Absolute nullity of land title under Law No. 169/1997: Verifying land availability and counter-proof against prior restoration judgments

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 31 august 2017, sub nr. x/30/2017, reclamanţii A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâţii F. și Societatea G. S.R.L., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în temeiul dispoziţiilor art. III din Legea nr. 169/1997, să constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 1/71 din data de 22 aprilie 2016, cu privire la parcela de teren cu nr. tarla 1226/2, în suprafață de 2680 mp. [înscris în C.F. nr. (...) Ghiroda], în limita suprafeței care se suprapune cu parcelele de teren aflate în proprietatea reclamanţilor; în subsidiar, în cazul în care instanța ar aprecia că nu ar fi întrunite condițiile constatării nulității absolute a titlului mai sus indicat, să dispună anularea titlului de proprietate nr. 1/71 din 22.04.2016, în temeiul art. 2 din Legea nr. 1/2000 și art. 1246 C. civ. De asemenea, ca urmare a constatării nulității absolute a actului sus-menționat ori a anulării acestuia, în baza art. 908 din acelaşi act normativ, au solicitat instanţei să dispună rectificarea Cărții Funciare nr. (...) Ghiroda, în sensul radierii din această carte funciară a suprafeței de teren care se suprapune cu terenurile aflate în proprietatea reclamanților, suprafață ce va fi identificată prin expertiza tehnică judiciară, în cazul în care instanța va dispune administrarea acestei probe.

Prin sentinţa civilă nr. 1729/PI din 7 decembrie 2017, Tribunalul Timiş, Secţia I civilă a admis excepţia necompetenței sale materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Prin sentinţa civilă nr. 3125 din 28 martie 2018, Judecătoria Timișoara a admis excepţia necompetenței sale materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, a suspendat judecarea cauzei şi a dispus înaintarea dosarului Curţii de Apel Timișoara pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 189 din 11 aprilie 2018, Curtea de Apel Timișoara, Secţia I civilă a stabilit în favoarea Tribunalului Timiș competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. x/30/2017.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1184 din 16 iunie 2021, Tribunalul Timiș a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii Comisia Județeană de Fond Funciar Timiș, H. (născută I.), (citată în calitate de moştenitoare sezinară a pârâtei F.) şi Societatea G. S.R.L.; a constatat nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. 1/71 din 22 aprilie 2016, emis de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Timiş, în ceea ce priveşte parcela de teren intravilan, tarlaua 1226, parcela x, în suprafaţă de 2680 mp, înscrisă în C.F. nr. (...) Ghiroda; a respins petitul privind rectificarea C.F. nr. (...) Ghiroda; a obligat pe pârâta H. la plata către reclamantul D. a sumei de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 161 din 7 iunie 2022, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul formulat de către apelanţii-pârâţi Societatea G. S.R.L. şi H. împotriva sentinţei civile nr. 1184 din 16 iunie 2021, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâţii Societatea G. S.R.L, H. (în calitate de moştenitoare sezinară a pârâtei F. decedată pe parcursul judecăţii în primă instanţă) şi Comisia Județeană de Fond Funciar Timiş.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timişoara, Secția I civilă, reclamanţii A., B., C., D., E. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanții au formulat critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

În primul rând, recurenţii arată că se impune casarea deciziei civile nr. 161 din 7 iunie 2022 şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, având în vedere că aceasta, în virtutea rolului activ în aflarea adevărului, trebuia să pună în discuţia părţilor efectuarea unui supliment la raportul de expertiză topografică, prin care expertul să lămurească/să aducă noi clarificări dacă terenul atribuit este pe vechiul amplasament şi dacă în acelaşi timp vechiul amplasament se suprapune cu amplasamentul parcelelor lor.

Instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor şi nici nu a analizat cum este posibil ca terenurile să fie şi pe vechiul amplasament şi, în acelaşi timp, şi în proprietatea tabulară a recurenţilor.

Învederează că trebuie trimisă cauza spre rejudecare, pentru ca în baza unui supliment de expertiză situația să fie lămurită pe deplin, să se ştie clar dacă există o suprapunere între terenul antecesorului intimatei şi al recurenţilor; dacă în ceea ce priveşte terenul atribuit intimatei, aşa cum este în prezent, acesta este pe vechiul amplasament; dacă vechiul amplasament se suprapune peste terenul recurenţilor sau dacă intimata a fost pusă în posesie pe un teren care nu are legătură cu vechiul amplasament, ci cu rezerva de teren liber a localităţii. Mai arată că, în condiţiile în care întreaga motivare şi soluţie de admitere a apelului se bazează pe o suprapunere, nu între terenul reconstituit şi terenul recurenţilor, ci între terenul antecesorului şi terenul recurenţilor, această suprapunere invocată din oficiu de instanţă, trebuia stabilită fără dubiu printr-o expertiză.

