Exclusive applicability of special statutory offset procedure over civil law set-off for reciprocal property restitution claims

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2020

Deliberând, în condiţiile art. 395 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la data de 22 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând să se constate compensarea creanţelor reciproce dintre părţi şi să se dispună stingerea datoriei pretinse de pârâtă în baza sentinţei civile nr. 6816/2014 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, prin compensare, până la valoarea creanţei celei mai mici.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1616, 1617 C. civ., ale Legii nr. 247/2005, art. 148 şi 194 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 95 din 07.03.2019, Tribunalul Vrancea a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 99/A din data de 19 iunie 2019, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 95 din 07.03.2019 a Tribunalului Vrancea.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., criticând soluţia pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

În raport de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie şi de art. 6 alin. (1), (2) şi 5 C. civ., prevederile O.U.G. nr. 63/2018 nu pot fi aplicate decât actelor şi/sau faptelor încheiate sau săvârşite după data intrării lor în vigoare.

În cauză, creanţele reciproce între părţi s-au născut şi au devenit exigibile la data de 3.06.2014, când s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 6816/306.2014 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, de întoarcere a executării silite şi de obligare a reclamanţilor la plata către ANRP a sumei de 195.998,91 RON.

Faţă de această situaţie, confirmată de instanţa de apel, cererea reclamanţilor se impunea a fi analizată în raport de dispoziţiile în vigoare la acel moment, şi nu în baza unor dispoziţii adoptate ulterior.

Astfel, toată motivarea instanţei de apel este străină cauzei, hotărârea fiind nemotivată, în raport de pretenţia dedusă judecaţii şi de dispoziţiile legale în vigoare la momentul când a intervenit de drept, în baza legii, compensarea creanţelor reciproce ale părţilor cauzei.

Instanţa de apel, încălcând prevederile legale şi constituţionale menţionate, a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe prin prisma altor dispoziţii decât cele în vigoare la momentul 3.06.2014, deşi a confirmat existenţa unor creanţe reciproce între părţi (pagina 2 alin. (7) din decizie), apreciind în mod greşit că raporturile juridice dintre părţi se circumscriu sferei de aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 63/2018, care ar fi fost adoptată tocmai în scopul de a rezolva situaţii precum cea a reclamanţilor.

Totodată, instanţa de apel - ca, de altfel, şi prima instanţă - s-a pronunţat asupra altui lucru decât cel cerut prin acţiunea formulată, fiind încălcate sub acest aspect şi prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ.. S-a reţinut în mod greşit că reclamanţii au solicitat compensarea creanţelor reciproce la nivelul celei mai mici, prin intermediul instanţei de judecată, formulând o cerere în realizare, cu toate că în cauză s-a formulat o cerere în constatare, învestindu-se instanţa de judecată cu o acţiune în constatarea intervenirii de drept a compensării legale a creanţelor reciproce până la nivelul celei mai mici.

De asemenea, s-a reţinut în mod greşit că, faţă de data promovării acţiunii, ulterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 63/2018, solicitarea reclamanţilor nu putea fi întemeiată decât pe prevederile acestei norme speciale, care ar viza toate situaţiile în care există astfel de creanţe reciproce, încălcându-se, astfel, principiul disponibilităţii, dat fiind faptul că reclamanţii nu au învestit instanţa cu o cerere în compensare judecătorească, ci cu o acţiune în constatarea intervenirii de drept a compensării legale.

Sunt nelegale argumentele instanţei de apel în sensul că dispoziţiile O.U.G. nr. 63/2018 s-ar aplica în toate situaţiile în care există creanţe reciproce între beneficiari şi Statul român.

Instanţa de apel nu a avut în vedere că prevederile O.U.G. nr. 63/2018 au în vedere drepturi de creanţă pe care aceleaşi persoane le deţin împotriva Statului român, corespunzătoare obligaţiei Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de a emite titluri de plată, în temeiul Legii nr. 165/2013, în timp ce, în cauză, legea aplicabilă situaţiei juridice cu privire la despăgubirea cuvenită şi recunoscută de ANRP este Legea nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire nr. 8080/2010.

