Civil liability of state police for wrongful issuance of contraventional report: insufficiency of annulment to prove illicit conduct and limits of res judicata

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş la data de 19.02.2021 sub nr. x/2021 reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri materiale în sumă totală de 2.020 RON, constând în cheltuielile de judecată suportate de reclamant în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Târgu Mureş şi, ulterior, al Tribunalului Mureş, având ca obiect plângere contravenţională; obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri în sumă de 487.430 RON (echivalentul a 100.000 Euro, la cursul valutar al B.N.R. la momentul redactării prezentei acţiuni civile), pentru daunele morale suferite în urma modului de constatare şi sancţionare a reclamantului, prin Procesul-verbal Seria x nr. x/28.08.2018, respectiv demersurile ulterioare încheierii acestui din urmă act, efectuate de pârât; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentei acţiuni civile, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Mureş

Prin sentinţa civilă nr. 1425 din 3 noiembrie 2021 Tribunalul Mureş a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Judeţean de Poliţie Mureş şi a dispus obligarea acestuia la plata în favoarea reclamantului a sumei de 2.020 de RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul nr. x/2018. Celelalte pretenţii ale reclamantului au fost respinse şi pârâtul a fost obligat la plata în favoarea acestuia a sumei de 4.146,4 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş

Prin decizia nr. 789/A din 6 octombrie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş împotriva sentinţei civile nr. 1425 din data de 03.11.2021 a Tribunalului Mureş, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1.146,4 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate; a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A., împotriva aceleiaşi hotărâri.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 789/A din 6 octombrie 2022, a declarat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a expus considerentele deciziei recurate şi a învederat că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1373 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 1353 coroborat cu art. 15 C. civ.

Recurentul învederează că exercitarea unor atribuţii de serviciu de către comitent, cu încălcarea legii, prin sancţionarea greşită a reclamantului constituie o faptă prejudiciabilă săvârşită de către un prepus, prejudiciu pentru care răspunde comitentul.

Susţine recurentul că nu era necesară analizarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 195/2002 sau ale O.G. nr. 2/2001 în contextul în care procesul-verbal de contravenţie încheiat de prepus a fost anulat, în mod definitiv. Invocând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 4382/7.11.2019, recurentul pretinde că această împrejurare este suficientă pentru a se constata săvârşirea de către prepus a faptei ilicite.

Pentru a verifica existenţa faptei ilicite, care să atragă răspunderea civilă delictuală, se impune a se analiza dacă poliţistul a constatat şi sancţionat contravenţia reţinută în sarcina recurentului, potrivit legii, or prin anularea procesului-verbal de contravenţie întocmit de prepus, instanţa a constatat că recurentul a fost sancţionat pe nedrept, neputându-se reţine vreo formă de vinovăţie în sarcina acestuia.

Dezvoltând argumente teoretice cu privire la distincţia dintre excepţia autorităţii de lucru judecat şi puterea lucrului judecat, recurentul arată că instanţa nu ar fi trebuit să analizeze îndeplinirea cerinţei existenţei unei fapte ilicite întrucât prin stabilirea caracterului nelegal al procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei s-a instituit o prezumţie în sensul că actul a fost întocmit cu încălcarea legii, fiind determinată, astfel, existenţa faptei ilicite.

Indicând prevederile art. 15 şi art. 1353 C. civ., recurentul arată că exercitarea atribuţiilor de serviciu de către agentul constatator s-a realizat în mod abuziv, din moment ce procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei s-a întocmit în lipsa vinovăţiei recurentului, raportat la fapta contravenţională reţinută în sarcina acestuia. Or, lipsa elementului vinovăţiei, implică lipsa faptei contravenţionale şi lipsa răspunderii contravenientului, raportat la legislaţia circulaţiei pe drumurile publice (O.U.G. nr. 195/2002) şi cea în materia contravenţiilor (O.G. nr. 2/2001).

În măsura în care agentul constatator şi-ar fi exercitat atribuţiile de serviciu, conform legii şi cu profesionalismul aferent, nu ar fi apreciat că recurentul se face vinovat de săvârşirea vreunei fapte contravenţionale, situaţie în care nu s-ar fi săvârşit un abuz de drept.