Recurenţii apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi în condițiile în care instanţa de apel a încălcat regulile procedurale prevăzute de art. 235 şi art. 248 alin. (5) din acelaşi act normativ, în sensul în care a analizat din nou excepţiile invocate de intimaţi, deşi acestea au fost soluţionate definitiv de către Tribunalul Timiș prin încheierea civilă din 9 noiembrie 2018, ce nu a fost atacată cu apel.

Arată că apelanţii Societatea G. S.R.L. şi H. au formulat apel doar împotriva sentinţei civile nr. 1184 din 16 iunie 2021, nu şi împotriva încheierii prin care au fost respinse excepţiile, aceasta din urmă devenind definitivă. În acest sens, sunt incidente prevederile art. 248 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora încheierea se atacă odată cu fondul. În speţă, nu mai puteau fi invocate aceleaşi excepţii, întrucât soluţia instanţei de fond cu privire la acestea nu a fost atacată.

Instanţa de apel a omis dispoziţiile procedurale anterior menţionate şi a analizat din nou excepţia lipsei de interes, din perspectiva efectelor juridice ale anulării titlului de proprietate, producând o vătămare recurenţilor, conform art. 175 alin.(1) C. proc. civ. Arată că apelul trebuia declarat expres şi împotriva încheierii civile din 9 noiembrie 2018, neputând fi reţinut argumentul instanţei de apel, în sensul în care se poate deduce, în mod indirect, din motivele de apel că această cale de atac ar fi fost formulată şi împotriva încheierii, întrucât prin motivele de apel se face referire şi la încheierea civilă prin care s-au respins excepţiile.

De asemenea, instanţa de judecată a încălcat dispoziţiile art. 22, art. 13, art. 6, art. 14 şi art. 16 C. proc. civ., având în vedere că nu a pus în discuţia părţilor şi nu a solicitat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză topografică, faţă de nelămuririle invocate la ultimul termen de judecată, încălcare ce a produs recurenţilor o vătămare, potrivit art. 175 din acelaşi act normativ.

În al doilea rând, consideră că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. III din Legea nr. 169/1997, art. 2 din Legea nr. 1/2000, art. 1.246 C. civ., precum şi cu încălcarea art. 555 şi urm. din acelaşi act normativ.

Susțin recurenții că emiterea titlului de proprietate nr. 1/71 din 22.04.2016 de către C.J.F.F. Timiş cu vecinătăţi greşite în ceea ce priveşte tarlaua 1226, parcela x., cu nr. cadastral (...) este nelegală, deoarece se suprapune cu terenul aflat în proprietatea lor, în condiţiile în care aceştia din urmă nu au fost înscrişi în cooperativa agricolă de producţie, nu au predat terenurile statului, acestea nefiind preluate de stat prin acte translative de proprietate. În sensul celor afirmate fac referire la probele administrate în cauză, respectiv la raportul de expertiză topografică şi la răspunsul comunicat de Primăria Ghiroda, Comisia Locală de Fond Funciar.

Chiar dacă titlul de proprietate a fost eliberat în urma pronunţării unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive, respectiv decizia civilă nr. 1010 din 4 iulie 2008 a Tribunalului Mehedinţi şi sentinţa civilă nr. 2282 din 20 iulie 2012 a Judecătoriei Timişoara, în opinia recurenţilor, acestea nu le sunt opozabile. Susţin că, prin probele administrate în faţa instanţei de fond, au făcut dovada contrară, respectiv dovada unei suprapuneri între terenul intimaţilor şi a celor aflate în proprietatea recurenţilor.

Din adresa emisă de Primăria comunei Ghiroda, rezultă că terenurile vizate de C.F nr. (...) Ghiroda, (...) Ghiroda, (...) Ghiroda şi, în concret, terenul înscris în C.F. nr. (...), nr. top x/b/2/3/l, transcris în C.F. nr. (...), nr. top x/b/2/3/b/l/2, nu au făcut obiectul unei preluări de către cooperativa agricolă anterior anului 1989 şi au rămas în proprietatea şi posesia recurenţilor.

