Decizia nr. 2492/2020 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia I civilă

Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:

1. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 786/Ap din 7 iunie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, învestită după casarea cu trimitere dispusă prin decizia nr. 1848 din 16 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins ca lipsită de interes excepţia lipsei inadmisibilităţii extinderii cadrului procesual în apel cu privire la încheierea nr. 7965/27.03.2006.

A admis excepţia inadmisibilităţii extinderii cadrului procesual cu privire la anularea celorlalte încheieri de carte funciară cu nr. x (toate din CF nr. x Bucureşti Sector 1) şi nr. x (din CF nr. x Bucureşti Sector 1), de radiere a dreptului de proprietate şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantelor.

A admis în parte apelul declarat de reclamantele A., B. şi S.C. C. S.A. şi în parte apelul declarat de pârâţii D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 231/09.03.2017 a Tribunalului Covasna.

A schimbat în parte sentinţa în sensul că:

A respins cererea de constatare a nulităţii absolute a procurii nr. x/29.08.2001.

A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la nulitatea relativă a contractului nr. x/17.04.2002, cu consecinţa respingerii acţiunii ca prescrisă în privinţa acestui contract şi respingerii constatării nulităţii contractului nr. x/22.02.2006.

A respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind nulitatea relativă a contractelor nr. x/28.02.2002 şi nr. y/7.03.2002 şi a constatat nulitatea relativă a acestora.

A constatat nulitatea absolută a contractelor nr. x/22.02.2006 şi nr. y/22.02.2006.

A obligat pe pârâţii D., E., F. şi G. să restituie reclamantelor imobilele ce formează obiectul contractelor nr. x/22.02.2006 şi nr. y/22.02.2006.

A respins restul pretenţiilor şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A compensat între părţi cheltuielile de judecată din apel până la concurenţa sumei de 50.000 RON şi a respins celelalte cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a arătat că prin decizia civilă nr. 1848/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-au respins ca nefondate recursurile declarate de reclamantele B., A. şi S.C. C. S.A., s-au admis recursurile declarate de pârâţii F., G., D. şi E., iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, astfel încât a făcut aplicarea prevederilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

Instanţa de apel a arătat că prin cererea de apel, reclamanta S.C. C. S.A. a solicitat anularea contractelor nr. x/2006, nr. y/2006, nr. z/2006 şi nr. x/2006, a actelor subsecvente şi restituirea imobilelor; reclamantele A. şi B. au solicitat anularea contractelor nr. x/2006, nr. y/2006, nr. z/2006 şi nr. x/2006 şi a actelor subsecvente şi restituirea imobilelor; pârâţii D., E. au solicitat respingerea nulităţii absolute a procurii nr. x/29.08.2001 şi a nulităţii contractelor nr. x/2002, nr. y/2002 şi nr. z/2002.

Prin încheierea din 19 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în primul apel, şi nerecurată prin cererile de recurs, s-a dispus în temeiul art. 182 alin. (2) C. proc. civ. înlăturarea declaraţiei date de reclamantele B. şi A. şi apostilate la 23 mai 2017, prin care acestea au arătat că nu ar fi avut intenţia de a vinde imobilului din litigiu familiei D., R. şi F., prin raportare la art. 184 C. proc. civ. faţă de împrejurarea că reclamantele A. nu s-au prezentat la instanţă pentru luarea probelor de scris şi semnătură, astfel că măsura dispusă nu mai poate fi rediscutată în prezentul apel, înscrisul respectiv urmând a fi considerat în continuare înlăturat din probaţiune.

Apelantele reclamante A. au depus la 5.03.2019 cerere de înscriere în fals cu privire la procura nr. x/29.08.2001 în privinţa traducerilor realizate de traducătorul H. din cadrul Curţii de Apel a Landului districtului judiciar Köln-Germania, apoi a celor traduse la 12.12.2007 de notarul I. şi în 18.12.2007 de notarul J., cereri la care au renunţat, luându-se act de această solicitare prin încheierea din 9.04.2019 a Curţii de Apel Braşov. Astfel, prin încheierea de şedinţă s-a luat act de renunţarea părţilor la cererea de înscriere în fals în privinţa semnăturii şi a menţiunii "a vendere" din conţinutul procurii nr. 2/2001 şi de înscrierea în fals cu privire la cele 3 traduceri.

