Prescription of tort claim for inflated real estate compensation: subjective versus objective start of limitation period and irrelevance of audit findings.
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Cassation and Justice dismissed the appeal as unfounded, upholding the lower courts' decision that the claim was prescribed, thereby allowing the defendant authority to prevail. The dispute involved the State, acting through the Finance Ministry, claiming approximately 1.38 million RON in damages from the National Authority for the Restoration of Properties (ANRP), alleging that real estate compensation titles issued in 2009 were valued above market prices in violation of international evaluation standards. The decisive legal basis was Article 8(1) of Decree No. 167/1958 regarding the statute of limitations for torts, where the Court held that the three-year limitation period began at the objective moment when the injured party should have known of the damage and the liable party (the date of the 2009 compensation decision), rather than the subjective date of 2021 when the State was informed of the discrepancy; the Court rejected the argument that the inability to determine the full extent of the prejudice delayed the start of the limitation period and affirmed that the State's liability for acts of its subordinate institution is governed by civil delict norms, confirming the action was filed approximately twelve years after the alleged illicit act.
Legislator headnote
AI generatedart. 73 alin. (2) C. proc. civ, art. 185 alin. (1) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 201 din Legea nr. 71/2011, art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, art. 431 C. proc. civ; Prescription of tort claim for inflated real estate compensation: subjective versus objective start of limitation period and irrelevance of audit findings: Prin încheierea de şedinţă din data de 15 decembrie 2021, tribunalul a reţinut că termenul pentru formularea întâmpinării s-a împlinit la data de 05 noiembrie 2021, iar cererea de chemare în garanţie a fost depusă la dosar la data de 10 decembrie 2021, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 73 alin. (2) C. proc. civ., sens în care a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie şi, în raport cu dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., a reţinut că operează decăderea pârâtei din dreptul de a formula cererea de chemare în garanţie.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 13 iunie 2023
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 28 iunie 2021 sub nr. x/2021, reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.387.106 RON reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului compus din teren în suprafaţă de 574,18 mp situat în Piteşti, Calea x, jud. Argeş, şi valoarea de 1.502.000 RON reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/17.03.2009, actualizată cu indicele de inflaţie de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 500.000 RON, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 887.106 RON de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce priveşte suma de 500.000 RON şi până la data plăţii efective, iar în ceea ce priveşte diferenţa de 887.106 RON de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii.
În drept, reclamanţii au indicat dispoziţiile C. civ. de la 1864 privind răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.
Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Pârâta ANRP a formulat şi depus la dosar, la data de 10 decembrie 2021, şi cerere de chemare în garanţie a S.C. A. S.A., B. (moştenitoarea defunctei C.) şi D. (moştenitoarea defunctei C.).
Prin încheierea de şedinţă din data de 15 decembrie 2021, tribunalul a reţinut că termenul pentru formularea întâmpinării s-a împlinit la data de 05 noiembrie 2021, iar cererea de chemare în garanţie a fost depusă la dosar la data de 10 decembrie 2021, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 73 alin. (2) C. proc. civ., sens în care a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în garanţie şi, în raport cu dispoziţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., a reţinut că operează decăderea pârâtei din dreptul de a formula cererea de chemare în garanţie.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti
Prin sentinţa civilă nr. 1762/15.012.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare; a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă; a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei tribunalului au formulat, în termen, apel motivat, apelanţii-reclamanţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti
Prin decizia civilă nr. 1324A din 09 septembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul împotriva sentinţei civile nr. 1762/15.012.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021 declarat de către apelanţii-reclamanţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr. 1324A din 09 septembrie 2022 au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor.
Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, precum şi a prevederilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954.
Arată recurenţii că instanţa de apel a reţinut eronat că momentul obiectiv al începutului termenului de prescripţie este momentul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Sub un prim aspect, recurentul învederează că simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.
Astfel, acesta învederează că deşi pârâta din prezenta cauză s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării şi cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acţiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezenţa unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuţii diferite, iar pe de altă parte, că nici la data întocmirii raportului iniţial de evaluare şi nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relaţia de subordonare dintre minister şi pârâtă.
De asemenea, apreciază reclamanţii că din considerentele deciziei atacate rezultă interpretarea eronată a prevederilor art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954.
Referitor la răspunderea statului, în materie sunt aplicabile normele dreptului public, în concepţia cărora el are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
Statul nu poate fi ţinut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele civile comise de agenţii săi, deoarece aceştia, cât priveşte modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependenţă faţă de autoritatea statului.
Chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorităţii pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi şi finalizat prin Decizia nr. 10/10.10.2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea măcar a existenţei pagubei, deoarece identificarea unor aspecte vizând nerespectarea Standardelor Internaţionale de Evaluare nu generează, prin sine, existenţa unui prejudiciu, ci determinarea acestuia nu se poate face decât printr-o nouă evaluare.
Pe cale de consecinţă, recurentul-reclamant susţine că era în imposibilitatea de a cunoaşte "paguba" la momentul indicat de Curtea de Apel Bucureşti.