Scopul O.U.G. nr. 63/2018 menţionat în preambulul acestui act normativ nu vizează simplificarea unor proceduri ca urmare a imposibilităţii de emitere a unor titluri de plată conform Legii nr. 247/2005, acest act normativ făcând trimitere la titlurile de plată ce trebuiau emise în baza Legii nr. 165/2013, situaţie ce nu este întrunită în cauză.

Se impunea a se avea în vedere cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 269/2014, în care se arată că nu se pot aplica retroactiv dispoziţiile Legii nr. 165/2013 cauzelor "aflate în curs de judecată, acestea urmând a fi finalizate conform legii în vigoare la data întocmirii acţiunii."

Fiind vorba despre o despăgubire cuvenită în baza unei decizii de despăgubire emise în baza Legii nr. 247/2005 şi care a devenit exigibilă, potrivit art. 182 alin. a din Titlul VII al legii, în vigoare la acel moment, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile O.U.G. nr. 63/2018 - care nici nu face referire în preambulul său la Legea nr. 247/2005 -, încălcând şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 269/2014.

Instanţa de apel, confirmând în mod greşit ca legală şi temeinică soluţia primei instanţe, a interpretat greşit şi prevederile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, acestea nefiind aplicabile în speţă.

După cum s-a arătat prin cererea de apel, la momentul încasării despăgubirii de către reclamanţi, în anul 2012 nu erau în vigoare nici prevederile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, iar aceste dispoziţii se referă la emiterea titlului de despăgubire, care, în situaţia de faţă, era emis încă din 2010.

În consecinţă, pentru stingerea creanţelor reciproce existente între persoane beneficiare şi Statul român, nu exista o normă specială anterior datei de 13.07.2018, a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 63/2018, fiind aplicabile, astfel, dispoziţiile de drept comun.

Mai mult, chiar dacă am avea în vedere acest act normativ, la momentul adoptării sale era împlinit şi termenul de 5 ani la care se referă art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 pentru plata despăgubirii aprobate prin Decizia nr. 8080/18.05.2010 de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul intimate-pârâte.

Recurenţii au susţinut, totodată, că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că nerespectarea termenului de 90 de zile prevăzut de O.U.G. nr. 63/2018 este sancţionată cu decăderea reclamanţilor din dreptul de a apela la procedura de drept comun.

Nu poate fi restrâns dreptul reclamanţilor de a se adresa instanţei de judecată pentru a constata că a intervenit de drept compensarea legală, potrivit art. 1616 şi 1717 alin. (1) C. civ., în mod nelegal cererea cu acest obiect fiind respinsă ca inadmisibilă.

Inadmisibilitatea vizează imposibilitatea sesizării instanţei cu privire la pretenţia pe care titularul dreptului o invocă, fie pentru că legea nu prevede o asemenea posibilitate, fie pentru că cererea nu îndeplineşte o cerinţă prealabilă prevăzută de lege.

Or, acţiunea în constatarea compensării de drept a două datorii reciproce, certe, lichide şi exigibile, întemeiată pe dispoziţiile art. 1616 şi 1717 alin. (1) C. civ., nu poate fi considerată ca fiind inadmisibilă.

Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile de mai sus şi faptul că legea permite a supune instanţei cererea privind constatarea compensării datoriilor reciproce, compensare care operează de drept, atâta vreme cât una din părţi nu înţelege să recunoască această compensare legală.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel a înlăturat nemotivat susţinerile reclamanţilor, chiar şi în situaţia în care ar fi incidente dispoziţiile Legii nr. 165/2013.

Aceştia au arătat că, şi în situaţia în care nu s-ar avea în vedere ca moment al compensării de drept a creanţelor reciproce data de 3.06.2014, când s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 6816/3.06.2014 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, trebuia avut în vedere faptul că, la momentul formulării acţiunii, termenul de 5 ani instituit de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 s-a împlinit anterior adoptării O.U.G. nr. 63/2018, astfel că plata despăgubirilor trebuia făcută/dispusă şi ulterior compensată cu despăgubirea încasată.

