Constitutional challenge to Code of Criminal Procedure appeal mechanisms: inadmissibility of exception seeking legislative amendment rather than harmony with the Constitution

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin Decizia penală nr. 73 din 07 februarie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, printre altele a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2501 alin. (1) din C. proc. pen. formulată de contestatoarele părţi responsabile civilmente A. S.A, B. S.A. şi C. S.R.L, prin apărător ales.

Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatoarele părţi responsabile civilmente A. S.A, B. S.A. şi C. S.R.L, prin apărător ales, Înalta Curte a apreciat că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

Din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale întruneşte doar o parte din condiţiile cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia, nefiind îndeplinită cerinţa legăturii cu soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de contestatoarele părţi responsabile civilmente A. S.A, B. S.A. şi C. S.R.L. în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte a constatat că obiecţiunile formulate de acestea cu privire la dispoziţiile art. 2501 alin. (1) din C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, se observă că, deşi autoarele excepţiei au susţinut că prevederile anterior menţionate contravin celor ale art. 21, art. 24, art. 44 şi art. 53 din Constituţia României, privind accesul liber la justiţie, dreptul la apărare, dreptul la proprietate privată şi condiţiile în care se pot restrânge aceste drepturi, în realitate, prin criticile formulate nu se urmăreşte armonizarea textului art. 2501 din C. proc. pen. cu legea fundamentală, ci se tinde la modificarea acestui text, prin introducerea unei noi căi de atac împotriva dispoziţiei de luare a măsurilor asigurătorii instituite de instanţa de judecată prin hotărârea prin care se soluţionează şi fondul cauzei.

Or, reglementarea căilor de atac reprezintă, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României ce fac trimitere la "condiţiile legii", o opţiune de politică legislativă de competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată. De altfel, chiar şi prevederile art. 23 alin. (7) din Constituţia României fac trimitere la "căile de atac prevăzute de lege".

Faţă de cele dezvoltate anterior, având în vedere că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de contestatoare în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, situaţie în care un asemenea demers este inadmisibil, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatoarele părţi responsabile civilmente A. S.A, B. S.A. şi C. S.R.L, prin apărător ales.

II. Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2501 alin. (1) din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 73 din 07 februarie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în termenul legal, părţile responsabile civilmente B. S.A., A. S.A., C. S.R.L au formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Penal 1 - 2020 la data de 10 aprilie 2020, sub nr. x/2020, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 15 iunie 2020.

Concluziile apărătorului apărătorul ales al recurentelor părţi responsabile civilmente B., A., C. şi ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 15 iunie 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, faţă de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul formulat de părţile responsabile civilmente B. S.A., A. S.A., C. S.R.L. este nefondat.

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menţionată.

Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

În analiza condiţiilor enumerate anterior, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în faţa instanţei de judecată investită cu soluţionarea cauzei în calea de atac a contestaţiei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), de către contestatoarele părţi responsabile civilmente A. S.A, B. S.A. şi C. S.R.L, vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare (respectiv art. 2501 alin. (1) din C. proc. pen.), care nu au fost anterior declarate ca fiind neconstituţionale.

Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 2501 din C. proc. pen. care au fost introduse în legislaţia procesual penală prin prevederile art. II pct. 63 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen., Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, în urma pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, prin care instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din C. proc. pen., care nu permite şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, este neconstituţională.

Art. 2501 alin. (1) din C. proc. pen. prevede că împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie.

În motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, recurentele au arătat, în esenţă, că prevederile art. 2501 alin. (1) din C. proc. pen. sunt neconstituţionale, întrucât nu prevăd o cale de atac separată împotriva luării măsurii asigurătorii de către instanţă prin sentinţă, în afara căii de atac a apelului.

Astfel s-a susţinut că, deşi prin O.U.G. nr. 18/2016 legiuitorul a intervenit pentru a pune norma declarată neconstituţională în conformitate cu legea fundamentală, această intervenţie nu a rezolvat integral problema accesului părţilor la un grad de jurisdicţie, acestea neputând ataca decât măsurile asigurătorii luate prin încheieri, iar nu şi cele dispuse prin sentinţă, cum este cazul în speţă. Or, în opinia sa, legislaţia trebuie să permită părţilor interesate să conteste, pe cale separată, luarea unei măsuri asigurătorii, fie că este instituită în latura civilă, fie în cea penală, neexistând un temei constituţional care să îngrădească dreptul părţilor la un grad de jurisdicţie.

Referitor la condiţia privind legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că, pentru în analiza legăturii normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, întrucât instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziţii normative.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine, în acord cu concluzia la care a ajuns instanţa de fond, că obiecţiunile formulate cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 2501 din C. proc. pen. chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza, în concret nu reprezintă adevărate critici de neconstituţionalitate a textului de lege.

În cauză, aşa cum rezultă din motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ceea ce depinde de modul de soluţionare a cauzei este prevederea în lege a posibilităţii de a formula o cale de atac separată de apel, împotriva dispoziţiei de luare a măsurilor asigurătorii de către instanţa de judecată din hotărârea prin care se soluţionează şi fondul cauzei, recurentele urmărind, în realitate o intervenţie de natură legislativă asupra textului supus analizei.

În realitate, se constată că, prin excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor mai sus menţionate, se tinde practic la o completare a normelor procedurale, solicitare inadmisibilă în raport de competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale (a se vedea în acest sens Decizia nr. 176/2012 publicată în M. Of. nr. 242 din 10.04.2012; Decizia nr. 187/2012 publicată în M. Of. nr. 242 din 10.04.2012; Decizia nr. 378/2014 publicată în M. Of. nr. 606 din 14.08.2014).

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că, în mod judicios, instanţa de fond a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu situaţia juridică a părţilor responsabile civilmente ci doar urmăreşte o modificare a unui cadru legislativ, ceea ce determină, o dată în plus, aprecierea că aceasta nu are legătură cu cauza pendinte.

Ca atare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, motiv pentru care va respinge ca nefondat, recursul formulat de părţile responsabile civilmente B. S.A., A. S.A., C. S.R.L. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2501 alin. (1) din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 73 din 07 februarie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. recurentele părţile responsabile civilmente vor fi obligate la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de părţile responsabile civilmente B. S.A., A. S.A., C. S.R.L. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2501 alin. (1) din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 73 din 07 februarie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentele părţile responsabile civilmente la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2020.

GGC - ED