Cassation appeal dismissed; guarantor ordered to pay autonomous payment guarantee

Scrisoare de garanţie de bună plată. Acţiune în pretenţii formulată de beneficiar împotriva emitentului scrisorii. Condiţii de admisibilitate şi efecte în raport cu dispozițiile art. 2321 din Codul civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Garanțiile personale. Garanțiile autonome

Index alfabetic: Acţiune în pretenţii

Scrisoare de garanţie

Garanţie autonomă

C. civ., art. 2321 alin. (3)

Publicaţia nr. 758/2010 a Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris, art. 5 lit. a)

Trăsătura caracteristică a scrisorii de garanţie este independenţa sau autonomia pe care o dobândeşte în raport cu obligaţia pentru a cărei garantare a luat naştere.

Prin raportare la caracterul autonom al scrisorii de garanţie, consacrat de art. 2.321 C. civ., rezultă că emitentul, ca urmare a emiterii scrisorii de garanţie, îşi asumă o obligaţie nouă, distinctă și autonomă faţă de cea principală, care decurge din raportul juridic fundamental dintre ordonator şi beneficiar, odată născută, această obligație de garanție nemaidepinzând de soarta obligației principale.

Această obligaţie nouă a emitentului faţă de beneficiar ia naştere şi se execută de către emitent necondiţionat, cu respectarea cerinţelor formale prevăzute exclusiv de textul scrisorii de garanţie, aşa cum prevede art. 2.321 alin. (2) C. civ. Astfel, textul scrisorii de garanție prevalează atât în raport cu dispozițiile supletive din Codul civil care reglementează scrisoarea de garanție, cât și în raport cu uzanțele comerciale internaționale codificate în Publicația I.C.C. nr. 758.

Prestaţia emitentului fiind independentă de raportul juridic de drepturi şi obligaţii primar, dintre ordonator şi beneficiar, se impune concluzia că emitentul nu are dreptul, şi cu atât mai puţin obligaţia, de a cerceta raportul obligațional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanţie.

Prin urmare, în cazul în care reclamanta-beneficiar a formulat cererea de plată în conformitate cu textul scrisorii de garanţie, ataşând acesteia declaraţia privind neexecutarea de către ordonator a obligaţiilor contractuale asumate în cadrul raportului juridic fundamental, pârâta-emitent nu ar fi putut solicita reclamantei alte documente decât cele expres indicate în scrisoarea de garanţie, ca înscris constatator al angajamentului asumat, în mod legal fiind admisă acțiunea în obligarea emitentului la plata contravalorii scrisorii de garanție.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1641 din 19 septembrie 2023

1. Prin cererea înregistrată la 30 martie 2021 pe rolul Tribunalului Harghita, Secţia civilă, sub nr. x/96/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 1.500.000 lei, reprezentând contravaloarea scrisorii de garanţie de bună plată nr. UNIT06202000075/11.06.2020, emise de pârâtă în favoarea reclamantei din ordinul C. S.R.L., plus dobânda legală aferentă începând cu data de 01.02.2021, până la data efectuării plăţii.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 563 din 12 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Harghita, Secţia civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 227/A din 1 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureș, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul reclamantei, cu consecinţa schimbării în tot a hotărârii atacate.

A fost admisă cererea de chemare în judecată, fiind obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.500.000 lei, reprezentând contravaloarea scrisorii de garanţie de bună plată nr. UNIT 06202000075/11.06.2020, emise în favoarea reclamantei la ordinul C. S.R.L., precum şi la plata dobânzii legale aferente, începând cu data de 01.02.2021 şi până la data plăţii efective.

A fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în primă instanţă, compuse din: 19.471,3 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru; 3.600 lei, reprezentând onorariu expert şi 32.851 lei, reprezentând onorariu de avocat.

Totodată, a fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în apel, compuse din: 9.378,63 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru şi 4.708,02 lei, reprezentând onorariu de avocat.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

De asemenea, a solicitat cheltuieli de judecată.

În susţinerea recursului, s-a invocat aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2.321 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Publicaţia nr. 758 din 2010 a Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris cu privire la Regulile Uniforme privind Garanţiile la Cerere.

Recurenta a susţinut că, acceptând teza inopozabilității faţă de reclamantă a condiţiilor generale de garantare emise de pârâtă, aceasta din urmă avea posibilitatea de a solicita documente, nu în virtutea condiţiilor generale, ci pentru a verifica incidenţa dispoziţiilor art. 2.321 alin. (3) C. civ.