Făcând trimitere la prevederile art. 15 C. civ., recurentul susţine că există abuz de drept când un drept este exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi o altă persoană şi când dreptul este exercitat în mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.

Susţine recurentul că în cauză sunt incidente prevederile art. 3 din Legea nr. 360/2002 şi, raportat la împrejurarea că instanţele competente au stabilit că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei este întocmit contrar legii, în lipsa vinovăţiei contravenientului, ne aflăm în prezenţa unui abuz de drept, sub forma exercitării atribuţiilor de serviciu, în mod excesiv şi nerezonabil.

Invocând prevederile art. 219 alin. (1) şi alin. (2), precum şi art. 221 alin. (1) C. civ., recurentul pretinde că nu prezintă relevanţă existenţa unei fapte ilicite, ci doar a unei fapte cauzatoare de prejudicii.

Învederează recurentul că sunt eronate considerentele deciziei recurate potrivit cărora prin hotărârea pronunţată în soluţionarea plângerii contravenţionale, instanţa nu a constatat încălcarea vreunor norme imperative de natură a justifica reţinerea unui abuz din partea pârâtului, respectiv exercitarea atribuţiilor legale în vederea constatării şi sancţionării contravenţiilor în mod abuziv de către acesta, în contextul în care instanţele au reţinut un motiv de nulitate relativă a procesului-verbal, respectiv lipsa vinovăţiei reclamantului.

În concluzie, în opinia recurentului, considerentele deciziei constituie aprecieri subiective ale instanţei, lipsite de temei legal.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Relativ la comportamentul agentului constatator, intimatul învederează, în esenţă, că prin Ordonanţa procurorului din data de 23.09.2019 s-a dispus clasarea cauzei penale, iar simplul fapt al anulării procesului-verbal de contravenţie nu este de natură a proba un abuz al prepusului. În cauză s-a făcut dovada raportului de prepuşenie, însă agentul constatator şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu conform pevederilor legale, astfel că afirmaţiile recurentului sunt lipsite de fundament.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu preliminar, trebuie amintit că pot forma obiect al cercetării judecătoreşti în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecăţii în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. - conform căruia "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile" - şi din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din acelaşi Cod - care stabileşte "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)".

Prin urmare, instanţa de recurs nu are competenţa de a proceda la verificarea situaţiei de fapt stabilite prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt, pe care aceasta a constatat-o.

Aşa fiind, criticile cu privire la situaţia de fapt sau la modalitatea, în care instanţa de apel a evaluat probele administrate nu pot forma obiect de analiză în coordonatele recursului dedus judecăţii, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare, motiv pentru care Înalta Curte urmează a analiza exclusiv criticile de nelegalitate expuse în memoriul de recurs.

Înalta Curte constată că recurentul a reclamat patru fapte ilicite presupus a fi săvârşite de angajatul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş, generate de încheierea Procesului-verbal de contravenţie nr. x/28.08.2018 şi de consecinţele aferente emiterii actului.

În faţa instanţei de apel, la termenul de judecată din data de 6 octombrie 2022, reclamantul, prin reprezentant convenţional, a precizat că pentru fapta agentului constatator constând în purtarea abuzivă a acestuia faţă de reclamant, Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş răspunde în calitate de comitent pentru fapta prepusului, precum şi că a invocat răspunderea pentru fapta proprie a pârâtului pentru alte 3 fapte ilicite (lipsa comunicării procesului-verbal de contravenţie şi adeverinţa necesare realizării reparaţiilor autoturismului reclamantului, transmiterea procesului-verbal autorităţilor suedeze, fapt ce a generat pericolul anulării permisului de conducere al reclamantului, precum şi abuzul ce decurge din anularea procesului-verbal de contravenţie).

Printr-un prim motiv de nelegalitate, recurentul a pretins pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1373 alin. (1) şi alin. (2) C. civ., apreciind că anularea procesului-verbal de contravenţie încheiat de către prepus este suficientă per se pentru a dovedi fapta ilicită, ca o condiţie a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

Din cuprinsul art. 1373 C. civ. rezultă că, pentru angajarea răspunderii comitentului sunt necesare două condiţii speciale, care se grefează pe condiţiile de drept comun şi anume: raportul de prepuşenie dintre autorul faptei ilicite şi prejudiciabile şi persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei; fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fie săvârşită de către prepus în legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate de comitent.