Întrucât considerentele instanţei de apel sunt fundamentate pe decizia nr. 1010 din 04 iulie 2008 a Tribunalului Mehedinţi şi sentinţa nr. 2282 din 20 iulie 2012 a Judecătoriei Timişoara, care nu sunt opozabile recurenţilor, precum şi pe probele administrate în aceste dosare, rapoarte de expertiză, care în prezentul dosar sunt rapoarte extrajudiciare, instanţa de judecată a încălcat, în mod implicit, dreptul de proprietate al recurenţilor. Aceasta, deşi au făcut dovada că există o suprapunere între terenul aflat în proprietatea lor şi terenul deţinut de intimaţi, punerea în posesie a intimaţilor este ulterioară pronunţării hotărârilor judecătoreşti, iar aceasta s-a realizat greşit în privinţa parcelei x din tarlaua 1226 Ghiroda, fapt dovedit cu probele aflate la dosar.

Arată că un alt motiv de nelegalitate rezultă din faptul că, în situaţia în care chiar ar exista o suprapunere anterioară, deşi nu au fost administrate probe în acest sens, aceasta trebuia analizată, deoarece dacă era în defavoarea antecesorului intimatei era lipsită de interes şi de obiect reconstituirea peste terenul recurenţilor, aceştia fiind preferaţi.

În finalul memoriului de recurs, recurenţii au înţeles să expună situaţia de fapt. Aceştia arată că pentru partea de teren unde imobilele se suprapun, există două titluri de proprietate diferite, emise în favoarea unor persoane distincte, care nu sunt coproprietari.

Atâta timp cât există o suprapunere în cartea funciară, deşi recurenţii exercită posesia efectivă a parcelelor de teren deţinute în proprietate, aceştia sunt în imposibilitatea efectivă de a exercita dreptul de a dispune şi de a folosi imobilul. În conformitate cu prevederile art. 118, art. 48 şi art. 49 alin. (1) lit. j) din Ordinul nr. 700/2014, O.C.P.I. Timiş va refuza efectuarea oricăror înscrieri noi cu privire la aceste imobile, indiferent dacă ar fi vorba de acte de dispoziţie asupra dreptului de proprietate sau de dezmembrări şi alipiri cadastrale.

Apreciază că însăşi existenţa dreptului de proprietate este pusă sub semnul incertitudinii, deoarece, în conformitate cu prevederile art. 900 C. civ.: „Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. Dovada contrară se poate face numai în cazurile prevăzute de art. 887, precum şi pe calea acţiunii în rectificare."

Pentru considerentele expuse, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Societatea G. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţii A., B., C., D., E. au depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 11 mai 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E. împotriva deciziei nr. 161 din 7 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă și a fixat termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În esență, obiectul litigiului vizează cererea reclamanților de constatare a nulității absolute parţiale a titlului de proprietate nr. 1/71 din 22.04.2016, emis de Comisia Judeţeană de Fond Funciar Timiş, în ceea ce priveşte parcela de teren intravilan, tarlaua 1226, parcela x, în suprafaţă de 2680, înscrisă în C.F. nr. (...) Ghiroda pentru existenţa tezei prevăzute de art. III alin. (1) lit. a) pct. iii din Legea nr. 169/1997, reclamanții pretinzând că această suprafaţă de teren se suprapune cu terenurile pe care le deţin în proprietate anterior eliberării titlului, suprafeţe de teren ce nu au făcut obiectul legilor fondului funciar.

Instanța de fond a constatat că emiterea titlului de proprietate nr. 1/71 din 22.04.2016 de către Comisia Judeţeană de Fond Funciar Timiş cu vecinătăţi greşite, în ceea ce priveşte tarlaua 1226, parcela x, cu nr. cadastral (...), este una nelegală, deoarece se suprapune cu terenul aflat în proprietatea unor persoane care nu au fost înscrise în cooperativa agricolă de producţie, nu au predat terenurile statului sau acestea nu au fost preluate de stat prin acte translative de proprietate, în speţă reclamanţii. Chiar dacă titlul de proprietate a fost eliberat în urma pronunţării unor hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, respectiv decizia civilă nr. 1010/04.07.2008 a Tribunalului Mehedinți, irevocabilă, şi sentinţa civilă nr. 2282/20.07.2012 a Judecătoriei Timișoara, definitivă, tribunalul a reţinut că ele nu sunt opozabile reclamanţilor, pe de o parte, pentru că nu au participat ca părţi în respectivele litigii, putând face astfel dovada contrară acestora, iar, pe de altă parte, pentru că vecinătăţile suprafeţelor de teren menţionate în titlul de proprietate sunt chestiuni ulterioare pronunţării hotărârilor judecătoreşti şi ţin exclusiv de punerea în posesie care s-a dovedit a fi greşită în privinţa parcelei x din tarlaua 1226 Ghiroda.

