Automatic cessation of preventive security measures due to missed statutory verification deadlines and seizure of subsidiously acquired real estate

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 07 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2021, în baza art. 2502 C. proc. pen., au fost menţinute măsurile asigurătorii instituite de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Biroul Teritorial Buzău, în Dosarul nr. x/2015 prin ordonanţa din 21.03.2017, fila x dup, şi a procesului-verbal de aplicare a măsurii sechestrului asigurator, filele x dup, ordonanţa din 14.06.2017, filele x dup, şi ordonanţele din 12.07.2017 şi 13.07.2017 asupra bunurilor aparţinând inculpatului A. şi menţinute prin Sentinţa penală nr. 7 din 12 ianuarie 2022 dată de Tribunalul Buzău în Dosarul nr. x/2021.

Totodată, au fost respinse ca neîntemeiate cererile inculpatului A..

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 7 din 12 ianuarie 2022 pronunţată de Tribunalul Buzău, cu privire la inculpatul A., s-au dispus, printre altele, următoarele:

A fost respinsă cererea privind aplicarea cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de art. 15 din O.U.G. nr. 78/2016.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost achitat inculpatul pentru infracţiunea de efectuare, fără drept, de operaţiuni cu substanţe susceptibile de a avea efecte psihoactive, prevăzută de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 194/2011, în data de 22.03.2017, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 367 alin. (1), (3) C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat în perioada ianuarie 2013 - martie 2017.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pe o durată de 2 ani, exercitarea aceloraşi drepturi fiind interzisă şi cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 360 alin. (1), (3) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de acces ilegal la un sistem informatic în perioada ianuarie 2013 - martie 2017.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), C. pen. pe o durată de 2 ani, exercitarea aceloraşi drepturi fiind interzisă şi cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 325 C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals informatic în perioada ianuarie 2013 - martie 2017.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pe o durată de 2 ani, exercitarea aceloraşi drepturi fiind interzisă şi cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 250 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos în perioada ianuarie 2013 - martie 2017.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pe o durată de 2 ani, exercitarea aceloraşi drepturi fiind interzisă şi cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de spălare de bani în ianuarie 2017.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pe o durată de 2 ani, exercitarea aceloraşi drepturi fiind interzisă şi cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere, fără drept, de droguri de risc în vederea consumului propriu în data de 22.03.2017.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. pe o durată de 2 ani, exercitarea aceloraşi drepturi fiind interzisă şi cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., art. 45 alin. (3) lit. a), alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite, inculpatul având de executat în final pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare alături de pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pe o durată de 2 ani şi de pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., începând cu data rămânerii definitive a sentinţei şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În baza art. 72 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa de executat durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu, respectiv 22.03.2017 - 25.02.2019.

În baza art. 112 alin. (1) lit. f) C. pen., s-a dispus confiscarea de la A. a cantităţii totale de 6,09 grame droguri de risc (5,34 grame cannabis şi 0,75 grame rezină de cannabis deţinut, procurat şi stocat, pentru consumul propriu), respectiv cantitatea de 3,09 grame de substanţă în care s-a pus în evidenţă NEH (N-Ethylhexedrone) şi 3-Chloroethcathinone ce aparţin clasei catinonelor substituite, ridicate cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare din 22.03.2017 la locuinţa sa şi depuse la Camera de corpuri delicte a IPJ Buzău.

În baza art. 112 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea de la A. a celor 2 grindere pe care s-a evidenţiat THC, ambalate şi sigilate cu sigiliul MAI nr. x, ridicate cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare din 22.03.2017 la locuinţa sa şi depuse la Camera de corpuri delicte a IPJ Buzău.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. a) raportat la art. 51 alin. (1) din Legea nr. 129/2021, s-a dispus confiscarea de la inculpatul A. a autoturismului x, an de fabricaţie 2009, fără numere de înmatriculare, serie şasiu x, reprezentând obiectul infracţiunii de spălare de bani.

În baza art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat suma de 160.012,283 dolari SUA reprezentând folosul dobândit prin săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, pentru care persoanele vătămate nu s-au constituit părţi civile.

Prin aceeaşi hotărâre, în baza art. 19 C. proc. pen. raportat la art. 1349, art. 1357 C. civ., au fost obligaţi în solidar inculpaţii A. şi B. la plata sumei de 71.284,40 dolari SUA către partea civilă C..

