mod greşit în opinia recurenţilor reclamanţi, probe adecvate de ordin tehnic, susţinere înlăturată conform celor expuse mai sus privind regimul juridic al probelor în apel. Pe de altă parte, recurenţii reclamanţi contestă concluzia la care a ajuns instanţa de apel în urma analizei probelor aflate la dosar, invocând probele administrate în procesul având ca obiect răspunderea delictuală a acestora, din care ar rezulta o altă stare de fapt decât cea reţinută în apel în prezenta cauză. Recurenţii reclamanţi au expus pe larg elementele de fapt din care, în opinia acestora, ar rezulta faptul că, în urma incendiului, clădirea şi-a păstrat întreaga structură la nivelul tuturor etajelor sale, structura de rezistenţă nu a fost afectată, lifturile de care aceasta dispune sunt în stare de funcţionare şi au arătat că, totuşi, concluziile instanţei de apel contrazic realitatea.

În acest context, pe de o parte, astfel cum chiar recurenţii au arătat, reanalizarea situaţiei de fapt stabilite de instanţele de fond pe baza probelor administrate nu poate fi realizată de instanţa de recurs, dat fiind caracterul nedevolutiv al acestei căi extraordinare de atac, în cadrul căreia se pot analiza doar cazurile de casare strict şi limitativ instituite de art. 488 din C. proc. civ.. Astfel, nivelul de gravitate al efectelor incendiului asupra clădirii, nefuncţionalităţile concrete ale clădirii, modul în care aceste aspecte ar fi fost stabilite prin rapoartele ISU în procesul având ca obiect stabilirea răspunderii civile a reclamanţilor sau faptul că aceste probe ar contrazice concluziile expertizelor avute în vedere de instanţa de apel nu pot forma obiect de analiză în această fază procesuală.

Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat mai sus, cercetarea efectelor incendiului asupra clădirii a fost realizată de instanţa de apel la nivel de aparenţă, pentru a justifica opţiunea proprietarului clădirii de a nu mai intra în raporturi contractuale cu persoanele răspunzătoare, în opinia acestuia, de efectele acelui incendiu, fără a stabili elemente de fapt şi de drept care să determine concluzia existenţei unei astfel de răspunderi sau să stabilească în mod decizoriu efectele incendiului, aceste aspecte neformând obiectul învestirii sale.

În continuare, recurenţii reclamanţi au criticat faptul că instanţa de apel a procedat la o vastă analiză a celor două proiecte de arhitectură puse în discuţie, a modificărilor reclamate, a caracteristicilor tehnice ale acestora, a esteticii şi funcţionalităţii proiectelor, a planşelor şi pieselor comparative ale celor două proiecte, a modificărilor aduse volumetriei, elementelor faţadei, elementelor ornamentale-utilitare, panourilor de sticlă, precum şi a consecinţelor unor atare modificări şi elemente tehnice.

Această critică nu poate fi reţinută, instanţa de apel procedând în această manieră tocmai datorită atitudinii procesuale a părţilor, care au formulat susţineri şi apărări detaliate asupra cărora instanţa de apel a înţeles să facă o analiză, de asemenea, detaliată. Împrejurarea că instanţa de apel a analizat în amănunt aspectele de fapt invocate în cauză nu poate reprezenta un motiv de nelegalitate a hotărârii, ci dimpotrivă, ea evidenţiază tocmai o respectare a dispoziţiilor legale şi convenţionale care impun motivarea hotărârilor judecătoreşti.

Formularea criticilor din perspectiva împrejurării că o astfel de analiză ar prespune elemente şi aprecieri ce implică un grad de tehnicitate ridicat nu poate fi reţinută, faţă de aspectele arătate mai sus privind lipsa obligaţiei instanţei de a administra, în situaţia concretă a prezentului proces, proba cu expertiză tehnică de specialitate.

De asemenea, criticile privind concluzia la care a ajuns instanţa de apel în urma respectivei analize, modul în care aceasta a făcut aprecieri asupra viziunii artistice arhitecturale a autorilor şi asupra efectelor înlăturării elementelor ornamental-utilitare orizontale cu funcţia de parasolar, acest din urmă element fiind descris pe larg în cererea de recurs, nu pot forma obiect de analiză în prezenta cale de atac, dată fiind lipsa caracterului devolutiv al acesteia.

Motivul de nelegalitate invocat de recurenţii reclamanţi, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care aceştia au susţinut o contradicţie între considerentele hotărârii recurate şi dispozitivul acesteia, nu este întemeiat. Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., hotărârea poate fi casată în cazul în care cuprinde motive contradictorii, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluţie, însă dispozitivul conţine o soluţie contrară. Sub acest aspect, recurenţii reclamanţi au considerat că analiza efectuată de instanţă în considerente denotă înrăutăţirea situaţiei apelanţilor-reclamanţi în baza unei "achiesări" a instanţei de apel la susţinerile pârâţilor, a căror cale de atac a fost însă respinsă conform dispozitivului hotărârii recurate. În opinia recurenţilor reclamanţi, considerentele care nu sprijină soluţia de respingere a apelurilor se referă la originalitate, sfera persoanelor a căror vinovăţie ar putea fi reţinută, calitatea de autor.

Contrar susţinerii recurenţilor reclamanţi, considerentele deciziei recurate cu privitoare la originalitatea operei nu sunt opuse celor ale primei instanţe, ambele instanţe de fond reţinând îndeplinirea condiţiei originalităţii. Astfel, instanţa de apel a concluzionat în sensul că opera în litigiu îndeplineşte cerinţa originalităţii independent de orice aprecieri asupra valorii, esteticii, utilităţii urbane, iar prima instanţă concluzionase că proiectul realizat de reclamanţi întruneşte pe deplin calitatea de operă originală pe care o are în vedere Legea nr. 8/1996, criticile aduse de pârâţi elementelor ce exprima originalitatea, viziunea arhitecturală proprie şi personală a autorilor fiind nefondate.

Prin apelul incident, pârâta F. S.R.L. a solicitat înlăturarea considerentelor primei instanţe cu privire la originalitatea operei pretinse de reclamanţi şi înlocuirea acestora cu propriile considerente ale instanţei de apel în sensul că opera pretinsă de reclamanţi nu este originală şi, prin urmare, nu este susceptibilă de protecţie prin drept de autor.

Întrucât considerentele deciziei recurate nu sunt în sensul celor solicitate prin apelul incident, instanţa de apel reţinând caracterul original al operei, în mod corect soluţia din dispozitiv a fost aceea de admitere a acestui apel doar prin prisma criticilor privind cheltuielile de judecată, reţinute ca fiind întemeiate. De asemenea, dată fiind reţinerea ca neîntemeiate a criticilor expuse în apelul incident declarat de pârâţii G. S.R.L. şi H. în privinţa tuturor aspectelor susţinute, printre care şi cele privind caracterul original al operei, în mod corect dispozitivul conţine soluţia de respingere a acestui apel. Împrejurarea că instanţa de apel a îmbrăţişat unele din punctele de vedere expuse de aceşti pârâţi nu putea conduce la o altă concluzie în privinţa căii de atac declarate de aceştia, câtă vreme argumentele decizorii ale acestora nu au fost validate de instanţă.

În realitate, recurenţii reclamanţi contestă modul în care instanţa de apel a analizat situaţia de fapt şi a reţinut că originalitatea operei este redusă. În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că opera îndeplineşte condiţia originalităţii de natură să îi asigure protecţia prevăzută de lege, însă a statuat că originalitatea reţinută este modestă. Acest aspect nu era însă de natură să conducă la o soluţie de admitere a apelului pârâţilor câtă vreme o astfel de soluţie se impunea numai în măsura în care instanţa de apel ar fi înlăturat concluzia îndeplinirii cerinţei originalităţii operei, însă nu aceasta este situaţia din speţă.

De asemenea, recurenţii reclamanţi şi-au exprimat nemulţumirea faţă de faptul că instanţa de apel a considerat că susţinerile lor în privinţa caracterului original al operei sunt laude excesive sau prezentări elogioase exagerate, întregul efort şi spirit creator al autorilor fiind astfel condus în derizoriu, instanţa de apel folosind sintagma "opera de artă" cu iz peiorativ. Percepţia recurenţilor reclamanţi privind modul în care instanţa şi-a exprimat opinia în defavoarea lor nu poate reprezenta motiv de nelegalitate a deciziei, aprecierile menţionate integrându-se rezultatului analizei efectuate de către instanţă asupra susţinerilor părţilor, analiză pe care era obligată să o realizeze. Principiul imparţialităţii instanţei şi cel al dreptului la un proces echitabil, invocate de recurenţii reclamanţi, nu presupun că instanţa nu ar putea realiza aprecieri asupra modului concret în care o parte a înţeles să îşi structureze susţinerile şi apărările, obligaţia procesuală principală a instanţei fiind însă aceea de a analiza criticile formulate, obligaţie realizată în cauză de instanţa de apel în mod detaliat şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile.

În ceea ce priveşte sfera persoanelor a căror vinovăţie ar putea fi reţinută, astfel cum s-a arătat mai sus, în prezenta cauză instanţa nu a fost chemată să statueze asupra unei răspunderi civile în această privinţă, în decizia instanţei de apel precizându-se expres că stabilirea, în prezentul proces, a persoanei aflate în culpă pentru soluţiile tehnice necorespunzătoare sau a răspunderii civile ca efect al reţinerii unei astfel de culpe nu formează obiectul învestirii instanţei.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care recurenţii reclamanţi au considerat că maniera în care instanţa de apel a apreciat asupra originalităţii operei de arhitectură este expresia unei interpretări greşite a Legii nr. 8/1996, nu este întemeiat. În esenţă, prin intermediul acestui motiv de recurs, recurenţii reclamanţi au criticat faptul că analiza instanţei de apel separă în mod nepermis cele două elemente intrinseci ale operei de arhitectură - funcţionalitate şi estetică, reţinând că, dată fiind existenţa funcţionalităţii, originalitatea se limitează la opţiunile estetice pe care le cataloghează ca având caracter complementar, rezidual chiar, introducând astfel criterii şi limitări suplimentare în ceea ce priveşte analiza protecţiei dreptului de autor al operelor de arhitectură.

Pe de o parte, instanţa de apel nu a contestat protecţia dreptului de autor conferită de lege în cazul operei de arhitectură, astfel încât nu se poate reţine aplicarea greşită a normelor de drept material din această perspectivă iar, pe de altă parte, modul în care instanţa de apel a analizat şi stabilit existenţa unei amprente G. a autorilor operei, a unor alegeri personale cu caracter estetic reprezintă o chestiune de temeinicie a hotărârii recurate, care nu este supusă controlului instanţei de recurs în cadrul procesual reglementat de art. 488 din C. proc. civ.. Astfel, instanţa de apel a respectat reperele de ordin jurisprudenţial indicate şi de recurenţii reclamanţi, în sensul că "originalitatea trebuie deosebită de o judecată de valoare cu caracter estetic, chiar dacă ea nu este străină de estetic în sine" şi în sensul că "nu instanţele sunt chemate să judece dacă o operă este frumoasă sau urâtă, dacă este banală sau inedită, dacă este utilă sau inutilă, sau dacă alegerile cu caracter estetic sunt inspirate sau nu".

Caracterul utilitar, funcţional şi economic al clădirii reţinut prin decizia recurată reprezintă, astfel cum s-a arătat, un element de fapt pe care instanţa de apel, ca instanţă de fond, este în drept să îl stabilească în urma analizei situaţiei de fapt deduse judecăţii şi, contrar susţinerii recurenţilor reclamanţi, considerentele decizei recurate nu conţin concluzia că opera în discuţie nu ar intra în sfera de protecţie legală.

De asemenea, faptul că instanţa de apel a făcut aprecieri asupra viziunii arhitecturale exprimate în clădirea respectivă nu este contrar normelor legale prin care legiuitorul a urmărit să recunoască protecţia dreptului de autor în arhitectură, cum greşit au considerat recurenţii, o asemenea apreciere fiind impusă tocmai de norma legală care conferă protecţia respectivă, instanţa fiind obligată să procedeze astfel pentru a determina aplicabilitatea acelei norme în cazul concret dedus judecăţii. Împrejurarea că, în urma analizei efectuate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea dorită de recurenţi, nu are semnificaţia unei încălcări a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii reclamanţi au invocat Cauza C - 683/17 Cofemel - Sociedade de Vestuârio S.A. împotriva G - Star Raw CV şi au arătat că nu este justificată excluderea a priori a obiectelor de artă din sfera protecţiei prin dreptul de autor numai din cauza caracterului lor (deopotrivă) funcţional. O astfel de susţinere nu poate reprezenta o critică a hotărârii instanţei de apel, întrucât aceasta nu a exclus opera de artă în discuţie din sfera protecţiei prin dreptul de autor, dimpotrivă, a reţinut că opera în litigiu îndeplineşte cerinţa originalităţii.

În cauza menţionată, s-a constatat că, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, pentru ca un obiect să poată fi considerat drept original, este necesar şi în acelaşi timp suficient ca el să reflecte personalitatea autorului său, manifestând alegerile libere şi G. ale acestuia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C-145/10, EU:C:2011:798, punctele 88, 89 şi 94, precum şi Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff, C-161/17, EU:C:2018:634, punctul 14). În schimb, atunci când realizarea unui obiect a fost determinată de consideraţii tehnice, de reguli sau de alte limitări, care nu au lăsat loc exercitării niciunei libertăţi de creaţie, respectivul obiect nu poate fi considerat ca având originalitatea necesară pentru a putea constitui o operă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 martie 2012, Football Dataco şi alţii, C-604/10, EU:C:2012:115, punctul 39 şi jurisprudenţa citată).