Faţă de dispoziţiile art. 907 Noul C. civ., tribunalul a apreciat că nu se poate solicita rectificarea cărţii funciare doar ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate al pârâtei defuncte F., astfel că a respins acest petit, ca neîntemeiat.

Instanța de apel a admis apelul pârâţilor S.C. G. S.R.L. şi H. și a respins cererea de chemare în judecată, reținând, sub un prim aspect, că s-a formulat apel și împotriva încheierii interlocutorii din data de 9.11.2018 prin care s-au respins excepţiile inadmisibilităţii, lipsei de interes şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei.

Referitor la încheierea interlocutorie atacată de către apelanţi, instanţa de apel a achiesat la soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes, cu motivarea suplimentară că aceștia legitimează un interes personal şi actual în a solicita anularea titlului de proprietate, fără a fi obligaţi să solicite în cadrul aceluiaşi litigiu şi anularea actului juridic de înstrăinare subsecvent (ce poate face obiectul unei cereri separate, ulterioare).

Pe de altă parte, a apreciat că reclamanţii s-ar putea bucura nestingheriţi de beneficiul anulării titlului de proprietate numai dacă s-ar reține că terenurile nu puteau face obiectul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate, reglementată de legislaţia funciară, dar această concluzie ar contrazice considerentele deciziei definitive prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, în măsura în care acesta este liber, această hotărâre fiind opozabilă reclamanţilor care nu au făcut dovada contrară, în sensul că autoarea-pârâtă nu era îndreptăţită a beneficia de Legea fondului funciar ori că terenurile pe care s-a făcut punerea în posesie nu vizau vechiul amplasament.

Instanța de apel a reținut că prin decizia civilă nr. 1010/04.07.2008 a Tribunalului Mehedinți s-a statuat că petenta F. este îndreptăţită să fie pusă în posesie şi să-i fie eliberat titlul de proprietate pe vechile amplasamente, aşa cum au fost identificate în cărţile funciare ale comunei Ghiroda pe numele autorilor petentei. În dispozitivul deciziei a fost obligată „C.L.F.F. Ghiroda să pună în posesie petenta cu suprafaţa totală de 35,88 ha teren, situat pe raza comunei Ghiorda pe vechiul amplasament, conform menţiunilor din C.F. nr. (...), cu nr. top x/b/1b/2, nr. (...) - nr. top x/b/1, x/a, x/b, x/b/2/2/a, nr. (...), cu nr. top x/b/2/3/b/2 şi nr. (...), cu nr. top x/b/2/2/b şi să înainteze documentaţia legală necesară în vederea eliberării titlului definitiv de proprietate.”

În procedura judiciară de contestare a executării silite a deciziei antemenţionate, executare silită inițiată de petentă, s-a constatat că numai o parte din terenurile identificate în decizia civilă nr. 1010/04.07.2008 a Tribunalului Mehedinţi ca fiind vechile amplasamente sunt libere, cu privire la care persoana îndreptăţită putea fi pusă în posesie, restul până la 45,2423 ha fiind atribuite altor persoane prin titluri de proprietate necontestate. În expertiza topografică ordonată în litigiul pendent s-a constatat că parcela x/2 din titlul de proprietate se identifică cu lotul nr. 2, atribuit autoarei apelanţilor, F., în urma soluţionării contestaţiei la executare constatându-se, de asemenea, că se respectă vecinătățile din titlul de proprietate, punerea în posesie făcându-se greşit doar pe o suprafaţa de 259 mp, ce depăşeşte parcela A x/2.

În atare situație, instanța de apel a înlăturat concluzia primei instanțe, în sensul că titlul de proprietate s-ar fi emis cu vecinătăți greșite. A considerat că identificarea unei suprapuneri reale cu parcelele reclamanților nu înseamnă că titlul de proprietate a fost emis cu nerespectarea deciziei Tribunalului Mehedinți sau cu încălcarea sentinței civile date în soluționarea contestației la executare generată tocmai de operațiunea de punere în posesie a autoarei apelantelor. Cum terenul atribuit autoarei apelantelor se suprapune peste terenul aflat în proprietatea tabulară a reclamanţilor-intimaţi, reprezentând şi vechiul amplasament al celui dintâi, instanța a apreciat că există o suprapunere reală de suprafeţe care, la un moment dat (anterior colectivizării), ar fi fost înscrise în cărţi funciare diferite.