În baza art. 19 C. proc. pen. raportat la art. 1349 şi art. 1357 C. civ., au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii A. şi B. la plata despăgubirilor în sumă de: 37.541,46 dolari SUA către partea civilă D. - din Marea Britanie; 43.813,19 dolari SUA către partea civilă ... AG - Elveţia; 855,73 dolari SUA către partea civilă E. S.A. - Elveţia; 13.375,49 dolari SUA către partea civilă F.; 851,45 dolari SUA către partea civilă G..

A fost menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa din data de 21 martie 2017 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, asupra următoarelor bunuri, aparţinând inculpatului A., până la concurenţa sumei 512.197,81 dolari SUA:

- imobil casa de locuit situat în municipiul Bucureşti, str. x, bl. 37 A+B, evaluat la 47.000 euro;

- autoturism marca x cu nr. de înmatriculare x, serie şasiu x, evaluat la 4.000 euro;

- autoturism marca x, an de fabricaţie 2008, cu numere de înmatriculare provizorii KR418F, seria şasiu x, evaluat la 9.000 euro;

- autoturism marca x an de fabricaţie 2009, fără numere de înmatriculare, serie şasiu x;

- 8.700 RON, aparţinând inculpatului A., depusă la H. cu Recipisa nr. x/27.03.2017;

- suma totală de 165.228,32 RON, virată în mod fraudulos de inculpatul A. în conturile mai multor persoane fizice, asupra cărora s-a dispus instituirea sechestrului asigurător, prin ordonanţele din 12.07.2017 şi 13.07.2017, reprezentând sumele de bani blocate de I. în conturile aparţinând suspectei J. - 21.763,97 RON, suspectei K. - 32.749,27 RON, suspectei L. - 4.692,44 RON, numitei M. - 14.646,68 RON, suspectei N. - 21.782,74 RON, contul suspectei O. - 6.452,02 RON, suspectei P. - 23.706,74 RON, contul numitului Q. - 21.800 RON, contul numitului R. - 17.634,46 RON.

A fost menţinut sechestrul asigurător instituit prin ordonanţa procurorului din 21.03.2017 asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului B., lăsate în custodia numitei S., până la concurenţa sumei de 512.197,81 dolari SUA: ceas marca x, cu seria x, cu curea metalică argintie, cu cadran de culoare vişinie; ceas marca x, cu seria x, cu curea metalică neagră, cu cadran de culoare neagră; ceas marca x, cu seria x.1.34.2684, cu curea siliconică portocalie, cu cadran de culoare neagră cu portocaliu; ceas marca x, cu seria x, cu curea din piele neagră, cu cadran de culoare negru cu argintiu; autoturism marca x cu nr. de înmatriculare x, nr. de identificare x.

S-a menţionat că dosarul se află în faza procesuală a apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei - DIICOT, inculpaţii A. şi T. împotriva Sentinţei penale nr. 7 din 12 ianuarie 2022 pronunţate de Tribunalul Buzău în Dosarul nr. x/2021, la termenul din 20 februarie 2023 fiind pusă, din oficiu, în discuţie verificarea măsurilor asiguratorii luate asupra unor bunuri ale inculpatului A..

Procedând la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurilor asiguratorii luate, Curtea a subliniat că, în materia măsurilor asigurătorii, dispoziţiile C. proc. pen. şi ale legilor speciale trebuie să fie interpretate în lumina prevederilor art. 53 din Constituţie şi ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul că luarea şi/sau menţinerea măsurii asigurătorii a sechestrului nu se dispune automat, prin efectul legii, ci numai dacă se constată că măsura este proporţională cu situaţia care a generat-o.

Totodată, a avut în vedere că măsura asiguratorie se dispune de organul judiciar în scopul evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Astfel, Curtea a reţinut că prin ordonanţa din 21 martie 2017, pusă în aplicare prin procesul-verbal de aplicare a măsurii sechestrului asigurator, s-a dispus instituirea sechestrului asigurator până la concurenţa sumei de 579.962,67 dolari SUA, asupra următoarelor bunuri aparţinând inculpatului A.: imobilul - casa de locuit situat în municipiul Bucureşti, str. x, bl. 37 A+B, sector 3; autoturism marca x cu nr. de înmatriculare x, serie şasiu x, evaluat la 4.000 euro; autoturism marca x, an de fabricaţie 2008, cu numere de înmatriculare provizorii KR418F, seria şasiu x, evaluat la 9.000 euro; autoturism marca x an de fabricaţie 2009, fără numere de înmatriculare, serie şasiu x aparţinând inculpatului A..