Prin întâmpinarea depusă la 27.03.2019, apelanta-reclamantă S.C. C. S.A. a invocat faptul că procura nr. x/29.08.2001 nu există, mandatul nu există în forma prezentată, iar înscrisul doveditor este un fals, fiind dată pentru revendicarea doar a apartamentului 2 şi nu pentru vânzarea imobilului. Se arată că procura prezentată a fost extinsă nepermis şi asupra altor construcţii, înscrisul fiind falsificat prin menţiunile inserate şi prin semnătura sa, fiind necesară înfăţişarea înscrisului în original faţă de declaraţia dată de reclamante în care au menţionat că nu au dat niciodată respectiva procură.

Obiectul contractului de mandat nu poate fi considerat licit atâta timp cât nu există, ca înscris sub semnătură privată trebuia analizat în funcţie de cuprinsul său explicit şi de valoarea probatorie determinată de legislaţia italiană ca act de notorietate prin care se atestă identitatea şi domiciliul nu şi consimţământul părţilor sau conţinutul actului. S-a contestat veracitatea semnăturii de pe procură, nu şi calitatea părţilor semnatare. Procura nu produce efecte juridice ca înscris sub semnătură privată fiind încheiat cu încălcarea interdicţiei legale, mandatul a fost dat doar pentru revendicare nu pentru vânzare.

Era necesară exemplificarea conţinutului cerinţei minimale referitoare la preţ cu elemente determinante şi determinabile. Pe cale de excepţie, s-a invocat nulitatea absolută a actului pentru fraudă la lege în sensul că prin contractele de vânzare-cumpărare s-a urmărit stabilirea unui preţ mai mic decât cel real pentru a se evita plata taxelor şi impozitelor stabilite prin lege. Reclamantele A. nu au dat un mandat de vânzare, de aceea nu figurează niciun preţ, pentru vânzarea terenurilor era nevoie de forma autentică a procurii cerută ad validitatem, prevederile art. 1172 C. civ. nu sunt aplicabile pentru că procura nu a fost iscălită de părţile contractante.

Pretinsa ratificare a procurii şi a actelor încheiate nu a existat niciodată. Vânzarea bunurilor între soţi este un caz de nulitate absolută, dreptul la acţiune este imprescriptibil şi chiar dacă s-a avea în vedere motivele de nulitate relativă, se impune precizarea momentului de curgere a prescripţiei pentru că acest termen s-a şi întrerupt prin litigiile purtate între părţi. Prezumţia legală a bunei credinţe a fost răsturnată prin procura de administrare din 13.08.2007 prin care K. o împuternicesc pe mama apelantei D. să administreze şi să închirieze imobilul, prin extrasele şi încheierile de carte funciară din x şi 2007 din care rezultă pactul de răscumpărare în favoarea soţilor D., sentinţa civilă nr. 20783/2010 din care rezultă că mama şi fratele apelantei D. locuiesc în continuare în imobil, contractele de închiriere cu S.C.

L. S.R.L., veniturile modeste ale soţilor F., extrasul CF x/2007 referitor la apartamentul 1 care menţionează litigiile din 7.01.2004.

Prin încheierea din 9.04.2019 a Curţii de Apel Braşov s-a respins excepţia inadmisibilităţii depunerii întâmpinării şi s-a admis excepţia decăderii părţii din dreptul de a depune întâmpinare, mai puţin cu privire la aspectele constituite în motive noi de ordine publică.

Instanţa de apel a reţinut că sunt motive noi invocate în întâmpinare şi neformulate în cererea de apel de către reclamanta S.C. C. S.A. inexistenţa procurii, extinderea procurii asupra altor construcţii, aprecierea procurii conform legislaţiei italiene, lipsa de efecte juridice a procurii ca înscris sub semnătură privată faţă de încălcarea interdicţiei legale, neiscălirea procurii de părţile contractante, inexistenţa ratificării procurii, întreruperea prescripţiei extinctive în cazul interdicţiei de vânzare prevăzute de art. 1308 pct. 2 C. civ. Ca urmare a admiterii excepţiei de decădere din dreptul de a mai formula apărări prin întâmpinare, s-a arătat că aceste motive nu mai pot fi analizate în prezentul apel conform art. 289 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 103 C. proc. civ.