A înlăturat concluzia expertului din dosarul de fond, în sensul că pârâta-apelantă nu trebuia pusă în posesie cu terenul ce depăşeşte suprafaţa de 10,2366 ha, format din loturile 1, 2, 3 şi 5, ca fiind în totală contradicţie cu considerentele sentinţei civile nr. 2282/20.07.2012 a Judecătoriei Timişoara, în care se reţine că suprafaţa de care poate dispune comisia este de 10,2366 ha, formată din loturile 1, 2, 3 şi 5 din Anexa nr. 4 a raportului”. A apreciat că aspectele de fapt și de drept contestate în acest litigiu urmează a fi rezolvate pe o altă cale procedurală, aceea a revendicării, în cadrul căreia pot fi comparate titlurile părţilor din vechile cărţi funciare, pentru a se identifica cu certitudine cauza acestei suprapuneri reale (practic aceleaşi terenuri au fost înscrise în cărţi funciare diferite încă înainte de colectivizare) și a se da preferință titlului preferabil.

Tot referitor la regimul juridic aplicabil parcelei, instanța a reținut că, pe de o parte, se afirmă de către reclamanţi şi se confirmă printr-o adresă de către Primăria Ghiroda că terenurile proprietatea lor tabulară nu au fost preluate de C.A.P. Ghiroda, neexistând cerere de înscriere sau vreun titlu de preluare în acest sens. Pe de altă parte, aceleaşi terenuri se aflau la dispoziţia Comisiei Locale de Fond Funciar şi reprezentau vechiul amplasament al autorului indirect al apelantelor ce figura ca proprietar tabular în cărţile funciare analizate în decizia Tribunalului Mehedinţi, ceea ce presupune că terenurile au fost cooperativizate, caz în care translaţia proprietăţii a operat „în puterea legii", astfel că nu era necesară intabularea în cartea funciară, decât pentru publicitate şi opozabilitate, dar nu pentru însăşi constituirea dreptului real. Cum, pe o parte a terenurilor preluate de la autorul indirect al apelantelor s-a aflat o fermă a fostului C.A.P. Ghiroda, instanța a conchis că întreaga zonă a fost supusă cooperativizării, indiferent de menţiunile de carte funciară. A considerat că prezumţiile judiciare sau simple, reglementate de art. 329 C. proc. civ., îngăduite instanţei, reprezintă, în esenţă, raţionamente utilizate de judecător întemeiate pe probe directe sau pe un început de dovadă scrisă ori pe anumite situaţii (în speţă, pe modalităţile de preluare a terenurilor de către statul comunist şi pe art. 8 din Statutul C.A.P., în temeiul căruia se cooperativiza pământul pe care îl poseda un proprietar, cu excepţia terenului pe care se afla casa de locuit, construcțiile şi curtea, în suprafaţă de cel mult 250 de mp).

A considerat că, în aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) ind. 1 și art. 27 alin. (2) ind. 1 din Legea nr. 18/1991, reclamanții ar fi trebuit să uzeze de procedura specială reglementată de legislaţia specială a fondului funciar pentru a solicita titluri de proprietate și în situația în care nu s-au înscris în C.A.P., nu au predat sau nu li s-a preluat terenul prin acte translative de proprietate. În acest context, a apreciat că problema nu poate fi rezolvată prin aplicarea prevederilor art. III alin. (1) lit. a) pct. iii din Legea nr. 169/1997, de vreme ce una dintre condiţiile cerute cumulativ pentru a deveni incident acest caz de nulitate o reprezintă existenţa unor acte de reconstituire sau constituire a dreptului de proprietate în favoarea altor persoane decât foştii proprietari ai terenurilor și nici nu este îndeplinită cerința ca foştii proprietari (reclamanţii-intimaţi) să fi solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestor terenuri în condiţiile art. 27 din Legea nr.18/1991.

A mai apreciat instanța de apel că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, temei de drept invocat în subsidiar de către reclamanţi, nu este incident în speţă, întrucât acesta are în vederea atribuirea legală altor persoane tot în contextul procedurii reglementată de legile fondului funciar. Or, reclamanţii nu au uzat de procedura de stabilire a dreptului de proprietate reglementată de legile adoptate succesiv în acest domeniu pentru a se putea prevala de aceste dispoziții.

