Scope of anti-discrimination council’s competence to find legislative discrimination versus Constitutional Court limits on refusing to apply statutory norms

Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj, Guvernul României şi Parlamentul României ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună:

- anularea Hotărârii nr. 109 din 10.02.2016 pronunţată de Colegiul director al Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării în dosar nr. x/2014 (petiţie nr. x/23.10.2014);

- în principal, să se constate existenţa discriminării impusă de Parlamentul României prin art. 48 pct. 7 din Legea 330/2009 (prin care a fost abrogat art. 5 din O.U.G. Nr. 27 din 29 martie 2006, conform căruia pentru toţi judecătorii care deţineau titlul de doctor în drept era prevăzut sporul de 15%) precum şi prin art. 30 alin. (6) din Legea 330/2009 coroborate cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 emisă de Guvernul României, care prevăd acordarea unor sume compensatorii corespunzătoare acestui spor numai pentru cei ce deţineau titlul de doctor şi beneficiau de acesta la data de 31.12.2009;

- în subsidiar, obligarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării să soluţioneze pe fond petiţia nr. x/23.10.2014 (dosar nr. x/2014) în sensul stabilirii dacă există discriminare cu privire la reclamant;

- cu cheltuieli de judecată în caz de opunere.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 261 din data de 10 noiembrie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

- a respins excepţia litispendenţei invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei cu privire la dosarul nr. x/2016 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti;

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Guvernul României şi Parlamentul României;

- a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj, Guvernul României, Parlamentul României;

- a anulat Hotărârea nr. 109/10.02.2016 pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în dosar nr. x/2014;

- a obligat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să soluţioneze pe fond petiţia nr. x/23.10.2014, în sensul de a constata dacă există sau nu discriminare cu privire la reclamant;

- a respins, în rest, acţiunea formulată.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs principal pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Justiţiei şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi recurs incident reclamantul A..

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Ministerul Justiţiei a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a aplicat şi interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Alba Iulia, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei apreciind că afirmaţiile pârâtului nu sunt susţinute de dispoziţiile art. 10 privind competenţa alternativă.

Totodată, autoritatea pârâtă apreciază că instanţa de fond în mod nejustificat a dispus anularea Hotărârii nr. 109/2016 a CNCD depăşind cadrul legal reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, respectiv dispoziţiile art. 20 alin. (3) din actul normativ enunţat şi excluzând fără justificare Deciziile Curţii Constituţionale nr. 997/2008 şi 1325/2008.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii, introductive. Astfel, hotărârea instanţei de fond este în contradicţie cu Deciziile Curţii Constituţionale nr. 997/2008 şi 1325/2008, deciziile Înaltei curţi de Casaţie şi justiţie nr. 828/16.02.2009, 1880/14.06.2016, dispoziţiile art. 20 din O.U.G. nr. 137/2000 reglementând natura administrativ-jurisdicţională a CNCD, sub aspectul atribuţiilor de soluţionare a unor litigii juridice în materia discriminării, prin adoptarea unui act administrativ-jurisdicţional cu caracter juridic coercitiv şi punitiv în materie contravenţională. Prin punctul de vedere de specialitate anexat Hotărârii CNCD nr. 109/2016, Consiliul analizând pe fond petiţia dedusă soluţionării a constatat gravele inechităţi generate de dispoziţiile legale reclamate, prin aceasta înţelegându-se recunoaşterea de către CNCD a "discriminării legislative" la care a fost supusă intimata.

Recurentul apreciază că soluţia emisă prin pct. 1 al dispozitivului Hotărârii nr. 38/2015 concordă cu cele dispuse în mod general obligatoriu de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 997/2008. Este de precizat că exercitarea atribuţiilor conferite prin art. 18 din O.G. nr. 137/2000 nu presupune obligaţia sesizării altor organisme şi, cu atât mai puţin, în contextul lipsei de atribuţii în cazul Ministerului Justiţiei, a forului legislativ sau executiv.

Concluzionând, recurentul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării invocă jurisprudenţă relevantă cauzei: Decizia nr. 5060/2013, decizia nr. 828/16.02.2009, Decizia nr. 1880/14.06.2016.