Ca motiv de ordine publică invocat prin întâmpinare, instanţa de apel a reţinut excepţia nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege, prin stabilirea unui preţ mai mic decât cel real, pentru a se evita plata taxelor şi impozitelor legale. S-a arătat că această excepţie nu constituie un motiv nou, pentru că a fost invocat de reclamantele A. ca argument în justificarea nulităţii contractelor deduse judecăţii în dosarul nr. x/2006. În legătură cu acest aspect, s-a arătat că prima instanţă a respins ca nedovedită cererea reclamantelor privind nulitatea contractelor încheiate pentru fraudă la lege, prin declararea unui preţ pentru evitarea taxelor şi impozitelor, iar reclamantele nu au apelat acest motiv de nulitate, nu au formulat aceste apărări în primul ciclu procesual al apelului, nu au formulat apel incident, astfel că soluţia primei instanţe a intrat în puterea de lucru judecat.

Prin decizia de casare nr. 1848/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au soluţionat irevocabil aspectele legate de nulitatea contractului nr. x/2007, în realitate actul fiind încheiat în anul 2006 şi nu în 2007, şi a actului subsecvent, încheierea nr. 7965/27.03.2006, şi cele privind respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat faţă de sentinţele nr. 2823/2005, nr. 3084/2005 şi nr. 3083/2005 pronunţate de Judecătoria sect. 1 Bucureşti.

Prin procesul-verbal din 8.05.2019 s-a predat în original procura nr. x/29.08.2001, fiind ataşată la dosar, astfel că au fost îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 139 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul fiind primit în probaţiune. S-a reţinut că prima instanţă a menţionat, dintr-o eroare materială, ca dată a semnării procurii data de 28.08.2001, corectă fiind data de 29.08.2001, aceasta fiind data inserată de două ori în cuprinsul actului.

Constatând existenţa procurii în formă materializată, rezultă că în mod greşit au invocat apelantele reclamante inexistenţa acesteia. Declaraţia dată de reclamantele A. şi apostilată în 23.05.2007, prin care arată că nu au dat niciodată procura către D., urmează a fi înlăturată faţă de prezentarea procurii în original. Cu privire la semnăturile de pe procură, s-a reţinut că nu s-a mai insistat în procedura înscrierii în fals, după cum nu s-a mai solicitat nici înscrierea în fals asupra menţiunii "a vendere" tradusă prin "a vinde" din conţinutul procurii. Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că mandatul a fost semnat de reclamantele A., că mandatul se referă la operaţiunea de vânzare şi nu la cea de revendicare a imobilului din litigiu, aspecte care de altfel nici nu au fost apelate de reclamantele A., intrând astfel în puterea de lucru judecat. Din menţiunile părţilor şi din dispoziţiile de retrocedare a imobilului potrivit Legii nr. 10/2001, rezultă că pentru revendicare ar fi existat şi procura nr. 8589/1999 dată de reclamantele A. pentru mandatarul D., însă această procură nu se regăseşte în prezentul dosar.

În consecinţă, este nefondată susţinerea că lipseşte caracterul real al semnăturilor reclamantelor A. de pe procură. S-a renunţat în acest stadiu al procesului şi la aspectele legate de pretinsele menţiuni false adăugate în cuprinsul procurii cu privire la celelalte spaţii în afară de apartamentul 2, astfel că în mod corect a reţinut instanţa de fond că interpretarea actului juridic se va face după intenţia părţilor potrivit art. 977 C. civ.