Instanţa de apel a avut în vedere aceste criterii de ordin jurisprudenţial iar aprecierea măsurii în care opera poartă amprenta personalităţii şi spiritului creator al autorului, prin raportare la caracterul utilitar al clădirii, precum şi concluzia că spaţiul personal de creaţie a fost minimal, fiind constrâns de configuraţia terenului construit, de vecinătăţi, de regulile de urbanism, de opţiunea beneficiarului clădirii pentru o maximizare evidentă a utilităţii economice a clădirii reprezintă o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Recurenţii reclamanţi au invocat şi Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 11.06.2020 din Cauza C - 833/1S arătând că, în acea cauză, s-a statuat că un obiect utilitar, precum o bicicletă, poate fi protejat prin dreptul de autor, fără a arăta însă în mod concret o încălcare de către instanţa de apel a principiilor degajate din acea hotărâre. În cauza menţionată, Curtea a reluat principiile expuse în cauza Cofemel şi a arătat că un obiect care îndeplineşte condiţia de originalitate poate beneficia de protecţie în temeiul dreptului de autor, chiar dacă realizarea sa fost determinată de consideraţii tehnice, însă cu condiţia ca o astfel de determinare să nu îl împiedice pe autor să îşi reflecte personalitatea în obiectul menţionat, prin manifestarea unor alegeri libere şi G.. S-a arătat că revine instanţei de trimitere sarcina de a cerceta dacă bicicleta respectivă constituie o operă originală care rezultă dintr-o creaţie intelectuală, precizându-se că această situaţie nu se poate regăsi atunci când realizarea unui obiect a fost determinată de consideraţii tehnice, de reguli sau de alte limitări care nu au lăsat loc exercitării unei libertăţi de creaţie sau au lăsat un loc atât de limitat încât ideea şi expresia sa se confundă. De asemenea, s-a arătat că, şi în cazul în care subzistă o posibilitate de alegere în privinţa formei unui obiect, nu se poate concluziona că acesta se înscrie în mod necesar în sfera noţiunii de "operă".

Astfel cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel a apreciat măsura în care se poate reţine că opera în discuţie reflectă personalitatea autorului său, manifestând alegerile libere şi G. ale acestuia din urmă, raportându-se la împrejurarea că realizarea clădirii era condiţionată de aspecte tehnice, de reguli sau de alte limitări, şi a stabilit că acestea au lăsat loc exercitării unei libertăţi de creaţie, la un nivel redus. În această situaţie, se reţine că instanţa de apel a respectat criteriile rezultate din jurisprudenţa Curţii pentru a stabili dacă obiectul în discuţie se înscrie în sfera noţiunii de "operă".

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prin care recurenţii reclamanţi au invocat interpretarea greşită a Legii nr. 8/1996 sub aspectul instituirii unor grade de originalitate şi, respectiv, de protecţie a operei nu poate fi reţinut. În acest sens, recurenţii reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a adăugat la Legea nr. 8/1996 sub aspectul criteriilor pe care legiuitorul a înţeles să le reglementeze pentru recunoaşterea protecţiei dreptului de autor.

Într-adevăr, criteriul existenţei unei creaţii intelectuale proprii autorului său permite să se facă distincţie între obiectele care pot fi protejate prin dreptul de autor şi cele care nu intră în sfera protecţiei sale. Totuşi, criteriul menţionat, pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene l-a denumit şi "criteriul originalităţii’’, constituie totodată cerinţa maximă care poate fi impusă de statele membre pentru a beneficia de protecţia prin dreptul de autor, independent de valoarea artistică a obiectului în cauză. În Hotărârea Painer, Curtea a statuat că, în ceea ce priveşte o fotografie portret, protecţia conferită de articolul 2 litera (a) din Directiva 2001/29 nu poate fi mai redusă decât protecţia de care beneficiază alte opere, inclusiv celelalte opere fotografice.

De asemenea, în cauza Cofemel, s-a arătat că, atunci când un obiect prezintă caracteristicile necesare pentru a constitui o operă, el trebuie, în această calitate, să beneficieze de o protecţie în temeiul dreptului de autor, în conformitate cu Directiva 2001/29, având în vedere că întinderea acestei protecţii nu depinde de gradul de libertate de creaţie de care a dispus autorul său şi că ea nu este, aşadar, inferioară celei de care beneficiază orice operă care intră sub incidenţa directivei menţionate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C-145/10, EU:C:2011:798, punctele 97-99).

Astfel, dacă întinderea protecţiei nu poate fi limitată pe acest temei, nu se poate considera a fortiori că protecţia respectivă este exclusă complet datorită unui nivel redus de originalitate, aceasta fiind şi concluzia la care instanţa de apel s-a oprit.

Faptul că instanţa a reţinut o originalitate redusă nu presupune că ar fi negat protecţia legală a dreptului de autor, protecţie care este recunoscută prin decizia recurată, situaţie în care considerentele care au generat nemulţumirea recurenţilor, prin care instanţa de apel a reţinut o originalitate minimală exprimată în alegerea unor soluţii estetice modeste, nu explică în mod necesar concluzia la care a ajuns instanţa, reprezentând doar aprecieri făcute de aceasta în contextul speţei, pentru a oferi un răspuns apărărilor formulate în acest sens de către părţi. Astfel, menţinerea soluţiei primei instanţe asupra pretenţiilor reclamanţilor nu a fost justificată prin reţinerea unui anumit grad de protecţie juridică a dreptului de autor, ci prin considerentele expuse cu privire la raportul dintre dreptul de autor invocat de reclamanţi şi dreptul de proprietate al pârâtei E. S.R.L. asupra construcţiei.

Motivul de nelegalitate invocat de recurenţii reclamanţi, încadrabil în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în sensul că, în privinţa calităţii de autor, s-a creat reclamanţilor o situaţie mai grea decât la fond, nu poate fi reţinut. În acest sens, recurenţii reclamanţi au arătat că, din perspectiva calităţii de autor ce trebuia analizată în privinţa reclamanţilor, nu prezintă nicio relevanţă împrejurarea că opera a fost eventual creată şi cu contribuţia altor persoane sau faptul că acestea nu s-au adresat instanţei cu privire la dreptul lor de autor. Aceste aspecte nu pot reprezenta motive de nelegalitate a deciziei întrucât instanţa de apel nu a acordat un efect juridic împrejurării că opera ar fi fost creată şi cu contribuţia altor persoane sau faptului că nu toţi arhitecţii prezentaţi public ca autori şi-au asumat prezentul demers judiciar. Astfel, instanţa de apel a reţinut calitatea procesuală activă a reclamanţilor cât şi calitatea lor de autori ai unei opere care intră în sfera de protecţie a reglementărilor privind dreptul de autor.

Analiza efectuată de instanţa de apel cu privire la raporturile rezultate din contractele depuse la dosar şi concluzia la care aceasta a ajuns în privinţa limitelor atribuţiilor pe care C. S.R.L. şi le-ar fi asumat cu privire la proiect, ceea ce ar fi condus, în opinia recurenţilor reclamanţi, la o "ştirbire" a misiunii acestei societăţi în calitate de proiectant iniţial, reflectă evaluarea unor aspecte de fapt care nu sunt supuse controlului judiciar în recurs. Pe de altă parte, respectivele argumente nu relevă o contradicţie între considerente şi dispozitivul de respingere a apelurilor pârâţilor, astfel cum greşit au susţinut recurenţii, ele venind doar să ofere explicaţii privind situaţia de fapt dedusă judecăţii, în contextul susţinerilor divergente ale părţilor.

Motivul de recurs invocat de recurenţii reclamanţi, prevăzut de art. 488 alin. (8) din C. proc. civ., prin care aceştia au considerat că instanţa de apel a interpretat greşit art. 11 din Legea nr. 8/1996 şi art. 1391 alin. (3) din C. civ., în sensul interdicţiei cesiunii drepturilor litigioase vizând drepturile patrimoniale aferente încălcării drepturilor morale de autor, nu poate fi reţinut. Astfel, nu se poate constata o încălcare a art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, conform căruia drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări, chiar recurenţii reclamanţi arătând că aceste prevederi nu sunt incidente în situaţia cesiunii drepturilor litigioase intervenite în cauza dedusă judecăţii, care nu priveşte drepturile morale de autor, aspect reţinut ca atare de instanţa de apel.

De asemenea, nu se poate reţine o încălcare a dispoziţiilor art. 1391 alin. (3) din C. civ., conform cărora dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Art. 1391 din C. civ. reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial, identificând, în alin. (1)-(3), situaţii distincte, nefiind întemeiată susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că posibilitatea de cedare a dreptului la despăgubire avută în vedere de alin. (3) se raportează numai la despăgubiri în caz de vătămare a integrităţii corporale ori a sănătăţii, dar nu şi la dreptul moral de autor ca parte a sferei drepturilor personalităţii, redactarea alin. (3) nepermiţând o astfel de limitare.

Contrar susţinerii recurenţilor reclamanţi în sensul că art. 1653 alin. (3) din C. civ., care defineşte dreptul litigios, permite ca acesta să facă obiectul unui transfer, fără a îngădui aplicabilitatea art. 1391 alin. (3) din C. civ., se constată că acest din urmă articol reglementează o situaţie specială, aceea a cesiunii dreptului la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii subiectului de drept, fiind incident în toate cazurile în care se pune problema cesiunii unui astfel de drept. Astfel cum a reţinut instanţa de apel, drepturile morale de autor sunt o categorie specifică subsumată noţiunii mai largi a drepturilor inerente personalităţii, situaţie în care cesiunea dreptului la despăgubire pentru încălcările acestui drept intră în domeniul de aplicare a art. 1391 alin. (3) din C. civ.

Motivul de recurs prin care recurenţii reclamanţi au invocat interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 8/1996, susţinând că în mod eronat instanţa de apel a considerat că drepturile de autor ale arhitectului sunt limitate faţă de realizarea operei la comandă, plata serviciului şi executarea clădirii, nu poate fi reţinut. În acest sens, recurenţii reclamanţi au considerat că dreptul de autor nu este limitat prin executarea contractului de prestări servicii de arhitectură şi, chiar în cazul în care s-ar fi asimilat contractul de proiectare cu un contract de comandă a unei opere viitoare, conform art. 46 din Legea nr. 8/1996, într-un astfel de contract de comandă, în lipsa unei clauze contrare, drepturile patrimoniale aparţin autorului.

Pe de o parte, susţinerile recurenţilor reclamanţi privind modul în care instanţa de apel a interpretat contractul încheiat între părţi nu pot fi analizate în cadrul recursului deoarece ele privesc aprecierea de către instanţa de fond a unei probe aflate la dosar, vizând determinarea voinţei concrete a părţilor contractante de la încheierea actului juridic.

Pe de altă parte, instanţa de apel a aplicat în mod corect normele legale care reglementează conţinutul dreptului de autor în cazul construcţiilor rezultate din proiecte arhitecturale, în aprecierea efectelor contractului încheiat între arhitect şi proprietarul imobilului. Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, în cazul unei structuri arhitecturale, autorul are numai dreptul de a face fotografii ale operei şi de a solicita proprietarului trimiterea reproducerii proiectelor. Acesta este dreptul care revine autorului care şi-a asumat obligaţia de a realiza creaţia intelectuală convenită, şi anume, de a realiza în concret opera - proiect de arhitectură şi executarea clădirii în conformitate cu proiectul. Obligaţia corelativă a beneficiarului este aceea de a achita contravaloarea acestor servicii, neexistând niciun temei legal pentru a susţine că exercitarea viitoare a atributelor dreptului său de proprietate asupra clădirii ar fi limitată de exercitarea drepturilor de autor într-o asemenea manieră încât exploatarea normală a clădirii, transformarea sau chiar demolarea acesteia să fie împiedicată.

În acest sens, instanţa de apel a avut în mod corect în vedere art. 970 alin. (2) din C. civ. din 1864, aplicabil contractului încheiat între reclamanta C. S.R.L. şi antecesoarea apelantei E. S.R.L., la stabilirea efectelor acestui contract încheiat între arhitect şi proprietarul imobilului. Astfel, contractului în discuţie trebuie să i se recunoască şi celelalte efecte pe care legea sau obiceiul le dă obligaţiei după natura sa, în speţă, interesând dreptul proprietarului de a folosi neîngrădit proiectul de arhitectură pentru exercitarea prerogativelor sale asupra construcţiei iar prerogativele dreptului de autor pot fi exercitate în acest cadru.

Astfel, în mod corect a considerat instanţa de apel că, în lipsa unei stipulaţii exprese în sens contrar, convenţia de servicii arhitecturale implică, prin natura ei, transferul prerogativelor patrimoniale asupra operei de creaţie intelectuală în măsura necesară exploatării ei normale, transformării sale materiale, această din urmă componentă implicând inclusiv distrugerea clădirii.

De asemenea, în mod corect instanţa de apel a stabilit că singura prerogativă rezervată autorului operei arhitecturale este de a se opune folosirii proiectului său de arhitectură pentru o altă construcţie decât cea care a făcut obiectul contractului, în acest sens fiind prevederile art. 84 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, conform cărora construirea unei opere de arhitectură, realizată total sau parţial după un alt proiect, nu poate fi făcută decât cu acordul titularului dreptului de autor asupra acelui proiect. Astfel, legea reglementează expres cazul în care este cerut acordul titularului dreptului de autor, acest acord nefiind însă impus de lege pentru transformările operei arhitecturale edificate conform contractului dintre arhitect şi beneficiar, situaţie în care autorul nu poate pretinde o despăgubire pentru o astfel de transformare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care recurenţii reclamanţi au invocat încălcarea Legii nr. 8/1996 şi a dispoziţiilor art. 1270 din C. civ. sub aspectul dreptului moral de autor al reclamanţilor la respectarea integrităţii operei şi de a se opune modificării acesteia, este neîntemeiat. În acest sens, recurenţii reclamanţi au susţinut că, în aplicarea art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996, în cauză trebuia constatată încălcarea dreptului menţionat, dată fiind modificarea adusă operei, fiind greşită alăturarea condiţiei prejudicierii onoarei şi reputaţiei inclusiv componentei de a pretinde respectarea integrităţii operei.