Emiterea unei hotărâri, adoptate în baza art. 20 din O.U.G. nr. 137/2000, prin care să se constate discriminarea în speţă, fără să includă o recomandare nu i-ar aduce reclamantei-intimate sub nicio formă vreun beneficiu material sau concret suplimentar punctului de vedere de specialitate emis în scopul analizării celor petiţionate şi prin care s-a constatat deja discriminarea.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Parlamentul României - Camera Deputaţilor a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii lipsei calităţii procesuale pasive a Parlamentului României - Camera Deputaţilor, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de reclamantul A. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a aplicat şi interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 20 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Astfel, în raport de dispoziţiile ordonanţei anterior menţionate Parlamentului României - Camera Deputaţilor nu a avut calitate de parte reclamantă în cadrul procedurii jurisdicţionale care a format obiectul dosarului nr. x/2014 şi care a condus la emiterea de către CNCD a Hotărârii nr. 109/10.02.2016 - act administrativ a cărui pretinsă nelegalitate reclmantul solicită a fi cenzurată de către instanţa de contencios administrativ, fiind fără echivoc faptul că demersul judiciar care a format obiectul dosarului nr. x/2016 în contradictoriu cu autoritatea publică Parlamentului României - Camera Deputaţilor a fost promovat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin cererea de recurs incident, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în principal, contatarea discriminării impusă de Parlamentul României prin art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009 precum şi prin art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009 coroborate cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 emisă de Guvernul României, care prevăd acordarea unor sume compensatorii corespunzătoare acestui spor numai pentru cei ce deţineau titlul de doctor şi beneficiau de acesta la data de 31.12.2009 şi, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecarea aceleiaşi instanţe.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, următoarele:

- sentinţa atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) deoarece lipseşte motivarea instanţei de fond referitoare solicitarea reclamantului de constatare în mod direct a stării de discriminare.

- instanţa de fond în soluţionarea petitului principal (de constatare directă a discriminării) dă o soluţie în contradicţie cu cele statuate anterior prin reţinerea considerentelor Deciziei nr. 997/2008 a Curţii Constituţionale. Astfel, arată reclamantul, dacă Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi instanţa poate constata discriminarea provenită din lege fără a se susţine că interferează cu puterea legislativă, ce împiedică instanţa să constate existenţa sau inexistenţa discriminării.

3. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantului A. în formularea recusrsului incident şi a solicitat căii de atac promovate, ca nefondată.

Intimata-pârâta Camera Deputaţilor a întâmpinare solicitând respingerea recursului incident declarat de reclamantul A., ca nefondat.

Intimatul-pârât Guvernul României a întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului incident şi a solicitat respingerea acestuia ca inadmisibil.

Reclamantul A. a depus întămpinări la recursurile declarate de Ministerul Justiţiei, Parlamentul României - Camera Deputaţilor, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării solicitând respingerea acestora.

La data de 26 mai 2017 intimata-pârâta Camera Deputaţilor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant A. reiterând argumentele din cuprinsul recursului promovat în susţinerea aspectului potrivit căruia Camera Deputaţilor nu a fost parte în procedura administrativă derulată în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2014.

La data de 29 mai 2017 reclamantul A. a depus răspuns la întâmpinările formulate de către Ministerul Justiţiei, Parlamentul României şi Guvernul României faţă de recursul incident arătând că sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate ale recursului incident.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra căii de atac

1. Referitor la excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului incident, invocată de pârâtul Ministerul Justiţie

În motivarea excepţiei, recurentul-pârât a susţinut, raportat la criticile reclamantului referitoarea la respingerea petitului principal, respectiv constatarea directă a discriminării şi raportat la Decizia nr. 21/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, având în vedere şi reglementarea actuală a sporului de doctorat potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, că acesta nu mai justifică un interes actual în susţinerea prezentului recurs.

Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului incident, ca neîntemeiată, apreciind că Decizia nr. 21/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative nu pot determina lipsa de interes a căii de atac.

Totodată, Înalta Curte reţine că faţă de declararea recursurilor principale recurentul era în drept să exercite calea de atac a recursului incident având în vedere soluţia de admitere, în parte, a cererii sale de către instanţa de fond.

