Evidentiary status of inter-agency correspondence and timeliness of civil liability arguments in cassation appeals concerning property restitution overvaluation

Şedinţa publică din data de 13 iunie 2023

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.08.2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în zona Papuceşti a localităţii Piteşti, jud. Argeş, şi valoarea de 5.603.560 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/12.06.2009, adică suma de 4.844.358 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

Pârâta ANRP a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 25.02.2022 pârâta ANRP a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor S.C. A. S.A. şi B., având în vedere că S.C. A. S.A. a evaluat imobilul în litigiu, iar în raport cu numita B. sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

La termenul din data de 01.03.2022 instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri pentru părţi, a unit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu fondul cauzei şi a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie formulată de către pârâtă.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 455/15.03.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanţie ca tardiv formulată.

Reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat apel împotriva acestei sentinţei civile, cererea fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1750A din 22 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 455/15.03.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1750A din 22 noiembrie 2022 a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Consideră hotărârea pronunţată de instanţa de apel ca fiind nelegală, întrucât a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 1241 C. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată recurentul că a învederat chiar prin cererea de chemare în judecată (ultima filă) împrejurarea că, în cadrul probei cu înscrisuri depune acte în privinţa cărora sunt incidente prevederile art. 269-2701 C. proc. civ., dat fiind faptul că înscrisurile au fost înaintate Ministerului Finanţelor de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

În speţă, prin înscris înţelege adresele despre actele sau faptele juridice stricto sensu, făcute prin imprimare pe hârtie de către intimata-pârâtă ANRP, înscrisurile transmise Ministerului Finanţelor fiind relevante întrucât conţin informaţii necontestate anterioare ivirii litigiului şi oferă garanţii de sinceritate şi exactitate.

Arată că orice înscris întocmit de un agent public în limitele atribuţiei sale - funcţionari ai intimatei-pârâte ANRP, în prezenta cauză se bucură de prezumţia de autenticitate. Efectul prezumţiei de autenticitate constă într-o inversare a sarcinii probei. Aşadar, cel care invocă un act autentic este dispensat de sarcina probei; sarcina probei revine persoanei care contestă exactitatea sau autenticitatea înscrisului.

În prezenta cauză, persoana care ar fi putut contesta cele consemnate în actele care constituie probatoriul (cu precădere, raportul de verificare şi cel de-al doilea raport de evaluare) era intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Astfel, reiese că înscrisurile autentice depuse la dosarul cauzei, din punct de vedere al forţei probante, se bucură de prezumţie de autenticitate şi validitate. Actele autentice au deplină credinţă despre dispoziţiile şi convenţiile pe care le constată. Rezultă că partea care înfăţişează un act autentic legal întocmit nu mai are nicio dovadă de făcut, oricine ar fi partea adversă. Adevărul pretenţiilor şi drepturilor sale rezultă din conţinutul şi din forma actului, a cărui autenticitate nu poate fi atacată decât pe calea înscrierii în fals.

Actul autentic încheiat face astfel dovada până la înscrierea în fals, cu privire la faptele întâmplate în prezenţa autorului, fiind constatate de el "propriis sensibus".

Înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către Ministerul Finanţelor, în reprezentarea Statului Român - şi care au fost înaintate Ministerului Finanţelor chiar de către intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - reprezintă înscrisuri autentice în înţelesul art. 269 C. proc. civ.

Pârâta ar fi trebuit să procedeze la înscrierea în fals, în măsura în care ar fi contestat faptul că sumele prevăzute de cel de-al doilea raport de evaluare nu corespund realităţii.

Or, din actele dosarului rezultă cu evidenţă faptul că pârâta ANRP nu a efectuat niciun demers care să indice intenţia de a contesta actele întocmite de expertul verificator C./evaluator S.C. D. S.R.L. şi transmise Ministerului Finanţelor spre valorificare.

Mai mult decât atât, intimata-pârâtă ANRP a fost cea care a înştiinţat despre existenţa şi întinderea prejudiciului - reprezentat de diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză şi suma stabilită de expertiza efectuată de S.C. D. S.R.L. şi a solicitat să se întreprindă demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Rezultă că instanţa de apel ar fi trebuit să ţină seama de aceste înscrisuri, precum şi de valoarea prejudiciului ce reiese din cuprinsul acestora, valoare ce le-a fost transmisă chiar prin actele emanate de la intimata ANRP şi depuse la dosarul cauzei.