Relativ la prima condiţie, astfel cum a susţinut şi recurentul, părţile nu au contestat-iar instanţa de apel a reţinut corect- faptul că agentul de poliţie, care a întocmit Procesul-verbal de contravenţie nr. x/28.08.2018 se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi era angajat al intimatului.

În analiza celei de-a doua condiţii a răspunderii comitentului, cu privire la fapta ilicită invocată de reclamant-comportamentul abuziv al agentului constatator-, instanţa de apel a stabilit că "nu s-a probat manifestarea de către agentul constatator a unui comportament abuziv, în sensul încălcării vreunei prevederi legale" nici în cauza pendinte, nici în dosarul penal nr. x/2018, iar simpla anulare a procesului-verbal de contravenţie nu este de natură a proba pretinsul abuz.

Înalta Curte reţine că temeiul răspunderii comitenţilor pentru fapta cauzatoare de prejudicii a prepuşilor îl constituie obligaţia, ce o au, de a garanta despăgubirea celor care au suferit daune prin acţiuni comise de prepuşi, prin fapte abuzive, contrare normalei exercitări a funcţiei, ori prin care aceste atribuţii au fost depăşite de prepus. Pentru angajarea răspunderii comitenţilor este însă necesară, în toate cazurile, existenţa unei legături vădite între funcţia încredinţată şi acţiunea păgubitoare, a unui raport cauzal direct sau de o asemenea conexitate, încât exercitarea funcţiei încredinţate prepusului să fi ocazionat, în mod hotărâtor, comiterea faptei.

Recurentul pretinde că agentul constatator şi-a exercitat atribuţiile de serviciu cu încălcarea prevederilor legale, împrejurare ce ar rezulta din faptul anulării procesului-verbal de contravenţie, pe care l-a încheiat, sens în care invocă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, de care se bucură sentinţa civilă nr. 4382/7.11.2019 şi decizia nr. 320/19.06.2020 pronunţate în dosarul nr. x/2018.

Procesul-verbal de contravenţie este un act administrativ, întocmit de un agent constatator ca reprezentant al autorităţii administrative învestit cu autoritate statală pentru constatarea şi sancţionarea unor fapte care contravin ordinii sociale după o procedură specială prevăzută de lege, astfel că se bucură de o prezumţie de autenticitate şi veridicitate, care este însă relativă şi poate fi răsturnată prin probe, de contravenient, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Europene în Cauza Anghel împotriva României - Cererea nr. 28.183/03, Hotărârea din 4 octombrie 2007, rămasă definitivă la 31 martie 2008.

Din considerentele sentinţei civile nr. 4382/7.11.2019 şi ale decizie nr. 320/19.06.2020 pronunţate în dosarul nr. x/2018, reiese că instanţele au reţinut legalitatea procesului-verbal de contravenţie, însă au apreciat că a fost răsturnată prezumţia de temeiniciei, de care se bucură actul încheiat de agentul constatator, întrucât nu poate fi reţinută culpa petentului pentru săvârşirea faptei pentru care a fost sancţionat contravenţional.

Cu titlu teoretic, în privinţa aplicării art. 430 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine că principiul autorităţii de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, că o chestiune litigioasă, odată tranşată de instanţă, să nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii, iar, pe de altă parte, că ceea ce a stabilit o primă instanţă să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanţe ulterioare.

Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepţiei procesuale (non bis in idem), ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat.

Conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Potrivit prezumţiei lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei. Această manifestare procesuală, de prezumţie, se constituie într-un mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, venind să justifice modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în cadrul acestor raporturi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Aşadar, prezumţia efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat are la bază regula că o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Spre deosebire de excepţia autorităţii de lucru judecat (efectul negativ), efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune diversitate de acţiuni şi identitate de chestiuni.

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.