În acest context, cum în analiza interesului de a formula recurs nu poate fi cenzurată modalitatea în care prima instanţă a soluţionat acţiunea, respectiv problema petitului principal - constatarea directă a formei de discriminare, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant A. are un interes în a promova calea de atac a recursului incident, în sensul dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ., câtă vreme acesta solicită desfiinţarea unei hotărâri prin care a fost admisă, în parte, acţiunea în contencios administrative promovată şi respinsă, în rest.

Faţă de toate aceste considerente, interesul formulării recursului incident, constând în reformarea soluţiei date de prima instanţă, trebuie analizat în materia contenciosului administrativ şi prin prisma dreptului procesual recunoscut de prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ de a solicita constatarea vătămării cauzate prin emiterea unui act nelegal. Cu alte cuvinte, dacă s-ar considera că prin schimbarea situaţiei de fapt de la data emiterii actului administrativ, s-ar pierde interesul formulării acţiunii sau a recursului în situaţia unei soluţii nefavorabile, s-ar ajunge la situaţia în care partea interesată nu ar mai putea proceda la verificarea temeiniciei şi legalităţii actelor atacate în faţa instanţei de contencios administrativ.

2. Referitor la excepţia inadmisibilităţii recursului incident, invocată de pârâtul Guvernul României

În motivarea excepţiei, intimatul-pârât a susţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 474 C. proc. civ., apelul incident se depune odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind aplicabile dispoziţiile art. 471 alin. (6) C. proc. civ.. În speţă, arată pârâtul, "utilizând de acest demers, recurentul urmăreşte valorificarea unei repuneri în termenul pentru exercitarea căii principale de atac, faţă de care a manifestat pasivitate.".

Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului incident, ca neîntemeiată, iar în privinţa motivelor vizând termenul de declarare a recursului incident apreciază că potrivit dispoziţiilor art. 491 C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 474 C. proc. civ., recursul incident se depune împreună cu întâmpinarea la recursul principal.

Aceasta obligaţie se constată că a fost respectată de către recurentul reclamant, recursul incident fiind transmis către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acelaşi plic, împreună cu întâmpinările la recursurile principale formulate de recurentele-pârâte Ministerul Justiţiei, Parlamentul României - Camera Deputaţilor, CNCD .

Recursul incident se poate formula în situaţia în care instanţa a admis în parte cererea de chemare în judecată sau în situaţia în care se repun în discuţie soluţii ale primei instanţe cu privire la soluţionarea unor excepţii care ar putea prejudicia partea în cazul în care s-ar admite calea de atac a părţii adverse, deci este vorba despre soluţii date în cadrul judecării cauze.

Potrivit art. 491 raportat la art. 472 alin. (2) C. proc. civ., intimatul, este în drept, după împlinirea termenului de recurs, să formuleze recurs, în scris, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

În ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei

Referitor la motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Prima critică a recurentului se referă la faptul că prima instanţă a soluţionat în mod greşit excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Alba Iulia în raport de afirmaţiile pârâtului, respectiv calitatea acestuia de judecător în cadrul Curţii de Apel Cluj, aspect care atrage incidenţa dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ., şi dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate reţinând că excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Alba Iulia a fost soluţionată de către Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin încheierea de şedinţă din data de 12 septembrie 2016, această chestiune fiind tranşată cu autoritate de lucru judecat, iar memoriile de recurs care formează obiectul prezentului dosar sunt declarate exclusiv împotriva sentinţei civile nr. 261 din data de 10 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul National pentru Combaterea Discriminării

Având în vedere similitudinea criticilor formulate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, pe fondul cererii, şi circumscrise cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, urmând a răspunde prin argumente comune.

Într-o primă critică s-a arătat că instanţa a aplicat eronat dispoziţiile art. 18, art. 19 şi art. 20 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în sensul că atribuţiile pârâtei, aşa cum au fost determinate prin actul normativ arătat, nu permit constatarea unei eventuale discriminări ce rezultă dintr-un text de lege. Consiliul este un organ cu activitate administrativ-jurisdicţională care are rolul de a preveni, media, investiga, constata şi sancţiona faptele de discriminare, dar şi de a monitoriza cazurile de discriminare, precum şi de a acorda asistenţă de specialitate victimelor discriminării.

