Limits of special annulment in civil cassation: substantive legal and factual errors vs. material error

Şedinţa publică din data de 5 februarie 2020

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

La data de 30 decembrie 2019, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrată contestaţia în anulare formulată de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1587 din 2 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În susţinerea căii de atac, contestatorul A. a arătat următoarele:

Motivarea hotărârii nr. 1587 din 2 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă este neclară şi contradictorie, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia nu se raportează la situaţia de fapt şi la probele administrate, iar prin neanalizarea criticilor de recurs au fost încălcate prevederile art. 129 alin. (5) şi art. 261 pct. 5 din C. proc. civ.

În continuare, apreciază că se impune anularea deciziei şi din perspectiva în care, deşi a fost admisă proba cu înscrisuri noi în recurs, înscrisuri care relevau o altă situaţie de fapt, instanţa nu le-a avut în vedere în soluţionarea pricinii, eludând astfel prevederile art. 316, art. 298, art. 129 alin. (5) din C. proc. civ.

Motivul de casare, neanalizat de către instanţa de recurs, "este prezentat în considerentele deciziei civile nr. 1587 din 02.10.2019, pagina 6, motivare care nu s-a regăsit în cuprinsul deciziei civile nr. 1717 din 02.04.2019 a Curţii de Apel Piteşti."

De asemenea, reţinerea instanţei conform căreia "critica reclamantului privind încălcarea de către judecătorii fondului, în rejudecare, a dezlegărilor date de instanţele de control judiciar prin hotărârile pronunţate, mai sus arătate, nu poate fi primită nici din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi nici a motivului prevăzut pct. 9 al aceluiaşi articol din vechiul C. proc. civ.." este în contradicţie cu motivarea din paragraful anterior, din perspectiva în care se constată că judecătorii de la fond au încălcat prevederile art. 297 alin. (1) din C. proc. civ.

Aşadar, în mod greşit, s-a reţinut de către instanţă că nu a fost încălcată legea, şi că nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Reţinerile instanţei referitoare la împrejurarea că "reclamantul nu a probat existenţa unui prejudiciu moral (care nu se confundă cu prejudiciul materiale reprezentat de cheltuielile de deplasare la instanţă ori la instituţii medicale pentru consultaţii etc), prejudiciu care să-i fi fost cauzat prin pronunţarea respectivei sentinţe şi nici legătura de cauzalitate între factorii stresogeni, specifici procesului civil finalizat prin pronunţarea sentinţei (cu luarea în considerare şi a duratei acestuia) şi afecţiunile medicale de care suferă reclamantul. De altminteri, fiind vorba de chestiuni de fapt ale procesului, stabilite prin analiza şi aprecierea probatoriilor administrate, Înalta Curte constată că acestea nu pot face, în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., obiectul controlului exercitat de către instanţa de recurs" încalcă dispoziţiile legale din perspectiva în care, potrivit Ordonanţei nr. 1/2000, a Ordinului nr. 1134/C din 25.05.2000 privind aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizei medico-legale, Institutul de Medicină Legală Mina Minovici şi Birourile Judeţene de Medicină Legală nu au atribuţii în efectuarea rapoartelor medico-legale. Prin urmare, raportul medico-legal dispus în cauză este lovit de nulitate.

De asemenea, potrivit art. 129 alin. (5) din C. proc. civ., "instanţa de recurs era îndrituită să cerceteze dacă judecătorii de la fond au stăruit în aflarea adevărului şi au prevenit orice greşeală în cunoaşterea faptelor, să analizeze dacă soluţia corespunde probelor de la dosar şi să înlăture probele administrate ilegal."

Instanţa de recurs nu a analizat motivul de recurs privitor la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) din C. proc. civ. din perspectiva în care nu a ţinut cont de considerentele deciziei civile nr. 103 din 25.06.2015 a Curţii de Apel Piteşti şi a deciziei civile nr. 1334 din 02.04.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform cărora decizia nr. 209 din 24.06.2008, emisă de pârâta S.C. B. S.R.L. este netemeinică şi nelegală, şi ca atare, "acordarea cheltuielilor de judecată cu titlu de daune morale au o legătură de cauzalitate cu pronunţarea sentinţei civile nr. 869 din 26.10.2009".

Constatarea caracterului nelegal al concedierii dispuse de către pârâtă a avut efecte negative asupra stării de sănătate fizică şi psihică care a accentuat afecţiunile hepatice ale contestatorului, aşa cum reiese şi din probele aflate la dosarul cauzei.

Examinând motivele de contestaţie în anulare invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., în temeiul căreia a fost formulată prezenta contestaţie în anulare, reglementează două motive de contestaţie în anulare specială care vizează hotărârile instanţei de recurs: atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau atunci când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Contestaţia în anulare specială, cale extraordinară de atac de retractare, este deschisă exclusiv pentru situaţiile prevăzute de textul legal menţionat (greşeală materială sau nepronunţarea asupra unui motiv de recurs), iar nu pentru greşita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în apel şi recurs, şi nu în contestaţia în anulare.

