Excise tax restitution eligibility: interpretation of "outstanding fiscal obligations" under local tax certificates for state aid refunds

Şedinţa publică din data de 30 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin declinare de la Tribunalul Bucureşti, reclamanta S.C. "A." S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Transporturilor-Autoritatea Rutieră Română-ARR şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând:

1. anularea adresei nr. x/22.12.2015 (de soluţionare a contestaţiei)

2. anularea deciziei de respingere a cererii de restituire a accizei nr. 315/11.11.2015

3. obligarea pârâţilor la restituirea accizei în cuantum de 4205,45 RON.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2570 din data de 23 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile inadmisibilităţii primului capăt de cerere, prematurităţii şi inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiate.

A respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. "A." S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Transporturilor - Autoritatea Rutieră Română-ARR şi Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

1.3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2570 din data de 23 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs reclamanta S.C. "A." S.R.L. şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ.

a. Recursul declarat de reclamanta S.C. "A." S.R.L.

Recurenta-reclamantă îşi întemeiază cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond a încălcat normele de drept material incidente speţei, analizând greşit argumentele societăţii reclamante, precum şi probatoriul administrat în cauză.

În esenţă, arată recurenta-reclamantă că, în mod netemeinic, a reţinut instanţa de fond că actele administrative contestate sunt legale, contrar situaţiei, potrivit căreia, societatea nu înregistra datorii la bugetul local, nici la data depunerii documentaţiei către ARR şi nici la data emiterii deciziei contestate.

Astfel, arată recurenta, în certificatul de atestare fiscală pentru persoane juridice privind impozitele si taxele locale şi alte venituri ale bugetului local nr. x/24.09.2015 se mentionează că societatea figura în evidenţele fiscale cu suma de 2096 RON creanţe bugetare de plata către bugetul local, însă aceasta sumă era scadentă la data de 01.10.2015.

Pe de alta parte, societatea a achitat acest debit în ziua următoare emiterii certificatului de atestare fiscală, respectiv la data de 25.09.2015, astfel cum rezultă din chitanţa nr. x/25.09.2015 eliberată de Primăria Municipiului Slatina.

În consecinţă, arată recurenta că, deşi a achitat anticipat o creanţa bugetară înainte de scadenţa legală, intimata ARR nu a efectuat o minimă verificare nici a debitului efectiv (care era inexistent la data depunerii cererii de restituire a accizei, dar si la data emiterii deciziei de respingere a cererii de restituire a accizei), dar nici a certificatului de atestare fiscală care menţionează numai un debit viitor (scadent la 01.10.2015).

Recurenta-reclamantă susţine că a îndeplinit condiţiile de eligibilitate pentru restituirea accizei, prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. c) pct. iii din H.G. nr. 537/2014 (privind condiţiile, procedura şi termenele de restituire ca ajutor de stat a sumelor reprezentând diferenţa dintre nivelul standard al accizelor şi nivelul accizelor diferenţiat pentru motorina utilizată drept combustibil pentru motor), în forma în vigoare la data depunerii cererii de restituire (respectiv cu modificările aduse prin H.G. nr. 906/2014 care a intrat in vigoare la data de 27.10.2014), menţionat în decizia contestată, neavând obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat.

Mai arată că scopul legiuitorului nu a fost de a sancţiona societăţile corecte, care îşi achită la timp obligaţiile fiscale, adică cel târziu la scadenţă, ci de a nu acorda beneficiul H.G. nr. 537/2014 societăţilor restante la momentul depunerii cererii de restituire de accize. Acest raţionament rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. c) pct. iii teza II pct. 2 din H.G. nr. 537/2014, conform cărora: "Această condiţie (de a nu înregistra obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat) se consideră îndeplinită şi dacă: (…) 2.în certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal competent din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală operatorul economic are înscrise obligaţii de plată, dar are înscrise menţiuni cum ar fi eşalonare/plan de reorganizare, aprobat, în curs de derulare, şi/sau, după caz, în certificatul de atestare fiscală privind impozitele şi taxele locale operatorul economic are înscrise obligaţii de plată, însă din conţinutul certificatului ori al altui document eliberat de organul fiscal competent din cadrul autorităţii administraţiei publice locale reiese că acestea sunt eşalonate, amânate la plată ori există un plan de reorganizare, aprobat, în curs de derulare".