Este eronată aprecierea instanţei de fond că pârâtul ar fi abilitat legal să analizeze situaţii discriminatorii care îşi au izvorul în acte normative cu putere de lege, deoarece această atribuţie s-ar suprapune cu cea a Curţii Constituţionale de a examina pe calea unei excepţii de neconstituţionalitate invocate de o persoană, o astfel de interpretare fiind inacceptabilă.

Într-o a doua critică s-a arătat că instanţa a ignorat Decizia Curţii Constituţionale nr. 997/2008 din care rezultă că nu se poate acorda Consiliului prerogativa de a anula, de a refuza aplicarea unor acte cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii sau să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. De asemenea, trebuia avută în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1325/2008 din care rezultă că nu este permis instanţelor judecătoreşti să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii, evident raportat la prevederile Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a avut de soluţionat sesizarea petentului A. care a solicitat să se constate existenţa discriminării impusă de Parlamentul României prin art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009, prin care a fost abrogate art. 5 din O.U.G. nr. 27/2006, conform căruia pentru toţi judecătorii care deţineau titlul de doctor în drept era prevăzut sporul de 15%, precum şi art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, coroborat cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, care prevăd acordarea unor sume compensatorii corespunzătoare acestui spor numai pentru cei ce deţineau titlul de doctor şi beneficiau de acesta la data de 31.12.2009.

Prin aceeaşi sesizare s-a solicitat şi înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării.

Prin Hotărârea nr. 109 din data de 10.02.2016 Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a admis excepţia necompetenţei materiale şi în acelaşi timp a dispus emiterea unui punct de vedere de specialitate privind situaţia supusă analizei Colegiului Director.

Pentru a ajunge la această soluţie, Consiliul a avut în vedere Decizia nr. 997/2009, prin care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Interpretând dispozitivul hotărârii contestate prin prisma considerentelor sale, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat, în temeiul deciziei Curţii Constituţionale, că nu are competenţa de a dispune înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii, iar prin punctul de vedere emis ca urmare a măsurii dispuse la pct. 2 din dispozitiv nu face decât să constate că situaţia discriminatorie izvorăşte din actele normative aplicabile în domeniul salarizării în domeniul bugetar.

Referitor la aceste aspecte, se constată că prima instanţă a ajuns la concluzia că hotărârea adoptată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în procedura administrativ jurisdicţională, este nelegală, având în vedere că porneşte de la premisa greşită că, prin decizia sa, Curtea Constituţională ar fi stabilit că pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu poate să statueze asupra existenţei unei discriminări ce rezultă din conţinutul unor acte normative.

Soluţia curţii de apel reflectă interpretarea judicioasă a cadrului normativ aplicabil şi a deciziei Curţii Constituţionale menţionate.

Înalta Curte are în vedere dispoziţiile legale cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, potrivit cu care: "ART. 16 Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, denumit în continuare Consiliul, este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar şi totodată garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care România este parte.

ART. 17 În exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul îşi desfăşoară activitatea în mod independent, fără ca aceasta să fie îngrădită sau influenţată de către alte instituţii ori autorităţi publice.

ART. 18 (1) Consiliul este responsabil cu aplicarea şi controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării. (2) Consiliul elaborează şi aplică politici publice în materia nediscriminării. În acest sens, Consiliul va consulta autorităţile publice, organizaţiile neguvernamentale, sindicatele şi alte entităţi legale care urmăresc protecţia drepturilor omului sau care au un interes legitim în combaterea discriminării.

ART. 19 (1) În vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul îşi exercită atribuţiile în următoarele domenii: a) prevenirea faptelor de discriminare; b) medierea faptelor de discriminare; c) investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare; d) monitorizarea cazurilor de discriminare; e) acordarea de asistenţă de specialitate victimelor discriminării. (2) Consiliul îşi exercită competenţele la sesizarea unei persoane fizice sau juridice ori din oficiu.