Conform art. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996, autorul operei are dreptul moral de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa. Interpretarea gramaticală a textului legal nu susţine argumentul recurenţilor reclamanţi în sensul că doar ipotezele modificării şi atingerii aduse operei ar fi subordonate cerinţei prejudicierii onoarei sau reputaţiei autorului, nu şi cea a respectării integrităţii operei. Astfel cum corect a considerat instanţa de apel, dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări sau atingeri este un drept unic, integritatea operei presupunând însuşirea acesteia de a fi sau de a rămâne intactă, ceea ce implică lipsa modificărilor ori a altor atingeri. Această interpretare este susţinută şi de art. 6 bis din Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice, menţionat în considerentele deciziei, conform căruia, independent de drepturile patrimoniale de autor şi chiar după cedarea acestor drepturi, autorul păstrează dreptul de a revendica paternitatea operei şi de a se opune oricarei deformări, mutilări sau altei modificări a acestei opere sau oricăror alte atingeri ale acesteia, care îi prejudiciază onoarea sau reputaţia.

Astfel, independent de interpretarea prevederilor contractuale care nu este supusă controlului judiciar în recurs, precum şi independent de împrejurarea că arhitectul a realizat opera la comanda beneficiarului şi a încasat un preţ pentru serviciile prestate, constatarea încălcării dreptului menţionat este condiţionată de îndeplinirea cerinţei textului legal expus mai sus, aceea a prejudicierii onoarei sau reputaţiei autorului.

Susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că, şi dacă s-ar reţine opinia potrivit căreia dreptul la integritatea operei şi de a se opune modificărilor şi atingerilor, în întregul său, ar fi condiţionat de dovada prejudicierii onoarei şi reputaţiei autorului, această condiţie este îndeplinită în cauză, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu poate fi reţinută. Astfel, în argumentarea acestei susţineri, recurenţii reclamanţi au expus exclusiv împrejurări de fapt care, în opinia lor, ar susţine faptul că onoarea şi reputaţia lor au fost afectate: faptul că a fost negată public atât calitatea de autor, cât şi valoarea artistică a operei, viziunea arhitecturală a autorilor asupra proiectului fiind înlăturată prin modificările aduse; împrejurarea că nu li s-a permis apărarea ideii de nealterare a clădirii şi reconstruirea acesteia conform operei iniţiale, ceea ce ar fi condus la reabilitarea numelui lor şi la înlăturarea ideii ce plana în spaţiul public, lansate de pârâţi, a vinovăţiei arhitecţilor la producerea incendiului; faptul că opera este inclusă în portofoliul reclamanţilor şi astfel, abilităţile, experienţa şi capacităţile lor creatoare sunt recunoscute inclusiv prin prisma acestei creaţii care a contribuit la formarea recunoaşterii, onoarei şi reputaţiei acestora, opera fiind prezentată de reclamanţi în cadrul a numeroase şi importante evenimente de specialitate; faptul că reclamanţii se bucurau de o carieră profesională ireproşabilă, fiind autori a numeroase opere edificate în Bucureşti şi în ţară, care se bucură de recunoaşterea calităţii şi valorii acestora, au o mare expunere publică, astfel încât consecinţele negative suferite sunt evidente şi greu de reparat; faptul că proiectul modificat încalcă prevederile urbanistice.

Împrejurarea că instanţa de apel nu a acordat acestor aspecte valenţa probatorie dorită de recurenţii reclamanţi, concluzionând, în urma aprecierii probelor administrate în cauză, că modificările preconizate a fi aduse operei nu aduc atingere onoarei şi reputaţiei autorilor iniţiali, excedează controlului de legalitate care se efectuează în faza recursului, fiind vorba de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Motivul de recurs încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prin care recurenţii reclamanţi au susţinut interpretarea şi aplicarea greşită a Legii nr. 8/1996 în privinţa limitării dreptului de autor în raport cu prerogativele dreptului de proprietate nu este întemeiat. Pentru a stabili raportul dintre prerogativele conferite autorului unei opere de arhitectură de Legea nr. 8/1996 şi prerogativele proprietarului clădirii materializate ca urmare a executării operei de arhitectură, instanţa de apel a analizat în mod corect atât dispoziţiile Legii nr. 8/1996 pentru a determina sfera de aplicare a primei categorii de drepturi cât şi dispoziţiile C. civ. care reglementează dreptul de proprietate.

Astfel, instanţa de apel a avut în vedere, pe de o parte, prerogativele morale şi materiale pe care le are autorul operei în temeiul art. 10, 12 şi 13 din Legea nr. 8/1996, iar pe de altă parte, prerogativele titularului dreptului de proprietate asupra unui bun corporal rezultate din dispoziţiile art. 555 alin. (1) şi art. 559 alin. (2) din C. civ.. Sub acest aspect, în ceea ce priveşte limitele învestirii sale, instanţa de apel a constatat că titularii cererii introductive au reclamat încălcarea dreptului de autor asupra operei în ambele sale ipostaze, de proiect şi de clădire edificată şi au considerat că sunt ilicite atât realizarea unui nou proiect modificator precum şi realizarea aceluiaşi proiect modificator pornind de la proiectul iniţial aflat în cartea tehnică.

Faptic, conflictul dintre cele două drepturi apare întrucât opera de creaţie intelectuală, bun incorporal, este fixată pe un suport material, iar acest suport material al operei de creaţie intelectuală constituie un bun corporal, susceptibil de apropriere sub forma dreptului de proprietate privată.

Acest din urmă drept include prerogativa proprietarului de a dispune material şi juridic de bunul său, ceea ce reprezintă un atribut esenţial al dreptului de proprietate, întrucât proprietarul nu poate transmite atributul dispoziţiei bunului. A transmite acest atribut semnifică însăşi transmiterea dreptului de proprietate. În speţa de faţă, prezintă interes prerogativa dispoziţiei materiale, care se referă la posibilitatea proprietarului de a dispune de substanţa bunului, ceea ce include posibilitatea distrugerii acestuia.

Întrucât dreptul de proprietate reprezintă un drept fundamental în cadrul sistemului de drept în vigoare, potrivit art. 44 din Constituţia României, iar dreptul de a dispune de bunurile proprii constituie un aspect tradiţional şi fundamental al dreptului de proprietate, eventuale limite ale prerogativelor dreptului de proprietate trebuie să rezulte expres din lege, convenţie sau hotărâre judecătorească, conform reglementării C. civ.

Din examinarea dispoziţiilor relevante ale Legii nr. 8/1996, nu poate fi identificată o normă legală care să acorde titularului dreptului de autor asupra operei de arhitectură prerogativa de a limita exercitarea atributului proprietarului de dispoziţie materială asupra construcţiei finalizate, prin condiţionarea acesteia de un acord cu privire la utilizarea proiectului de arhitectură iniţial în procesul de exploatare normală a clădirii, cu privire la modificarea operei arhitecturale sau prin obligarea proprietarului să contracteze serviciile arhitecturale pentru modificarea construcţiei cu arhitecţii iniţiali.

Astfel, art. 22 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, instituie în sarcina proprietarului operei obligaţia de a permite accesul autorului operei şi de a o pune la dispoziţia acestuia, dacă acest fapt este necesar pentru exercitarea dreptului său de autor şi cu condiţia ca prin aceasta să nu se aducă atingere unui interes legitim al proprietarului sau al posesorului. De asemenea, dreptul proprietarului originalului operei de a o distruge este condiţionat de oferirea acesteia autorului ei la preţul de cost al materialului, astfel cum prevede art. 23 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, iar în cazul unei structuri arhitecturale, alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că autorul are numai dreptul de a face fotografii ale operei şi de a solicita proprietarului trimiterea reproducerii proiectelor. Interpretarea gramaticală a acestei din urmă dispoziţii legale conduce la concluzia că singurul drept al autorului operei de arhitectură, în cazul distrugerii, este acela de a fotografia opera şi de a solicita proprietarului trimiterea reproducerii proiectelor. Această normă legală este în acord cu principiile de drept care reglementează exercitarea dreptului proprietarului de dispoziţie materială asupra bunului său, menţionate mai sus.

De asemenea, în mod corect a considerat instanţa de apel că aceast conţinut al dreptului autorului rezultă şi din raporturile contractuale dintre părţi, în temeiul cărora, în schimbul onorariului achitat, proprietarul construcţiei devine proprietar al proiectului de arhitectură, al planşelor şi memoriilor arhitecturale, care reprezintă anexe ale autorizaţiei de construire emise la cererea proprietarului.

Astfel, în raport cu reglementarea legală expusă mai sus şi în lipsa unei stipulaţii exprese în sens contrar, convenţia de servicii arhitecturale implică, prin natura ei, transferul prerogativelor patrimoniale asupra operei de creaţie intelectuală în măsura necesară exploatării ei normale, fără a putea implica în mod tacit o limitare a dreptului proprietarului clădirii de dispoziţie materială asupra acesteia.

În acelaşi sens, art. 84 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 instituie obligativitatea acordului titularului dreptului de autor numai în situaţia expres prevăzută în textul legal, statuând că, în cazul construirii unei opere de arhitectură, realizată total sau parţial după un alt proiect, aceasta nu poate fi făcută decât cu acordul titularului dreptului de autor asupra acelui proiect. Astfel, textul legal nu permite concluzia că un astfel de acord ar fi obligatoriu şi în alte ipoteze nereglementate în cuprinsul său, cum ar fi transformările operei arhitecturale iniţiale, edificate conform contractului dintre arhitect şi beneficiar.

De altfel, chiar recurenţii reclamanţi au arătat că autorul operei are îndreptăţirea de a contura, în limitele drepturilor expres recunoscute acestuia de Legea nr. 8/1996, modul în care proprietarul operei îşi poate exercita prerogativele dreptului său de proprietate. Drepturile expres recunoscute autorului de Legea nr. 8/1996 au fost analizate de instanţa de apel iar conturarea acestora nu a condus la o paralizare totală a dreptului de autor, astfel cum au considerat recurenţii reclamanţi, ci dimpotrivă, la stabilirea conţinutului concret al acestui drept, astfel cum rezultă din reglementarea sa în forma exprimată prin Legea nr. 8/1996.

Interpretarea propusă de recurenţii reclamanţi, în sensul că aceştia ar avea şi alte drepturi decât cele care rezultă din dispoziţiile Legii nr. 8/1996 sau din contractul încheiat între părţi, ar conduce la încălcarea dispoziţiilor legale examinate mai sus, care au fost edictate pentru a contura conţinutul drepturilor de autor în cazul operelor de arhitectură.

Astfel, în lipsa unor stipulaţii contractuale exprese, pretinderea unor drepturi suplimentare faţă de cele instituite de art. 22 şi art. 23 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, de a face fotografii şi de a solicita copia planurilor de arhitectură, sau faţă de cele instituite de art. 84 alin. (2) din aceeaşi lege, care limitează ipotezele în care este necesar acordul titularului dreptului de autor, ar goli de conţinut aceste prevederi legale, determinând inaplicabilitatea lor.

De asemenea, în cazul în care proprietarul îşi exprimă opţiunea de a transforma clădirea prin întocmirea şi executarea unui alt proiect de arhitectură, condiţionarea exercitării acestei prerogative de acordul arhitectului iniţial sau de realizarea proiectului modificator tot de acesta ar reprezenta o încălcare a principiului fundamental în materia contractelor, acela al libertăţii contractuale, manifestat, printre altele, prin dreptul oricărei persoane de a-şi alege partenerii contractuali.

Situaţia expusă ipotetic în decizia recurată, care a format obiect al argumentelor recurenţilor reclamanţi, aceea a clădirilor care alcătuiesc în sine o operă de artă care eclipsează funcţia utilitară a clădirii, nu se impune a fi analizată deoarece este străină prezentei speţe în care instanţa de apel a reţinut natura utilitară a construcţiei rezultând chiar din contractul iniţial dintre C. S.R.L. şi beneficiarul proiectului şi al clădirii, prin care s-a convenit că beneficiarul va avea ultimul cuvânt asupra soluţiilor tehnice şi arhitecturale şi asupra materialelor.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că nu ar fi incidente situaţiile de excepţie în care nu ar fi necesar acordul autorului. În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, astfel cum a arătat instanţa de apel, analiza acestuia nu este indispensabilă pentru că dispoziţiile sale acţionează ca o excepţie de la conţinutul dreptului de proprietate intelectuală, conţinut care a fost conturat în coordonatele expuse mai sus, în sensul că el nu cuprinde preorgativele pretinse de reclamanţi.

Pe de altă parte, susţinerile recurenţilor reclamanţi în privinţa aplicabilităţii dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 nu pot fi analizate în recurs întrucât ele se circumscriu situaţiei de fapt, arătându-se în acest sens în cererea de recurs că punerea în siguranţă s-a realizat încă din anul 2009, în sfera autorizaţiilor de construire emise în regim de urgenţă, iar modificările aduse de pârâţi nu sunt sub nicio formă circumscrise necesităţii asigurării siguranţei publice, ci reprezintă exclusiv modificări determinate de opţiunile economice şi comerciale ale proprietarului.