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecarea fondului, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

b. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice

Recurentul -pârât Ministerul Finanţelor Publice critică sentinţa instanţei de fond prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ., despre care afirmă că le analizează împreună, dată fiind strânsa legătură din acestea.

Cererea de recurs vizează exclusiv soluţia pronunţată de instanţa de fond de respingere a excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată şi a inadmisibilităţii acesteia faţă de Ministerul Finanţelor Publice.

În susţinerea cererii de recurs, recurentul-pârât precizează că instanţa de fond a reţinut, în mod greşit, în indicarea motivelor de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia, faptul că "prin aplicarea argumentului reducerii la absurd, dacă în toate cazurile restituirea accizei s-ar face numai în baza deciziei de aprobare a cererii de restituire, ar însemna că în cazul respingerii nejustificate a cererii de restituire să nu se mai poată face restituirea niciodată, ceea ce ar duce inclusiv la încălcarea efectivă a dreptului de acces la justiţie, de vreme ce instanţa, în opinia pârâtului MFP, nu poate dispune restituirea ca prematură", (pag. 11 paragraful 6 din sentinţa nr. 2570/23.06.2017).

Un prim aspect pe care recurentul-pârât îl invocă în ceea ce priveşte soluţia greşită de respingere a excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată faţă de Ministerul Finanţelor Publice, constă în faptul că, în mod eronat, instanţa de fond s-a raportat în analiza excepţiei prematurităţii la modul de aprobare a deciziei de restituire a accizei, şi nu la momentul naşterii dreptului material al acţiunii în ceea ce priveşte dreptul propriu zis de restituire, în raport cu Ministerul Finanţelor Publice.

Astfel, instanţa de fond, aşa cum reiese din motivele prezentate în respingerea excepţiei prematurităţii, face o gravă confuzie între două etape distincte ce formează procedura de restituire ca ajutor de stat a sumelor reprezentând diferenţa dintre nivelul standard al accizelor şi nivelul accizelor diferenţiat pentru motorina utilizată drept combustibil pentru motor, respectiv între etapa de aprobare a deciziei de restituire a accizei şi etapa de restituire efectivă a acesteia (între ele existând un raport direct, restituirea accizei fiind determinată de aprobarea deciziei de restituire a accizei) şi implicit între momentele în care se nasc aceste două etape.

Susţine recurentul că ceea ce ar fi trebuit să analizeze instanţa de fond, constă în actualitatea dreptului de restituire al reclamantului, întrucât obligaţia corelativă de restituire efectivă a eventualelor sume reprezentând accize se poate naşte, numai în momentul în care s-a născut dreptul de restituire, respectiv, în momentul în care acesta a fost determinat în mod concret, fie prin decizia de aprobare a cererii de restituire emisă de către administratorul schemei, respectiv Autoritatea Română Rutieră, fie prin hotărârea judecătorească prin care s-a constatat că cererea de restituire a fost respinsă nejustificat.

Mai arată recurentul că din considerentele hotărârii judecătoreşti nu rezultă că, la pronunţarea acesteia, instanţa a analizat apărările formulate de pârât prin întâmpinare, în sensul de a analiza considerentele referitoare la condiţia ca dreptul ce urmează să fie valorificat pe cale de acţiune, să fie născut şi actual, adică să fie un drept corespunzător unei obligaţii exigibile.

În consecinţă, apreciază recurentul-pârât că motivele avute în vedere de instanţa de fond în motivarea respingerii excepţiei prematurităţii invocate, sunt în mod evident contradictorii şi nu combat caracterul prematur al capătului de cerere prin care se solicită obligarea MFP la restituirea accizei.

Un al doilea argument pentru care consideră recurentul că raţionamentul instanţei de fond este greşit, încălcând prevederile legale aplicabile în materie, constă în presupusa îngrădire a dreptului la acces în justiţie a intimatului-reclamant.