ART. 20 (1) Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei. (2) Consiliul soluţionează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (1). (3) Prin cererea introdusă potrivit alin. (1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării. (7) Hotărârea Colegiului director de soluţionare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării şi cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, obiectul sesizării şi susţinerile părţilor, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt şi de drept care au stat la baza hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac şi termenul în care aceasta se poate exercita. (8) Hotărârea se comunică părţilor în termen de 15 zile de la adoptare şi produce efecte de la data comunicării. (9) Hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii.".

Totodată, Înalta Curte se raportează şi la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 997/2008, decizie invocată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în justificarea soluţiei adoptate privind admiterea excepţiei necompetenţei sale material.

Astfel, în ilustrarea prevederilor legale anterior citate, prevederi avute în vedere şi de instanţa de contencios constituţional, Curtea Constituţională a subliniat:

"Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îndeplineşte rolul de "garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării", iar potrivit dispoziţiilor art. 18 din acelaşi act normativ, "este responsabil cu aplicarea şi controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării". Mai departe, art. 19 alin. (1) lit. c), precum şi art. 20 în ansamblu reglementează rolul jurisdicţional al Consiliului, care are ca finalitate, aşa cum s-a arătat, "înlăturarea faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării". În sfârşit, nu trebuie omis nici faptul că art. 2 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă prevede că sunt discriminatorii "prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane [...]". În această ordine de idei, Curtea constată că, în vederea îndeplinirii rolului său de garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conţinutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existenţa unor prevederi de lege discriminatorii şi îşi poate exprima opinia în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării."

Ceea ce rezultă, în opinia Înaltei Curţi, din ansamblul prevederilor legale amintite, în lumina interpretării date şi de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 998/2008, este concluzia juridică potrivit căreia Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării rămâne autoritatea publică independentă, la nivel naţional, ce are ca atribuţie esenţială constatarea/identificarea existenţei unor discriminări reclamate de orice persoane fizice sau juridice. Totodată, astfel cum rezultă în mod clar, fără echivoc aşadar, din cuprinsul art. 20 alin. (2) şi alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării soluţionează sesizarea persoanei care a reclamat situaţia de discriminare printr-o Hotărâre a Colegiului Director, iar nu prin emiterea unui Punct de vedere sau a unei Opinii. Mai mult textul art. 20 alin. (2) şi alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare are în vedere soluţionarea pe fond a sesizării persoanei ce a reclamat situaţia de discriminare (în sensul de a se constata dacă există sau nu discriminarea reclamată), iar nu reţinerea unei necompetenţe a Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi emiterea în schimb a unui Punct de vedere cu privire la fondul sesizării.

Această concluzie a Curţii este valabilă şi pentru ipoteza din cauza de faţă când sesizarea reclamantului A. a privit reclamarea unei situaţii de discriminare ce îşi are sorgintea în prevederi legale adoptate de puterea legiuitoare. Căci chiar prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 997/2008 s-a arătat de către instanţa de contencios constituţional că " în vederea îndeplinirii rolului său de garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conţinutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existenţa unor prevederi de lege discriminatorii şi îşi poate exprima opinia în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării"

Or, rezultă aşadar că atribuţia legală a Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării de a constata existenţa situaţiilor discriminatorii nu a fost înlăturată de Decizia Curţii Constituţionale, ci dimpotrivă Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării poate constata existenţa unor prevederi de lege discriminatorii şi îşi poate exprima opinia în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării. Iar îndeplinirea acestei atribuţii, în ipoteza sesizării Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării de către o persoană ce reclamă o situaţie de discriminare urmează a se realiza tot prin adoptarea unei Hotărâri a Colegiului Director pe fondul sesizării, iar nu prin adoptarea unei soluţii de necompetenţă materială şi emiterea în schimb a unui Punct de vedere.

Astfel, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că, în fapt, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării rămâne autoritatea publică independentă, la nivel naţional, ce are ca atribuţie esenţială constatarea/identificarea existenţei unor discriminări reclamate de orice persoane fizice sau juridice, iar atribuţia legală a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării de a constata existenţa situaţiilor discriminatorii nu a fost înlăturată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 997/2008, ci, dimpotrivă, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării poate constata existenţa unor prevederi de lege discriminatorii şi îşi poate exprima opinia în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării.

