Admissibility of unconstitutionality challenge seeking legislative amendment of criminal appeal deadline

Asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 1081 din 03 decembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2009, în temeiul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu reţinerea art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., cetăţean american, la pedeapsa principală de 4 ani şi 10 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen. pe o durată de 5 ani, conform art. 66 din C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat cu caracter transnaţional.

S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen., conform art. 71 din C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În temeiul dispoziţiilor art. 159 din C. pen., cu reţinerea art. 74 alin. (2) şi art. 76 alin. (2) din C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa principală de 10 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen. pe o durată de 5 ani, conform art. 66 din C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de spionaj.

S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen., conform art. 71 din C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În temeiul dispoziţiilor art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (3) din C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen. pe o durată de 5 ani, conform art. 66 din C. pen.

S-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi c) din C. pen., conform art. 71 din C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În temeiul dispoziţiilor art. 88 din C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A. durata reţinerii şi arestării preventive de la 28.11.2006 la 23.01.2007.

II. Prin Decizia penală nr. 11 din data de 27 ianuarie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători Penal 1 în Dosarul nr. x/2014, au fost admise apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -DIICOT - Structura Centrală şi de inculpaţii B., C., D., E., F., G., H., I. şi A. împotriva Sentinţei penale nr. 1081 din 3 decembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală pronunţată în Dosarul nr. x/2009.

A fost desfiinţată, în parte hotărâre şi în rejudecare:

În baza dispoziţiilor art. 367 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.

A fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., conform art. 65 din C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza dispoziţiilor art. 47 raportat la art. 304 alin. (1) din C. pen. cu referire la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru instigare la infracţiunea de divulgare a informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice.

În baza dispoziţiilor art. 38, art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 din C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen.

A fost interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., conform art. 65 din C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În baza dispoziţiilor art. 88 din C. pen. a fost dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A. durata reţinerii şi arestării preventive de la 28.11.2006 la 23.01.2007.

III. Împotriva acestei decizii, condamnatul A., prin apărător ales, a formulat contestaţie în anulare, aceasta fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători la data de 6 decembrie 2018, sub nr. x/2018.

În susţinerea contestaţiei în anulare, contestatorul condamnat, în esenţă, a invocat nelegala compunere a Completului de 5 Judecători care a soluţionat cauza în apel, considerând că au fost încălcate dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004, prin modul de desemnare al unuia dintre membrii acestui complet, făcând trimitere la decizia Curţii Constituţionale nr. 685 din 07.11.2018.

În drept, a invocat cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. d) teza I din C. proc. pen.

Pentru termenul din data de 21 ianuarie 2019, contestatorul condamnat a depus cerere de sesizare a Curţii Constituţionale.

Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. invocată, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reglementează cerinţele de admisibilitate ale excepţiei, iar din interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a patru cerinţe, stipulate în mod expres, respectiv:

- starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

- activitatea legii, în sensul că excepţia trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

- prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.

S-a mai reţinut că potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, textul de lege instituind o obligaţie în sarcina instanţei de a verifica legalitatea excepţiei de neconstituţionalitate invocate înaintea sa, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituţional al acesteia.

În aplicarea acestui text de lege, instanţa de fond a apreciat că analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992, republicată nu trebuie să se realizeze formal şi nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că, în speţă, excepţia a fost ridicată în faţa instanţei de judecată (fiind iniţial învestită cu soluţionarea cauzei în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 157 din 7 iunie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători în Dosarul nr. x/2012), de către o parte şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare [respectiv art. 428 alin. (1) din C. proc. pen..], şi pe care instanţa de contencios constituţional nu le-a declarat anterior neconstituţionale.

În continuare, s-a arătat că pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Prioritar s-a evidenţiat faptul că sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, iar calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.

De asemenea că, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.

S-a apreciat că pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional.