În acest sens, afirmă recurentul - pârât că dispoziţiile Hotărârii de Guvern nr. 537/2014 stabilesc condiţiile, procedura şi termenele de restituire ca ajutor de stat a sumelor reprezentând diferenţa dintre nivelul standard al accizelor şi nivelul accizelor diferenţiat pentru motorina utilizată drept combustibil pentru motor.

Astfel, art. 15 alin. (3) al actului normativ anterior menţionat, precizează în mod expres faptul că deciziile emise de Administratorul schemei pot fi contestate potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În acest sens, prin reglementarea posibilităţii exercitării dreptului de a sesiza instanţa de contencios administrativ, în conformitate cu prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, intimatului-reclamant i s-a asigurat respectarea dreptului de acces la justiţie, acesta putând ca, în cazul în care prin hotărâre judecătorească s-a constat că cererea de restituire a fost respinsă nejustificat, să poată solicita restituirea accizei.

Aşadar, prin raportare la argumentul logic de interpretare ad absurdum, invocat de instanţa de fond, apreciază recurentul că instanţa de fond nu reuşeşte să dovedească că argumentele aduse de Ministerul Finanţelor Publice în susţinerea excepţiei prematurităţii, sunt de natură a duce la concluzii contrare prevederilor legii, neputând fi reţinut raţionamentul instanţei potrivit căruia respingerea nejustificată a cererii de restituire ar duce la imposibilitatea restituirii efective.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond de respingere a inadmisibilităţii acţiunii formulate de intimata-reclamantă, susţine recurentul-pârât că, motivarea instanţei de fond cu privire la faptul că Ministrul Finanţelor Publice face abstracţie că într-o acţiune în contencios administrativ se cere justificarea unui interes, este în neconcordanţă tocmai cu susţinerile pârâtului aduse în sprijinul inadmisibilităţii acţiunii.

Astfel, arată recurentul că în argumentarea inadmisibilităţii capătului privind restituirea accizei din cererea de chemare în judecată sunt invocate aspecte referitoare tocmai la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească exercitarea unei astfel de acţiuni, una din ele fiind, în mod evident existenţa unui interes legitim.

Faţă de contextul juridic enunţat mai sus, conchide recurentul-pârât că argumentele de fapt şi de drept reţinute în considerentele sentinţei civile nr. 2570/23.06.2017 sunt contradictorii şi încalcă normele de drept materiale aplicabile prezentei cauze.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea Rutieră Română a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererile de recurs, prin prisma criticilor formulate, a ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru considerentele arătate în continuare.

a. Recursul declarat de reclamantă S.C. A. S.R.L.

Recurenta-reclamantă îşi întemeiază cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de fond a încălcat normele de drept material incidente speţei, analizând greşit argumentele societăţii reclamante, precum şi probatoriul administrat în cauză.

În concret, chestiunile de fapt şi de drept care trebuie dezlegate în speţă şi cărora se circumscriu criticile de nelegalitate formulate, vizează aspectul dacă societatea recurentă avea sau nu obligaţii bugetare restante la momentul depunerii cererii privind restituirea accizelor.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. c) pct. iii din H.G. nr. 537/2014 " atât la momentul depunerii cererii de înregistrare în Registrul vehiculelor şi al operatorilor economici eligibili pentru restituirea de accize, cât şi la momentul depunerii cererii de restituire de accize, nu înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, astfel cum rezultă din certificatul de atestare fiscală, eliberat de organul fiscal competent din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi din certificatul de atestare fiscală privind impozitele şi taxele locale eliberat de organul fiscal competent din cadrul autorităţii administraţiei publice locale ".

Instanţa de fond, analizând acţiunea S.C. A. S.R.L. precum şi înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a reţinut că prin cererea nr. x/28.09.2015 recurenta a solicitat restituirea accizei pentru suma de 4205,45 RON aferentă bazei de restituire de 22189,45 litri motorină, perioada de restituire fiind 01.07.2014 - 30.09.2014, trimestrul III 2014.