Aşa cum a relevat şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal (decizia nr. 5060/18.04.2013), din nici un considerent al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 997/2008 nu rezultă că i-ar fi fost înlăturate Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării atribuţiile de a constata existenţa unor discriminări care îşi au sorgintea în acte normative şi de a formula recomandări sau de a sesiza autorităţile competente în vederea asanării respectivelor prevederi. Dimpotrivă, a subliniat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia amintită, Curtea Constituţională a constatat că "în vederea îndeplinirii rolului său de garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conţinutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existenţa unor prevederi de lege discriminatorii şi îşi poate exprima opinia în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării".

Nici în cadrul litigiului de faţă, Înalta Curte nu poate primi raţionamentul propus de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, căci a-l accepta înseamnă a ajunge la concluzia contra lege că nici Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, implicit, nici instanţele de judecată nu ar mai putea constata existenţa discriminării care provine din aplicarea unor acte normative, pe motiv că interferează cu puterea legislativă. Or, această interpretare nu poate fi primită pentru că s-ar încălca mai multe principii de drept, între care principiul constituţional al liberului acces la justiţie.

Prin urmare, Înalta Curte subliniază că prin adoptarea soluţiei de necompetenţă materială din Hotărârea nr. 190/10.02.2016, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a nesocotit însăşi atribuţia sa legală de a constata existenţa faptelor/situaţiilor discriminatorii reclamate de persoane fizice/juridice. Apărarea pârâtului că prin Punctul de vedere emis s-a pronunţat pe fondul sesizării petentului A. (în sensul constatării existenţei faptei discriminatorii) nu va fi primită de Înalta Curte, căci actul jurisdicţional prin care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării se pronunţă asupra unei sesizări este Hotărârea Colegiului director, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, iar nu Punctul de vedere. Doar acestei Hotărâri a Colegiului director, actul normativ în materie, Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, îi acordă valoare de act administrativ jurisdicţional, cu forţa unui titlu executoriu, dacă nu a fost atacat în termenul de 15 zile prevăzut de art. 20 alin. (9) din aceeaşi ordonanţă.

Dsipoziţiile art. 18 invocate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării pentru ipoteza "discriminării legislative" cu consecinţa reţinerii necompetenţei sale materiale în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 997/2008 şi emiterii unui Punct de vedere cu privire la fondul sesizării nu reprezintă temeiul de drept privind soluţionarea unei sesizări. Dispoziţiile art. 18 se referă la responsabilitatea generală a Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării ca organism autonom, independent, în domeniul discriminării, în aplicarea şi controlul respectării prevederilor O.G. nr. 137/2000, precum şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor actelor normative sau administrative care contravin principiul discriminării. Este real că în cadrul acestei responsabilităţi şi ca o reflectare activă a rolului său de garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării are competenţa legală de a emite Puncte de vedere, Opinii, Recomandări pentru alte autorităţi publice centrale, locale, etc. Însă această competenţă nu se confundă cu cea în care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este chemat a decide, în calitatea sa de organ administrativ jurisdicţional, cu privire la o sesizare adresată de o persoană ce reclamă o situaţie discriminatorie, sesizare cu privire la care Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării desfăşoară o procedură jurisdicţională, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (4) - alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. În acest caz, actul jurisdicţional final este, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi alin. (7) Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, Hotărârea Colegiului director, iar nu Punctul de vedere, Opinia sau Recomandarea.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 997/2008 în ansamblul ei nu contravine considerentelor expuse de Înalta Curte până la acest moment. Doar în situaţia în care prin sesizarea formulată, petentul reclamant ar fi solicitat acordarea sporului de 15% de care beneficiază colegii săi în raport de care se socoteşte discriminat, s-ar fi pus problema incidenţei deciziei Curţii Constituţionale analizate şi, implicit, a adoptării soluţiei de necompetenţă materială. Or, acest conţinut nu rezultă din forma sesizării petentului reclamant.