Prin ordonanţa din 14 iunie 2017, s-a instituit măsura asiguratorie asupra sumei de 8.700 RON aparţinând inculpatului A., depusă la H. cu recipisa 1054343/1 (chitanţă nr. x/1), iar, prin ordonanţele din 12 şi 13 iulie 2017, s-a instituit măsura asiguratorie a sechestrului asupra sumei totale de 165.228,32 RON, virată în mod fraudulos de inculpatul A. în conturile mai multor persoane fizice, asupra cărora s-a dispus instituirea sechestrului asigurător, prin ordonanţele din 12.07.2017 şi 13.07.2017, reprezentând sumele de bani blocate de I. în conturile aparţinând suspectei J. - 21.763,97 RON, suspectei K. - 32.749,27 RON, suspectei L. - 4.692,44 RON, numitei M. - 14.646,68 RON, suspectei N. - 21.782,74 RON, contul suspectei O. - 6.452,02 RON, suspectei P. - 23.706,74 RON, contul numitului Q. - 21.800 RON, contul numitului R. - 17.634,46 RON.

S-a observat, de asemenea, că măsurile asiguratorii au fost instituite în vederea reparării pagubelor produse părţilor civile şi, respectiv, a confiscării speciale, susţinerea organelor de urmărire penală privind necesitatea existenţei unui activ patrimonial în vederea satisfacerii eventualelor pretenţii civile sau a recuperării cheltuielilor judiciare legitimând instituirea măsurii asiguratorii.

Raportându-se la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia protecţiei proprietăţii şi a dreptului la un proces echitabil (hotărârile Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, Seria x nr. x, pag. 26, paragraful 69, Iatridis împotriva Greciei [MC], Cererea nr. 31.107/96, paragraful 58, CEDO 1999-II, şi Beyeler împotriva Italiei [MC], Cererea nr. 33.202/96, paragraful 107, CEDO 2000-I, cauza Buzescu împotriva României), Curtea de Apel Ploieşti a arătat că analiza subzistenţei temeiurilor iniţiale care au determinat, în cursul urmăririi penale, luarea măsurilor asigurătorii, asupra bunurilor aparţinând inculpatului trebuie să se raporteze la criteriile stabilite în jurisprudenţa amintită: durata procedurii; evaluarea complexităţii cauzei; comportamentul inculpaţilor; multitudinea şi valoarea importantă a bunurilor ce au format obiectul indisponibilizării, criterii ce trebuie avute în vedere şi în situaţiile în care legea stipulează instituirea obligatorie a unor asemenea măsuri în cazul unor infracţiunii determinate, cum este situaţia infracţiunii de spălarea banilor.

Având în vedere aceste criterii, Curtea a apreciat că, în cauză, se menţine în continuare caracterul rezonabil al măsurilor asiguratorii.

În ceea ce priveşte solicitarea inculpatului de a se constata încetate de drept măsurile asigurătorii urmare a verificărilor efectuate după termenul de 1 an, Curtea s-a raportat la conţinutul dispoziţiilor art. 2502 C. proc. pen., subliniind că, la momentul introducerii acestui text de lege, voinţa legiuitorului a fost de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, precum şi necesitatea menţinerii acestora, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii măsurilor raportat la ingerinţa acestora în dreptul de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Acest examen al proporţionalităţii a fost consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauzele U. - S.A. împotriva României, Wellane împotriva României şi Cernea împotriva României, în scopul asigurării unei protecţii mai eficiente a dreptului de proprietate şi a unui just echilibru între interesul general al societăţii şi interesele persoanei căreia îi aparţin bunurile cu privire la care s-a instituit măsura sechestrului asigurător.

În acelaşi context, s-a menţionat că legiuitorul nu a prevăzut o durată determinată în cazul măsurilor asigurătorii, aşa încât rolul termenelor de 6 luni, respectiv 1 an, stabilite în cuprinsul art. 2502 C. proc. pen., este acela de a garanta exercitarea obligaţiei organelor judiciare de a verifica subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii.