Din examinarea argumentelor invocate de contestatorul condamnat în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a apreciat că obiecţiunile formulate cu privire la dispoziţiile art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, s-a observat că, deşi autorul excepţiei a susţinut că prevederile legale anterior menţionate contravin dispoziţiilor art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 21 şi art. 23 alin. (1) şi (12) din Constituţia României, în concret, criticile formulate tind la modificarea şi completarea textului de lege criticat, prin înlăturarea termenului de declarare a contestaţiei în anulare sau stabilirea unor noi criterii de determinare a momentului de la care acest termen începe să curgă.

În acest sens s-a mai reţinut şi că modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă.

De asemenea, că reglementarea căilor de atac reprezintă, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României ce fac trimitere la "condiţiile legii", o opţiune de politică legislativă de competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nefiind folosit de inculpaţi în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.

IV. Împotriva acestei decizii, recurentul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 07 octombrie 2019, sub nr. x/2019, fiind fixat prim termen la data de 11 decembrie 2019.

Prin rezoluţia preşedintelui de complet din data de 09.12.2019 termenul a fost preschimbat pentru data de 09 decembrie 2019, când dosarul a fost amânat pentru lipsa de procedură cu recurentul la data de 12 februarie 2020.

Prin rezoluţia preşedintelui de complet termenul a fost preschimbat pentru data de 10 februarie 2020.

La termenul din data de 10 februarie 2020, instanţa a dispus acordarea unui nou termen, având în vedere lipsa de procedură cu recurentul, precum şi cererea expres formulată de acesta, în sensul citării la domiciliul din străinătate, la data de 14 septembrie 2020.

La termenul din data de 14 septembrie 2020, nemaifiind alte cereri de formulat sau excepţii de invocat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, constatând cauza în stare de judecată, a acordat cuvântul în dezbateri, susţinerile reprezentantului Ministerului Public fiind redate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, faţă de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul declarat de recurentul A. este nefondat, nefiind îndeplinită una dintre cerinţele de admisibilitate expres prevăzute de lege.

Astfel, din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigenţe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii; sub acest aspect, se impune observaţia că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiţie absolut necesară în etapa evaluării admisibilităţii cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, dar şi existenţa legăturii dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înţeles să uzeze de mijlocul procedural al excepţiei;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în MO nr. 916/16.12.2014);

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

O atare evaluare nu contravine dispoziţiilor art. 2 şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, care statuează că instanţa de contencios constituţional este unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială.

Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are însă valenţele unui act procedural prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa, ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională, în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauzei.

Pe baza acestor consideraţii teoretice, în speţă, se constată că, raportându-se formal la exigenţele art. 29 din Legea nr. 47/1992, urmărind un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepţiei de neconstituţionalitate, recurentul A. a susţinut, în motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale că dispoziţiile art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. sunt neconstituţionale întrucât încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 21 şi art. 23 alin. (1) şi (12) din Constituţia României, criticând dispoziţia legală referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de declarare a contestaţiei în anulare, susţinând că dispoziţiile legale antemenţionate sunt neconstituţionale "în măsura în care se înţelege că permite solicitarea retractării unei hotărâri definitive de condamnare, pronunţată de un complet nelegal constituit şi, din acest motiv, nulă absolut, într-un termen calculat de la data comunicării deciziei pronunţate în apel şi nu de la data luării la cunoştinţă a cazului de nulitate absolută".

Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată instanţa de control judiciar constată, în concordanţă cu instanţa de fond, că recurentul A. nu formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textului de lege.

În realitate, acesta nu urmăreşte armonizarea dispoziţiilor criticate cu Constituţia, ci completarea acestora cu prevederi noi, ceea ce ar echivala cu o încălcare a separaţiei puterilor în stat, întrucât instanţa de contencios constituţional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, atribuţie care nu este conferită Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

În concluzie, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate, ci doar urmăreşte o modificare a unui cadru legislativ, ceea ce determină, o dată în plus, aprecierea că aceasta nu are legătură cu cauza pendinte.

În raport de argumentaţia ce precede, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. din cuprinsul Deciziei penale nr. 56 din data de 25 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. din cuprinsul Deciziei penale nr. 56 din data de 25 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 septembrie 2020.

GGC - ED