Astfel, prin Decizia nr. 997/2008 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituţionale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare au în vedere dreptul persoanei care se consideră discriminată de a solicita Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare. Prin urmare, aceste prevederi legale au fost constatate neconstituţionale, însă doar în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă CNCD competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Cu alte cuvinte, interpretarea corectă a Deciziei Curţii Constituţionale şi la care ar fi trebuit să ajungă şi Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării este aceea potrivit căreia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nu are competenţa jurisdicţională, ca urmare a constatării faptei discriminatorii, de a refuza sau anula aplicarea unor acte normative cu putere de lege, apreciate discriminatorii, şi de a le înlocui cu altele create pe cale judiciară sau cuprinse în alte acte normative. Este tocmai tărâmul emiterii Recomandărilor Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării pentru a arăta celorlalte autorităţi publice sau puteri în stat constatarea existenţei de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a faptelor de discriminare şi a le propune/recomanda acestora adoptarea demersurilor, soluţiilor legale/legislative pentru înlăturarea consecinţelor acestor fapte discriminatorii.

Aşadar, spre exemplu, adaptând la speţa de faţă Decizia Curţii Constituţionale nr. 997/2008, Consiliului nu îi revine competenţa ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, să înlăture de la aplicare prevederile legale invocate de petentul reclamant ca determinând situaţia discriminatorie, respectiv dispoziţiile art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009 coroborat cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr 1/2010, şi să acorde petentului reclamant sporul de doctorat reclamat de 15%, ca modalitate de înlăturare a consecinţelor faptelor discriminatorii. Ceea ce poate face Consiliului, în îndeplinirea atribuţiei sale prevăzută de art. 20 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 997/2008, este sesizarea autorităţilor competente printr-o Recomandare, Punct de vedere cu privire la fapta discriminatorie constatată (în măsura în care va ajunge la această concluzie). Este ceea ce a arătat şi Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 997/2008:

"rolul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării poate fi rezumat mai degrabă la posibilitatea de a constata existenţa unor discriminări în conţinutul unor acte normative şi la formularea de recomandări sau sesizarea autorităţilor competente pentru a modifica respectivele texte de lege"

Prin urmare, atunci când în aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare interpretat de Decizia Curţii Constituţionale nr. 997/2008, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării emite recomandări/sesizări către autorităţile competente a modifica respectivele texte de lege apreciate ca generând situaţia de discriminare, acesta urmează a ţine cont de prerogativele şi atribuţiile legale ale fiecărei autorităţi publice, evitând a emite recomandări pentru autorităţi ce nu au competenţe în modificarea/adaptarea textelor de lege apreciate ca fiind discriminatorii.

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciocul administrativ şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate pârâţii Ministerul Justiţiei şi Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, ca nefondate.

În ce priveşte recursul incident declarat de recurentul-reclamant A.

Criticile reclamantului A., subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate, prima instanţă respectând rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ. Astfel, se constată că sentinţa recurată cuprinde argumente care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele expuse de părţi, precum şi elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut că cererea cu soluţionarea căreia a fost învestit, este neîntemeiată. Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză.

Astfel, critica reclamantului potrivit căreia hotărârea primei instanţe cu privire la respingerea petitului principal, respectiv de a constata direct instanţa existenţa discriminării, este neîntemeiată. În mod corect, instanţa de fond a reţinut că în privinţa "petitului solicitat în principal de constatare directă a discriminării, ulterior anulării Hotărârii nr. 109/10.02.2016, emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, având în vedere ca nu există o dezlegare pe fond a solicitării reclamantului prin Hotărârea nr. 109/10.02.2016, urmare a interpretării greşite a incidentei Deciziei nr. 997/2008 a Curţii Constituţionale, în baza art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ se va respinge ca nefondată această cerere. ".

În acest context, Înalta Curte arată că este atribuţia legală a Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării de a constata existenţa unor situaţiilor discriminatorii, de a-şi exprima opinia în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării. A admite excepţia necompetenţei materiale a Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, invocată din oficiu şi a emite un punct de vedere de specialitate privind situaţiile supuse analizei acestui organism, nu ţine cont nici de raţionamentul Curţii Constituţionale, nici de mecanismul şi de atribuţiile legale ale Consiliului.