Curtea a apreciat că măsurile asigurătorii prin raportare la conţinutul lor presupun o îngrădire a dreptului de proprietate, fiind instituite pentru ocrotirea unor drepturi extraprocesuale, astfel termenele prevăzute de art. 2502 C. proc. pen. au natura unor termene substanţiale. În plus, s-a observat că legiuitorul nu a reglementat care este sancţiunea aplicabilă în cazul în care verificarea impusă organelor judiciare nu se realizează în termenele prevăzute de lege.

Făcând trimitere la jurisprudenţa instanţei supreme în materie, Curtea a subliniat că, în cazul măsurilor asigurătorii, nu sunt incidente dispoziţiile art. 241 C. proc. pen., pentru că textul de lege nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind astfel de strictă interpretare şi aplicare doar în materia măsurilor preventive, şi nici prevederile art. 268 alin. (2) C. proc. pen., întrucât această dispoziţie legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune ab initio ca măsura să aibă o durată determinată în timp, or, în cazul măsurilor asigurătorii legea nu stabileşte o astfel de durată.

În atare situaţie, Curtea a apreciat că nerespectarea termenelor de 6 luni şi 1 an menţionate în cuprinsul art. 2502 C. proc. pen. nu poate fi sancţionată cu încetarea de drept.

Totodată, Curtea a respins, ca neîntemeiată, solicitarea secundară a inculpatului de ridicare a măsurii asiguratorii instituite asupra apartamentului din str. x, bl. 37 A+B, motivat de faptul că a fost obţinut prin credit bancare, iar tatăl inculpatului a fost cel care a achitat ratele, reţinând, contrar susţinerilor apărării, că inculpatul este proprietar asupra imobilului. Prin urmare, a apreciat că faptul că tatăl inculpatul achită ratele creditului bancare cu care imobilul a fost achiziţionat nu are nici o importanţă în cauza de faţă. De asemenea, Curtea a reţinut că scopul măsurilor asiguratorii instituite în cauză vizează în principal garantarea reparării presupuselor pagube produse prin faptele inculpaţilor.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat contestaţie inculpatul A., solicitând, în principal, să se constate încetate de drept măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor sale, având în vedere că verificarea acestora s-a realizat de către instanţa de apel cu depăşirea termenului de 1 an prevăzut de art. 2502 C. proc. pen., iar, în subsidiar, ridicarea măsurii sechestrului asigurător instituit, prin ordonanţa nr. 2/D/P/2015 din 21 martie 2017 a D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Buzău, asupra apartamentului din str. x, bl. 37 A+B, Bucureşti, pus în aplicare prin procesul-verbal de aplicare a măsurii sechestrului asigurător din 22 martie 2017, întrucât imobilul în discuţie a fost achiziţionat prin programul Prima Casă, aşa încât banca are asupra lui ipotecă de rangul I, iar ratele sunt achitate de tatăl său.

Deşi, în cuprinsul cererii de contestaţie, contestatorul a formulat apărări şi cu privire la admisibilitatea căii de atac, nu le-a mai susţinut şi cu prilejul dezbaterilor, în contextul afirmaţiilor reprezentantului Ministerului Public că, în opinia sa, calea de atac promovată este admisibilă.

Examinând încheierea atacată, prin raportare la criticile formulate, la dispoziţiile legale incidente în materia măsurilor asigurătorii, precum şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, apreciază contestaţia formulată de inculpatul A. ca fiind neîntemeiată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestatorul critică încheierea pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, invocând, sub un prim aspect, nelegalitatea ei, derivată, în esenţă, din faptul menţinerii măsurilor asigurătorii în condiţiile în care, urmare verificării lor cu depăşirea termenului de 1 an prevăzut de 2502 C. proc. pen., acestea ar fi încetat de drept. Altfel spus, invocând caracterul de termen substanţial al reperului temporal sus-menţionat, contestatorul susţine că sancţiunea nerespectării lui nu poate fi alta decât încetarea de drept a măsurilor asigurătorii.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 2502 C. proc. pen. au fost introduse în fondul activ al legislaţiei procesual penale prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (publicată în M. Of. nr. 167/18.02.2021), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021.

Aceste dispoziţii legale instituie în sarcina organelor judiciare obligaţia de a verifica, din oficiu, subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în camera preliminară ori în cursul judecăţii.

Scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea acestor prevederi legale rezultă din chiar expunerea de motive a Legii nr. 6/2021, acesta vizând eficientizarea activităţii de urmărire penală şi de judecată la nivel naţional.

Astfel, potrivit expunerii de motive la actul normativ sus-menţionat, justificarea inserării unui asemenea text de lege a fost următoarea:

"În practică, au mai fost semnalate cazuri în care Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) a fost sesizată cu cereri de valorificare a unor bunuri indisponibilizate de peste 5 ani, care nu mai prezentau valoare, bunurile devenind în timp nevandabile, iar costurile de administrare depăşind valoarea bunurilor. Pentru a spori eficienţa măsurilor aflate la dispoziţia ANABI, era necesară reglementarea verificării din oficiu dacă o măsură asigurătorie generează prejudicii sau costuri disproporţionate. Astfel, cheltuielile ocazionate de depozitarea bunurilor în spaţii, proprietatea unor terţi de bună credinţă având calitatea de custode ai bunurilor, precum şi cheltuielile ocazionate de exercitarea atribuţiilor ANABI, avansate din bugetul instituţiei ar putea fi disproporţionate prin raportare la finalitatea urmărită în cadrul laturii civile a procesului penal, respectiv repararea prejudiciului, măsura dovedindu-se a fi ineficientă. În plus, lipsa unei prevederi legislative exprese care să impună organelor judiciare verificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurii asigurătorii sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri, respectiv ridicarea măsurii dispuse a fost evidenţiată de către procurori şi judecători cu ocazia consultării acestora cu privire la consolidarea şi eficientizarea sistemului naţional de recuperare a creanţelor provenite din infracţiuni".

Prin urmare, voinţa legiuitorului a fost aceea de a crea o obligaţie pozitivă a organelor judiciare de a analiza, periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurilor asigurătorii, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii lor raportat la ingerinţa adusă dreptului de proprietate, verificarea fiind justificată şi de riscul ca valoarea bunurilor indisponibilizate să sufere modificări.

Legiuitorul nu a instituit, însă, în mod expres, şi o consecinţă, în sens de sancţiune procesuală, a nerespectării termenului prevăzut de lege pentru verificarea măsurilor asigurătorii, care să se răsfrângă asupra celor potenţial neverificate în intervalul de timp impus.

Cu toate acestea, în această materie nu pot fi aplicate, prin analogie, prevederile art. 241 C. proc. pen., care reglementează încetarea de drept a măsurilor preventive, cele două categorii de măsuri procesuale având natură juridică şi consecinţe fundamental diferite asupra drepturilor individuale, astfel că exclud posibilitatea aplicării prin analogie a instrumentelor proprii unei instituţii în cadrul celeilalte.

De aceea, câtă vreme o asemenea reglementare nu se regăseşte în codificarea procesual penală şi în privinţa măsurilor asigurătorii, situaţiile de încetare de drept a măsurilor preventive prevăzute de art. 241 C. proc. pen. nu pot fi extinse, prin analogie, şi în privinţa celor dintâi.

De altfel, pentru cele două categorii de măsuri procesuale legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor. Astfel, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe durata căruia pot fi luate şi menţinute şi nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal.

În plus, textul în discuţie (art. 241 C. proc. pen.) nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare şi aplicare.

Mai mult, deşi enumeră soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, art. 2502 C. proc. pen. nu face referire şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Or, în condiţiile în care textul de lege analizat nu reglementează consecinţele pe care le-ar antrena o conduită contrară conţinutului lui, este evident că termenele de 6 luni şi de 1 an instituite prin acesta pentru verificarea periodică a măsurilor asigurătorii nu pot fi calificate decât ca fiind termene procedurale de recomandare, eventuala lor depăşire nefiind de natură să atragă încetarea de drept a măsurilor asigurătorii, atâta timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancţiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive şi nu poate fi aplicată prin analogie şi în cazul măsurilor asigurătorii.

O atare concluzie este susţinută şi de constatarea că, în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul a prevăzut expres o singură situaţie în care acestea încetează de drept, respectiv, în cazul în care în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii prin care acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată în temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., persoana vătămată nu a introdus acţiune la instanţa civilă [art. 397 alin. (5) C. proc. pen..].