Aşadar, faţă de circumstanţele expuse, în cauză nu poate fi reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2018 sub aspectul faptei ilicite invocate de către recurent în prezentul dosar, întrucât la soluţionarea plângerii contravenţionale, instanţa nu a analizat comportamentul agentului constatator, care a încheiat procesul-verbal de contravenţie anulat. Astfel, în dosarul nr. x/2018 nu au fost dezlegate (şi, pe cale de consecinţă, nu pot fi opuse în prezentul dosar) aspecte privind respectarea sau depăşirea atribuţiilor de serviciu ale persoanei, care a întocmit procesul-verbal constatator, ci s-a reţinut că procesul-verbal respectă dispoziţiile imperative ale legii, însă nu poate fi reţinută culpa reclamantului în săvârşirea faptei contravenţionale, pentru care a fost sancţionat. Această împrejurare- lipsa vinovăţiei reclamantului cu privire la săvârşirea contravenţiei sancţionate de agentul constatator- nu echivalează cu existenţa faptei ilicite invocate în prezenta cauză şi nu conduce la concluzia unei conduite abuzive, contrare legii a prepusului.

În virtutea atributului juridic al efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat (ce nu este negat în cauză în ceea ce priveşte anularea procesului-verbal de contravenţie), în privinţa celorlalte aspecte, care nu au fost dezlegate judiciar definitiv anterior, administrarea dovezilor sub aspectul conduitei agentului constatator, devenea obligatorie în prezenta cauză, din perspectiva dispoziţiilor art. 255 din C. proc. civ., iar sarcina probei aparţine reclamantului, conform art. 249 din acelaşi cod. Or, Curtea de Apel Târgu Mureş a reţinut că reclamantul nu a probat comportamentul abuziv al agentului constatator, care a întocmit actul anulat, iar modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ.

Pentru ansamblul acestor considerente, este nefondată critica privind pronunţarea hotărârii atacate cu încălcarea prevederilor art. 1373 alin. (1) şi alin. (2) C. civ.

Deopotrivă, motivul de recurs nu poate fi primit nici prin prisma pronunţării deciziei recurate cu încălcarea şi aplicarea eronată a prevederilor art. 1357, art. 1353 şi art. 15 C. civ.

Prin memoriul de recurs, recurentul pretinde că, în dosarul nr. x/2018, instanţele au reţinut un motiv de nulitate relativă a procesului-verbal de contravenţie încheiat de agentul constatator, respectiv lipsa vinovăţiei reclamantului, astfel că această împrejurare dovedeşte exercitarea atribuţiilor de serviciu în mod abuziv.

Considerentele expuse de instanţa de recurs, referitoare la puterea de lucru judecat sub aspect pozitiv a considerentelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2018, sunt de natură a răspunde inclusiv criticilor recurentului-reclamant referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1357, art. 1353 şi art. 15 C. civ.

În legislaţia civilă actuală, s-a codificat instituţia abuzului de drept (art. 15 C. civ.) şi, totodată, dacă se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, abuzul de drept poate atrage răspunderea civilă, prin obligarea autorului la daune interese (art. 1357 cu referire la art. 1353 C. civ.).

Conform art. 15 C. civ., "niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe". Prima teză din textul de lege enunţat vizează exercitarea dreptului cu intenţia de a cauza altuia un prejudiciu de natură materială sau morală, respectiv "în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul".

În măsura în care nu poate fi reţinută vinovăţia autorului sub forma intenţiei de a produce altuia un prejudiciu, răspunderea va putea fi antrenată doar dacă este incidentă cea de-a doua teză a articolului de lege menţionat, şi anume în ipoteza în care dreptul subiectiv este exercitat în mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe, evident, sub rezerva producerii unui prejudiciu. Caracterul excesiv al exercitării dreptului presupune valorificarea acestuia de către titular într-un mod exacerbat, cauzându-se altei persoane un prejudiciu mai oneros decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat prin exercitarea acestui drept, în mod firesc, corespunzător scopului pentru care a fost recunoscut de legiuitor şi în acord cu limitele sale.

Prin urmare, exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de următoarele principii: 1. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi a moralei (art. 14 alin. (1) C. civ.); 2. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe, atât de ordin material, cât şi de ordin juridic; 3. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului economic şi social în vederea căruia este recunoscut de lege, iar nu în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe (art. 15 C. civ.); 4. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă (art. 57 din Constituţie, art. 14 alin. (1) C. civ.).