Atât timp cât nu a procedat astfel, decizia recurată este rezultatul încălcării art. 269-271 C. proc. civ., situaţie ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., dar şi cu încălcarea art. 1241 C. civ., situaţie ce atrage motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Mai arată că decizia recurată este şi rezultatul încălcării principiului disponibilităţii, consfinţit de art. 9 C. proc. civ., instanţa de apel substituindu-se intimatei-pârâte şi, practic, încuviinţând o apărare pe care această parte nu a formulat-o, ceea ce incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Arată că nu poate fi menţinută interpretarea instanţei de apel potrivit căreia nu ar exista prejudiciu în cauză, întrucât Fondul "Proprietatea" ar fi "nefuncţional". Această constatare a instanţei de apel contrazice prevederile Legii nr. 247/2005, dar şi ale Legii nr. 165/2013, care au recunoscut ca modalitate de despăgubire acordarea de acţiuni la Fondul "Proprietatea", care s-a dovedit o modalitate eficientă şi echitabilă de indemnizare a foştilor proprietari.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 20 februarie 2023, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Nelegalitatea deciziei recurate a fost reclamată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi a celor ale art. 269-271 C. proc. civ., prin aceea că instanţa de apel a refuzat să dea valoarea probatorie conferită de lege şi susţinută de reclamantul-apelant înscrisurilor emanate de la pârâtă.

Criticile sunt nefondate.

Dispoziţiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel analizând cauza atât în fapt, cât şi în drept.

Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ., conform cu care:

"instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Înalta Curte constată că această conduită a fost urmată de instanţa de apel, iar dacă în urma raţionamentului judiciar pe care aceasta l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la altă concluzie decât cea dezvoltată de recurentul-reclamant, nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederii procesual civile mai sus enunţată, câtă vreme analiza instanţei s-a circumscris apărărilor, aşa cum au fost ele inserate în motivele deduse judecăţii apelului.

Din acest punct de vedere, se observă că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 4.844.358 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective. Totodată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi până la data plăţii.

A arătat că aceste sume decurg din angajarea răspunderii civile delictuale ca urmare a săvârşirii de către aceasta a faptei ilicite constând atât în întocmirea raportului de expertiză de către experţii autorizaţi în calitate prepuşi ai autorităţii, cât şi în omologarea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a raportului de evaluare nr. x/12.06.2009, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat prin plata contravalorii unor despăgubiri mult peste valoarea reală de piaţă a proprietăţilor imobiliare evaluate.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că în cauză nu a fost făcută dovada existenţei unei fapte ilicite constând în evaluarea imobilului cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare. În acest sens, a procedat la analiza comparativă a celor două rapoarte de evaluare ataşate cererii de chemare în judecată, conchizând în sensul că metoda comparaţiei directe, permisă de standardele internaţionale de evaluare, a fost realizată în mod corect, prin utilizarea unor comparabile cu caracteristici similare cu cele ale terenului în litigiu. De asemenea, a mai reţinut că, la întocmirea celui de-al doilea raport de evaluare, expertul a utilizat alte comparabile, care nu se află în aceeaşi zonă cu imobilul evaluat.

Criticile deduse judecăţii apelului au vizat aspecte ce ţin de forţa probantă a înscrisurilor administrate în cauză, la cererea reclamantului, reiterate şi în cadrul motivelor de recurs, sub acest aspect arătându-se că înscrisurile emană chiar de la pârâtă, fiind întocmite anterior declanşării litigiului, ceea ce conduce la un înalt grad de credibilitate al acestora şi că au caracterul unor înscrisuri autentice, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile art. 269 C. proc. civ.

În considerarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., verificând în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, potrivit art. 479 din acelaşi Cod, instanţa de apel a reţinut că singurele probe administrate în cauză, la cererea reclamantului, au fost reprezentate de raportul de evaluare iniţial din anul 2009, raportul de verificare a raportului de evaluare iniţial, raportul de reevaluare din 23.10.2019 întocmit de S.C. D. S.R.L., decizia nr. 9085/FF/07.09.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, titlul de conversie nr. 1034/16.08.2010 şi titlul de conversie - decizia nr. 1218/01.11.2019, emise de ANRP.

Potrivit art. 269 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege. Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinut, semnătura acestora şi data înscrisului.

În general, forma autentică nu este o condiţie de validitate a actului juridic, astfel încât această formă este obligatorie doar în cazurile prevăzute de lege. Însă, indiferent că această formă este adoptată ca urmare a voinţei părţilor sau a impunerii legiuitorului, înscrisurile autentice au o forţă probantă deosebită.