A concluzionat că reclamanții au la dispoziţie acţiunea în revendicare, în calitate de proprietari tabulari, în cadrul căreia să se analizeze care titlu este preferabil.

Recurenții au criticat hotărârea instanței de apel, sub un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., reproşând instanței de apel lipsa de rol activ prin aceea că nu a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză topografică.

Critica este nefondată, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părțile nu pot imputa în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și nu le-au administrat în condițiile legii.

Or, reclamanții nu au formulat în apel o solicitare de completare a probatoriilor, iar din perspectiva instanței, situația de fapt referitoare la suprapunerea de terenuri a putut fi constatată prin valorificarea expertizei, efectuate în acest dosar în primă instanță, coroborat cu cea din dosarul având ca obiect contestație la executare, omologată prin hotărâre judecătorească, și ținând cont de lămuririle solicitate părților la termenul de dezbatere a apelului, astfel că și-a fundamentat soluția pe probele administrate în cauză. În acest context nu se poate reţine încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. referitoare la o lipsă a rolului activ.

O a doua critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., este aceea că apelanții pârâți ar fi formulat calea de atac doar împotriva sentinței, nu și împotriva încheierii interlocutorii prin care s-au respins excepțiile inadmisibilității, lipsei de interes și calității procesuale pasive, astfel că legalitatea soluționării excepțiilor nu mai putea fi analizată în apel.

Critica este nefondată, întrucât instanța de apel a identificat în cuprinsul declarației de apel motivele care vizau respingerea nelegală în accepțiunea pârâților, a excepției lipsei de interes, apreciind că, deși formal partea interesată nu a menționat distinct, atunci când a indicat obiectul căii de atac, și încheierea respectivă, poate fi identificată încheierea interlocutorie prin care s-au soluționat incidentele procedurale. În acest sens, apelanții au susținut că instanța de fond ar fi evaluat interesul doar din perspectiva faptului că reclamanții nu au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate și că nu s-ar fi pronunțat pe aspectul omisiunii de a solicita și anularea actului de vânzare subsecvent, efectul de repunere a părților în situația anterioară neputând fi astfel atins. Instanța de apel a verificat aceste aspecte constatând că la fond excepția lipsei de interes a fost analizată și din perspectiva indicată de apelanţi, în sensul că s-a reținut că reclamanții obțin un folos practic prin anularea titlului de proprietate chiar dacă terenul nu revine direct în patrimoniul lor, apreciind, totodată, că aceştia nu sunt obligați să solicite în cadrul aceluiași litigiu anularea actului subsecvent. Pe de altă parte, a considerat că doar în ipoteza în care s-ar statua că terenurile nu puteau face obiect al reconstituirii, atunci ele nu s-ar mai întoarce la dispoziția comisiei de fond funciar, însă o atare statuare ar contrazice considerentele deciziei prin care s-a dispus reconstituirea pe vechiul amplasament.

Nu se poate aprecia că partea recurentă a fost vătămată într-un drept al său câtă vreme soluția de respingere a excepției a fost menținută, instanța de apel achiesând la motivarea instanței de fond, la care a adus argumente suplimentare. Cum recurenții nu au formulat recurs împotriva acestor considerente, ci doar pentru aspectele formale subsumate dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în limita acestor critici, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanța de apel s-a considerat legal învestită cu critica privind modul de soluționare a excepției lipsei de interes.

În ceea ce privește criticile subsumate art. 488 pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea normelor de material incidente, Înalta Curte constată că este fondată susținerea interpretării greșite a art. III alin. (1) lit. a) pct. iii din Legea nr. 169/1997.

Potrivit acestui articol, sunt lovite de nulitate absolută actele de reconstituire și constituire a dreptului de proprietate în favoarea altor persoane (...) asupra terenurilor proprietarilor care nu au fost înscriși în cooperativa agricolă de producție, nu au predat terenul statului și ale căror terenuri nu au fost preluate de stat prin acte translative de proprietate.

Recurenții-reclamanți au susținut că emiterea titlului de proprietate în favoarea intimaților de către Comisia de Fond Funciar Timiș este nelegală, întrucât s-a făcut pe un teren proprietatea reclamanților, aflat în ipoteza descrisă de textul de lege menționat anterior, respectiv un teren care nu a fost niciodată înscris în cooperativa agricolă de producție, nu a fost predat statului, nu a fost preluat de stat prin acte translative de proprietate și asupra căruia nu au pierdut niciodată posesia.