Instanţa de apel a examinat această situaţie de fapt şi a conchis că, în cazul concret, scopul de siguranţă publică "include şi măsurile de reabilitare necesară - şi care implică un proiect arhitectural nou, adecvat acestei etape specifice - pentru ca edificiul să fie repus în funcţiune, conform destinaţiei sale fireşti, căci o clădire de asemenea dimensiuni lăsată o perioadă îndelungată în stare de nefuncţionare (practic, un fel de părăsire) poate prezenta în timp riscuri noi, survenite faţă de momentul primelor lucrări urgente".

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996, acestea au fost în mod corect interpretate de instanţa de apel în sensul că transformarea impusă de scopul utilizării permise de autor implică orice fel de transformări, inclusiv cele aduse clădirii independent de situaţia generată de efectele unui incendiu, aceste dispoziţii neputând fi invocate pentru a limita exerciţiul normal al prerogativelor proprietarului clădirii.

Susţinerile recurenţilor reclamanţi, încadrate de aceştia în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizând modul de interpretare a art. 7, 10, 12, 13, 33, 84 din Legea nr. 8/1996 nu pot fi reţinute. Astfel, art. 7 din Legea nr. 8/1996 conturează obiectul dreptului de autor enumerând exemplificativ operele originale de creaţie intelectuală care se bucură de protecţia legală. Câtă vreme instanţa de apel a examinat caracteristicile operei în litigiu şi a ajuns la concluzia că aceasta reprezintă o operă originală care formează obiect al dreptului de autor, recurenţii reclamanţi nu pot invoca o pretinsă interpretare greşită a acestei norme, concluzia instanţei de apel sub acest aspect fiind în favoarea acestora.

Susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că în mod greşit instanţa de apel ar fi disociat componentele patrimoniale şi morale ale dreptului de autor, acestea fiind în mod eronat analizate ca drepturi cu existenţă autonomă, nu poate fi reţinută, componentele menţionate fiind reglementate de Legea nr. 8/1996 în mod distinct, în articole diferite ale actului normativ, situaţie în care se impunea analiza acestora ca atare.

Dreptul moral prevăzut de art. 10 lit. a) din Legea nr. 8/1996, de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică a fost exercitat în maniera reţinută de instanţa de apel în procesul de stabilire a situaţiei de fapt din speţă. Astfel, recurenţii reclamanţi au contractat realizarea proiectului arhitectural, pe care l-au întocmit în cadrul executării obligaţiilor contractuale faţă de beneficiarul iniţial, opera de arhitectură fiind edificată în execuţia acestui proiect şi fiind adusă în materialitatea ei la cunoştinţă publică. De asemenea, proiectul a fost expus în cadrul unor expoziţii de arhitectură.

În mod corect a considerat instanţa de apel că nu se poate pretinde, juridic, că acest drept este în discuţie în cazul realizării unui proiect arhitectural modificator al construcţiei iniţiale. În acest sens, recurenţii reclamanţi au arătat că încălcarea a fost reclamată în contextul în care pârâţii au realizat un proiect de modificare a operei reclamanţilor, proiect pe care l-au înregistrat la autorităţile publice în vederea emiterii autorizaţiei de construire, fiind adus astfel la cunoştinţa publică, şi care reflectă în mare parte opera iniţială a reclamanţilor, astfel încât proiectul ce poartă în realitate asupra operei reclamanţilor, menţionează acum numele pârâţilor, aspect ce ar afecta dreptul reclamanţilor de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică.

Or, în cadrul situaţiei de fapt, instanţa de apel a reţinut caracterul diferit al celor două proiecte, reanalizarea acestui aspect excedând limitelor controlului judiciar în recurs. Chiar recurenţii reclamanţi au descris pe larg, în cadrul cererii de recurs, modificările aduse de noul proiect volumetriei, elementelor faţadei, elementelor ornamentale-utilitare, panourilor de sticlă, astfel încât susţinerea acestora privind existenţa dreptului reglementat de art. 10 lit. a) din Legea nr. 8/1996 nu poate fi reţinută în privinţa noului proiect care, astfel cum au arătat recurenţii, nu mai reflectă viziunea lor arhitecturală.

Fiind în discuţie realizarea unei construcţii care nu mai poartă amprenta creativă a arhitecţilor iniţiali, datorită modificării alegerilor personale cu caracter estetic, cum chiar aceştia au arătat, nu mai poate fi pusă problema incidenţei art. 10 lit. a) din Legea nr. 8/1996, în favoarea recurenţilor reclamanţi, în privinţa proiectului modificator.

În ceea ce priveşte dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, prevăzut de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, instanţa de apel a reţinut în mod corect că acesta priveşte, de asemenea, proiectul iniţial şi clădirea în forma realizată conform acestui proiect şi nu poate fi reţinut în cazul realizării unui proiect arhitectural modificator al construcţiei iniţiale. Astfel, arhitecţii iniţiali sunt recunoscuţi ca autori ai proiectului pe care ei l-au realizat şi nu pot pretinde recunoaşterea calităţii de autor asupra proiectului de arhitectură realizat ulterior, care nu mai reflectă viziunea lor arhitecturală. În consecinţă, nu pot pretinde nici înscrierea numelui lor pe opera edificată ulterior care, chiar dacă a avut ca punct de plecare construcţia iniţial realizată, fiind material imposibil să se procedeze altfel, nu mai reflectă amprenta lor creativă.

Cazul artistului Bernard Buffet, invocat de recurenţii reclamanţi, susţine tocmai raţionamentul expus mai sus. Astfel, recurenţii reclamanţi au invocat în cererea de recurs cazul menţionat, arătând că acel artist, la jumătatea secolului trecut, în cadrul unui proiect caritabil, a decorat exteriorul unui frigider, lucrarea rezultată fiind vândută în cadrul unei licitaţii caritabile. Adjudecatarul devenit proprietar al lucrării, a dezasamblat obiectul, iar una dintre părţile obţinute astfel a fost pusă în vânzare, prezentată ca fiind o lucrare aparţinându-i artistului Buffet. Artistul l-a acţionat în justiţie pe proprietarul lucrării şi i s-a dat câştig de cauză, Curtea de Casaţie franceză considerând că, prin decuparea panourilor care au format frigiderul decorat de artist, s-a produs o mutilare a operei. Urmând acest raţionament, drepturile de autor ale recurenţilor reclamanţi ar fi fost încălcate dacă pârâţii ar fi efectuat modificări asupra proiectului iniţial, care s-ar constitui într-o "mutilare" a operei, pe care însă ar prezenta-o ulterior ca aparţinând recurenţilor reclamanţi, or nu aceasta este situaţia din speţă.

Aceleaşi considerente sunt valabile şi în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului moral reglementat de art. 10 lit. c) din Legea nr. 8/1996, de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică, instanţa de apel constatând în mod corect că şi acest drept se referă la opera iniţială, ai cărei autori sunt recurenţii reclamanţi.

În ceea ce priveşte dreptul de a retracta opera, instituit de art. 10 lit. e) din Legea nr. 8/1996, în mod corect instanţa de apel a considerat că acesta nu este incident în speţă. Validând raţionamentul instanţei de apel în sensul că această prerogativă este incompatibilă cu operele de arhitectură, nu se impune analiza argumentelor vizând neexercitarea concretă a prerogativei pretins încălcate. Astfel, în cazul în care s-ar accepta exercitarea dreptului de retractare de către arhitect, s-ar ivi problema unei exproprieri a proprietarului clădirii edificate, aceasta nefiind permisă în nicio altă ipoteză decât utilitatea publică. În consecinţă, nu se poate reţine că Legea nr. 8/1996 conferă arhitectului un drept de a retracta opera, de a pretinde distrugerea clădirii, dimpotrivă, prevede dreptul proprietarului clădirii de a o distruge, caz în care, potrivit art. 23 alin. (3) din lege, în cazul unei structuri arhitecturale, autorul are numai dreptul de a face fotografii ale operei şi de a solicita proprietarului trimiterea reproducerii proiectelor.

Este corectă susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că Legea nr. 8/1996 a înţeles să recunoască dreptul moral de autor, având conţinutul prevăzut de art. 10, ca un complex de drepturi strâns legate de personalitatea autorului, expresie juridică a legăturii dintre operă şi creatorul acesteia. Contrar însă susţinerilor recurenţilor reclamanţi, acest complex de drepturi nu le-a fost încălcat în ceea ce priveşte opera ai cărei autori sunt, iar considerentele instanţei de apel cu privire la epuizarea dreptului se referă la drepturile care pot fi pretinse de reclamanţi în legătură cu această operă, cu privire la proiectul modificator nefiind în discuţie exercitarea sau epuizarea drepturilor, ci inexistenţa unor drepturi ale reclamanţilor asupra unui proiect arhitectural ai cărui autori nu sunt aceştia.

De asemenea, dreptul la divulgare priveşte opera iniţială, neexistând o obligaţie a pârâţilor de a permite reclamanţilor să procedeze, astfel cum au susţinut aceştia, la o divulgare în acord cu viziunea lor asupra creaţiei arhitecturale, prin trimitere la legendele pasărilor mitice longevive, care posedă proprietatea de autoincendiere periodică şi regenerarea din propria cenuşă.

Împrejurarea că proiectul reclamanţilor a fost divulgat către proiectanţi de specialitate, către instituţiile avizatoare, către autoritatea emitentă a autorizaţiei de construire, prin alăturarea sa la proiectul modificator de reabilitare a operei edificate, nu presupune o încălcare a drepturilor de autor ale recurenţilor reclamanţi.

Astfel, în mod corect a apreciat instanţa de apel că, în ceea ce priveşte exploatarea şi modificarea construcţiei edificate, contractul încheiat între arhitect şi proprietarul imobilului implică, în virtutea fostului art. 970 alin. (2) din C. civ. din 1864, aplicabil contractului încheiat între reclamanta C. S.R.L. şi antecesoarea pârâtei E., şi celelalte efecte pe care legea sau obiceiul le dă obligaţiei după natura sa. Un astfel de efect este reprezentat de limitarea necesară a prerogativelor dreptului de autor, în măsura necesară pentru ca proprietarul să poată folosi neîngrădit proiectul de arhitectură pentru exercitarea prerogativelor sale asupra construcţiei. În contextul expus, proprietarul construcţiei trebuie să aibă posibilitatea de a utiliza proiectul de arhitectură, planşele şi memoriile arhitecturale în relaţia cu autorităţile, în cursul exploatării normale a imobilului, dar şi pentru pentru obţinerea unei autorizaţii de construire pentru modificarea ulterioară a construcţiei conform unor eventuale noi preferinţe estetice ale proprietarului.

Concluzia contrară, în sensul că orice modificare a construcţiei trebuie autorizată de arhitectul care a elaborat primul proiect, după care a fost edificată construcţia, ar presupune o limitare aproape totală a dreptului proprietarului de a exercita prerogativa sa de dispoziţie materială asupra bunului său. Contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi, o astfel de limitare nu rezultă din dispoziţiile legii dreptului de autor, care nu impune ca autorul operei de arhitectură să păstreze drepturi patrimoniale şi morale asupra operei sale într-o manieră care ar implica necesitatea de a-şi da acordul pentru orice nouă folosire a proiectului său, în speţă, ca punct de plecare pentru proiectul modificator al aceleiaşi construcţii.

Astfel cum s-a arătat mai sus, legea dreptului de autor conferă dreptul autorului operei arhitecturale de a se opune folosirii proiectului său de arhitectură pentru o altă construcţie decât cea care a făcut obiectul contractului, adică pentru realizarea unei alte clădiri după acelaşi proiect în alt amplasament, aceasta fiind singura situaţie în care legea impune necesitatea acordului titularului dreptului de autor.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care recurenţii reclamanţi au invocat contradicţia dintre considerentele hotărârii recurate şi dispozitivul acesteia întrucât instanţa de apel a fost de acord cu susţinerile apelanţilor pârâţi în sensul că nu persoanele chemate în judecată ar putea fi ţinute răspunzătoare însă nu le-a dat corespondentul firesc în dispozitivul hotărârii pronunţate, nu poate fi reţinut. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenţii reclamanţi au arătat că, în privinţa apelanţilor-pârâţi G. S.R.L. şi H., instanţa de apel a modificat în integralitate hotărârea primei instanţe, reţinând ca aceştia nu ar putea răspunde niciodată pentru modificarea operei câtă vreme ar fi efectuat "doar indigenizarea" proiectului de arhitectură elaborat de o societate germană nechemată în judecată.

Contrar susţinerii recurenţilor reclamanţi, instanţa de apel nu a afirmat că pârâţii nu ar putea răspunde niciodată pentru modificarea operei faţă de împrejurarea că aceştia ar fi efectuat "doar indigenizarea" proiectului de arhitectură elaborat de o societate germană, ci a reţinut calitatea procesuală pasivă a respectivilor pârâţi, constatând că această calitate se raportează la raportul juridic astfel cum acesta a fost dedus judecăţii, iar reclamanţii au susţinut că pârâţii au contribuit la săvârşirea pretinsei fapte ilicite prejudiciabile.

Constatând, faţă de prevederile art. 36 din C. proc. civ., că existenţa răspunderii afirmate este o chestiune de fond, instanţa de apel a procedat la analiza elementelor de fapt ale speţei pentru a determina în concret care sunt faptele care pot fi imputate pârâţilor chemaţi în judecată. Astfel, intanţa de apel a analizat contractul de proiectare din 29.01.2011 din care a reţinut că societatea germană a contractat cu pârâta G. S.R.L. indigenizarea, adică adaptarea la cerinţele administrative româneşti, a proiectului de arhitectură întocmit de V., a cărei calitate de autor al proiectului de arhitectură nu a fost contestată. Evaluând elementele de fapt reţinute pe baza probelor, instanţa de apel a apreciat că rolul pârâţilor în indigenizarea şi gestionarea proiectului de reabilitare este unul accesoriu faţă de cel al arhitecţilor germani, aceştia fiind principalii autori ai presupusei fapte ilicite imputate de reclamanţi.