Un prim motiv de apel a vizat aplicarea dispoziţiilor art. 4 şi 7 din Convenţia de la Haga din 1961 sub aspectul efectelor produse de lipsa apostilei de pe procura nr. 2/2001. A reţinut instanţa de casare că "lipsa apostilei nu oferă niciun indiciu cu privire la condiţiile în care a fost semnat actul de către părţi, la calitatea acestora sau la valabilitatea actului", astfel că lipsa acesteia nu invalidează procura nr. 2/2001 şi nu atrage nulitatea absolută a actului juridic cum greşit a reţinut instanţa de fond. S-a mai reţinut de instanţa de casare că, în condiţiile în care nu poartă apostila, procura produce efectele juridice ale unui înscris sub semnătură privată conform art. 1172 C. civ., astfel că în baza art. 315 C. proc. civ. procura a fost analizată ca înscris sub semnătură privată. În consecinţă, lipsa apostilei nu reprezintă motiv de nulitate absolută şi nici motiv de nulitate relativă a procurii şi nici nu afectează valabilitatea actului ca înscris sub semnătură privată, criticile apelanţilor D. fiind întemeiate sub acest aspect.

Motivul de apel privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 58 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 în legătură cu sancţiunea nulităţii absolute pentru lipsa formei autentice a procurii a fost analizat potrivit art. 315 C. proc. civ., reţinându-se că instanţa de casare a arătat că "se consideră că mandatarul trebuie să fie împuternicit prin procură autentică numai în cazul în care legea prevede o asemenea formă pentru validitatea actului juridic ce urmează a se încheia prin mandatar, nu însă şi atunci când acest act urmează să fie încheiat în formă autentică prin voinţa părţilor, fără ca legea să prevadă o atare cerinţă, cu excepţia cazurilor în care legea prevede expres, pentru efectuarea prin mandatar a unui act necesar în vederea opozabilităţii, cerinţa procurii autentice".

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că vânzarea spaţiilor prin cele 3 contracte din anul 2002 s-a făcut prin acte autentice, cu toate că obiectul vânzării l-au constituit doar construcţiile şi dreptul de folosinţă asupra terenurilor, operaţiune pentru care legislaţia în vigoare la acea dată (Legea nr. 114/1996) nu impunea forma autentică. Aplicând regula simetriei formelor juridice, prima instanţă a reţinut însă că şi procura trebuia încheiată în formă autentică, lipsa formei autentice atrăgând nulitatea absolută a mandatului. Întrucât la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare din 2002, legea nu impunea ad validitatem forma autentică a actului juridic pentru vânzarea de construcţii şi pentru transmiterea dreptului de folosinţă pentru terenuri, instanţa de apel a arătat că încheierea actelor în formă autentică a fost decisă de părţi, pentru opozabilitate faţă de terţi, astfel că procura nr. 2/2001 ca înscris sub semnătură privată nu este lovită de nulitate absolută pentru lipsa formei autentice, nici de nulitate relativă şi nu constituie nici o cauză de ineficacitate a actului juridic. Ineficacitatea unui act juridic presupune lipsirea de efecte juridice a unui act datorită intervenţiei unor cauze posterioare încheierii sale valabile, sancţiune ce nu se confundă cu nulitatea ce este concomitentă cu încheierea actului. Ori în speţă, s-a invocat şi instanţa de judecată a fost investită cu nulitatea procurii şi nu cu ineficacitatea acesteia.

Un alt motiv de apel a vizat modalitatea de interpretare a lipsei caracterului specializat al împuternicirii potrivit art. 1536 alin. (2) C. civ. A reţinut prima instanţă că pentru înstrăinarea spaţiilor construcţii se cerea un mandat special sub aspectul obiectului operaţiunii juridice şi a detaliilor legate de preţ, iar lipsa acestor elemente ar duce la constatarea nulităţii absolute a procurii.

În opinia instanţei de apel, procura nr. 2/2001 cuprinde menţiuni referitoare la obiect, fiind precizate datele de identificare, respectiv apartamentul nr. x, mansarda, apartamentul nr. x şi demisolul de la adresa str. x, Bucureşti, astfel cum rezultă şi din traducerile depuse la dosar. De asemenea, menţiunea "a vendere" se referă la operaţiunea juridică de vânzare, astfel cum rezultă şi din traduceri, şi nu la operaţiunea juridică de revendicare, motiv pentru care instanţa de apel a apreciat că reclamantele A. au avut în mod clar reprezentarea asupra operaţiunii juridice de vânzare pentru care au întocmit procura.