Abuzul de drept vizează numai ultimele două principii dintre cele enumerate mai sus. În alţi termeni, se poate reţine în cazul în care titularul dreptului, cu rea-credinţă, îl deturnează de la finalitatea lui, după cum rezultă din interpretarea art. 15 C. civ.. Orice abuz de drept presupune două elemente constitutive, şi anume unul subiectiv, ce constă în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului subiectiv civil, şi unul obiectiv, care constă în deturnarea dreptului subiectiv de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, faptul săvârşit neputând fi explicat printr-un motiv legitim.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie poate fi antrenată, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor impuse de lege, printr-o încălcare culpabilă a unei obligaţii legale, persoana chemată în judecată aducând atingere unui drept subiectiv al reclamantului, producându-i un prejudiciu ce trebuie reparat.

Din actele şi lucrările dosarului reiese că instanţa de apel a procedat la o analiză complexă a circumstanţelor cauzei şi a verificat întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului din perspectiva acestui mecanism complex al abuzului de drept.

Astfel, instanţa de apel a verificat dacă cele trei fapte imputate pârâtului în activitatea, pe care o desfăşoară au o bază factuală, concluzionând, în mod corect, că sunt lipsite de fundament susţinerile reclamantului.

Cu referire la comunicarea procesului-verbal de contravenţie către reclamant, instanţa de apel a reţinut că au fost respectate prevederile O.G. nr. 2/2001, iar cu privire la fapta reclamată constând în transmiterea procesului-verbal de contravenţie către autorităţile suedeze s-a statuat în sensul că a fost respectată procedura de sistem aprobată la nivelul Ministerului Afacerilor Interne privind circuitul permiselor de conducere, certificatelor de înmatriculare şi plăcuţelor cu număr de înmatriculare eliberate de o autoritate străină, reţinute în condiţiile legii, dar şi prevederile art. 2 din Legea nr. 126/1997 pentru ratificarea Convenţiei europene cu privire la efectele internaţionale ale interzicerii exercitării dreptului de a conduce un vehicul cu motor, adoptată la Bruxelles la 3 iunie 1976. De asemenea, cu privire la pretinsul abuz ce ar decurge din anularea procesului-verbal de contravenţie, s-a reţinut că au fost respectate prevederile art. 26 alin. (1) pct. 12 din Legea nr. 218/2002 şi că nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de prevederile art. 1357 C. civ., întrucât nu s-a dovedit existenţa unei fapte ilicite, abuzive.

Înalta Curte constată că, în susţinerea criticilor din memoriul de recurs, recurentul invocă prevederile art. 3 din Legea nr. 360/2002, art. 219, art. 221 alin. (1) C. civ., însă aceste dispoziţii legale nu au fost deduse judecăţii instanţelor de fond.

În acest context, Înalta Curte reţine că partea nu poate invoca direct recurs aspecte, pe care nu le-a supus dezbaterii la instanţa de apel, întrucât aceasta ar însemna nesocotirea principiului non omisso medio.

O cale de atac nu poate fi exercitată omisso medio, pentru că, într-o atare situaţie, instanţa de recurs, nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunţate, iar analizarea în faza recursului a altor motive faţă de cele invocate în faţa instanţei de apel ar duce la privarea părţii de un grad de jurisdicţie şi implicit, la încălcarea principiului non omisso medio.

Obiectul recursului constă în hotărârea ce se atacă, respectiv motivele de nelegalitate a hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare şi, care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel. Aceasta constituie una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, în raport de exigenţele devoluţiunii din apel - şi anume, ca judecata să fie limitată la ceea ce a fost apelat - în recurs pot fi formulate doar critici care vizează aspectele ce au fost invocate în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor, să fie analizate pentru prima oară de instanţa de recurs, în contextul în care art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. se opune unei astfel de judecăţi.

Cum criticile au fost găsite ca lipsite de fundament de instanţa de control judiciar, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a se respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 789/A din 6 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 789/A din 6 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 iunie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.