Bank account blocking: contractual versus delictual liability under Art. 1350 Civil Code

Contract de cont curent. Acţiune în despăgubiri. Determinarea naturii juridice a răspunderii civile

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligaţii. Izvoarele obligaţiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: Acţiune în răspundere civilă delictuală

Contract de cont curent

Acţiune în răspundere civilă contractuală

Autoritate de lucru judecat

C. civ., art. 1350, art. 2184

Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, art. 2 lit. d), e), f), art. 7 pct. 2

Din dispoziţiile legale prevăzute de art. 1350 C. civ. rezultă că neexecutarea obligaţiilor contractuale produce în patrimoniul persoanei prejudiciate un drept la despăgubire, condiţia fiind ca neexecutarea să nu fie justificată legal. În cazul obligaţiilor contractuale, părţile nu pot deroga de la regulile răspunderii contractuale, chiar şi în situaţia în care răspunderea delictuală ar conţine dispoziţii mai favorabile.

În măsura în care comportamentul imputat pârâtei corespunde unei relaţii contractuale şi se concretizează în pretinse neexecutări fără justificare de ordin contractual reiese că răspunderea civilă contractuală ar putea fi antrenată, şi nu răspunderea civilă delictuală invocată de către reclamantă, neexistând posibilitatea de a alege între cele două forme de răspundere civilă, potrivit interdicţiei impuse de art. 1350 C. civ.

Astfel, deşi prin acțiunea în despăgubiri formulată se susţine că măsura blocării contului bancar s-ar situa în afara raporturilor contractuale, fiind un comportament abuziv care trebuie analizat pe tărâmul răspunderii delictuale, banca neîndeplinindu-şi obligaţia prevăzută de art. 2184 C. civ., temeiul juridic al obligaţiei încălcate izvorăşte din contract, şi nu din lege, în condiţiile în care nerespectarea unei dispoziţii de a i se permite reclamantei accesul la contul său este o obligaţie esențialmente contractuală născută prin contractul de cont curent încheiat între părţile litigante.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2623 din 11 decembrie 2023

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele B. şi B. - Sucursala Galaţi, solicitând obligarea acestora la plata sumelor de 16.849.802,65 lei, cu titlu de prejudiciu cauzat din culpă, şi 4.936.224,79, cu titlu de dobândă între profesionişti de la data producerii prejudiciului până la data introducerii cererii.

Prin încheierea din data de 28 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/3/2019, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea din data de 20 ianuarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/3/2019, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în condiţiile art. 254, 255 Noul C. proc. civ., a încuviinţat ambelor părţi proba cu înscrisuri; în ceea ce priveşte societatea reclamantă, a pus în vedere societăţii pârâte, în condiţiile art. 293 Noul C. proc. civ., să depună decizia de desfacere a contractului de muncă al doamnei director C.; în ceea ce priveşte cererea formulată de pârâte, a încuviinţat cel de-al doilea punct şi a dispus efectuarea unei adrese către Tribunalul Tulcea pentru a comunica dosarul civil nr. x/88/2013.

Prin sentința civilă nr. 518 din 9 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/3/2019, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele B. şi B. - Sucursala Galaţi. Ca atare, a obligat pârâta la plata sumei de 16.849.802,65 lei, cu titlu de despăgubiri, precum şi la plata dobânzilor penalizatoare legale, începând cu data de 22 ianuarie 2016 și până la achitarea integrală a despăgubirilor; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 225.070 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru și a luat act de solicitarea cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocaţial pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe pârâta B. S.A., în nume propriu, şi pentru B. - Sucursala Galaţi a formulat apel, înregistrat la data de 3 august 2021 împotriva încheierilor pronunţate la data de 28 octombrie 2019 şi 20 ianuarie 2020, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 518 din 9 iunie 2020, prin care a solicitat admiterea apelului și, în consecință, cu privire la încheierea de ședință din 28 octombrie 2019, schimbarea acesteia în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și, consecutiv, anularea sentinței apelate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă; cu privire la sentința civilă nr. 518 din 9 iunie 2020, schimbarea sentinței apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată; obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate pârâtei în primă instanța și în apel.

La data de 2 septembrie 2021 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de către intimata A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea ca nefondat a apelului formulat de B. S.A. și B. - Sucursala Galaţi împotriva încheierilor de ședință din 28 octombrie 2019 și 20 ianuarie 2020 și a sentinței civile nr. 518 din 9 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul București, în dosarul nr. x/3/2019.

La data de 11 ianuarie 2022 a fost înregistrată cererea de intervenție accesorie formulată de către D., prin care a arătat că înțelege să susțină poziția procesuală a A. S.R.L. în acțiunea de pretenții formulată în contradictoriu cu B.