În urma evaluării astfel efectuate, instanţa de apel a ajuns la concluzia că efectuarea releveelor de pe construcţia existentă, cât şi folosirea întregii documentaţii din cartea tehnică, deci inclusiv a proiectului iniţial, constituie acte licite, care nu încalcă nicio normă de drept obiectiv astfel încât ele nu sunt apte a fundamenta răspunderea pârâţilor.

În contextul expus, se constată că nu există contradicţia invocată de recurenţii reclamanţi între considerentele şi dispozitivul deciziei din apel, în această fază procesuală fiind menţinută soluţia primei instanţe atât cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâţilor cât şi cu privire la respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată îndreptate împotriva lor. Astfel, în privinţa cadrului procesual, ambele instanţe au reţinut că pârâţii G. S.R.L. şi H. au calitate procesuală pasivă, susţinerile acestora cu privire la împrejurarea încheierii unui contract de proiectare cu societatea germană şi activitarea concretă a acestora fiind considerate de prima instanţă lipsite de relevanţă, considerente existente şi în motivarea hotărârii din apel. În consecinţă, validând considerentele şi soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâţilor, în mod corect apelul acestora, vizând respectiva soluţie, a fost respins ca nefondat.

Considerentele instanţei de apel vizând activităţile concrete ale societăţii germane şi ale arhitecţilor români în adaptarea proiectului la cerinţele administraţiei române explică menţinerea soluţiei pronunţate de prima instanţă, aceea de respingere ca nefondată a cererii de chemare în judecată, ca urmare a constatării lipsei unei fapte ilicite, astfel încât nu se poate reţine o contradicţie nici sub acest aspect.

Împrejurarea că aspectele referitoare la atitudinea procesuală a reclamanţilor, care nu au chemat în judecată societatea germană, nu au fost puse în discuţia părţilor, nu conduce la încălcarea dreptului la apărare al reclamanţilor, aceştia având cunoştinţă de circumstanţele factuale respective şi având posibilitatea să formuleze apărări inclusiv în apel, câtă vreme respectivele circumstanţe au fost cuprinse şi în motivarea primei instanţe.

Argumentele referitoare la ponderea activităţilor pârâţilor în cadrul săvârşirii pretinselor fapte ilicite nu pot fi reţinute, ele vizând chestiuni de temeinicie. Astfel, stabilirea şi evaluarea concretă a faptelor pârâţilor presupune o raportare la circumstanţele de fapt ale speţei pe care instanţa de apel trebuie să o facă în cadrul demersului de stabilire a caracterului licit sau ilicit al faptelor imputate. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, astfel încât evaluarea sa se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Susţinerile recurenţilor reclamanţi vizând activitatea concretă a pârâţilor şi eventualele abateri disciplinare săvârşite de aceştia nu sunt apte a determina o altă concluzie în privinţa statuărilor instanţei de apel, întrucât considerentele decizorii ale acesteia, care susţin concluzia în sensul că pârâţii chemaţi în judecată nu au încălcat dreptul de autor al reclamanţilor, nu acordă relevanţă ponderii pe care ar fi avut-o contribuţia arhitecţilor români în raport cu societatea germană, ci analizei celor două drepturi aflate în conflict.

Motivele de nelegalitate invocate de recurenţii reclamanţi, încadrate de aceştia în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care au susţinut încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 sub aspectul criteriului utilizat în determinarea prejudiciului, precum şi a dispoziţiilor art. 1357, art. 1349 şi art. 1385 din C. civ. privind repararea integrală a prejudiciului, nu pot fi reţinute.

Toate considerentele instanţei de apel vizând determinarea prejudiciului au un caracter subsidiar, fiind expuse de instanţă, astfel cum expres s-a menţionat în cuprinsul deciziei, pentru ipoteza în care instanţa de ultim control de legalitate nu ar achiesa la dezlegările în drept deja expuse, prin care s-a stabilit inexistenţa faptei ilicite şi, pe cale de consecinţă, inexistenţa răspunderii în forma dedusă judecăţii prin cererea introductivă de instanţă. Întrucât considerentele vizând inexistenţa faptei ilicite sunt validate prin prezenta decizie, analiza argumentelor referitoare la stabilirea şi evaluarea prejudiciului nu se impune a fi realizată, nici sub aspect material, nici sub aspect procesual, dată fiind necesitatea întrunirii cumulative a tuturor condiţiilor legale pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală.

Astfel, nu poate fi reţinut nici motivul de nelegalitate invocat de recurenţii reclamanţi, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., prin care aceştia au susţinut încălcarea dreptului la apărare datorită respingerii în apel a probei cu expertiza pentru stabilirea prejudiciului suferit de reclamanţi ca urmare a încălcării drepturilor lor patrimoniale de autor, coroborată cu reţinerea de către instanţă a unei ipoteze contrare celei urmărit a fi probate. După cum s-a arătat mai sus, toate argumentele vizând modul în care instanţa de apel a procedat, din punct de vedere material şi procesual cu privire la determinarea prejudiciului nu se impun a fi analizate, ele nefiind de natură să determine o schimbare a soluţiei date asupra pretenţiilor reclamanţilor, soluţie care s-a întemeiat pe constatarea inexistenţei faptei ilicite.

Motivul de nelegalitate invocat de recurenţii reclamanţi, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349, art. 1357 şi art. 1381 din C. civ., raportat la art. 451 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., nu este întemeiat. Sub acest aspect, recurenţii reclamanţi au apreciat că se impune păstrarea hotărârii primei instanţe sub aspectul cheltuielilor de judecată stabilite în favoarea pârâtei E., cât şi schimbarea hotărârii primei instanţe sub aspectul cheltuielilor de judecată stabilite în favoarea REC, pentru parte dintre acestea neputându-se reţine culpa procesuală a reclamanţilor iar parte dintre acestea nu erau dovedite.

Este de observat că modul în care instanţa de apel a apreciat asupra valenţei probatorii a înscrisurilor depuse de parte în dovedirea pretenţiilor sale excedează controlului de legalitate efectuat de instanţa de recurs în cadrul art. 488 din C. proc. civ., neputând fi astfel analizate argumentele care tind la contestarea legăturii între activităţile pretins desfăşurate de avocat şi prezentul litigiu.

În privinţa modului în care instanţa de apel a procedat în stabilirea şi acordarea cheltuielilor de judecată, pe de o parte, se constată că recurenţii reclamanţi au precizat că, faţă de soluţia din decizia nr. 3/20.01.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura recursului în interesul legii, nu înţeleg să critice modalitatea în care instanţa de apel s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, chiar dacă îl apreciază vădit eronat.

Pe de altă parte, deşi recurenţii reclamanţi au arătat că înţeleg să critice modalitatea greşită în care prima instanţă a aplicat dispoziţiile legale în materia reparării prejudiciului în sfera răspunderii civile delictuale şi au susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a art. 1349, 1357 şi 1381 din C. civ., susţinerile concrete se referă la modul în care instanţa a apreciat probele administrate în cauză pentru stabili cuantumul acestor cheltuieli.

Astfel, recurenţii reclamanţi au arătat că, în special, soluţia pretins greşită a instanţei de apel decurge din considerarea ca fiind îndeplinite a condiţiilor privind existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate, referindu-se în acest sens la aspecte concrete care ar rezulta din proba cu înscrisuri, enumerând activităţi în privinţa cărora, în opinia lor, nu s-ar putea reţine existenţa legăturii de cauzalitate cu prejudiciul pretins. Toate aceste aspecte nu pot forma obiect de analiză în cadrul controlului de legalitate care se efectuează în faza recursului, în cadrul reglementat de art. 488 din C. proc. civ., întrucât ele privesc chestiuni de temeinicie care vizează modul în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză şi nu o aplicare greşită a unei norme juridice.

De asemenea, criticile referitoare la modul în care a fost reţinută culpa procesuală a reclamanţilor în raport de soluţia finală asupra litigiului şi nu de soluţia din incidentul procedural al suspedării nu sunt întemeiate. Soluţia asupra unui incident procedural nu demonstrează culpa procesuală întrucât aceasta se determină, în reglementarea art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., în raport de partea care a pierdut procesul, or judecata incidentului nu vizează fondul pretenţiilor deduse judecăţii. Astfel, obligarea la plata cheltuielilor de judecată este permisă în acele etape procesuale în care are loc o soluţionare a pricinii pe fondul ei sau chiar în baza unei excepţii procesuale, însă nu şi în etapele intermediare ale judecăţii în care, prin raportare la specificul soluţiei pronunţate, nu s-ar putea încă determina nici partea care a pierdut, nici partea care a câştigat procesul, litigiul nefiind încă tranşat.

Susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că instanţa de apel ar fi aplicat greşit normele legale sub aspect probator, inversând sarcina probei, nu poate fi primită. În realitate, această susţinere nu vizează o inversare a sarcinii probei, recurenţii reclamanţi neinvocând faptul că instanţa le-ar fi pus în sarcină să probeze faptul contrar celui pretins de pârâte în calitate de titulare ale cererii de reparare a prejudiciului prin plata cheltuielilor de judecată, ci faptul că probele administrate de acestea nu ar demonstra pe deplin pretenţia de acordare a acestor cheltuieli.

În sensul art. 452 din C. proc. civ., dovada cheltuielilor de judecată pretinse trebuie realizată în condiţiile legii, prin mijloace de probă adecvate, în raport cu obiectul fiecărui tip de cheltuieli. Astfel, având în vedere că onorariul de avocat este echivalentul muncii prestate de un avocat pentru asistarea şi/sau reprezentarea clientului său în faţa instanţelor de judecată, proba acestui tip de cheltuială de judecată presupune dovada achitării respectivului onorariu pentru asigurarea asistenţei juridice în proces, prin depunerea la dosar a chitanţei sau a ordinului de plată care atestă avansarea efectivă de către parte a sumei stabilite, legătura dintre prestarea activităţilor de avocat şi proces rezultând de principiu din contractul de asistenţă juridică şi atestată prin delegaţia avocaţială. În măsura în care aceste aspecte au fost avute în vedere de instanţă, modul concret în care aceasta a apreciat anumite dovezi excedează controlului de legalitate efectuat de instanţa de recurs.

Contrar susţinerii recurenţilor reclamanţi în sensul că, în măsura în care instanţa se afla în imposibilitatea de a identifica/defalca/stabili în vreun fel cheltuielile care au legătură cu cauza, putea ordona, în exercitarea unui rol activ, efectuarea unei expertize, se constată că instanţa de apel nu avea o astfel de obligaţie. Instanţa de apel era perfect îndrituită a avea în vedere probele care, în opinia sa, demonstrau cu suficienţă existenţa şi întinderea cheltuielilor de judecată, putând aprecia conform art. 255 şi următoarele din C. proc. civ., asupra necesităţii, în acest context, a unor elemente justificative sau explicative suplimentare.

Dată fiind stabilirea existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariile avocaţilor pe baza probelor administrate în cauză, în mod corect instanţa a procedat la aprecierea proporţionalităţii acestor cheltuieli în aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. în mod contrar dispoziţiilor legale şi voinţei legiuitorului în materia dreptului de autor, transpusă în plan procesual sub aspectul taxelor judiciare de timbru, nu poate fi primită. În esenţă, această susţinere tinde să afirme că reglementarea unor taxe de timbru modice pentru încurajarea demersurilor în materia drepturilor de autor trebuie corelată cu sarcina impusă în dauna autorilor prin cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul de avocat în această materie. O astfel de susţinere nu are suport legal, neexistând nicio dispoziţie legală care să permită stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată prin raportare la cuantumul taxei juridiciare de timbru datorate pentru respectivul proces. Dimpotrivă, criteriile instituite de art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. se referă la activitatea desfăşurată de avocat raportat la complexitatea cauzei care, astfel cum au arătat şi recurenţii reclamanţi, este semnificativă în cazul acestui tip de litigii.

Concluzia expusă de recurenţii reclamanţi, prin care au solicitat instanţei de recurs să admită critica formulată de recurenţi sub aspectul cheltuielilor de judecată stabilite în favoarea REC, în sensul respingerii acestor cheltuieli, pentru parte dintre acestea neputându-se reţine culpa procesuală a reclamanţilor iar parte dintre acestea nefiind dovedite confirmă cele expuse anterior privind faptul că aceste critici vizează, în realitate, chestiuni de temeinicie a deciziei recurate, referindu-se la circumstanţele de fapt ale cauzei. De asemenea, concluzia recurenţilor reclamanţi prin care au arătat că se impune, în subsidiar, reducerea cuantumului sumelor pe care ar trebui să le suporte reclamanţii cu titlu de cheltuieli de judecată este contrară celor învederate de aceştia în cadrul dezvoltării acestui motiv de recurs, privind faptul că, în raport cu Decizia nr. 3/20.01.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura recursului în interesul legii, motivul de recurs nu vizează modalitatea în care instanţa de apel s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenţii reclamanţi B. şi D., Înalta Curte constată că motivul de recurs prin care aceştia au susţinut că încheierea pronunţată la data de 10.02.2021 de către instanţa de apel şi decizia acesteia încalcă normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu este întemeiat. În concret, sub acest aspect, recurenţii reclamanţi au invocat ignorarea de către instanţa de apel a probelor încuviinţate şi, respectiv, respingerea probei cu expertiză, susţinând că instanţa a încălcat art. 13, art. 16 şi art. 22 din C. proc. civ. pentru că aceasta nu a ţinut cont de probele relevante în contextul desfăşurării prezentei cauze.