Astfel, contrar celor reţinute de curtea de apel, în ipoteza în care emitentul are suspiciuni de fraudă, în aplicarea art. 2.321 alin. (3) C. civ., acesta are nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a efectua toate verificările necesare, inclusiv de a solicita beneficiarului documentele care probează culpa ordonatorului sau a beneficiarului.

Evocând corespondenţa purtată între părţi, recurenta a expus verificările prealabile întreprinse, cu scopul identificării existenţei sau inexistenţei unui caz de abuz sau fraudă vădită, în ceea ce priveşte executarea sumei de 1.500.000 lei, prevăzute în scrisoarea de garanţie emisă. A învederat şi că reclamanta s-a sustras verificărilor, refuzând să răspundă solicitărilor primite.

A mai invocat recurenta că scrisoarea de garanţie emisă în favoarea reclamantei nu este o garanţie „la prima cerere”, definită printr-un pregnant caracter autonom pentru executarea căreia este necesară doar o simplă cerere făcută de beneficiar, deoarece în cuprinsul acesteia sunt inserate ca fiind aplicabile şi dispoziţiile art. 2.321 alin. (3), teza ultimă C. civ., nu doar dispoziţiile din Publicaţia nr. 758 din 2010 a Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris cu privire la Regulile Uniforme privind Garanţiile la Cerere.

S-a mai susţinut caracterul neîntemeiat al argumentului curţii, în sensul că prima instanţă ar fi nesocotit dispoziţiile art. 5 lit. a) din aceste Reguli, referitoare la independenţa garanţiei de raportul de bază. Astfel, deşi este adevărat că instrumentul de garantare dedus judecăţii este unul necondiţionat, fiind firească stipulaţia în sensul că beneficiarul nu trebuie să îşi motiveze cererea de plată În acelaşi timp însă, acesta nu este scutit de obligaţia prevazută de art. 5 lit. a) din Regulile Uniforme pentru Garanţii la Cerere, Publicaţia nr. 758.

A mai arătat recurenta că, potrivit art. 2.311 alin. (1) C. civ., scrisoarea de garanţie emisă de pârâtă nu este un act unilateral, ci reprezintă un veritabil contract în care beneficiarul este parte din momentul acceptării acesteia ca mijloc de garantare nu numai cu drepturi, ci şi cu obligaţii.

Potrivit recurentei, cererea de executare trebuie să îndeplinească, pe lângă condiţiile de formă reţinute în mod exclusiv de instanţa de apel ca fiind necesare, şi condiţiile de fond, respectiv verificarea existenţei unei încălcări a obligaţiilor asumate de ordonator prin contractul primar, dar şi o posibilă fraudă concertată a ordonatorului şi a beneficiarului scrisorii.

În cele din urmă, recurenta, făcând trimitere la probe, a învederat situaţia de fraudă concertată a ordonatorului şi beneficiarului, având în vedere că reclamanta a refuzat să pună la dispoziţie documentele doveditoare care să confirme survenirea cazului garantat şi să infirme existenţa unui abuz sau a unei fraude vădite.

La data de 18 aprilie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata A. S.A., prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4. Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reţine următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta invocă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.321 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Publicaţia nr. 758 din 2010 a Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris cu privire la Regulile Uniforme privind Garanţiile la Cerere.

Se susţine, în esenţă, că, în temeiul dispoziţiilor legale pretins încălcate, pârâta, în calitate de emitent al scrisorii de garanţie, avea nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a efectua toate verificările necesare pentru a se asigura că cererea de executare a scrisorii formulată de beneficiar nu este rezultatul unei fraude concertate din partea ordonatorului şi a beneficiarului.

Or, având în vedere că reclamanta, beneficiar al scrisorii, nu a dat curs solicitărilor pârâtei de a prezenta documentele aferente relaţiei contractuale cu ordonatorul C. S.R.L., rezultă că este întemeiat refuzul pârâtei de a executa scrisoarea de garanţie.

Înalta Curte, verificând decizia recurată, constată că instanţa de prim control judiciar a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile de drept material incidente în cauză, criticile recurentei în sens contrar fiind neîntemeiate.