De altfel, aceeaşi opinie a exprimat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa sa recentă (încheierea din 21 martie 2022 pronunţată în Dosarul nr. x/2019 al Completului de 5 Judecători penal, încheierea din 24 martie 2022 pronunţată în Dosarul nr. x/2021, încheierea nr. 735 din 02 septembrie 2021, Deciziile nr. 524/A din 25 mai 2021 şi nr. 382 din 14 iunie 2022 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, etc).

Totodată, Înalta Curte constată că, în ipoteza examinată, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 268 alin. (2) C. proc. pen., întrucât această dispoziţie legală reglementează încetarea efectului măsurilor a căror durată a expirat, ceea ce presupune, ab initio, ca măsura să aibă o durată determinată în timp.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, în cazul măsurilor asigurătorii legiuitorul nu a stabilit un termen maxim pe durata căruia pot fi luate/menţinute, astfel că dispoziţiile legale precitate nu-şi găsesc aplicabilitate în materia de referinţă.

Prin urmare, raportat la cele ce preced, se apreciază că solicitarea contestatorului de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii ca urmare a neverificării lor în termenul de 1 an prevăzut de art. 2502 C. proc. pen. este neîntemeiată.

Deopotrivă, Înalta Curte apreciază neîntemeiată şi critica formulată în subsidiar de către contestatorul inculpat, constatând că, în mod corect, Curtea de Apel Ploieşti a respins solicitarea acestuia privind ridicarea măsurii asigurătorii a sechestrului instituită asupra apartamentului aparţinând contestatorului A. din str. x, bl. 37 A+B, Bucureşti.

În acest sens, se reţine că atâta timp cât titularul dreptului de proprietate asupra imobilului este inculpatul A., căruia i se impută săvârşirea mai multor infracţiuni care au avut ca efect producerea de prejudicii părţilor civile, pe lângă cea de spălarea banilor, prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 129/2019, pentru care legiuitorul (în art. 50) a stabilit că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, iar scopul instituirii acestora a fost, în principal, garantarea reparării pagubelor produse prin faptele reţinute în sarcina inculpatului şi, în subsidiar, asigurarea unei eventuale confiscări speciale, pentru instituirea/menţinerea măsurii asigurătorii nu prezintă relevanţă împrejurarea că respectivul imobil a fost achiziţionat prin credit imobiliar prin programul Prima casă şi nici faptul că plata ratelor se realizează, în concret, de către o altă persoană.

În plus, se constată că O.U.G. nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului "Prima casă" nu are în conţinutul său norme care să interzică sechestrarea, din dispoziţia organelor judiciare, a imobilului achiziţionat printr-un credit obţinut prin program, singura interdicţie menţionată referindu-se la grevarea voluntară a acestuia.

Pe de altă parte, Înalta Curte subliniază, contrar susţinerilor apărării din concluziile scrise depuse la dosar, că, aşa cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 249 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen., în cazul măsurilor asigurătorii instituite în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, acestea pot viza orice bun aflat în proprietatea inculpatului, indiferent de sursa de provenienţă a sumelor de bani cu care a fost achiziţionat. Dispoziţiile art. 112 C. pen., ce impun confiscarea doar a bunurilor dobândite/folosite în anumite condiţii, sunt avute în vedere doar în ceea ce priveşte acele bunuri sechestrate ce pot face obiectul confiscării speciale/extinse. Or, aşa cum s-a arătat anterior, în speţă măsurile asigurătorii au fost instituite, în principal, pentru garantarea reparării pagubelor produse prin faptele reţinute în sarcina inculpatului.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte arată că, la analizarea solicitării contestatorului inculpat A., se are în vedere şi valoarea estimată a tuturor bunurilor sechestrate aparţinându-i acestuia, care este inferioară atât sumei până la concurenţa căreia au fost instituite măsurile asigurătorii, cât şi cuantumului daunelor materiale solicitate de părţile civile, context în care apreciază că se impune în continuare menţinerea respectivelor măsuri inclusiv asupra imobilului în discuţie, proporţionalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea lor şi restrângerea dreptului de proprietate al persoanei acuzate păstrându-se şi la acest moment.

Faţă de cele ce preced, se constată că încheierea atacată este legală şi temeinică, astfel încât nu se impune reformarea acesteia, motiv pentru care, în temeiul art. art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 2501 coroborat cu art. 2502 C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva încheierii din 07 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2021.

Faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 90 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva încheierii din 07 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2021.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 90 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2023.

GGC - NN