Puterea doveditoare a înscrisurilor autentice este stabilită la art. 270 C. proc. civ., putere ce rezultă din faptul că înscrisul a fost întocmit şi autentificat sau primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică. Textul reprezintă dreptul comun în materie, întrucât sunt şi acte normative cu caracter special care se referă la forţa probantă a unor categorii de înscrisuri autentice. De asemenea, unele dispoziţii speciale din C. proc. civ. se referă la acest aspect.

Înscrisul autentic face dovada autenticităţii sale de îndată ce a fost întocmit, în sensul că el emană de la autoritatea care l-a întocmit şi, totodată, de la persoana a cărei semnătură o poartă.

Aşadar, înscrisul care, prin forma şi aparenţa sa exterioară (semnătura funcţionarului, sigiliul autorităţii, numărul de înregistrare, etc.), are înfăţişarea unui înscris autentic regulat întocmit se bucură de prezumţia de autenticitate şi validitate, prezumţie care are drept efect inversarea sarcinii probei.

Prin motivele recursului care se referă la valoarea probantă a înscrisurilor autentice, recurentul susţine, în esenţă, că adresele prin care pârâta ANRP îl înştiinţa despre existenţa diferenţelor rezultate din cea de-a doua evaluare reprezintă înscrisuri autentice şi că, de aceea, conţinutul lor nu putea fi combătut de pârâtă decât prin înscrierea în fals.

Practic, sensul acestor critici este acela că, emiţând adresa/adresele în discuţie, ANRP a recunoscut existenţa faptei ilicite constând în greşita evaluare a imobilului ce a făcut obiectul reparaţiei acordate în anul 2009 şi că valoarea probantă a acestei mărturisiri pretins inserată într-un înscris autentic a fost ignorată de instanţa de apel.

În realitate, Înalta Curte consideră nefondate susţinerile care tind la calificarea ca act autentic a înscrisurilor emanate de la pârât, singurele ce pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. astfel, faţă de consideraţiile teoretice mai sus expuse, înscrisul în discuţie nu este emanat de la o autoritate publică în exercitarea atribuţiilor sale de a atesta împrejurări ce intră în domeniul său de activitate, în sensul avut în vedere de art. 269 C. proc. civ., ci reprezintă o corespondenţă uzuală a acestei autorităţi cu o altă autoritate publică şi are valoarea unui înscris sub semnătură privată.

Mai departe, determinarea concretă a valorii probatorii a înscrisurilor administrate în cauză reprezintă atribuţia exclusivă a instanţelor de fond şi nu poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs; or, instanţa de apel a apreciat, evaluând probatoriul administrat, că nu s-a dovedit existenţa unei evaluări defectuoase în anul 2009 şi că, din această perspectivă, nu există o faptă ilicită.

Relativ la cele două rapoarte de evaluare, cu forţa probantă ataşată acestora în privinţa supraevaluării imobilului, de care s-a prevalat reclamantul în susţinerea pretenţiilor evocate, se observă că acestea nu reprezintă mijloace de probă cu puterea doveditoare prestabilită de lege, întrucât cuprind constatările şi concluziile unor specialişti în domeniul evaluării proprietăţii imobiliare, realizate în cadrul procedurii administrative prevăzute de dispoziţiile Titului VII din Legea nr. 247/2005 şi, ulterior, în cadrul verificărilor efectuate de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca urmare a deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curţii de Conturi, context în care aprecierea lor s-a făcut în mod liber, potrivit convingerii instanţelor devolutive, în condiţiile art. 264 alin. (2) teza finală C. proc. civ., în sensul în care nu au fost încălcate standardele internaţionale de evaluare a imobilului, drept urmare nu există o faptă ilicită ce ar putea fi imputată pârâtei sau prepuşilor săi.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidenţă a fost invocată de către recurent, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte observă că recurentul a valorificat aceleaşi critici subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte încălcarea art. 1241 C. civ., însă textul de lege menţionat nu a făcut obiectul analizei instanţei anterioare şi, implicit, nu a fost cuprins în motivele de apel, fiind invocat omisso medio, adică pentru prima oară în această cale extraordinară de atac, contravenind dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Prin urmare, instanţa de recurs nu este învestită legal cu o critică în sensul greşitei aplicări sau interpretări a normelor de drept material.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1750 A din 22 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1750 A din 22 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2023.