Situația de fapt reţinută de instanţa de apel constă în aceea că, prin scrisoarea de garanţie de bună plată emisă de pârâtă în favoarea reclamantei-beneficiar, s-a stipulat ca pârâta să facă plata sumei de 1.500.000 lei, la prima şi simpla cerere a reclamantei, fără ca în textul scrisorii să se menţioneze condiţia ca cererea de plată să fie însoţită de alte documente, cu excepţia unei singure declaraţii a beneficiarului cu privire la culpa ordonatorului C. S.R.L., prin care să se indice încălcarea obligaţiilor asumate în baza contractului nr. J318/19.11.2019.

Faţă de actele dosarului, instanţa de apel a constatat că reclamanta-beneficiar a formulat cererea de plată în conformitate cu textul scrisorii de garanţie, ataşând acesteia declaraţia privind neexecutarea de către ordonatorul C. S.R.L. a obligaţiilor contractuale asumate în cadrul raportului juridic fundamental.

Se constată că, raportat la apărările formulate de pârâtă cu privire la o suspiciune de fraudă, în mod corect a reţinut instanţa de apel că pârâta-emitent nu ar fi putut solicita reclamantei alte documente decât cele expres indicate în scrisoarea de garanţie, ca înscris constatator al angajamentului asumat şi pe care, de altfel, reclamanta le-a prezentat cu ocazia depunerii cererii de executare a garanţiei.

Contrar susținerilor pârâtei, raţionamentul instanţei de apel a fost fundamentat pe caracterul autonom şi independent al scrisorii de garanţie, potrivit dispoziţiilor art. 2.321 C. civ., iar consecinţele juridice ale acestei autonomii au fost corect indicate. Astfel cum s-a arătat, pârâta-emitent nu putea opune valabil reclamantei-beneficiar excepţiile întemeiate pe raportul contractual dintre ordonatorul C. S.R.L. şi pârâtă, în calitate de garant şi emitent al scrisorii de garanţie şi, în egală măsură, pârâta nu putea opune cu succes reclamantei excepţiile întemeiate pe raportul juridic fundamental dintre ordonatorul C. S.R.L. şi reclamanta-beneficiar.

Prin urmare, concluzia exprimată în mod judicios de curtea de apel a fost aceea că pârâta, în calitate de emitent al scrisorii, nu avea dreptul să solicite reclamantei documentele prevăzute în Condiţiile generale de garantare şi contractul de garanţie încheiat între pârâtă şi C. S.R.L., acestea din urmă nefiind opozabile reclamantei și nici documentele doveditoare ale culpei C. S.R.L., în executarea obligaţiilor aferente raportului juridic primar, în virtutea căreia a fost emisă garanţia.

În confirmarea raţionamentului expus prin considerentele deciziei atacate, contestat de pârâtă, Înalta Curte subliniază că trăsătura caracteristică a scrisorii de garanţie este independenţa sau autonomia pe care o dobândeşte în raport cu obligaţia pentru a cărei garantare a luat naştere.

Prin raportare la caracterul autonom al scrisorii de garanţie, consacrat de art. 2.321 C. civ., rezultă că pârâta-emitent, ca urmare a emiterii scrisorii de garanţie, şi-a asumat o obligaţie nouă, distinctă și autonomă faţă de cea principală, care decurge din raportul juridic fundamental dintre ordonatorul C. S.R.L. şi reclamanta-beneficiar. Odată născută, această obligație de garanție nu mai depinde de soarta obligației principale.

Această obligaţie nouă a emitentului faţă de beneficiar a luat naştere şi se execută de către emitent necondiţionat, cu respectarea cerinţelor formale prevăzute exclusiv de textul scrisorii de garanţie, aşa cum prevede art. 2.321 alin. (2) C. civ. Astfel, textul scrisorii de garanție prevalează atât în raport cu dispozițiile supletive din Codul civil care reglementează scrisoarea de garanție, cât și în raport cu uzanțele comerciale internaționale codificate în Publicația I.C.C. nr. 758.

Prestaţia emitentului fiind independentă de raportul juridic de drepturi şi obligaţii primar, dintre ordonator şi beneficiar, se impune concluzia că pârâta-emitent nu avea dreptul, şi cu atât mai puţin obligaţia, de a cerceta raportul obligațional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanţie.

În consecință, raționamentul instanţei de apel este conform atât dispoziţiilor art. 2.321 C. civ., cât şi Publicaţiei nr. 758, care la art. 5 lit. a), stipulează că o garanţie (în sensul definit la art. 2) este prin natura sa independentă „de relaţia de bază şi de cererea de emitere, iar garantul nu este în niciun fel implicat sau obligat de această relaţie. (…) Angajamentul unui garant de a plăti în cadrul garanţiei nu poate face obiectul unor reclamaţii sau contestaţii rezultate din orice alte relaţii decât relaţia dintre garant şi beneficiar”.