La termenul de judecată din data de 8 martie 2022, Curtea a constatat admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie accesorie formulate de D. în susţinerea intimatei A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 7 A din 10 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă s-a respins apelul formulat de apelantele-pârâte B. şi B. – Sucursala Galaţi, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierilor din data de 28 octombrie 2019 şi 20 ianuarie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2019, ca nefondat, şi, în consecinţă, s-a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul D. în favoarea intimatei, raportat la această soluţie. S-a admis apelul împotriva sentinţei civile atacate nr. 518 din 9 iunie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2019, formulat de apelantele-pârâte B. şi B. - Sucursala Galaţi, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. S-a schimbat sentinţa civilă atacată în sensul că: s-a respins cererea de chemare în judecată; s-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată; a fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 130.214,42 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente apelului; s-a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul D. în favoarea intimatei, raportat la soluţia admiterii apelului împotriva sentinţei civile atacate.

Împotriva deciziei civile nr. 7 A din 10 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a declarat recurs A. S.R.L., care după circumstanțierea situaţiei de fapt, a arătat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material [488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.], în sensul că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1350 C. civ., considerând în mod nelegal că chestiunile referitoare la derularea raporturilor dintre ea şi B. trebuie valorificate pe tărâm contractual.

În acelaşi timp, recurenta arată că instanţa de apel a considerat în mod nelegal că existenţa unor raporturi contractuale între părțile litigante este o condiţie suficientă pentru antrenarea răspunderii contractuale, prevăzute de art. 1350 C. civ., indiferent de abuzurile nejustificate ale intimatei-pârâte.

Recurenta arată că fapta conducerii Sucursalei Galați a B. de a bloca contul bancar al societăţii se situează în afara cadrului contractual, îmbrăcând forma unui comportament abuziv, motiv pentru care tipul de răspundere este acela al răspunderii civile delictuale şi nicidecum al răspunderii civile contractuale.

În ceea ce priveşte prezentul litigiu, arată recurenta, intimata-pârâtă B. nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 2184 C. civ. - aceea de a permite accesul la numerarul existent în contul societăţii încă din data de 21 mai 2015, cu consecinţa încălcării drepturilor subiective ale societăţii prevăzute de Constituţia României (art. 44, 45 şi 53), Noul Cod civil (art. 553, art. 555), Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (art. 1).

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curţii, în scopurile Regulamentului Uniunii Europene nr. 1215/2012 al Parlamentului European - arată recurenta - o cerere trebuie să fie calificată în raport de chestiunea principală invocată în aceasta.

Recurenta arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat [art. 488 alin. (1) pct. 7] şi consideră că prin motivarea deciziei nr. 7 A din 10 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, în dorinţa de a forţa aplicarea art. 1530 C. civ. în prezenta cauză, a încălcat în mod flagrant ceea ce s-a stabilit în mod definitiv prin decizia nr. 229/2019 din dosarul nr. x/233/2015 – şi anume că atitudinea intimatei-pârâte îmbracă forma unui abuz în relaţia cu clientul său – societatea A. S.R.L.

Recurenta mai arată că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii [art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.], contradicţia constând, pe de o parte, în motivarea soluţiei privind respingerea apelului promovat de B. împotriva încheierii de şedinţă din 28 octombrie 2019, iar, pe de altă parte, în motivarea soluţiei privind admiterea apelului promovat de B. împotriva sentinţei civile nr. 518/2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti.

Intimata B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 7 A din 10 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate în raport de criticile formulate de către recurentă, apărarea intimatei prin întâmpinare şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursul este nefondat.

Chestiune prealabilă: Înalta Curte va analiza motivele invocate de recurentă, însă în ordinea prevăzută de art. 488 C. proc. civ., cum de altfel li s-a acordat cuvântul părţilor în şedinţa publică din 6 decembrie 2023.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei-reclamante referitoare la motivarea contradictorie a instanţei, încadrate cazului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. indicat în cererea de recurs nu sunt întemeiate, deoarece instanţa de apel a analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin prisma răspunderii civile delictuale, calificare juridică dată de către recurenta-reclamantă.

Faptul că ulterior analizei excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a temeiului de drept invocat de către recurenta-reclamantă ca fiind răspundere civilă delictuală, instanţa de apel, pe fond, a constatat netemeinicia cererii în condiţiile în care faptele imputate erau unele de natură contractuală, nu înseamnă că motivarea deciziei recurate este contradictorie.

Într-o altă exprimare, instanţa de apel a analizat prescripţia prin raportare la dreptul material la acţiune în răspundere civilă delictuală invocat de către recurenta-reclamantă, însă continuând raţionamentul pe fondul cauzei a reţinut că nu se mai impune analiza criticilor aduse de către apelantele-pârâte privitoare la neîntrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale reținute de prima instanţă (existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate şi a vinovăţiei), în condiţiile în care în cauză nu este întrunită condiţia premisă a analizării răspunderii civile delictuale şi anume inexistenţa unui contract între părţi.