Pentru ca o contestaţie în anulare specială, întemeiată pe teza a doua a art. 318 C. proc. civ., să poată fi admisă trebuie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare; această omisiune să se fi produs din greşeală.

În cauza de faţă, se reţine că prin cererea înregistrată la data de 27 iunie 2011, reclamantul A. a cerut obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata unei despăgubiri reprezentând cheltuieli de judecată şi la plata de daune morale în cuantum de 500.000 RON, ca urmarea a pronunţării sentinţei civile nr. 869/26 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea susţinând, pentru motivele expuse în cuprinsul cererii, că sunt întrunite condiţiile angajări răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Prin sentinţa civilă nr. 1277/9 noiembrie 2018, pronunţată în cel de-a doilea ciclu procesual, Tribunalul Vâlcea a respins cererea, ca neîntemeiată, şi a dispus obligarea reclamantului la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecata în cuantum de 8.092,65 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

Curtea de Apel Piteşti, prin decizia civilă nr. 1717/2 aprilie 2019, a respins apelul declarat de reclamant şi a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1587 din 02 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1717 din 2 aprilie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

În cuprinsul cererii de contestaţie în anulare, în esenţă, s-a susţinut de către contestator că instanţa de recurs nu a examinat niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate prin cererea de recurs.

Verificând conţinutul cererii cu care reclamantul A. a învestit instanţa de recurs, se reţine că acesta a criticat soluţia curţii de apel invocând următoarele aspecte de nelegalitate:

Instanţa de trimitere nu a respectat considerentele deciziei civile nr. 133 din 02 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (dosar x/2011), încălcând astfel autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor statuate prin respectiva hotărâre, cu precizarea că pretenţiile de despăgubire formulate prin cererea de chemare în judecată înregistrată în procesul pendinte, la data de 23.06.2011, nu au făcut obiectul vreunei alte cereri de chemare în judecată.

Considerentele instanţei de apel relative la lipsa prejudiciului ce i-ar fi fost cauzat ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 869/2009 a Tribunalului Vâlcea, sunt nedemne, întrucât, pe durata procesului finalizat cu pronunţarea sentinţei menţionate a fost nevoit să avanseze diverse sume de bani în scopul obţinerii efective a drepturilor sale, pentru deplasările în instanţă ori la spital, pentru consultaţii, asigurări de sănătate, sume de bani care trebuiau să-i fie restituite cu titlu de daune morale, prin luarea în considerare şi a degradării stării sale de sănătate ca urmare stresului la care a fost supus în toată această perioadă de timp.

Soluţia de admitere a pretenţiilor sale de despăgubire se impunea cu atât mai mult cu cât sentinţa civilă nr. 277/9 februarie 2012 a Tribunalului Vâlcea, prin care i-a fost respinsă iniţial cererea de despăgubire, a fost anulată, ulterior, prin decizia civilă nr. 103/25.06.2013 a Curţii de Apel Piteşti, astfel încât, în cauză, nu se putea invoca excepţia autorităţii de lucru judecat.

Era îndreptăţit să-şi modifice, în rejudecare, cererea de chemare în judecată, dat fiind că pârâtul nu a invocat excepţia tardivităţii până la primul termen de judecată acordat ulterior formulării cererii modificatoare.

Analizând considerentele deciziei împotriva căreia a fost formulată prezenta contestaţie în anulare, se constată că instanţa de recurs a reţinut, în legătură cu criticile de nelegalitate invocate, următoarele:

"Prin hotărârile date de instanţele de control judiciar în primul ciclu procesual mai sus menţionate s-a statuat, pe de o parte, că soluţia de anulare a sentinţei se impune întrucât prima instanţă a omis să soluţioneze şi pretenţia reclamantului privind plata de daune morale cu privire la efectele sentinţei civile nr. 869/26 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea iar, pe de altă parte, că soluţia dată de prima instanţă asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat cu privire la cererea de despăgubire pentru acoperirea prejudiciului moral cauzat prin emiterea de către pârâtă a deciziei de desfacere a contractului de muncă, în raport de dispoziţiile sentinţei civile nr. 869/26 octombrie 2009 a Tribunalului Vâlcea, se impune a fi menţinută.

Or, dezlegarea dată problemelor de drept de instanţele de control judiciar, în primul ciclu procesual al cauzei, era obligatorie pentru judecătorii fondului, în raport de prevederile art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ. de la 1895.