Din analiza circumstanţelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepuşenie: raportul de prepuşenie născut între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi experţii evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză şi raportul de prepuşenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în şedinţă, aceştia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare.
În consecinţă, rezultă că instanţa de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte prejudiciul, mai devreme de data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/2021, emise de autoritatea pârâtă, prin care acesta a fost încunoştinţat despre diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 9 ianuarie 2023, intimata-pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că recurentul nu a motivat cererea de recurs.
Totodată, intimata susţine că reclamantul înţelege să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speţă similară (decizia nr. 862A/31.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021), în sensul că, inclusiv în ipoteza în care ne raportăm la momentul obiectiv ori la cel subiectiv, termenul de prescripţie era împlinit la data introducerii acţiunii.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material privind prescripţia extinctivă, motiv de recurs care, însă, deşi încadrabil în textul legal menţionat, nu poate fi primit.
Recurenţii şi-au fundamentat raţionamentul pe considerentul că prescripţia dreptului material la acţiune a început să curgă la data înregistrării în evidenţele Ministerului Finanţelor a adresei nr. x/2021 emisă de ANRP, prin care li s-au adus la cunoştinţă diferenţele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii şi valoarea de piaţă a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaţionale de Evaluare.
Critica este nefondată.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că dreptul de creanţă pretins este corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport pretins supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 şi pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate, astfel că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit"), coroborate cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.
Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
În baza raportului de evaluare anterior menţionat a fost emisă Decizia de despăgubiri nr. 8510/FF/28.07.2009 (conţinând titluri de despăgubiri) în temeiul căruia au fost eliberate titluri de conversie în acţiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi opţiunii exprimate de către beneficiar.
În aplicarea prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripţiei, este reprezentat de data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, substituind astfel considerentele primei instanţe, care a statuat că momentul obiectiv este marcat de controlul Curţii de Conturi, respectiv de momentul finalizării procedurii administrativ jurisdicţionale astfel declanşate.
Textul legal pretins a fi aplicat eronat de către instanţa de apel - art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 - stabileşte două momente alternative care pot marca începutul prescripţiei - unul subiectiv (al cunoaşterii efective a pagubei şi a celui care răspunde de ea) şi unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Instituirea celor două momente alternative urmăreşte să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripţia înainte de a avea posibilitatea de a acţiona, întrucât nu a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi pe cel al asigurării finalităţii, scopului reglementării acestei instituţii, aceea de lămurire a situaţiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea şi stabilitatea circuitului civil.
De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv, de la care începe să curgă prescripţia extinctivă se bazează şi pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.
În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv, respectiv data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/2021, prin care Ministerul Finanţelor era informat despre existenţa unei diferenţe de valoare în privinţa raportului întocmit în 2008), recurenţii învederează că nu au putut acţiona înaintea datei respective întrucât nu cunoşteau întinderea prejudiciului (despre care au luat cunoştinţă doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curţii de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013).
Susţinerea recurenţilor nu îşi are temei în dispoziţia legală, care nu condiţionează exerciţiul dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea întinderii acesteia, ci doar de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probaţiune şi respectiv, de verificare jurisdicţională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influenţeze sau să determine începutul cursului prescripţiei extinctive (pentru că în absenţa lui titularul dreptului nu ar putea acţiona).
În acelaşi timp, nu poate fi reţinută susţinerea recurenţilor potrivit căreia înainte de verificarea rapoartelor de evaluare (aşa cum s-a dispus de către Curtea de Conturi) nici măcar nu se putea şti dacă există vreo pagubă.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut în mod corect incidenţa dezlegărilor cu valoare de principiu conţinute în Decizia de recurs în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenţia Curţii de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influenţa cursul prescripţiei extinctive, întrucât izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripţiei, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă. S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curţii de Conturi şi prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna şi spre verificarea prealabilă a celui care a încuviinţat o cerere în afara cadrului legal.
Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanţei supreme, aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză, demonstrează că existenţa pagubei, ca element în funcţie de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripţiei înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituţiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).
În realitate, prevalându-se de aceste aspecte de fapt vizând imposibilitatea cunoaşterii întinderii şi respectiv, a existenţei pagubei pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detaşat momentul începerii cursului prescripţiei de cel al naşterii dreptului la acţiune (ca titularul dreptului să nu fie sancţionat pentru că nu a putut acţiona), recurenţii-reclamanţi tind să deplaseze data începerii cursului prescripţiei pentru a situa demersul lor înăuntrul termenului de prescripţie.
În acest sens, recurenţii identifică un singur moment de început al curgerii prescripţiei, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul i-a înştiinţat că ar avea un drept de creanţă (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/2021), decurgând din diferenţele de valoare constatate în privinţa rapoartelor de evaluare întocmite.
Recurenţii ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit şi un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligenţe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acţiunii şi valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei şi a celui care răspunde de ea.