În cauza de faţă, sunt evidente aspectele anterior menţionate, Hotărârea nr. 109/10.02.2016 statuând în dispozitiv:,,1. Admite excepţia necompetenţei materiale a CNCD, invocată din oficiu; 2. Emiterea unui punct de vedere de specialitate privind situaţia supusă analizei Colegiului director.".

Revenind la critica reclamantului, Înalta Curte, contrar susţinerilor reclamantului potrivit cărora existenţa discriminării a fost constatată şi de către instanţele de judecată cu ocazia solicitării acordării sporului de doctorat (sentinţa civilă nr. 6201/27.05.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti (64-77 dosar fond vol. I) şi decizia nr. 4098/05.12.2013 a Curţii de Apel Ploieşti, constată că respectivele acţiuni au fost fundamentate pe Hotărârea nr. 671/20.11.2013 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, aceasta statuând în dispozitiv următoarele:,,1. Faptele prezentate constituie discriminare potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3), art. 6 lit. 6) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare; . . . . . . . . . .".

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază a fi nefondată această critică de nelegalitate.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine că recurentul l-a invocat numai la nivel formal, fără ca în motivarea în concret a recursului să releve aspectele de conţinut ale hotărârii atacate care să contureze şi să susţină concluzia că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru incidenţa în cauză a cazului de casare invocat. Faptul că recurentul-reclamant nu a fost în acord cu raţionamentul judecătorului fondului, nu poate echivala cu o motivare contradictorie sau cu contradicţie inexplicabilă şi cu atât mai mult nu poate justifica un motiv de casare circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, instanţa de control judiciar consideră că aceste critici nu sunt fondate.

În ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă Parlamentul României - Camera Deputaţilor

Referitor la cazul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaţilor are calitate procesuală pasivă, în raport de prevederile art. 20 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, câtă vreme în Hotărârea nr. 109/10.02.2016, actul administrativ emis de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării urmare a petiţiei reclamantului A., act a cărui legalitate a fost supusă cenzurii pe calea acţiunii în anulare, Parlamentul României - Camera Deputaţilor nu figurează în calitate de reclamant, iar în procedura desfăşurată în faţa Consiliului, din analiza citaţilor depuse la dosar fond - vol. I, rezultă ca acesta nu a fost citat.

Or, calitatea procesuală pasivă este justificată de identitatea dintre cel chemat în judecată (pârâtul) şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii. Mai mult, în materia contenciosului administrativ, literatura de specialitate a stabilit că în situaţia în care o parte se prevalează de un anumit interes, calitatea procesuală pasivă aparţine celui faţă de care se poate realiza interesul respectiv.

În speţă, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 care stabileşte "citarea obligatorie a părţilor" de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a persoanelor care au săvârşit discriminarea, Înalta Curte reţine că în faţa instanţei de judecată trebuie să stea aceleaşi persoane care au fost parte la cadrul procesual pasiv în faţa autorităţii administrativ juridicţionale.

Constatând că în faţa Consiliului, Parlamentul României - Camera Deputaţilor nu a avut calitatea de parte reclamantă şi nu a fost citată la soluţionarea cauzei în procedura administrativă, este evident că aceasta nu putea fi citată în calitate de parte în faţa instanţei de judecată, neavând legitimare procesuală pasivă în litigiul de faţă.

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaţilor, va casa, în parte, sentinţa civilă atacată şi, în rejudecare, va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi va respinge acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes în formularea recursului incident invocată de pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI.

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului incident formulată de Guvernul României.

Respinge recursurile declarate de pârâţii CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII şi MINISTERUL JUSTIŢIEI împotriva sentinţei nr. 261 din data de 10 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 261 din data de 10 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâtul PARLAMENTUL ROMÂNIEI - CAMERA DEPUTAŢILOR împotriva sentinţei nr. 261 din data de 10 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Casează în parte sentinţa şi, rejudecând: Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul PARLAMENTUL ROMÂNIEI - CAMERA DEPUTAŢILOR.

Respinge acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2020.