Aşa fiind, critica reclamantului privind încălcarea de către judecătorii fondului, în rejudecare, a dezlegărilor date de instanţele de control judiciar prin hotărârile pronunţate, mai sus arătate, nu poate fi primită nici din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi nici a motivului prevăzut pct. 9 al aceluiaşi articol din vechiul Cod de procedură."

Se constată, aşadar, că instanţa de recurs a analizat motivul de recurs referitor la nerespectarea de către instanţa de trimitere a considerentelor deciziei civile nr. 133/2 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (dosar x/2011).

În ceea ce priveşte critica privind soluţia de respingere a cererii de despăgubire pentru prejudiciul moral cauzat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 869 din 26 octombrie 2019 de Tribunalul Vâlcea, se constată că instanţa de recurs a analizat aceste aspecte de nelegalitate şi a reţinut că, din considerentele hotărârilor instanţelor de fond, reiese că reclamantul nu a probat existenţa prejudiciului moral, distinct de prejudiciul material reprezentat de cheltuielile de judecată, şi nici legătura de cauzalitate între factorii stresogeni, specifici procesului civil, finalizat cu pronunţarea sentinţei menţionate, şi afecţiunile medicale de care suferă reclamantul, chestiuni care repune în discuţie situaţia de fapt, inadmisibil a fi reanalizată în calea extraordinară de atac a recursului.

Se constată că instanţa de recurs a analizat şi critica privitoare la greşita aplicare a sancţiunii decăderii reclamantului din dreptul de a-şi modifica, în rejudecare, cererea de chemare în judecată, reţinând că "în rejudecare, instanţa de trimitere are a soluţiona acelaşi litigiu în acord cu dispoziţiile instanţei de trimitere, şi nu un alt litigiu, care ar putea rezulta din modificarea ori completarea cererii iniţiale de chemare în judecată cu pretenţii distincte de cele iniţial deduse judecăţii, fapt ce ar putea lipsi de efecte decizia de trimitere.

Referitor la această critică, astfel cum a statuat şi instanţa de apel, reclamantul pune în discuţie, în mod eronat, incidenţa dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ., în realitate, interpretarea potrivit căreia rejudecarea litigiului se face în raport de pretenţiile deduse iniţial judecăţii şi nu a unora noi, fără legătură cu cele care au făcut obiectul cererii iniţiale de chemare în judecată, impunându-se în raport de prevederile art. 297 C. proc. civ.."

De asemenea, instanţa de recurs, examinând excepţia autorităţii de lucru judecat privind capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 500.00 RON cu titlu de daune morale către reclamantul A., a apreciat că aceasta nu poate fi primită, reţinând că, nici nu este dezvoltată această critică, reclamantul rezumându-se a afirma că pretenţiile deduse judecăţii, prin cererea de chemare în judecată, înregistrate la data de 23 iunie 2011, nu a mai făcut obiectul unui alt proces.

Înalta Curte constată că deşi invocă omisiunea instanţei de a analiza motivele de recurs, contestatorul este nemulţumit de modul în care instanţa de recurs a răspuns acestuia, analiză la care nu este îndreptăţită instanţa sesizată cu soluţionarea contestaţiei în anulare.

Totodată, susţinerile contestatorului privind ignorarea de către instanţa de recurs a probelor, nelămurirea situaţiei de fapt şi aplicarea greşită a legii nu pot fi primite, câtă vreme aceste critici vizează fondul litigiului. Instanţa sesizată cu contestaţia în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea argumentelor cu care anumite motive de recurs au fost respinse şi, în funcţie de rezultatul acestei analize, să schimbe eventual hotărârea pronunţată în cauză, aşa cum solicită contestatorul. A da părţilor posibilitatea de a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele, a interpretat legea şi a stabilit raporturile dintre părţi, ar însemna să se deschidă dreptul părţilor de a provoca rejudecarea căii de atac a recursului, ceea ce este inadmisibil. Legea nu a urmărit să deschidă părţilor calea recursului la recurs, care să fie soluţionat de aceeaşi instanţă sub motivul greşitei stabiliri a situaţiei de fapt sau greşitei aplicări sau interpretări a legii.

Susţinerile contestatorului nu se pot încadra nici în noţiunea de "greşeală materială" avută în vedere de motivul de contestaţie în anulare specială prevăzut de art. 318 teza întâi C. proc. civ.. Textul se referă la erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite. Este, deci, vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.

În consecinţă, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru niciunul dintre motivele de contestaţie în anulare invocate, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 1587 din 2 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, ca nefondată

În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care cade în pretenţiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", va admite cererea formulată de intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. şi va obliga pe contestatorul A. la plata către aceasta a sumei de 3,411.06 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor depuse în dovedirea acestora, aflate la filele x al dosarului nr. x/2019 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 1587 din 2 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, ca nefondată.

Obligă pe contestatorul A. la plata către intimata S.C. B. S.R.L. a sumei de 3,411.06 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 februarie 2020.