În mod corect, instanţa de fond a reţinut faptul că Autoritatea Rutieră Română, în calitate de administrator al schemei, a verificat îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. c) pct. iii din H.G. nr. 537/2014, respectiv dacă recurenta la depunerea cererii de restituire, înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, astfel cum rezultă din certificatul de atestare fiscală eliberat de organul fiscal competent din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi din certificatul de atestare fiscală pentru persoane juridice privind impozitele şi taxele locale şi alte venituri ale bugetului local, eliberat de organul fiscal competent din cadrul autorităţii administraţiei publice locale.

În acest context, instanţa de fond a constatat că la data de 28.09.2015, data depunerii cererii de restituire de accize nr. 1/28.09.2015, recurenta figura cu creanţe bugetare de plată conform certificatului de atestare fiscală nr. x/24.09.2015 emis de Primăria Municipiului Slatina - Direcţia Economică

Procedând la propria verificare a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, în raport de susţinerile părţilor, instanţa de control judiciar constată că potrivit certificatului de atestare fiscală nr. x/24.09.2015, recurenta S.C. A. S.R.L. figura în evidenţele compartimentului fiscal cu creanţe bugetare de plată către bugetul local cu un sold total de 2.096 RON, fiind astfel încălcate prevederile art. 4 alin. (1) lit. c) pct. iii din H.G. nr. 537/2014.

Din această perspectivă, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei-reclamante din recursul formulat, cu privire la faptul că decizia a fost greşit motivată şi că aceasta la data depunerii cererii la Autoritatea Rutieră Română - ARR, nu înregistra datorii la bugetul de stat, în condiţiile în care potrivit certificatului de atestare fiscală nr. x, S.C. A. S.R.L. figura cu un sold total de 2096 RON - obligaţii de plată .

De asemenea nu pot fi reţinute nici susţinerile potrivit cărora suma de 2096 RON reprezenta o obligaţie fiscală scadentă la data de 01.10.2015, întrucât aşa cum a reţinut şi instanţa de fond în mod temeinic şi legal, dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. c) pct. iii din H.G. nr. 537/2014 prevăd foarte clar că, atât la momentul depunerii cererii de înregistrare în Registrul vehiculelor şi al Operatorilor economici eligibili pentru restituirea de accize, cât şi la momentul depunerii cererii de restituire de accize, să nu se înregistreze obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat.

Or, suma de 2096 RON catalogată de recurentă ca fiind o obligaţie scadentă la data de 01.10.2015 reprezintă o obligaţie fiscală restantă la bugetul general consolidat.

Aşadar, la data de 28.09.2015 data depunerii cererii de restituire nr. x/28.09.2015 S.C. A. S.R.L. nu îndeplinea condiţiile art. 4 alin. (1) lit. c) pct. iii din H.G. nr. 537/2014, înregistrând o obligaţie fiscală restantă la bugetul general consolidat în sumă de 2096 RON.

În concluzie, Decizia nr. 315/11.11.2015 emisă de ARR şi a cărei anulare se solicită, precum şi soluţia instanţei de fond, au fost date cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. c) pct. iii din H.G. nr. 537/2014, soluţia primei instanţe pronunţată asupra fondului cauzei fiind apărată de orice critică de nelegalitate ce ar putea fi subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., recursul societăţii reclamante fiind nefondat.

b. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice

Recurentul -pârât Ministerul Finanţelor Publice critică sentinţa instanţei de fond prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ., despre care afirmă că le analizează împreună, dată fiind strânsa legătură din acestea.

Cererea de recurs vizează exclusiv soluţia pronunţată de instanţa de fond de respingere a excepţiei prematurităţii cererii de chemare în judecată şi a inadmisibilităţii acesteia faţă de Ministerul Finanţelor Publice.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., Înalta Curte costată că raţionamentul juridic exprimat de instanţa de fond în analiza celor două excepţii conturează convingerea intimă a judecătorului că soluţia pronunţată este legală şi temeinică.