În conţinutul procurii se arată că vânzarea imobilului se face "la preţul şi în condiţiile stabilite de d-nul D.", deci există exprimată o opţiune a mandatarelor cu privire la preţ, acesta fiind lăsat la latitudinea mandatarului. Instanţa de casare a arătat că nu s-a exemplificat ce conţinut ar fi trebuit să aibă cerinţele minimale referitoare la preţ şi că nici nu s-a realizat încadrarea juridică a sancţiunii nulităţii, ca absolute sau relative. Instanţa de apel a constatat că prima instanţă a apreciat că lipsa cerinţelor minime referitoare la preţ reprezintă motiv de nulitate absolută, întrucât "reclamantele ar fi putut indica un preţ minim sau un preţ considerat mai favorabil, ori prin lipsa acestor elemente, acestea par a fi dorit să se desisteze de bunul imobil în orice condiţii, oricât de dezavantajoase sau împovărătoare ar fi fost pentru ele, ceea ce înseamnă că nu au decis în cunoştinţă de cauză şi că nu au avut control asupra puterilor încredinţate mandatarului".

Cu privire la aplicarea sancţiunii nulităţii absolute pentru lipsa preţului în cuprinsul procurii, instanţa a arătat că nu s-a declarat apel, astfel că s-a limitat să analizeze dacă această sancţiune a nulităţii absolute a fost corect interpretată de prima instanţă. S-a arătat că în cuprinsul procurii se menţionează că preţul va fi stabilit de mandatar, astfel că nu se poate vorbi de o lipsă totală a menţiunii unor indicii referitoare la preţ. Pârâţii D. au arătat prin răspunsul la interogatoriu că preţul pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare din 2002 a fost stabilit de reclamantele A., procura fiind scrisă de mână de reclamanta B. şi semnată şi de A., în acest sens fiind şi declaraţia dată de D. cuprinsă în rechizitoriul Parchetului Curţii de Apel Bucureşti din 11.04.2006. Corespondenţa dintre reclamantele A. şi mandatarul D. relevă primirea unor sume de bani de la mandatarul D.: la 28.11.2000 şi 18.11.2000 primirea sumei de 6000 DM, la 22 mai 1998, 8000 USD la 19.09.2001, 4000 USD la 8.06.2003, 6000 USD la 5.08.2003, 5000 DM la 31.01.2000. De asemenea, mandatarul D. a arătat că ar fi plătit reclamantelor A. suma de 40.000 dolari SUA şi a estimat cheltuieli de revendicare a imobilului la 150.000 dolari SUA.

Faptul de a menţiona într-o procură că preţul va fi lăsat la aprecierea mandatarului, nu constituie un motiv de nulitate absolută în condiţiile în care, aşa cum au recunoscut, reclamantele A. se aflau plecate din ţară de mulţi ani, nu cunoşteau valorile la care se vindeau imobilele şi au avut încredere în mandatarul D. pe care-l cunoşteau din 1987- fila x din rezoluţia Parchetului Curţii de Apel Bucureşti din 11.04.2006.

A reţinut şi instanţa de casare că "specializarea nu trebuie dusă la extrem fiind suficient dacă se va indica natura operaţiei juridice şi obiectul ei, dar termenii să nu fie prea generali, astfel încât să facă procura imprecisă, echivocă". Prin urmare, sub aspectul preţului, procura nu este imprecisă, cu atât mai mult cu cât nu lipsa menţiunii unui preţ minim a constituit motiv de contestare a împuternicirii, ci faptul că mandatarul D. nu le-ar fi adus la cunoştinţă de vânzarea bunului către soţia lui şi că nu le-ar fi achitat preţul pretins a fi fost încasat. Or, neplata preţului şi incapacitatea specială în materia vânzării prevăzută de art. 1308 pct. 2 C. civ., constituie aspecte ce afectează contractele de vânzare-cumpărare şi nu condiţiile de valabilitate a procurii. În consecinţă, menţiunea privind preţul din cuprinsul procurii, nu atrage nulitatea absolută a împuternicirii, nici nulitatea relativă a acesteia, cu atât mai mult cu cât apelantele reclamante nu au demonstrat că ar fi fost vătămate prin această menţiune care a fost scrisă chiar de ele, nemulţumirile lor fiind legate de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în 2002 de mandatarul D..

