Forced execution authorization: Inapplicability of Article 127 CPC bias rules to non-contentious proceedings and territorial competence under Article 651

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Horezu la data de 27.01.2020 sub numărul x/2020, petentul BEJ A. a solicitat, pentru creditorul B., în contradictoriu cu debitorii C., D. E., încuviinţarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de contractul de împrumut nr. x/02.02.2018, pentru realizarea obligaţiilor cuprinse în acesta.

Prin încheierea nr. 101/04.02.2020, Judecătoria Horezu a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Târgu Jiu, reţinând că debitoarele C. şi E. îşi desfăşoară activitatea în calitate de grefieri la Judecătoria Horezu, situaţie faţă de care sunt incidente dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., astfel încât se impune trimiterea dosarului la o instanţă de acelaşi grad aflată în circumscripţia unei curţi de apel învecinate, în speţă Judecătoria Târgu Jiu.

Prin încheierea nr. 846/19.02.2020, Judecătoria Târgu Jiu a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Horezu, a constatat conflictul negativ şi a înaintat dosarul pentru soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa a reţinut că ipoteza art. 127 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere o competenţă alternativă, la alegerea reclamantului, iar în toate cazurile de competenţă alternativă, potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea instanţei, fără ca ulterior să mai poată reveni asupra acesteia.

Totodată, procedura încuviinţării executării silite este o procedură necontencioasă, prin care nu se tinde la stabilirea unui drept potrivnic, astfel cum este definită de art. 527 C. proc. civ.., nefiind astfel incident art. 127 C. proc. civ.

Potrivit art. 651 alin. (1) C. proc. civ., "(1) Instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor."

Din cererea de încuviinţare silită şi din titlul executoriu a cărui încuviinţare a executării silite se solicită reiese faptul că domiciliile debitorilor sunt în Horezu, respectiv Râmnicu Vâlcea, situaţie faţă de care instanţa de executare este Judecătoria Horezu.

Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Horezu, pentru următoarele argumente:

Acţiunea ce face obiectul învestirii instanţei este o cerere de încuviinţare a executării silite, formulată de BEJ A. la cererea creditorului B., împotriva debitorilor C., D., E., cu domiciliul în raza Judecătoriei Horezu, care este astfel instanţă de executare, potrivit art. 651 C. proc. civ.

Se observă că instanţa competentă a soluţiona cauza potrivit dispoziţiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., respectiv Judecătoria Horezu, şi-a declinat competenţa în considerarea dispoziţiilor art. 127 din cod.

Dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în speţă, întrucât cererea de încuviinţare a executării silite care a făcut obiectul învestirii instanţei este una care aparţine materiei necontencioase, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 665-666 C. proc. civ.. Acesta fiind sediul materiei, el se completează cu dispoziţiile cuprinse în Cartea a III-a referitoare la Procedura necontencioasă judiciară.

Or, norma art. 127 C. proc. civ. reglementează o prorogare legală de competenţă, ipoteza acesteia fiind aceea a existenţei, ca situaţie premisă, a unui conflict judiciar, care presupune stabilirea unui drept potrivnic, opus din poziţia de reclamant unei alte părţi, cu poziţie procesuală de pârât.

În acest sens, art. 127 alin. (1) C. proc. civ. face referire la judecătorul care "are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia", respectiv la cererea introdusă împotriva acestuia.

În schimb, art. 527 şi urm. C. proc. civ. (care vin în completarea dispoziţiilor din materia încuviinţării executării) reglementează situaţia cererilor formulate în procedura necontencioasă, pentru care se cere doar autorizarea/încuviinţarea instanţei - fără a se urmări stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană - făcând de aceea referire la petenţi, respectiv, persoane indicate în cerere şi nu la poziţii procesuale antagonice (reclamant/pârât), câtă vreme disputa judiciară a fost tranşată, ajungându-se în faza executării silite.

Mai mult, dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. sunt plasate în Capitolul III. Dispoziţii speciale din Titlul III referitor la competenţa instanţelor judecătoreşti în procedura contencioasă.

Aceasta înseamnă că norma art. 127 C. proc. civ. are caracter special şi, ca orice normă de procedură având un astfel de caracter, ea nu poate fi aplicată prin extensie sau analogie altor situaţii (cum este aceea a încuviinţării executării silite guvernate de procedura necontencioasă).

Pe de o parte, întrucât norma specială are aplicabilitate numai la situaţia particulară pe care o reglementează, pe de altă parte, întrucât analogia nu poate subzista câtă vreme o procedură contencioasă în care o parte (reclamantul) opune un drept potrivnic celeilalte părţi (pârâtul) nu este similară aceleia în care intervenţia instanţei se limitează la verificări formale, fără a se urmări stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană (şi neexistând identitate de situaţii nu este incident principiul ubi eadem est ratio eadem solutio esse debet).