Este important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, precum şi pe cea pronunţată asupra excepţiilor de procedură şi fond invocate în apărare, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină cererile sau apărările formulate, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument. Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că sentinţa recurată respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ., neavând justificare juridică în realitatea obiectivă rezultată din analiza hotărârii atacate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată nici acesta nu poate fi reţinut ca fiind de natură a conduce la reformarea sentinţei recurate.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 2570/2017, instanţa de fond a respins excepţiile prematurităţii şi a inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiate, reţinând că restituirea accizei se poate face în baza deciziei de aprobare a cererii de restituire, doar atunci când Autoritatea Rutieră Română - ARR emite o asemenea decizie de bunăvoie, ceea ce nu este cazul în speţă.

În acest sens, instanţa de fond a invocat dispoziţiile art. 15 alin. (4) din H.G. nr. 537/2014, care prevăd faptul că angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor se realizează de către ordonatorul principal de credite, exclusiv în baza deciziei de aprobare a cererii de restituire emise de către Administratorul schemei, care constituie document justificativ prin care se atestă realitatea şi modul de determinare a cuantumului obligaţiei de plată.

Prin raportare la obiectul cererii, recurenta S.C. A. S.R.L. a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi a înţeles să solicite în contradictoriu cu această instituţie, restituirea de accize.

În mod temeinic, instanţa de fond a introdus Ministerul Finanţelor Publice în cauză şi a reţinut că Autoritatea Rutieră Română - ARR în calitate de Administrator al schemei de ajutor de stat, nu are dreptul de a restitui sumele reprezentând accize, drept ce aparţine exclusiv Ministerului Finanţelor Publice.

Referitor la susţinerile recurentului-pârât cu privire la faptul că exercitarea acţiunii în contencios administrativ faţă de Ministerul Finanţelor Publice are un caracter prematur, solicitându-se exercitarea unui drept şi a unei obligaţii corelative care în prezent nu s-au născut, Înalta Curte reţine că petitul privind obligarea la restituirea accizei are caracter subsecvent primului capăt de cerere, titularul obligaţiei subsecvente fiind pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, căruia i s-a stabilit calitatea procesuală pasivă de către instanţa de fond.

Cu alte cuvinte, capătul de cerere privind obligarea la restituirea accizei în cuantum de 4205,45 RON poate fi considerat întemeiat şi admis, numai în măsura în care se admit capetele de cerere privind anularea adresei nr. x/22.12.2015 (de soluţionare a contestaţiei) şi a deciziei de respingere a cererii de restituire a accizei nr. 315/11.11.2015.

Având în vedere că efectuarea plăţii se realizează de ordonatorul de credite, în baza deciziei de aprobare a cererii de restituire emise de către administratorul schemei (Autoritatea Rutiera Romana-ARR), care însă a respins solicitarea societăţii făcută în acest sens, Înalta Curte constată că nu se poate reţine prematuritatea capătului subsecvent al acţiunii, dată fiind interdependenţa dintre cele două manifestări de voinţă a căror exercitare, în favoarea ei, o pretinde reclamanta, prin intermediul instanţei de contencios administrativ.

În consecinţă, soluţionarea capătului subsecvent de cerere privind restituirea accizei de către Ministerul Finanţelor Publice, se încadrează în limitele prevăzute de art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 prin raportare la cele ale art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, în mod judicios, instanţa de fond respingând excepţia prematurităţii acestui petit al acţiunii.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâtul MFP, recurentul-pârât reclamă faptul că societatea reclamantă nu a dovedit existenţa unui drept sau interes legitim vătămat de către autoritatea pârâtă, atâta vreme cât nu a existat o decizie de aprobare a restituirii accizei emisă de ARR, în baza căreia să se poată efectua plata.

Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond, că, atâta vreme cât obiectul acţiunii îl constituie anularea unor acte administrative care, în opinia societăţii reclamate, i-au vătămat dreptul la recuperarea accizei, procedură în care, Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii privind efectuarea plăţii, în mod evident, este dovedit interesul legitim al societăţii şi în raport de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în sensul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, criticile de nelegalitate formulate de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice nu întrunesc ipoteza motivelor de casare invocate, neputând conduce la casarea sentinţei recurate, soluţia pronunţată în primă instanţă fiind legală şi temeinică.

Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. raportate la cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 2570 din data de 23 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2020.