Cum aceasta plată trebuia făcută de drept, în baza legii (fie Legea nr. 247/2005, fie Legea nr. 165/2013, ambele anterioare adoptării O.U.G. nr. 63/2018, se impunea a se constata intervenită compensarea de drept a creanţelor reciproce la expirarea acestui termen, măcar pentru fiecare tranşă anuală la care se referă art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, ultima împlinindu-se tot anterior datei adoptării O.U.G. nr. 63/2018.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 septembrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 99/A din 19 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată pentru judecarea recursului la data de 24 noiembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenţii au încadrat criticile formulate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., însă, din dezvoltarea motivelor de recurs, se constată că nu este incident cazul descris la pct. 6 al art. 488 alin. (1), întrucât aspectele supuse analizei pe acest temei se subsumează cazului prevăzut la pct. 8 al aceleiaşi norme.

Astfel, susţinerea potrivit căreia motivarea deciziei de apel este străină cauzei, dat fiind că cererea de chemare în judecată nu a fost analizată prin prisma dispoziţiilor legale incidente ratione temporis, relevă modul de aplicare a legii de către instanţa de apel, chestiune ce se impune a fi cercetată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aceeaşi concluzie se conturează şi în privinţa criticii privind înlăturarea nemotivată a susţinerilor reclamanţilor referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cât timp critica are ca finalitate tot constatarea de către instanţa de recurs a aplicării retroactive a prevederilor O.U.G. nr. 63/2018, iar în legătură cu acest aspect, recurenţii au susţinut deja, după cum s-a arătat anterior, nemotivarea deciziei.

Cât priveşte critica vizând pronunţarea de către instanţa de apel asupra altor pretenţii decât cele care formează obiectul cererii de chemare în judecată, recurenţii pretind nerespectarea principiului disponibilităţii, consacrat prin prevederile art. 9 C. proc. civ., aşadar, încălcarea unei reguli de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Cu toate acestea, nu este incident cazul de casare descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţele de fond nu s-au pronunţat asupra fondului raportului juridic dedus judecăţii, pentru a se reţine că s-au considerat învestite cu o cerere de compensaţie judiciară, întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 1617 alin. (2) C. civ., în loc de o cerere de constatare a compensaţiei legale, conform alin. (1) al aceleiaşi norme.

Cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca inadmisibilă în considerarea procedurii speciale de compensare a creanţelor reciproce prevăzute de O.U.G. nr. 63/2018, iar instanţa de apel a menţinut această soluţie, cu motivarea că O.U.G. nr. 63/2018 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în materia compensării creanţelor, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 63/2018 neavând dreptul de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi dreptul comun.

Aşadar, instanţa de apel nu a evocat fondul cauzei, motiv pentru care nu s-ar putea evalua dacă s-a pronunţat asupra unei solicitări de compensare a creanţelor reciproce, prin intermediul instanţei de judecată, ori asupra cererii de constatare a intervenirii de drept a compensării creanţelor reciproce.

Pe de altă parte, constatările sale în susţinerea soluţiei adoptate nu implică vreo distincţie în funcţie de obiectul acţiunii de drept comun, referindu-se în mod generic la dreptul comun în materia compensării creanţelor, astfel încât nu se poate susţine cu temei că instanţa de apel ar fi ajuns la o concluzie diferită în raport de obiectul învestirii.

În schimb, aprecierea instanţei de apel poate fi cercetată în privinţa modului de aplicare a legii, reprezentând unul dintre argumentele înfăţişate prin motivele de recurs ce au drept finalitate evaluarea de către instanţa de recurs a aplicabilităţii în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 63/2018.

În contextul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate prin motivele de recurs.

Soluţia de admisibilitate a cererii de chemare în judecată a fost adoptată în mod corect în considerarea priorităţii O.U.G. nr. 63/2018, aprobată cu modificări prin Legea nr. 40/2019 - ce reglementează o procedură specială de compensare a unor creanţe reciproce între statul român şi persoanele beneficiare ale legilor din domeniul restituirii proprietăţii -, faţă de dreptul comun, respectiv acţiunea adresată instanţei civile pe temeiul art. 1616 şi art. 1617 alin. (1) sau 2 C. civ., referitoare la compensaţia legală ori la compensaţia judiciară.