Dispoziţiile pretins încălcate ale C. proc. civ. consacră dreptul la apărare, principiul nemijlocirii în administrarea probelor, precum şi rolul judecătorului în aflarea adevărului. Printre alte componente, dreptul la apărare implică dreptul părţii de a propune probe, drept corelativ obligaţiei sale instituite de art. 10 alin. (1) şi art. 249 din C. proc. civ., de a-şi proba pretenţiile şi apărările, însă nu implică obligaţia instanţei de a încuviinţa orice probă solicitată de parte, ci numai pe acelea care întrunesc condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 255 din C. proc. civ.

Pe de o parte, astfel cum s-a arătat mai sus în cadrul analizei motivelor de recurs formulate de recurenţii reclamanţi A. şi C. S.R.L., argumentele vizând modul în care instanţa de apel a procedat, din punct de vedere material şi procesual, în problema stabilirii prejudiciului, nu se impun a fi analizate, ele nefiind de natură să determine o schimbare a soluţiei date asupra pretenţiilor reclamanţilor, soluţie care s-a întemeiat pe constatarea inexistenţei faptei ilicite.

Pe de altă parte, deşi recurenţii reclamanţi B. şi D. au invocat încălcarea principiului nemijlocirii în administrarea probelor, consacrat de art. 16 din C. proc. civ., confom căruia probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia cazurilor în care legea stabileşte altfel, nu au adus niciun argument concret în sensul acestei susţineri. Astfel, principiul menţionat presupune că instanţa de judecată are obligaţia să cerceteze direct şi nemijlocit toate elementele care interesează dezlegarea pricinii astfel încât să constate prin propriile mijloace conţinutul faptic ce urmează a fi stabilit.

În cauză, instanţa de apel a cercetat nemijlocit toate probele administrate în cursul procesului şi, de asemenea, pentru stabilirea pe deplin a circumstanţelor de fapt, a avut în vedere şi expertizele efectuate anterior litigiului. Sub acest din urmă aspect se constată faptul că respectivele expertize au fost avute în vedere de instanţă pentru a stabili elemente de circumstanţiere în cadrul situaţiei de fapt relevante, date fiind susţinerile ample ale părţilor, şi nu pentru a determina soluţia care, astfel cum a arătat instanţa în argumentele sale decizorii, s-a întemeiat pe concluzia că, nici în circumstanţe normale şi, a fortiori, nici în circumstanţele speciale ale incendiului din anul 2009, proprietarul clădirii nu are niciun fel de obligaţie pentru a efectua proiectul arhitectural de modificare a soluţiilor tehnice şi estetice ale faţadei cu reclamanţii de faţă ori cu acordul şi/sau cu remunerarea acestora, neexistând niciun fel de temei legal sau contractual pentru aceasta.

Recurenţii reclamanţi B. şi D. au arătat că, prin sentinţa primei instanţe, s-a reţinut că reclamanţii nu ar fi făcut dovada existenţei unei fapte ilicite, respectiv că le-ar fi fost încălcate drepturile reglementate de Legea nr. 8/1996, astfel încât, în etapa apelului, au invocat o serie de aspecte de fapt şi probele din care acestea rezultă. Împrejurarea că, în urma reanalizării situaţiei de fapt în cadrul căii devolutive de atac, instanţa de apel a validat concluzia primei instanţe în sensul că nu există o faptă ilicită nu prespune o încălcare a principiilor invocate de recurenţii reclamanţi, care guvernează procesul civil, instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ., din examinarea considerentelor expuse în decizia recurată rezultă că judecătorul apelului şi-a îndeplinit cu prisosinţă rolul său în aflarea adevărului. În acest sens, se remarcă analiza amplă a mijloacelor de probă aflate la dosar precum şi faptul că instanţa de apel a dat răspunsuri detaliate susţinerilor părţilor, chiar şi celor a căror analiză ar fi fost inutilă în contextul motivării prin care s-a reţinut inexistenţa faptei ilicite, analiză care totuşi a fost efectuată de instanţă pentru a răspunde tuturor argumentelor părţilor, având în vedere posibilitatea ca instanţa de control judiciar să nu achieseze la o parte din considerentele expuse.

Astfel, nu poate fi reţinută susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că instanţa de apel ar fi ignorat probele administrate în cauză, dimpotrivă, se remarcă faptul că instanţa de apel a analizat aceste probe pentru a-şi forma convingerea iar împrejurarea că, în urma raţionamentului logico-juridic, a ajuns la o altă concluzie decât cea dorită de recurenţi, nu presupune că instanţa nu ar ţinut seama de probele dosarului, ci doar că le-a acordat o altă valenţă probatorie faţă de cea dorită de respectivele părţi.

În ceea ce priveşte evaluarea elementelor de fapt ale speţei, faţă de conţinutul cazurilor de casare, astfel cum este acesta reglementat de art. 488 din C. proc. civ., este în afara îndoielii că legiuitorul a exclus posibilitatea ca instanţa de recurs să poată examina hotărârea atacată cu privire la aspecte care ţin de stabilirea situaţiei de fapt sau de interpretarea probelor.

Argumentele instanţei de apel contestate de recurenţii reclamanţi, prin care aceasta a arătat că "este vădit nefondat şi, Curtea reiterează, chiar abuziv să se susţină că proiectul modificator ar prejudicia în orice formă onoarea sau reputaţia autorilor clădirii iniţiale prin estetica şi caracteristicile funcţionale propuse", respectiv că o "atare prejudiciere nu poate fi presupusă, ci trebuie argumentată temeinic şi dovedită, în conformitate cu art. 264 din C. proc. civ., dincolo de orice îndoială rezonabilă" nu implică o încălcare a prevederilor art. 13, art. 16 şi art. 22 din C. proc. civ., astfel cum au considerat recurenţii, ci o concluzie a instanţei, o expresie a convingerii pe care judecătorul şi-a format-o în urma analizei susţinerilor părţilor prin raportare la materialul probator administrat în cauză. Astfel, nu poate fi reţinută concluzia susţinută de recurenţii reclamanţi, în sensul că instanţa nu ar fi ţinut cont de probele relevante, întrucât, dimpotrivă, instanţa de apel a analizat în mod detaliat probele dosarului, iar împrejurarea că această analiză şi interpretare a probelor a condus la o concluzie diferită faţă de cea dorită de parte nu permite concluzia încălcării normelor legale invocate de recurenţii reclamanţi.

Susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că, în măsura în care instanţa de apel ar fi considerat că probele aflate la dosarul cauzei nu ar fi de natură să lămurească situaţia de fapt, putea dispune completarea acestora, în temeiul art. 22 din C. proc. civ., nu poate fi reţinută, pentru argumentele expuse în privinţa susţinerilor similare ale recurenţilor reclamanţi A. şi C. S.R.L. în sensul încălcării dispoziţiilor menţionate.

Motivele de recurs prin care recurenţii reclamanţi au invocat încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului nu pot fi reţinute. Sub acest aspect, recurenţii reclamanţi au arătat că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel a reţinut că se impune menţinerea soluţiei de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii în raport de prevederile art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996, iar apelanţii - reclamanţi ar fi decăzuţi din dreptul de a combate incidenţa dispoziţiilor respective, potrivit art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât acestea nu ar fi fost dezvoltate prin motivele de apel, ci doar prin concluziile scrise.

Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, instanţa de apel a precizat că apelanţii, prin cererea de apel, au contestat doar incidenţa art. 35 lit. a) din Legea nr. 8/1996, iar nu şi a lit. c) din acelaşi articol şi că doar prin concluziile scrise aceştia au dezvoltat ample critici şi cu privire la lit. c). În această situaţie, instanţa de apel a considerat că respectivele critici nu sunt de natură a extinde motivele de apel formulate în termen, intervenind decăderea, potrivit art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

Art. 476 alin. (1) din C. proc. civ. instituie efectul devolutiv al apelului, statuând că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept. Totuşi, nu poate fi reţinută susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că, faţă de efectul devolutiv al apelului şi faţă de faptul că instanţa de fond a reţinut incidenţa art. 35 lit. a) din Legea nr. 8/1996 iar temeinicia hotărârii acesteia a fost criticată în raport de prevederile Legii nr. 8/1996, instanţa de apel era obligată să analizeze, în acest context, incidenţa lit. c) a respectivului articol, în condiţiile în care apelanţii reclamanţi nu au învestit instanţa cu o astfel de critică. Astfel, art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. obligă instanţa de apel să procedeze la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, iar art. 479 alin. (1) din acelaşi cod arată că instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. De asemenea, art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. stabileşte că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive sau mijloace de apărare decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului.

În acest context legislativ, instanţa de apel nu examinează aplicarea legii de către prima instanţă independent de criticile formulate în concret de partea interesată, ci este obligată să se limiteze la aceste critici în analiza pe care o face, în caz contrar, încălcând limitele efectului devolutiv al apelului.

Susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că, în această situaţie, instanţa de apel ar fi aplicat greşit principiul disponibilităţii, sub aspectul dreptului apelanţilor de a stabili temeiul juridic aflat la baza apelului promovat, reglementat de art. 9 din C. proc. civ., nu poate fi reţinută. Pe de o parte, judecata căii de atac este reglementată de normele speciale enunţate, iar pe de altă parte, aceste norme reprezintă tocmai o aplicare a principiului general al disponibilităţii reglementat de art. 9 din C. proc. civ., judecata în apel fiind limitată la aspectele pe care apelantul a înţeles să le critice.

Independent de aceste considerente, se remarcă faptul că instanţa de apel a evaluat situaţia de fapt din speţă şi în raport cu prevederile art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996 şi a considerat că refacerea elementelor de faţadă în acord cu noile concepţii, cerinţe, standarde dar şi cu opţiunile estetice ale proprietarului clădirii reprezintă o transformare permisă de scopul utilizării permise de autor, în sensul art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996. De asemenea, instanţa de apel a arătat că art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996 stipulează categoric că transformarea unei opere, fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii, este permisă dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor iar această normă este incidentă şi în cazul unor transformări aduse clădirii independent de o situaţie precum cea din litigiu (incendiu cu afectarea multor elemente funcţionale şi estetice), însă cu atât mai mult în împrejurări precum cele de faţă.

Motivele de recurs prin care recurenţii reclamanţi au invocat încălcarea art. 451 alin. (2), art. 452, art. 455 din C. proc. civ. nu pot fi reţinute. Prima critică vizează argumentul instanţei de apel în sensul că sunt justificate cheltuielile de judecată acordate pârâtei E. S.R.L. având în vedere rolul său în raporturile deduse judecăţii, aceasta fiind "principala persoană interesată". În optica recurenţilor reclamanţi, acest considerent încalcă art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. întrucât rolul părţii în contextul cauzei sau valoarea economică a litigiului nu ar putea constitui considerente pentru acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum atât de mare precum cel stabilit de prima instanţă şi menţinut de către instanţa de apel.

Din examinarea raţionamentului expus de instanţa de apel, rezultă că argumentul vizând interesul important al pârâtei de confirmare judecătorească a îndreptăţirii sale, ca proprietar al clădirii, de a reface şi modifica construcţia fără acordul autorilor proiectului arhitectural iniţial şi fără a le plăti acestora vreo remuneraţie, a fost expus în contextul în care instanţa a constatat că suma pretinsă de aceasta cu titlu de onorariu avocaţial este totuşi foarte mare, fiind în cuantum de aproximativ 2 milioane RON. Conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. În această situaţie, faptul că instanţa a evidenţiat un aspect privind situaţia unei părţi din proces, căreia urma a i se acorda cheltuieli de judecată, nu reprezintă o încălcare a normei expuse, instanţa fiind obligată, tocmai în temeiul textului legal, să ţină seama de circumstanţele cauzei. De asemenea, importanţa intereselor în cauză este unul din elementele de care depinde stabilirea onorariului avocaţial, astfel cum prevede art. 127 alin. (3) lit c) din Statutul profesiei de avocat.

A doua critică vizează considerentul instanţei de apel în sensul că nu ar putea "fi primită critica (ea însăşi generică) a evidenţierii generice a activităţilor facturate, legea neobligând părţile să înfăţişeze devize detaliate", recurenţii reclamanţi arătând că o atare obligaţie este prevăzută de art. 452 din C. proc. civ., care obligă partea care solicită cheltuielile de judecată să probeze existenţa, dar şi întinderea acestora.

Instanţa de apel a înlăturat critica privind evidenţierea generică a activităţilor facturate, considerând că legea nu obligă părţile să înfăţişeze devize detaliate, legea şi statutul profesiei de avocat permiţând şi o stabilire globală de onorariu, iar nu în raport de unităţi cantitative precum ore lucrate, acte de procedură elaborate.

Într-adevăr, potrivit art. 452 din C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, dovadă care trebuie realizată în condiţiile legii, în raport cu obiectul fiecărui tip de cheltuieli.

În ceea ce priveşte onorariul avocatului, dovada existenţei şi a plăţii acestui onorariu se face prin depunerea la dosarul cauzei a originalului chitanţei atestând achitarea onorariului, a ordinului de plată sau a altor înscrisuri care demonstrează plata efectivă a onorariului pentru asistenţa juridică asigurată în respectivul dosar. Recurenţii reclamanţi nu contestă dovada plăţii efective de către parte a onorariului avocaţial, neinvocând astfel faptul că aceste cheltuieli nu ar fi fost real realizate.

Ceea ce critică recurenţii este împrejurarea că instanţa nu a analizat documentele justificative privind detalierea cheltuielilor de judecată. În acest sens, în privinţa unor eventuale neconcordanţe ale acestor detalieri efectuate de avocat, pe de o parte, sunt de remarcat dispoziţiile art. 134 alin. (2) lit. b) din Statutul profesiei de avocat, conform cărora avocatul se va abţine ca intenţionat să prejudicieze un client pe durata relaţiilor profesionale, această obligaţie vizând şi modul de facturare a activităţilor prestate în interesul acestuia. Pe de altă parte, respectivele devize reprezintă acte emise unilateral de avocat, prin care atestă desfăşurarea propriilor activităţi, context în care valenţa probatorie este apanajul instanţei care soluţionează calea devolutivă de atac, potrivit art. 264 din C. proc. civ.