Aşadar, în mod neîntemeiat susţine pârâta că, în temeiul dispoziţiilor legale pretins încălcate, ar fi avut nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a efectua toate verificările necesare pentru a se asigura că cererea de executare a scrisorii formulată de beneficiar nu este rezultatul unei fraude. Corelativ, în temeiul aceluiaşi caracter autonom şi independent al garanţiei, reclamanta-beneficiar nu avea obligaţia să pună la dispoziţia pârâtei-emitent alte înscrisuri decât cele indicate în mod explicit de textul scrisorii de garanţie.

Scrisoarea de garanţie este într-adevăr un contract, aşa cum susţine recurenta, însă un contract unilateral, care generează în sarcina emitentului obligaţia de plată a sumei prevăzute în scrisoare, în condiţiile prevăzute de însuşi textul scrisorii de garanţie.

Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că examenul conformităţii solicitării de plată a reclamantei se realizează independent de orice date, clauze şi coordonate ale raportului juridic fundamental.

Înalta Curte impune astfel concluzia că nu au fost încălcate art. 2.321 C. civ. şi dispoziţiile art. 5 lit. a) din Publicaţia nr. 758 din 2010 a Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris cu privire la Regulile Uniforme privind Garanţiile la Cerere.

În ceea ce privește criticile referitoare la fraudă, trebuie amintit că, potrivit art. 2.321 alin. (3) C. civ., emitentul poate refuza plata numai în caz de abuz sau fraudă vădită.

Frauda trebuie să provină de la beneficiar, iar nu de la ordonator, astfel că, în cauză, în mod corect, a reținut instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt că nu s-a invocat şi nici nu s-a probat frauda sau abuzul reclamantei-beneficiar la solicitarea plății sumei din scrisoarea de garanție, ci s-a pretins o fraudă a C. S.R.L., care a intrat în procedura insolvenței.

În ceea ce priveşte pretinsa fraudă a C. S.R.L., corect a reţinut instanţa de apel că o eventuală conduită abuzivă a ordonatorului nu constituie o justificare pentru refuzul executării scrisorii de garanţie. A arătat astfel că este lipsită de relevanţă conduita ordonatorului C. S.R.L. din perspectiva celor alegate de pârâtă, respectiv dacă acesta a emis sau nu cu bună ştiinţă instrumente bancare fără acoperire, dacă şi-a cerut sau nu insolvența pentru a zădărnici acţiunile de executare silită din partea creditorilor sau dacă plângerile penale formulate împotriva administratorilor săi sunt ori nu întemeiate.

De asemenea, cu privire la o posibilă participare la fraudă a reclamantei, instanța de apel a mai reținut și lipsa de relevanță a neexecutării prealabile de către reclamantă a altor instrumente de plată sau de garanție, față de natura juridică a scrisorii de garanție.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat apărările pârâtei din perspectiva dispozițiilor art. 2.321 alin. (3) C. civ., pe care le-a interpretat și aplicat în mod corect în cauză, neputând fi reținute criticile recurentei în sens contrar.

Se reține, totodată, că în recurs pârâta și-a nuanțat susținerile din etapele procesuale anterioare, referitoare la conduita ordonatorului şi a reclamantei-beneficiar. Astfel, dacă în apel s-a apărat susţinând, pe baza aceloraşi elemente factuale, că prima instanţă ar fi reţinut conivenţa dintre ordonator şi reclamantă, în recurs pârâta invocă explicit frauda concertată a acestora.

Frauda reprezintă însă o chestiune de fapt, iar aspectele factuale sunt analizate numai în etapele devolutive ale procesului, pe baza probelor administrate de către instanţele de fond.

În cauză, situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută în etapele procesuale anterioare, se impune întocmai în faţa instanţei de recurs, Înalta Curte neputând, în calea extraordinară de atac, să procedeze la o reapreciere a faptelor deduse judecăţii sau a probelor aflate la dosar.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 227/A din 1 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a obligat pârâta B. S.A. la plata către intimata A. S.A. a sumei de 15.285,16 lei, reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește cererea recurentei de cenzurare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial, instanța supremă reține că valoarea acestor cheltuieli nu este disproporționată în raport cu circumstanțele și complexitatea cauzei, precum și cu activitatea desfășurată de reprezentantul convențional al intimatei-reclamante, neimpunându-se reducerea acesteia în conformitate cu dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.