Procedura specială, care se derulează la solicitarea persoanei în favoarea căreia s-a emis un act administrativ cu titlu de despăgubiri, presupune, în esenţă, constatarea de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a îndeplinirii tuturor condiţiilor de fond şi de formă anume prevăzute pentru a opera compensarea creanţelor, în tot sau în parte.

Conform art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 63/2018, compensarea se constată prin decizie a preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor. Fiind vorba despre un act administrativ, decizia poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ.

Aşadar, procedura specială asigură accesul la justiţie persoanei nemulţumite de decizia adoptată, context în care sesizarea instanţei civile pe calea dreptului comun pentru constatarea stingerii creanţelor reciproce prin compensaţia legală ar conduce în mod nepermis la eludarea cadrului procesual fixat de legiuitor în acest scop.

Contrar susţinerilor recurenţilor, situaţia juridică relevată de prezentul litigiu intră în domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 63/2018.

Potrivit art. 1 din acest act normativ, "(1) Se sting, prin compensare, creanţele statului reprezentând sumele datorate Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor în temeiul unor titluri executorii, reprezentate de hotărâri judecătoreşti definitive prin care instanţele de judecată au dispus întoarcerea executării silite şi restituirea sumelor executate de persoanele îndreptăţite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (…) cu creanţele reprezentând sumele de bani pe care aceste persoane trebuie să le încaseze de la statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în baza actelor administrative emise cu titlu de despăgubiri, în temeiul titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, al Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, al Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare. (2) În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, prin act administrativ emis cu titlu de despăgubiri se înţelege: a) decizia privind titlul de despăgubire emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul titlului VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare; (…)".

După cum s-a reţinut în fapt în cauză, reclamanţii sunt, concomitent, creditori şi debitori ai statului, iar creanţele reciproce, a căror existenţă caracterizează raportul juridic de drept substanţial dedus judecăţii, s-au născut în derularea procedurilor de restituire prin echivalent a proprietăţii.

Astfel, reclamanţilor li s-a recunoscut, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, dreptul la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi datorează Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) sumele de bani pentru care s-a dispus pe cale judecătorească întoarcerea executării silite.

În acest sens, instanţa de apel a făcut referire la sentinţa civilă nr. 6816/3.06.2014 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2012, irevocabilă prin decizia nr. 3951/14.11.2014 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III -a civilă, prin care a fost admisă contestaţia la executare formulată de ANRP, cu consecinţa anulării actelor de executare silită în ce priveşte decizia nr. 8080/18.05.2010 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Totodată, reclamanţii trebuie să încaseze de la statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, despăgubirile cuvenite în baza Legii nr. 10/2001, într-un cuantum stabilit pe cale judecătorească şi în legătură cu care s-a dispus emiterea titlului de despăgubire prin decizia nr. 8080/18.05.2010 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Nu pot fi primite susţinerile recurenţilor în sensul că O.U.G. nr. 63/2018 nu le este aplicabilă pentru motivul că actul vizează creanţele pentru care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor are obligaţia de a emite titluri de plată în temeiul Legii nr. 165/2013, în timp ce, în cazul lor, legea aplicabilă este Legea nr. 247/2005.

Art. 1 din O.U.G. nr. 63/2018 se referă la sumele de bani pe care aceste persoane trebuie să le încaseze de la statul român în baza actelor administrative emise cu titlu de despăgubiri, iar printre aceste acte administrative enumeră şi decizia privind titlul de despăgubire emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Pe de altă parte, decizia emisă în baza Legii nr. 247/2005 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor urmează a fi valorificată în procedura prevăzută de Capitolul V şi V1 al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ce presupune tocmai obligaţii în sarcina Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

În acest cadru, nu este exclus a se ajunge chiar la emiterea titlului de plată în temeiul Legii nr. 165/2013 de către ANRP, dacă titularii dreptului de creanţă optează pentru acordarea de despăgubiri în numerar.