Astfel, în măsura în care dovada achitării onorariului stabilit între avocat şi clientul său a fost făcută, caracterul necesar al cheltuielii rezultă din necesitatea asigurării asistenţei juridice pe parcursul procesului şi nu se invocă o încălcare a art. 129 - 131 din Statutul profesiei de avocat privind modul de stabilire şi percepere a onorariului, prezentarea detaliată a activităţilor concrete desfăşurate de avocat nu este impusă, de principiu, de art. 452 din Codul de procedură.

A treia critică formulată sub aceste aspecte are în vedere contractul de cesiune de drepturi litigioase intervenit între părţi la data de 20.10.2020 prin care au fost transferate drepturile litigioase, recurenţii reclamanţi invocând în acest sens că instanţa putea aplica prevederile art. 455 din C. proc. civ., admiţând astfel apelul principal şi reducând cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi, proporţional cu poziţia lor în proces.

Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat că, prin contractul din 20.10.2020 încheiat între reclamanţi, reclamanta C. S.R.L. şi reclamantul A. s-au obligat faţă de reclamanţii persoane fizice D. şi B. să suporte toate cheltuielile izvorâte din hotărârile pronunţate în prezenta cauză, însă această convenţie produce efecte doar între părţi, ea nefiind opozabilă părţilor adverse, neputând opera faţă de creditor schimbarea debitorului ori cesiunea datoriei fără acordul expres al creditorului.

Această soluţie este corectă întrucât efectele cesiunii între părţi sunt guvernate de principiul forţei obligatorii instituit de art. 1270 alin. (1) din C. civ. iar pentru asigurarea opozabilităţii sale faţă de creditor, conform art. 1606 alin. (1) din C. civ., oricare dintre contractanţi poate comunica creditorului contractul de preluare, cerându-i să îşi dea acordul. Cât timp creditorul nu şi-a exprimat acordul sau a refuzat să aprobe cesiunea, operaţiunea nu îi este opozabilă, astfel încât raportul obligaţional iniţial subzistă. În consecinţă, situaţia juridică generată de încheierea contractului de cesiune nu poate produce efecte în privinţa aplicării art. 455 din C. proc. civ.

Motivul de recurs prin care recurenţii reclamanţi au arătat că decizia instanţei de apel este redactată cu încălcarea prevederilor art. 18 din C. proc. civ. nu poate fi primit. În acest sens, recurenţii reclamanţi au arătat că decizia este parţial redactată cu trimitere la practica instanţelor din Franţa, a Tribunalului Federal Elveţian, precum şi a altor instanţe străine, considerentele pentru care apelul principal a fost respins fiind, în egală măsură, întemeiate şi pe pasaje reţinute în acest sens, care însă nu sunt redate în limba română, ci în limbi străine.

Conform art. 18 alin. (1) din C. proc. civ., procesul civil se desfăşoară în limba română. Cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiaşi articol. Examinând decizia recurată, se constată că, într-adevăr, în cuprinsul acesteia sunt inserate note de subsol dintre care unele sunt în limba română, fiind însă redate şi paragrafe netraduse din decizii ale unor instanţe străine. Chiar dacă poate fi supusă discuţiei această manieră în care judecătorul apelului a înţeles să redacteze hotărârea, ea nu poate conduce la nulitatea deciziei, în temeiul art. 174 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum au susţinut recurenţii, câtă vreme respectivele paragrafe reprezintă note de subsol, nefiind integrate în conţinutul considerentelor şi neformând, ca atare, nici obiect al controlului judiciar, situaţie în care nu poate fi reţinută o vătămare în drepturile procesuale ale părţii.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. prin care recurenţii reclamanţi au arătat că decizia instanţei de apel nu este motivată în raport de toate argumentele aduse prin apelul principal formulat şi, totodată, conţine considerente contradictorii, este, de asemenea, neîntemeiat. Contrar susţinerii recurenţilor reclamanţi în sensul că instanţa de apel ar fi preluat apărările intimaţilor - pârâţi sub aspectul soluţiei date asupra motivelor de apel referitoare la cheltuielile de judecată, criticile apelanţilor-reclamanţi privitoare la obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată au fost pe larg examinate de instanţă, atât prin prisma dispoziţiilor art. 451 alin. (1) şi art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. cât şi prin prisma condiţiilor reglementate de art. 451 alin. (3) din acelaşi cod pentru reducerea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor.

Recurenţii reclamanţi au arătat că soluţia acordată asupra cererii de obligare a apelanţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată a fost criticată dintr-o serie de considerente, printre care, şi prin prisma faptului că sentinţa instanţei de fond nu ar fi fost motivată sub aspectul cuantumului stabilit. Decizia instanţei de apel conţine motivarea asupra acestei critici, fiind analizat modul în care a reţinut tribunalul incidenţa art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. precum şi argumentele proprii ale instanţei de apel în privinţa componenţei cheltuielilor de judecată acordate.

Susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că anumite activităţi din rapoartele de activitate nu ar fi de natură, în opinia acestora, să asigure asistenţa juridică în cadrul litigiului sau că ar fi fost descrise în rapoartele de activitate într-un mod general, fără a putea oferi o detaliere a serviciilor efectiv prestate, nu poate fi primită, evaluarea materialului probator fiind apanajul exclusiv al instanţelor de fond. Astfel cum s-a mai arătat în cuprinsul prezentei decizii, criticile care vizează stabilirea elementelor de fapt relevante excedează limitelor controlului pe care instanţa de recurs are posibilitatea să îl realizeze în cadrul reglementat de art. 488 din C. proc. civ.

Susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul că instanţa de apel nu a analizat argumentele avansate prin motivele de apel promovate în privinţa onorariilor avocaţiale solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată nu poate fi primită. În acest sens, se constată că instanţa de apel a arătat, în considerentele deciziei, că reducerea făcută de tribunal (de 50 %) acoperă cu suficienţă şi acele aspecte punctuale sesizate de apelanţii-reclamanţi, cu privire la includerea în devizele de calcul onorariu a unor aspecte care exced asistenţei avocaţiale (mese de lucru ori lucrări privind alţi clienţi, menţionate din eroare în deviz). De asemenea, instanţa de apel a arătat că nu poate fi primită critica (ea însăşi generică) a evidenţierii generice a activităţilor facturate, legea neobligând părţile să înfăţişeze devize detaliate, după cum legea şi statutul profesiei de avocat permit şi o stabilire globală de onorariu, iar nu în raport de unităţi cantitative precum ore lucrate, acte de procedură elaborate etc.

Astfel, se observă, pe de o parte, că instanţa a avut în vedere faptul că partea a invocat anumite aspecte din devizele de calcul care ar exceda asistenţei avocaţiale, însă a considerat că eventualele astfel de erori nu sunt de natură a determina un alt cuantum al cheltuielilor de judecată decât cel stabilit de prima instanţă, în contextul dispoziţiei de reducere a acestui cuantum. În consecinţă, câtă vreme analiza concretă a respectivelor aspecte nu ar fi determinat o schimbare a soluţiei primei instanţe sub acest aspect, nu se poate reproşa instanţei de apel că nu a efectuat o astfel de analiză.

În acelaşi context, susţinerea recurenţilor reclamanţi în sensul existenţei unor considerente contradictorii ale instanţei de apel în privinţa acestei probleme a cheltuielilor de judecată nu poate fi reţinută, instanţa de apel expunând un raţionament logico-juridic coerent pentru a-şi demonstra concluzia la care a ajuns, privind caracterul disproporţionat al sumei solicitate iniţial cu titlu de onorariu avocaţial, de 2.000.000 RON, şi aprecierea că este justificată acordarea, cu acest titlu, a sumei de 985.773,88 RON.

Împrejurarea că instanţa de apel a avut în vedere observaţiile prezentate, pe care recurenţii reclamanţi le-au apreciat ca fiind pertinente cauzei, însă nu le-a acordat valenţa juridică dorită de aceştia nu presupune o încălcare a obligaţiei de a motiva hotărârea. Astfel, examinarea propriu-zisă a observaţiilor părţii nu presupune că instanţa ar fi obligată să valideze teza prezentată de parte, obligaţia de a motiva hotărârea fiind respectată atunci când instanţa, în cunoştinţă de cauză, făcând referire la argumentele părţii, a arătat expres motivele pentru care a considerat că respectivele argumente nu sunt de natură a schimba soluţia pronunţată.

Motivul de recurs invocat de recurenţii reclamanţi, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care aceştia au susţinut că încheierea din 10.02.2021 şi decizia au fost pronunţate cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material nu este întemeiat. Sub acest aspect, recurenţii reclamanţi au criticat faptul că instanţa de apel nu a reţinut transmisiunea calităţii lor procesuale către ceilalţi apelanţi - reclamanţi în urma contractului de cesiune din data de 20.10.2020, dispunând menţinerea lor în cauză.

Contrar susţinerii recurenţilor reclamanţi, interpretarea prevederilor art. 1.651 din C. civ., conform cărora dispoziţiile respectivului capitol privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel, nu conduce la concluzia dorită de aceştia, în sensul că drepturile ce au format obiectul contractului ar putea fi cesionate în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 8/1996. Susţinerile referitoare la încălcarea acestor din urmă prevederi legale precum şi a celorlalte dispoziţii legale invocate în cauză în ceea ce priveşte efectele produse în urma contractului de cesiune au fost înlăturate în cadrul prezentelor considerente care vizează motivele de recurs invocate în acest sens de reclamanţii A. şi C. S.R.L.

De asemenea, pretinsa aplicare a greşită a art. 7, art. 10, 12, 13, 35 şi 84 din Legea nr. 8/1996, drepturile proprietarului clădirii asupra cărţii tehnice, respectiv a documentaţiei aferente, inclusiv asupra proiectului de arhitectură şi, ca atare, dreptul acestuia cu privire la modificarea proiectului arhitectural, precum şi conţinutul dreptului de autor în raport cu dispoziţiile legale arătate au fost analizate în cadrul considerentelor asupra recursului celorlalţi reclamanţi, astfel încât ele nu vor fi reluate.

Recurenţii reclamanţi au reluat susţinerile privind modul de acordare a cheltuielilor de judecată, invocând interpretarea greşită a normelor materiale din Statutul Profesiei de Avocat, susţineri cărora li s-a dat un răspuns anterior în cadrul prezentelor considerente, fiind analizate atât dispoziţiile incidente ale C. proc. civ. cât şi cele ale Statutul Profesiei de Avocat, prin raportare la raţionamentul instanţei de apel, astfel încât aceste considerente nu vor fi reluate.

De asemenea, susţinerile referitoare la împrejurarea că munca depusă de avocat reprezintă un criteriu subiectiv, care poate fi cenzurat în situaţia în care există o disproporţie vădită între munca prestată şi onorariul solicitat, existând posibilitatea reducerii cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial, nu pot fi avute în vedere, faţă de Decizia nr. 3/20.01.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura recursului în interesul legii, care stabileşte imposibilitatea analizării în recurs a modalităţii în care instanţa de apel s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor.

În ceea ce priveşte recursul incident, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută nulitatea parţială a acestui recurs, din perspectiva criticii privind originalitatea operei deduse judecăţii, invocată de recurenţii-reclamanţi B. şi D., prin întâmpinare. Această susţinere nu se subsumează excepţiei nulităţii recursului, având în vedere că o astfel de sancţiune operează, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., în situaţia în care cererea de recurs în întregul său conţine motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488, or nu aceasta este susţinerea părţii. În situaţia în care, pe lângă motive de nelegalitate, au fost invocate şi critici de netemeinicie, instanţa de recurs este în drept să aprecieze în consecinţă, cu ocazia examinării recursului.

Procedând la analiza acestui recurs, Înalta Curte constată că motivul de recurs prin care recurenta pârâtă a considerat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că intimaţii-reclamanţi C. S.R.L. şi D. au calitate procesuală activă, motiv de recurs încadrat de aceasta în dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., este neîntemeiat.

Examinând sub acest aspect decizia recurată, Înalta Curte constată că nu se poate reţine, astfel cum au considerat recurenţii pârâţi, că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 36 din C. proc. civ.. Conform acestui text legal, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Astfel, raportul de drept procesual se leagă valabil între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii iar reclamantul trebuie să justifice atât legitimarea sa procesuală, în calitate de titular al dreptului afirmat, cât şi a pârâtului despre care se afirmă că a încălcat dreptul reclamantului.

Formulând o acţiune prin care au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, reclamanţii şi-au justificat legitimarea procesuală activă invocând în acest sens drepturile lor de autor, context în care în mod corect instanţa de apel a reţinut calitatea lor procesuală activă, rezultând din invocarea de către reclamanţi a faptului că aceştia sunt, după caz, titularul drepturilor de autor prin cesiune, în situaţia reclamantei C., respectiv arhitecţii care au elaborat proiectul de arhitectură şi implicit opera protejată, în situaţia reclamanţilor persoane fizice.