De aceea, raţiunile legiuitorului care au fost avute în vedere la edictarea normei art. 127 C. proc. civ. - asigurarea imparţialităţii obiective a instanţei, dată fiind calitatea părţilor, atunci când într-o procedură contradictorie trebuie stabilit, în urma unei dezbateri judiciare, un drept potrivnic - nu subzistă atunci când intervenţia instanţei se limitează la o autorizare sau încuviinţare, fără nicio analiză pe fond a pretenţiilor.

O interpretare în sens contrar ar însemna transformarea unei norme de prorogare legală de competenţă (art. 127 C. proc. civ.) într-o normă de prorogare judiciară (aplicarea dispoziţiei legale, de către instanţă, într-o altă ipoteză decât cea prevăzută de lege).

Or, o asemenea prorogare judiciară îşi găseşte sediul în altă instituţie de drept procesual, aceea a strămutării, atunci când partea justifică motive de bănuială legitimă.

De asemenea, dispoziţiile art. 528 alin. (2) C. proc. civ. ("în celelalte cazuri, competenţa instanţei şi soluţionarea incidentelor privind competenţa sunt supuse regulilor prevăzute pentru cererile contencioase") nu pot justifica aplicarea în această materie, a încuviinţării executării silite, a normelor din procedura contencioasă, întrucât ipoteza textului este aceea în care nu există o normă care să determine expres competenţa, făcându-se de aceea, referire la norme din procedura contencioasă. În schimb, în materia ce face obiectul analizei, norma de competenţă teritorială este expres reglementată prin prevederile art. 651 C. proc. civ.

Nici dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la garantarea dreptului la un proces echitabil - cu motivarea că procesul conţine deopotrivă faza cognitio, a procedurii judiciare, cât şi executio, aceea a executării silite - nu poate justifica o asemenea prorogare de competenţă, în faza executării silite, pe temeiul art. 127 C. proc. civ., întrucât dispoziţia convenţională nu este creatoare de normă pozitivă în dreptul intern şi, totodată, potrivit art. 122 C. proc. civ. "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege."

Pentru aceste motive, văzând dispoziţiile art. 651 C. proc. civ. şi domiciliile debitorilor, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Horezu.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Horezu.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 mai 2020.

(Cu opinie concurentă asupra considerentelor)

Cu opinie concurentă asupra considerentelor, conform art. 426 alin. (2) C. proc. civ.

Deşi consider, ca şi ceilalţi membri ai completului, că Judecătoriei Horezu îi revine competenţa teritorială a soluţionării cererii de încuviinţare a executării silite formulată de creditoarea B., apreciez că această competenţă se justifică legal în baza unor cu totul alte considerente decât cele expuse în motivarea majoritară.

Faptul că instanţele judecătoreşti sunt chemate să se pronunţe asupra cererii de încuviinţare a executării silite într-o procedură necontencioasă, nu exclude aplicarea în legătură cu o atare cerere a dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ. nici din punct de vedere al regulilor instituite prin dispoziţiile art. 528 C. proc. civ. şi nici din punct de vedere al raţiunilor care au fundamentat consacrarea - pentru prima oară în legislaţia procesuală civilă - a unui atare caz de prorogare legală de competenţă, raţiuni care se regăsesc în necesitatea ca imparţialitatea obiectivă a instanţei să fie mai presus de îndoieli rezonabile.

Dimpotrivă, observarea atentă a acestor reguli justifică cu mai puternic cuvânt ca imparţialitatea obiectivă a instanţei să fie asigurată prin reţinerea incidenţei art. 127 C. proc. civ. chiar şi în cazul procedurilor necontencioase care, e adevărat, nu stabilesc drepturi potrivnice între părţi cu interese contrare, dar care, spre deosebire de procedurile contencioase, nu se desfăşoară sub privirile sau atenţia unei "părţi adverse" care să vegheze la respectarea regulilor aplicabile (în aceeaşi raţiune, deosebit de regulile aplicabile procedurilor contencioase, prin dispoziţiile art. 529 alin. (1) C. proc. civ. s-a instituit obligaţia instanţei ce judecă în procedura necontencioasă, de a-şi verifica din oficiu competenţa chiar şi atunci când este vorba despre cea de ordine privată).

Astfel, din punct de vedere al regulilor care guvernează competenţa instanţei chemate să soluţioneze o cerere necontencioasă, alin. (1) al art. 528 C. proc. civ. prevede că "Cererile necontencioase care sunt în legătură cu o cauză în curs de soluţionare sau soluţionată deja de o instanţă ori care au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei instanţe se vor îndrepta la acea instanţă".

Această determinare a instanţei competente în soluţionarea cererii necontencioase (din punct de vedere general, material şi teritorial) are loc prin recurgerea la regula "accesorium sequitur principale".

Pentru toate celelalte cazuri, alin. (2) al art. 528 C. proc. civ. stipulează că atât competenţa instanţei, cât şi soluţionarea incidentelor privind competenţa sunt suspuse regulilor prevăzute pentru cererile contencioase (fără a distinge după cum e vorba de reguli de drept comun ori de reguli instituite prin dispoziţii speciale).