Din această perspectivă a făcut referire legiuitorul, în preambulul O.U.G. nr. 63/2018, la emiterea titlurilor de plată conform Legii nr. 165/2013, luând în considerare blocajul intervenit în îndeplinirea obligaţiilor de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cât timp, potrivit preambulului, procedura este condiţionată, în fapt, de restituirea către ANRP a sumelor de bani încasate prin executare silită.

Pentru determinarea includerii situaţiei reclamanţilor din prezenta cauză la domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 63/2018, este suficient faptul că O.U.G. nr. 63/2018 s-a referit în mod expres şi la decizia privind titlul de despăgubire emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca izvor al creanţei supuse compensării în procedura prevăzută de acest act normativ şi care urmează a se valorifica în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu implicarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Prin motivele de recurs, s-a susţinut, totodată, aplicarea retroactivă a O.U.G. nr. 63/2018 de către instanţa de apel, în condiţiile în care creanţele reciproce între părţile din prezenta cauză s-au născut şi au devenit exigibile la data de 3.06.2014, data pronunţării sentinţei civile nr. 6816/3.06.2014 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, prin care s-a dispus întoarcerea executării silite şi restituirea către ANRP a sumelor de bani executate.

Chiar dacă nu s-ar avea în vedere acest moment, creanţa era oricum exigibilă la data formulării cererii de chemare în judecată, atât timp cât se împlinise termenul de 5 ani prevăzut de dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, impunându-se a se constata intervenită compensarea de drept a creanţelor reciproce, cel puţin pentru tranşele anuale împlinite anterior adoptării O.U.G. nr. 63/2018.

Înalta Curte constată că susţinerile cu acest obiect ale recurenţilor interesează fondul dreptului dedus judecăţii, a cărui analiză ar fi inclus aprecierea exigibilităţii creanţelor reciproce şi stabilirea datei la care au devenit exigibile.

Or, după cum s-a arătat, în cauză nu s-a intrat în cercetarea fondului raportului juridic dintre părţi, iar, pe de altă parte, aprecierea asupra admisibilităţii sau a inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată nu depinde de stabilirea de către instanţă a existenţei unor creanţe exigibile, fundamentându-se exclusiv pe existenţa între părţi a creanţelor reciproce, care determină încadrarea reclamanţilor în situaţiile anume reglementate prin actul normativ cu caracter special.

Potrivit celor deja expuse, O.U.G. nr. 63/2018 are în vedere, pe de o parte, creanţele statului împotriva acelor persoane îndreptăţite la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi în legătură cu care s-a dispus întoarcerea executării silite, fără ca sumele să fi fost restituite în mod efectiv, iar, pe de altă parte, creanţele împotriva statului ale aceloraşi persoane îndreptăţite la despăgubiri, care nu au fost, încă, valorificate în procedurile reglementate prin Legea nr. 247/2005 şi/sau Legea nr. 165/2013.

Atare situaţie juridică, pe care O.U.G. nr. 63/2018 o defineşte prin existenţa unor astfel de creanţe reciproce şi care intră ca atare în domeniul de aplicare al ordonanţei, este considerată de legiuitor drept facta pendentia, nefiind epuizată la data intrării în vigoare a actului normativ.

În această reglementare, data pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus întoarcerea executării silite este lipsită de relevanţă, existenţa unei asemenea creanţe fiind suficientă pentru a intra în domeniul de aplicare al ordonanţei.

Cât priveşte termenul de 5 ani prevăzut de dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor, art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 63/2018 conţine o normă derogatorie în privinţa exigibilităţii creanţei, în sensul că sunt considerate exigibile creanţele stabilite prin actele administrative prevăzute la alin. (2) - printre care şi deciziile privind titlul de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor -, în limita sumelor ce fac obiectul compensării.

Drept urmare, constatarea de către instanţa civilă a încadrării reclamanţilor în domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 63/2018, cu consecinţa respingerii ca inadmisibilă a cererii formulate pe calea dreptului comun, nu echivalează cu o aplicare retroactivă a ordonanţei, susţinerile recurenţilor pe acest aspect neputând fi primite.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi îl va respinge ca atare, pe temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 99A din 19 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 noiembrie 2020.