Or, instanța de apel nu a plecat în raționamentul juridic pe care și-a fundamentat soluția, de la analiza acestei teze a textului de lege, aplicabilă cauzei în viziunea reclamanților, limitându-se să constate că titlul de proprietate emis pe numele autoarei pârâților, în baza unor hotărâri judecătorești, este corect individualizat în ceea ce privește vecinătățile și se suprapune peste cel aflat în posesia reclamanților. În acest fel a conferit o prezumție absolută de adevăr hotărârii judecătorești care a constatat că pârâții au dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament al terenului lor, în baza Legii nr. 18/1991, în măsura în care acesta este liber, unită cu hotărârea judecătorească prin care, într-o contestație la executare, au fost identificate parcelele de teren ,,libere” în sensul legii speciale de reparație, parcele ce au fost restituite în natură prin titlul de proprietate contestat în prezenta cauză.

În acest context, instanța de apel a prezumat și că terenul ar fi fost cooperativizat, chiar în lipsa unei menţiuni în cartea funciară, prezumție întemeiată pe faptul conex al existenței în zonă a altor terenuri cooperativizate, apreciind că, și în ipoteza în care terenul ar fi rămas în proprietatea reclamanților, aceștia nu se pot prevala de un titlu valid de proprietate, întrucât nu au urmat la rândul lor procedura administrativă a Legii nr. 18/1991.

Recurenții reclamanți au criticat raționamentul instanței, susținând că, nefiind parte în procesele anterioare, hotărârile judecătorești le sunt opozabile doar ca un fapt juridic, respectiv până la proba contrară, pe care au produs-o prin demonstrarea actualității dreptului lor.

Critica astfel formulată este întemeiată.

Este de reținut că reclamanții au calitate de terți față de hotărârile judecătorești în baza cărora a fost emis titlul de proprietate contestat, astfel încât, dat fiind principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești și al opozabilității față de terți, ele reprezintă un fapt juridic raportat la care poate fi administrată o probă contrară.

Or, contrar aprecierii instanței de apel, care a dat prevalență celor două prezumții judiciare menționate anterior, respectiv prezumția de adevăr pe care a aplicat-o hotărârilor judecătorești, coroborat cu aserțiunea că terenul a fost cooperativizat, înscrierile din cartea funciară referitoare la existența dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, în măsura în care justifică atât continuitatea dreptului, cât și a posesiei, pot fi valorificate în acest sens.

Este corectă susținerea instanței de apel, în sensul că lipsa unei mențiuni în cartea funciară nu afectează valabilitatea unei eventuale preluări de jure sau de facto a terenului de către stat, însă această afirmație nu are corespondent în situația de fapt reținută în cauză, în condițiile în care nu a fost indicat, în mod concret, un act sau fapt juridic din care să rezulte preluarea terenului de către stat și care să înlăture prezumția de proprietate ce rezultă din înscrierea în cartea funciară.

În acest caz nu se poate aprecia, astfel cum a susținut instanța de apel, nici că reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedura reglementată de art. 27 alin. (2)1 din Legea nr. 18/1991 pentru a obține un titlu de proprietate în vederea confirmării dreptului lor, având în vedere că această procedură se aplică în situația celor care nu dețin un drept actual întemeiat pe un act autentic translativ de proprietate, înscris cu efect constitutiv de drept în cartea funciară.

În condiţiile în care reclamanţii afirmă existenţa unui drept actual şi contestă faptul că terenul lor ar constitui obiect al legilor speciale de reparaţie, instanța de apel a considerat greșit că regimul juridic al acestui teren nu poate fi verificat într-o acțiune în anularea titlului de proprietate, prin aplicarea art. III alin. (1) lit. a) pct. iii din Legea nr. 169/1997, ci doar printr-o revendicare, deși respectarea ipotezei reglementate prin textul de lege menționat, în sensul că nu poate fi eliberat un titlu de proprietate pe un teren ce nu a intrat niciodată în proprietatea sau posesia statului, reprezintă o condiție necesară pentru a putea aprecia că terenul este ,,liber” în accepțiunea legislației speciale de reparație și, astfel, poate face obiect al restituirii.