În consecinţă, Înalta Curte va înlătura critica prin care se susţine că decizia recurată conţine o motivare contradictorie, întrucât din considerente rezultă fără echivoc că instanţa de apel, în funcţie de principiul disponibilităţii în procesul civil, şi-a construit raţionamentul logico-juridic corect şi coerent care sprijină soluţia din dispozitiv.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Reglementată în cod ca principal efect al hotărârii judecătoreşti (art. 430 - 431), dar şi ca excepţie absolută (art. 432), doctrina a statuat că autoritatea de lucru judecat are la bază două reguli fundamentale: o cerere nu poate fi judecată definitiv decât o singură dată şi soluţia cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Este adevărat că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, însă aspectele litigioase care au fost dezlegate în dosarul nr. x/233/2015 (sentinţa civilă nr. 1871 din 10 martie 2017, pronunţată de Judecătoria Galaţi, Secţia civilă şi decizia nr. 229 din 3 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Galaţi, Secția a II-a civilă) nu au reţinut existenţa unui abuz din partea intimatelor-pârâte în blocarea contului recurentei-reclamante, ci exclusiv aspectul că nu erau întrunite condiţiile contractuale pentru a se dispune acest fapt.

Astfel, din considerentele sentinţei civile nr. 1871 din 10 martie 2017, pronunţate de Judecătoria Galaţi, Secţia civilă rezultă că s-a analizat cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei B. S.A. - Sucursala Galaţi la emiterea unui răspuns la adresa nr. 1355 din 11 martie 2015 a S.C. A. S.R.L. şi obligarea pârâtelor la deblocarea contului reclamantei în conformitate cu prevederile din Condiţiile Generale Bancare pentru persoanele juridice (capitolele 10 şi 3).

Prin decizia civilă nr. 229 din 3 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Galaţi, Secția a II-a civilă s-a menţinut sentinţa civilă nr. 1871 din 10 martie 2017, pronunţată de Judecătoria Galaţi, Secţia civilă. Considerentul reţinut de către instanţa de apel în decizia civilă nr. 229 din 3 iunie 2019, când a fost analizată excepţia lipsei de interes a apelului băncii, invocată de intimata-reclamantă, prin administrator E., nu concluzionează reţinerea unei conduite abuzive a B. S.A., ci doar s-a arătat la nivelul ipotetic că o eventuală exercitare abuzivă a unui drept faţă de prevederile capitolului 10 din cadrul secţiunii C, „Intrare în relaţie cu banca”, poate produce pentru bancă efecte juridice sub formă de daune.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanța de apel a reţinut că inclusiv cauza înregistrată sub nr. x/233/2015 a fost analizată prin prisma raporturilor contractuale dintre părţi, respectiv întrunirea sau nu a condiţiilor instituite de art. 10 din secţiunea C din Condiţiile Generale Bancare pentru Persoanele Juridice şi Fizice Autorizate/Profesii Autorizate de Lege şi că prin cele două hotărâri pronunţate în dosarul nr. x/233/2015 nu s-a reţinut un abuz de drept din partea B. S.A. în blocarea contului societăţii A. S.R.L., ci numai că nu erau întrunite condiţiile contractuale pentru a se dispune acest lucru.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din formularea textului de lege rezultă fără echivoc că este vorba numai de încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1350 C. civ.

Înalta Curte reţine că problema de drept care trebuie dezlegată în prezenta cauză este aceea a determinării naturii răspunderii civile, respectiv se aplică regulile răspunderii civile contractuale, având în vedere relaţiile contractuale dintre părţi, sau se aplică dispoziţiile răspunderii civile delictuale prin raportare la temeiul de drept şi faptele invocate de către recurenta-reclamantă.

Potrivit art. 1350 C. civ., orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat [alin. (1)]. Atunci când fără justificare nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii [alin. (2)]. Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile [alin. (3)].