În exercitarea atribuţiilor sale de determinare a faptelor relevante pentru judecată, instanţa de apel a stabilit că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune în litigiul de faţă este momentul emiterii Deciziei de despăgubire pe numele beneficiar(ului/lor) - în speţă, 28.07.2009, apreciind în acest sens că la data respectivă reclamanţii puteau şi trebuia să cunoască împrejurările relevante.
Această apreciere nu este supusă cenzurii instanţei de recurs, din perspectiva elementelor de fapt pe care ea se bazează.
Dintre chestiunile ce pot fi examinate în recurs, se observă că este întemeiată în drept aprecierea Curţii de apel cu privire la existenţa unei relaţii de subordonare a ANRP faţă de reclamant, având în vedere că ANRP este o instituţie a statului, înfiinţată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuţii în legătură cu aplicarea legilor reparatorii şi trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei şi Finanţelor (finanţată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei şi Finanţelor), situaţie confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) şi menţinută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului şi în coordonarea prim-ministrului.
Ca atare, faţă de relaţia de subordonare consacrată legal a instituţiei pârâte faţă de reclamantul Ministerul Finanţelor, s-a reţinut corect că acesta avea toate elementele necesare pentru a cunoaşte atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, încă de la acea dată.
Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-i îndreptăţeşte pe recurenţi să se prevaleze de incidenţa unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia îşi îndreaptă acţiunea îi încunoştinţează că ar avea o creanţă) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speţă este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripţiei, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurenţii că au cunoscut toate elementele care i-ar fi îndreptăţit să acţioneze.
Demersul, în aceşti termeni, este unul care pe de o parte, nesocoteşte reglementarea momentului de început al cursului prescripţiei (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, chiar funcţia şi finalitatea prescripţiei extinctive, de a sancţiona pasivitatea, lipsa de diligenţă, pentru lămurirea situaţiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilităţii circuitului civil.
În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi ignorat dispoziţiile art. 25 alin. (2), art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparţin instituţiilor acestuia, şi nu lui însuşi, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.
Sub acest aspect, se constată că Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin instituţii şi autorităţi publice cărora le deleagă o parte din atribuţiile sale şi că, în temeiul acestui raport, instituţia sau autoritatea publică respectivă are obligaţia de a acţiona în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuţiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea şi controlul modului în care aceste atribuţii sunt îndeplinite de instituţiile sale.
Prin urmare, nu este vorba de fapte aparţinând instituţiilor statului, iar nu lui însuşi, cum greşit afirmă recurenţii, ci de fapte săvârşite de către instituţiile statului, în exercitarea unor atribuţii ce le revin prin delegare de la acesta şi de ale căror consecinţe statul răspunde.
În cuprinsul memoriului de recurs, recurenţii invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513/7.03.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă. Or, pe de-o parte, considerentele evocate ale acestei decizii nu contrazic cu nimic raţionamentul instanţei de apel, confirmat prin prezenta decizie, ele corespunzând argumentelor teoretice anterior expuse referitor la cele două momente reglementate alternativ pentru determinarea începerii cursului prescripţiei şi la scopul legiuitorului la momentul edictării lor.
Pe de altă parte, în prezenta cauză momentul debutului termenului de prescripţie a fost situat de instanţa de apel ca fiind cel obiectiv (când putea şi trebuia să cunoască păgubitul paguba şi pe cel care răspunde de ea), deoarece cercetarea faptelor relevante a arătat că acest moment s-a produs şi a avut loc anterior momentului subiectiv pretins de reclamanţi, astfel încât practica judiciară evocată nu poate fi considerată contrară soluţiei din speţa pendinte, cât timp faptele sunt diferite şi ele au reclamat aplicarea altei dispoziţii legale, respectiv a tezei a doua din art. 8 al Decretului nr. 167/1958.
Astfel, faţă de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acţiunea recurenţilor-reclamanţi din anul 2021 (formulată la aproximativ 12 ani de la data săvârşirii faptei ilicite pretinse-din anul 2009) a fost iniţiată după împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanţa de apel a menţinut în mod legal soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, în şedinţa publică de astăzi, 13 iunie 2023, Înalta Curte a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând să aprecieze cu privire la temeinicia acesteia din această perspectivă.
Se constată că, într-adevăr, prin decizia nr. 862A/31.05.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost soluţionată aceeaşi problemă de drept ca cea invocată şi prin motivele prezentului recurs.
Chiar dacă această susţinere este adevărată, în speţă însă nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, neexistând identitate de părţi, obiect şi cauză, după cum nu poate fi reţinut nici efectul pozitiv al lucrului judecat, chiar dacă există o similaritate între împrejurările relevante ale cauzelor, care privesc însă pretinse fapte ilicite distincte.
Nefiind aplicabile prevederile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., invocarea respectivei hotărâri judecătoreşti nu poate fundamenta inadmisibilitatea recursului ori a apărărilor formulate prin cererea de recurs; ea nu poate avea drept fundament decât imperativul unei practici uniforme a instanţelor, necesar pentru garantarea dreptului părţilor la un proces echitabil; or, acesta este respectat prin pronunţarea deciziei de faţă.
Pentru considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1324A din 9 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 1324A din 9 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 iunie 2023.