Pentru a reţine această calitate, instanţa de apel s-a raportat la chestiuni de fapt, constatând că, în materialele publice referitoare la clădirea I., arhitectul a fost prezentat ca fiind C., fiind totodată menţionaţi individual arhitecţii A., B., D., dar şi alţii, precum X., Y., Z., AA., BB.. De asemenea, instanţa de apel a constatat că planşele arhitecturale oficiale, anexate de înşişi reclamanţii cererii menţionează ca proiectant principal pe reclamantul A., ca proiectant pe reclamantul B. şi ca alt proiectant pe arh. Z., însă instanţa de apel a considerat că natura operei este suficient de complexă pentru a fi antrenat un număr mult mai mare de arhitecţi din cadrul societăţii C.. În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere prezumţia instituită de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, considerând că aceasta este aplicabilă nu doar în raport cu planşele proiectului de arhitectură oficial, ci şi în raport de celelalte materiale prin care opera a fost adusă la cunoştinţă publică.

Astfel, în mod corect instanţa de apel s-a raportat, pentru a reţine calitatea procesuală activă a reclamanţilor, la raportul juridic afirmat, reţinând atât împrejurări de fapt care susţin dreptul invocat cât şi incidenţa prezumţiei reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, conform căruia se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică, acest din urmă mijloc de probă susţinând legitimarea procesuală activă a reclamantului D..

Împrejurările învederate de recurenta pârâtă, în sensul că intimatul D. nu este menţionat în planurile şi planşele asupra cărora reclamanţii au pretins drepturi de autor prin cererea de chemare în judecată şi nici în lista de semnături a arhitecţilor ataşată autorizaţiei nr. x/2003, instanţa de apel reţinând greşit că această calitate i-ar fi recunoscută prin diferite materiale publice, context în care intimatului D. nu i s-ar putea recunoaşte calitatea de autor al pretinsei opere deduse judecăţii, nefiind astfel parte din raportul juridic, nu sunt de natură să schimbe concluzia expusă mai sus. Astfel, pe lângă faptul că verificarea acestor împrejurări ar presupune cercetări de fapt incompatibile cu structura recursului, existenţa dreptului de autor în privinţa acestui reclamant constituie, conform art. 36 teza a II-a din C. proc. civ., o chestiune de fond, cum în mod corect a statuat instanţa de apel.

Aceleaşi considerente se impun şi în privinţa statuărilor instanţei de apel cu privire la calitatea procesuală pasivă a intimatei reclamante C. S.R.L., recurenta pârâtă invocând în această privinţă criticile menţionate în susţinerea lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului reclamant D., analizate mai sus.

În consecinţă, criticile vizând modul în care instanţa de apel a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimaţilor reclamanţi D. şi C. S.R.L., încadrate în cazul de casare de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât vizează încălcarea normei de procedură care reglementează legitimarea procesuală, sunt neîntemeiate.

Motivul de recurs prin care recurenta pârâtă a considerat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că pârâta F. S.R.L. are calitate procesuală pasivă, cu încălcarea prevederilor art. 36 din C. proc. civ., motiv de recurs examinat prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât vizează modul de aplicare a unei norme de procedură, este, de asemenea, neîntemeiat.

În privinţa calităţii procesuale pasive a acestei părţi, instanţa de apel a constatat că reclamanţii au susţinut contribuţia pârâtei la sâvârşirea pretinsei fapte ilicite prejudiciabile, şi a reţinut că, fie şi indirect, pârâta F. S.R.L. şi-a asumat contractual o contribuţie la desfăşurarea proiectării şi execuţiei reabilitării clădirii, neputându-se reţine de plano inexistenţa oricărei legături cu pretinsa încălcare a drepturilor deduse judecăţii.

Pe de o parte, astfel cum s-a arătat mai sus în privinţa calităţii procesuale active, aspectele de fapt reţinute de instanţa de apel în justificarea legitimării procesuale a părţilor excedează controlului instanţei de recurs, constatare care se impune şi în privinţa elementelor de fapt expuse de recurenta pârâtă în susţinerea acestui motiv de recurs. Aceste elemente de fapt rezultă din probele administrate în cauză, partea invocând în acest sens contractul-cadru de colaborare încheiat cu S., actul adiţional încheiat la data de 7 august 2009, sau activităţile concrete pe care actul adiţional menţionat le instituia în sarcina sa, descrise în amănunt de recurentă în cererea de recurs.

Pe de altă parte, nu se poate reţine o încălcare a prevederilor art. 36 din C. proc. civ. câtă vreme instanţa de apel a procedat tocmai în aplicarea tezei a II-a a acestei dispoziţii legale, ţinând seama de raportul juridic astfel cum a fost acesta dedus judecăţii, legitimarea procesuală pasivă aparţinând, în cazul unei acţiuni prin care se solicită angajarea răspunderii civile delictuale, persoanei căreia reclamantul îi impută săvârşirea faptei ilicite, îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea acestei răspunderi fiind o chestiune de fond. De altfel, dat fiind principiul disponibilităţii, instanţa era ţinută să se pronunţe în limitele sesizării în privinţa cadrului procesual pasiv, astfel cum au fost acestea determinate de reclamant.

Faţă de cele arătate mai sus, susţinerea recurentei pârâte în sensul că, potrivit regulilor răspunderii civile delictuale, pentru a se putea reţine calitatea sa procesuală pasivă, trebuia să se constate existenţa unei legături de cauzalitate între acţiunile întreprinse de aceasta şi prejudiciul pretins de autorul operei, nu poate fi reţinută, fiind contrară dispoziţiilor art. 36 teza a II-a din C. proc. civ.. Astfel, aceste dispoziţii stabilesc expres că existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond, or condiţia invocată de pârâtă pentru atragerea răspunderii civile delictuale reprezintă tocmai o chestiune de fond, cercetarea sa nefiind impusă pentru stabilirea identităţii între persoana chemată în judecată şi cea obligată în cadrul raportului juridic dedus judecăţii.

Motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. prin care recurenta pârâtă a invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 7 din Legea nr. 8/1996, este neîntemeiat.

Art. 7 din Legea nr. 8/1996 determină obiectul dreptului de autor, stabilind că acesta este constituit de operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, menţionând, la lit. h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură.

În realitate, recurenta pârâtă nu a susţinut că instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţia legală expusă, ci a contestat aprecierea acestei instanţe în privinţa faptului că pretinsa operă dedusă judecăţii ar avea caracter original, considerând că se impune, în temeiul art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., modificarea acestor considerente ale instanţei de apel.

Argumentele avute în vedere de instanţa de apel pentru a concluziona în privinţa caracterului original al operei se raportează însă la situaţia de fapt reţinută de aceasta, recurenta pârâtă neinvocând nerespectarea unei dispoziţii legale de către instanţă. Astfel, recurenta pârâtă a criticat aprecierea instanţei de apel în privinţa constatării faptului că opera incorporează amprenta personală a autorului, apreciere care însă nu se sprijină pe interpretarea unei norme juridice, reprezentând o chestiune de fapt. În consecinţă, toate argumentele recurentei pârâte privind edificiul M., modul de realizare a acestuia, conceptul creat de reclamanţi şi caracteristicile acestuia, faptul că reclamanţii ar fi recurs la operaţii de proiectare banale care implementează soluţii tehnice comune nu pot fi analizate, ele reprezentând critici de temeinicie, nu de nelegalitate.

Critica recurentei pârâte în sensul că instanţa de apel trebuia să dea relevanţă existenţei operelor similare la momentul proiectării şi realizării operei arhitecturale, având în vedere că un criteriu pentru a stabili originalitatea unei opere este minimul de efort creator, nu poate fi reţinută. Contrar susţinerii recurentei pârâte, instanţa a luat în considerare preluarea unor soluţii şi teme preexistente, invocată de pârâţi, însă a apreciat că aceasta nu lipseşte proiectul iniţial de orice originalitate întrucât aceasta trebuie diferenţiată, în drept, de noutate, simpla preluare a unor soluţii funcţionale preexistente nefiind de natură să releve lipsa unei originalităţi minimale exprimate tocmai în alegerea unor soluţii estetice fie şi modeste. În consecinţă, se constată că instanţa de apel a avut în vedere criteriile de apreciere stabilite de lege pentru analiza originalităţii operei.

De asemenea, astfel cum s-a arătat mai sus în cadrul analizei motivelor de recurs invocate de recurenţii reclamanţi, instanţa de apel a avut în vedere şi criteriile rezultate din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv cauzele C - 5/08, Infopaq/Danske Dagblades Forening; C - 403/08, Football Association Premier League, reţinând că originalitatea implică o creaţie intelectuală proprie a autorului, care se exprimă în afara funcţionalităţilor dictate exclusiv din considerente tehnice, şi, raportat la elementele de fapt stabilite, a apreciat că în cauză există o astfel de creaţie intelectuală proprie iar condiţia originalităţii pentru acele elemente în privinţa cărora a existat libertate de creaţie nu poate fi negată.

Reţinând că motivele de recurs invocate de recurenţii reclamanţi şi recurenta pârâtă F. S.R.L. nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile principale declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi C. S.R.L. şi de recurenţii-reclamanţi B. şi D. împotriva încheierii din 10 februarie 2021 şi a deciziei nr. 500A din 26 martie 2021, ambele ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă F. S.R.L. împotriva deciziei nr. 500A din 26 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Întrucât recursurile urmează a fi respinse ca nefondate, reţinând culpa procesuală a recurenţilor, acestea fiind părţile care au pierdut procesul, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte îi va obliga la plata cheltuielilor de judecată către părţile care au câştigat şi au formulat cereri în acest sens, şi anume, intimatele-pârâte E. S.R.L. şi G. S.R.L.

Intimata E. S.R.L. a solicitat acordarea sumei de 532.709,90 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul pentru asigurarea asistenţei juridice prin avocat, făcând dovada existenţei şi întinderii acestor cheltuieli, prin depunerea la dosar a facturilor fiscale şi a ordinelor de plată care atestă achitarea de către parte a respectivei sume.

De asemenea, intimata G. S.R.L. a solicitat acordarea sumei de 72.897 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul pentru asigurarea asistenţei juridice prin avocat, făcând dovada existenţei şi întinderii acestor cheltuieli în condiţiile menţionate mai sus.

Astfel, Înalta Curte constată că, dată fiind existenţa contractelor de asistenţă juridică încheiate între intimaţi şi avocaţii aleşi pentru asigurarea asistenţei juridice în prezentul proces, depunerea facturilor fiscale pentru plata onorariului convenit între avocaţi şi clienţi precum şi a dovezilor, de către aceştia din urmă, care atestă plata efectivă a respectivului onorariu, în cauză au fost respectate exigenţele de probă impuse de art. 452 din C. proc. civ.

Astfel, pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul clientului său, astfel cum prevede art. 127 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, iar onorariile se stabilesc liber între avocat şi client, în limitele legii şi ale prezentului statut, conform art. 128 alin. (1) din acelaşi Statut.

Emiţând, în temeiul contractului de asistenţă juridică, documente care conţin detalii privind prestarea serviciilor profesionale, avocatul este cel care atestă prestarea respectivelor servicii în interesul clientului, avocatul având datoria de a nu prejudicia clientul pe durata relaţiilor profesionale, astfel cum prevede art. 134 alin. (2) lit. b) din Statut.

În analiza impusă de art. 452 din C. proc. civ., instanţa trebuie să se circumscrie, din punct de vedere probatoriu, acestor dispoziţii relevante, neavând posibilitatea de a interveni asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său în alt context decât cel reglementat de lege. Astfel, posibilitatea de intervenţie a instanţei este consacrată legislativ de art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., acesta fiind textul legal care permite instanţei să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, instituind şi criterii legale în acest sens.

Aplicând această prevedere legală, Înalta Curte apreciază că sumele solicitate cu titlu de onorariu de avocat de către intimata E. S.R.L., de 532.709,90 RON, şi de către intimata G. S.R.L., de 72.897 RON, relevă o vădită disproporţie în raport cu complexitatea cauzei în recurs, în situaţia în care pretenţiile formulate împotriva acestor părţi au fost respinse atât în primă instanţă cât şi în apel, recursul neputând privi decât aspecte de nelegalitate a deciziei recurate, în cadrul restrictiv reglementat de art. 488 din C. proc. civ., activitatea desfăşurată de avocat fiind astfel limitată la apărările formulate în acest cadru.

În ceea ce priveşte criteriul legal al muncii avocatului, Înalta Curte constată că probele trebuie evaluate prin prisma art. 264 din C. proc. civ., care impune o raportare şi la ansamblul dovezilor administrate în acest sens. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, respectivele devize reprezintă acte emise unilateral de avocat, prin care atestă desfăşurarea propriilor activităţi, astfel încât, având în vedere celelalte probe administrate în cauză (de exemplu, conţinutul actelor procedurale depuse la dosar de avocatul părţilor intimate), Înalta Curte apreciază, în temeiul art. 264 din C. proc. civ., că ele nu prezintă relevanţă.

În consecinţă, Înalta Curte va obliga recurenţii în solidar, în temeiul art. 455 din C. proc. civ., având în vedere promovarea în comun a demersului judiciar care stă la baza răspunderii civile delictuale ce reprezintă temeiul juridic al obligării la plata cheltuielilor de judecată, la plata către intimata-pârâtă E. S.R.L. a sumei de 55.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi către intimata-pârâtă G. S.R.L. la plata sumei de 27.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, apreciind că aceste sume respectă criteriul proporţionalităţii în raport cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse de avocaţi în această fază procesuală, fază care a presupus o durată de timp redusă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile principale declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi C. S.R.L. şi de recurenţii-reclamanţi B. şi D. împotriva încheierii din 10 februarie 2021 şi a deciziei nr. 500A din 26 martie 2021, ambele ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă F. S.R.L. împotriva deciziei nr. 500A din 26 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi G. S.R.L., H. şi E. S.R.L..

Obligă recurenţii în solidar la plata către intimata-pârâtă E. S.R.L. a sumei de 55.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi către intimata-pârâtă G. S.R.L. la plata sumei de 27.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 iunie 2023.