Din dispoziţiile legale prevăzute de art. 1350 C. civ. rezultă că neexecutarea obligaţiilor contractuale produce în patrimoniul persoanei prejudiciate un drept la despăgubire, condiţia fiind ca neexecutarea să nu fie justificată legal. În cazul obligaţiilor contractuale, părţile nu pot deroga de la regulile răspunderii contractuale, chiar şi în situaţia în care răspunderea delictuală ar conţine dispoziţii mai favorabile.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanţa de apel a stabilit, prin raportare la natura contractuală a faptelor imputate B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Galaţi, că neexecutarea ordinului de plată nr. 1 din 11 ianuarie 2016 nu se situează pe tărâm extracontractual, iar faptul că în decizia civilă nr. 229 din 3 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Galaţi, în dosarul nr. x/233/2015, Secția a II-a civilă, s-a reţinut că nu erau întrunite condiţiile prevăzute de art. 10 din secţiunea C a Condiţiilor Generale Bancare pentru Persoane Juridice şi Persoane Fizice Autorizate/Profesii Autorizate de Lege pentru blocarea de către B., nu transpune răspunderea pe tărâm delictual, ci, din contră, afirmă aspectul că modul de derulare a raporturilor dintre părţi este guvernat de contractul de cont curent, astfel că atragerea răspunderii celor două instituţii bancare nu ar putea fi executată decât prin prisma răspunderii civile contractuale.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte reţine că în măsura în care comportamentul imputat intimatelor-pârâte corespunde unei relaţii contractuale şi se concretizează în pretinse neexecutări fără justificare de ordin contractual, reiese că răspunderea civilă contractuală ar putea fi antrenată, şi nu răspunderea civilă delictuală invocată de către recurenta- reclamantă, neexistând posibilitatea de a alege între cele două forme de răspundere civilă, potrivit interdicției impuse de art. 1350 C. civ.

Referitor la critica recurentei-reclamante prin care susţine că intimatele-pârâte nu şi-au îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 2184 C. civ., cu consecinţa încălcării drepturilor subiective ale societăţii prevăzute de Constituţia României - art. 44, 45, 53, Noul Cod civil - art. 553, 555, Primul Protocol Adițional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale – art. 1, Înalta Curte nu şi-o însuşeşte, deoarece prin invocarea art. 2184 C. civ. şi a eventualelor consecinţe, recurenta încearcă să transpună răspunderea civilă pe tărâm delictual.

Deşi recurenta susţine că măsura blocării contului s-ar situa în afara raporturilor contractuale, fiind un comportament abuziv, care trebuie analizat pe tărâmul răspunderii delictuale, banca neîndeplindu-şi obligaţia prevăzută de art. 2184 C. civ., Înalta Curte reţine şi de această dată că în prezenta cauză temeiul juridic al obligaţiei încălcate izvorăşte din contract, şi nu din lege, în condiţiile în care nerespectarea unei dispoziţii de a i se permite recurentei accesul la contul său este o obligaţie esențialmente contractuală, născută prin contractul de cont curent încheiat între părţile litigante la data de 4 octombrie 2007.

Nu este lipsit de relevanţă de a sublinia în acest context că prin cele două hotărâri pronunţate în dosarul nr. x/233/2015 (sentinţa civilă nr. 1871 din 10 martie 2017, pronunţată de Judecătoria Galaţi şi decizia civilă nr. 229 din 3 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Galaţi, Secția a II-a civilă) nu s-a reţinut un abuz de drept din partea intimatelor în blocarea contului când a fost analizată cauza pe fond, ci numai că nu erau întrunite condiţiile contractuale pentru a lua măsura respectivă.

În ceea ce priveşte afirmaţia recurentei referitoare la faptul că o cerere trebuie să fie calificată în raport de chestiunea principală invocată, făcând trimitere la Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi jurisprudența pronunţată în baza Regulamentului, Înalta Curte reţine că acesta nu are legătură cu prezenta cauză, iar jurisprudența invocată nu este relevantă. Astfel, Regulamentul nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoașterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială în Capitolul I reglementează „Domeniu de Aplicare şi Definiţii”, iar din definiţia noţiunilor „stat membru de origine”, „stat membru solicitat”, „instanţa de origine” [art. 2 lit. d), e) şi f)] rezultă că regulile privind recunoașterea şi executarea hotărârilor se aplică atunci când există un incident între două state membre.

Nu este lipsit de importanță de a mai sublinia că Regulamentul nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoașterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, aşa cum rezultă şi din titlu, nu reglementează dreptul substanțial, ci doar aspecte de procedură. Aşadar, aplicarea normelor din Regulamentul nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară este exclusă în condiţiile în care în prezenta cauză se discută strict natura juridică a răspunderii civile născute în baza unui raport de drept intern.

Pentru aceleaşi considerente, Înalta Curte apreciază că jurisprudența Curţii de Justiţie a Uniunii Europene invocată de recurentă şi pronunţată în baza art. 7 pct. 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, care prevede că o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiție într-un alt stat membru, în materia delictuală şi cvasidelictuală, în faţa instanțelor unde s-a produs sau riscă să producă fapta prejudiciată, nu are relevanţă în cauză atât timp cât norma respectivă se referă la determinarea competenţei internaționale a instanţei.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., ca nefondat.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefundat, a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a obligat recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 16.494,40 lei, reprezentând onorariu de avocat.