Prin urmare, în acest cadru procesual, de vreme ce s-a recunoscut că reclamanţii probează un interes juridic protejat de a formula o acţiunea pendinte, era de datoria instanței să verifice dacă terenul este liber și putea face obiectul Legii nr. 18/1991. Un teren ,,liber” în sensul legii este doar cel aflat la dispoziția Comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991, care nu a făcut obiectul reconstituirilor/constituirilor în favoarea altor persoane, nu și acela care nu a ieșit niciodată din proprietatea privată și posesia persoanelor fizice prin acte abuzive de preluare sau în baza unor dispoziții emise în baza legislației în vigoare anterior anului 1989, fiind înscris cu titlu de proprietate în cartea funciară în favoarea acestora.

Existența unei hotărâri care dispune, de principiu, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament nu este de natură a împiedica o atare verificare, cu atât mai mult cu cât au fost constatate dificultăți de punere în executare din perspectiva identificării acestui amplasament, chiar și în situația existenței unui regim de carte funciară, ţinând cont de condiția sine qua non pentru punerea în executare a unei hotărâri în materia reconstituirii dreptului de proprietate, potrivit legilor speciale reparatorii, aceea ca terenul să fie liber.

Or, în accepțiunea reclamanților, care consideră că au făcut dovada contrară în sensul că terenul nu este ,,liber”, acest aspect a fost ignorat.

În ipoteza în care același teren a fost înscris, anterior cooperativizării, în cărți funciare diferite, iar persoanele fizice reclamante au dovedit continuitatea proprietății și posesiei, atunci se poate verifica existența unei situații de imposibilitate obiectivă de executare a hotărârii judecătorești în privința reconstituirii dreptului de proprietate pe acest teren. O atare împrejurare nu este de natură a nega dreptul persoanelor îndreptățite la reparație prin reconstituirea dreptului lor de proprietate, forma aleasă dovedindu-se a fi imposibil de pus în executare, întrucât s-a bazat doar pe un rând de înscrieri în cartea funciară, fără a se identifica situația juridică concretă a acestui teren, caz în care legislația specială de reparație prevede mijloace prin care dreptul de proprietate, astfel recunoscut, poate fi valorificat.

În acest sens este necesar a se distinge între reconstituirea pe vechiul amplasament, măsură impusă autorității locale, în condițiile în care aceasta a susținut constant că nu este teren liber, promovând contestația la executare, și posibilitatea reală de punere în posesie asupra unei parcele ce nu se află la dispoziția comisiei, ci în proprietatea unui terț, situație nouă, ce nu a făcut obiectul judecății și nu a fost dezlegată de instanțe în litigiile demarate în procedura Legii nr. 18/1991, pentru a opera, cu efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în prezenta cauză.

Prin urmare, împrejurarea că instanțele anterioare au recunoscut dreptul la reconstituirea proprietății pe vechiul amplasament și că, în procedura de executare silită a fost identificat acest amplasament, nu conferă prezumției de adevăr judiciar conținută în cuprinsul hotărârilor decât un caracter relativ, ce poate fi cenzurat în litigiul care analizează legalitatea titlului de proprietate emis în aceste condiții din perspectiva tezei referitoare la existența unui drept de proprietate valabil și actual asupra acestui teren în favoarea unui terţ.

Or, instanța de apel a considerat greșit că această teză a art. III din Legea nr. 169/1997 nu poate fi verificată în acțiunea pendinte, motiv pentru care se impune admiterea recursului în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei recurate în baza art. 497 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanța va trebui să verifice corecta aplicare a art. III pct. iii din Legea nr. 169/1997 la situația de fapt. Prin urmare, este necesar a se analiza caracterul valabil și actual al dreptului de proprietate al reclamanților, aceasta fiind circumstanța de la care urmează a se porni în rejudecare, pentru a se putea aprecia corelativ, ținând cont și de necesitatea conformării dispozițiilor hotărârilor judecătorești de care se prevalează pârâții, prin care li se recunoaște dreptul la reparație sub forma reconstituirii dreptului de proprietate, dacă terenul se află în rezerva primăriei la dispoziția Comisiei de Fond Funciar, astfel încât dreptul să se poată reconstitui pe vechiul amplasament și pentru ca titlul emis în executarea hotărârii să fi fost valabil. Această verificare este compatibilă cu textul de lege menționat, nefiind exclusiv apanajul unei proceduri judiciare de comparare a titlurilor de proprietate, astfel cum s-a susținut în hotărârea casată, fără a nega, totodată, dreptul pârâților la reconstituirea fostei proprietăți, preluate de stat și supuse restituirii, recunoscut prin hotărâre judecătorească.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 161 din 7 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2023.