Excluderea - "În celelalte cazuri, (….)" este totală şi are în vedere orice altă situaţie în care instanţa competentă nu poate fi determinată potrivit regulii "accesoriul urmează principalul" consacrat la alin. (1), observându-se că alin. (3) al aceluiaşi articol mai instituie doar reguli de determinare a competenţei instanţei pentru ipoteza în care competenţa sa teritorială nu ar putea fi stabilită potrivit regulilor de la alin. (2).

Aşadar, "În celelalte cazuri" se cuprind atât situaţiile ce nu se înscriu în ipoteza de reglementare a normei de la alin. (1), cât şi situaţiile în care instanţa competentă se determină prin incidenţa unei norme speciale (ca în cazul art. 651 C. proc. civ.), în acest din urmă caz aplicarea alin. (2) al art. 628 C. proc. civ. fiind relevantă doar sub aspectul reţinerii incidenţei regulilor din procedura contencioasă în soluţionarea incidentelor privind competenţa.

Or, neîndoielnic, art. 127 C. proc. civ. şi situaţiile premisă pe care le reglementează, creează un incident privind competenţa chiar şi într-o cerere necontencioasă formulată de unul din subiecţii calificaţi arătaţi în cuprinsul acestei norme sau care priveşte darea unei autorizaţii, cum ar fi încuviinţarea executării silite asupra bunurilor unui atare subiect calificat.

Nu mai puţin, reţinerea aplicabilităţii sale în procedurile necontencioase este încurajată şi de dispoziţiile art. 536 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care "Dispoziţiile art. 527-535 referitoare la procedura necontencioasă se completează cu dispoziţiile de procedură contencioasă, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura necontencioasă a cererii".

Or, sub niciun aspect nu se poate reţine că regulile instituite prin dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. nu ar fi compatibile cu natura necontencioasă a cererii ori că raţiunile reglementării lor nu s-ar regăsi (şi) în cazul cererilor de încuviinţare a executării silite, dată fiind natura necontencioasă a procedurii după care acestea sunt soluţionate.

Art. 651 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. determină instanţa de executare (ca fiind, de regulă, judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau sediul debitorului) şi atribuţiile acesteia care presupun deopotrivă soluţionarea cererilor de încuviinţare a executării silite (proceduri necontencioase), a contestaţiei la executare (proceduri contencioase), precum şi a oricăror alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.

Principiul unicităţii instanţei de executare (care presupune ca instanţa care soluţionează contestaţia la executare să fie, ca regulă, aceeaşi cu cea care a autorizat executarea silită) reclamă cu atât mai mult observarea regulilor de determinare a competenţei teritoriale a instanţei care încuviinţează executarea, cu luarea în considerare a art. 127 C. proc. civ. încă din această fază tocmai pentru a se evita situaţiile de scindare a "instanţei de executare" între instanţa care a încuviinţat executarea silită (determinată prin omiterea/evitarea aplicării art. 127 C. proc. civ. sub pretextul neincidenţei sale în procedura necontencioasă) şi instanţa care judecă, în procedură contencioasă, contestaţiile la executarea astfel încuviinţată (determinată, de această dată, cu aplicarea art. 127 C. proc. civ.).

Aceasta, mai ales, întrucât, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, în materia executării silite, procedura necontencioasă a încuviinţării executării silite este urmată de una sau chiar mai multe proceduri contencioase de soluţionare a contestaţiilor la executare.

Odată arătate argumentele pentru care dispoziţiile art. 127 C. proc. civ. trebuie observate şi aplicate încă din această fază procesuală a încuviinţării executării, apreciez că Judecătoria Horezu a greşit declinându-şi competenţa prin reţinerea dispoziţiilor art. 127 alin. (2) C. proc. civ. şi a calităţii de grefieri la acea instanţă a doi dintre debitori, dat fiind că, atunci când calitatea specifică de judecător/procuror/asistent judiciar/grefier îl vizează pe cel împotriva căruia s-a introdus cererea, încrederea în imparţialitatea obiectivă a instanţei este lăsată de lege la aprecierea (exclusivă) a titularului cererii, iar nu şi a instanţei de judecată.

Or, de vreme ce titularul cererii alege să introducă cererea chiar la instanţa la care funcţionează cel împotriva căruia se îndreaptă (prezumându-se că un creditor - care are încheiat contract de împrumut cu debitorul său, ale cărui date personale, inclusiv cele referitoare profesia şi locul său de muncă, le cunoaşte - acţionează în cunoştinţă de cauză) se înţelege că el a ales să aibă încredere şi să accepte o prezumată imparţialitate obiectivă a acelei instanţe, renunţând la facultatea oferită de legiuitor de a se adresa unei instanţe de acelaşi grad dintr-o curte de apel învecinată. Peste această alegere a reclamantului, nicio instanţă de judecată nu poate interveni, astfel că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 651 alin. (1) şi (3) şi a art. 127 (2) C. proc. civ., Judecătoriei Horezu îi revine competenţa soluţionării prezentei cereri de încuviinţare a executării silite, ca instanţă de la domiciliul debitorului indicată de creditoare.