Pe de altă parte, prin rezoluţia Parchetului Curţii de Apel Bucureşti din 11.04.2006 s-a dispus neînceperea urmării penale faţă de numiţii D. şi M. pentru săvârşirea infracţiunii de fals material, uz de fals, fals în declaraţii cu privire la întocmirea şi conţinutul procurii nr. 2/2001.

S-a mai arătat că motivele de apel privind greşita aplicare a sancţiunii nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2002, nr. y/2002 şi nr. x/2002 prin care reclamantele A., prin mandatar D., în baza procurii nr. 2/2001 au vândut părţi din imobilul din litigiu către soţia mandatarului, E., prin M., care era fratele cumpărătoarei, pun în discuţie aspecte legate de lipsa consimţământului reclamantelor la încheierea actelor, potrivit art. 948 pct. 2 C. civ., încălcarea incapacităţii speciale de a vinde şi cumpăra prevăzută de art. 1308 pct. 2 C. civ. şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Referitor la lipsa totală a consimţământului reclamantelor privind vânzarea imobilului din litigiu potrivit art. 948 pct. 2 C. civ., instanţa de fond a arătat că acest consimţământ lipseşte în totalitate întrucât procura dată de reclamante era nulă absolut. Întrucât procura nr. 2/2001 a fost greşit considerată ca fiind nulă absolut, nu a putut fi reţinută nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 2002 pentru lipsa totală a consimţământului vânzătoarelor, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 948 pct. 2 C. civ. în contextul în care s-a constatat că menţiunea "a vendere" scrisă chiar de reclamante în procură se referă la operaţiunea de vânzare a imobilelor. Apelantele reclamante şi-au dat consimţământul pentru vânzarea imobilului din litigiu, respectiv a apartamentului nr. x, a mansardei, a părţii din demisol împreună cu părţile şi dependinţele comune (casa scării, holuri, coridoare, terasa, instalaţii tehnice etc.) şi a dreptului de folosinţă pentru teren. Intenţia de a vinde imobilul din litigiu rezultă şi din actele juridice încheiate ulterior de apelantele reclamante A., acestea dorind reconstituirea dreptului de proprietate nu pentru a intra în posesia şi folosinţa construcţiei, ci pentru a vinde această construcţie şi terenul aferent. Acest aspect rezultă şi din procura nr. 1/28.08.2001 încheiată de reclamantele A. cu mandatarul N. pentru apartamentul nr. x, din procurile încheiate cu ceilalţi mandatari la 4 aprilie 2005 (mandatar O.), la 17.01.2006 (mandatar P.), la 24 aprilie 2007 (mandatar Q.), de asemenea din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2006 privind vânzarea unei părţi din construcţie şi a terenului de 276,32 mp către intimaţii pârâţi F., contract menţinut prin decizia de casare nr. x/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apoi din vânzarea drepturilor litigioase către P. prin contractul cu nr. x/2004 şi către ultima reclamantă S.C. S.C. C. S.A. prin contractul nr. x/2007 cât şi din încasarea sumei de 1.200.000 euro de la apelanta S.C. C. S.A., potrivit declaraţiei din 10.04.2008, deşi valoarea drepturilor litigioase a fost evaluată la 310.044 euro.

În legătură cu aplicarea art. 1308 pct. 2 C. civ. s-a arătat că instanţa de fond a constatat că suntem în prezenţa unui motiv de nulitate absolută şi deci, acţiunea ar fi imprescriptibilă. Nu s-a contestat în apel faptul că pârâtul mandatar D. (cetăţean străin) era căsătorit cu pârâta cumpărătoare E. (cetăţean român) la data de 14.12.2001, respectiv la momentul încheierii celor trei contracte de vânzare-cumpărare nr. x/2002, nr. y/2002 şi nr. x/2002 şi nici faptul că potrivit art. 30-35 Codul familiei în forma aplicabilă la acea dată, bunurile dobândite de oricare dintre soţi, în timpul căsătoriei, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. De asemenea, nu s-a apelat de nicio parte considerentele primei instanţe referitoare la faptul că este lipsită de relevanţă împrejurarea că mandatarul pârât D. a fost şi este cetăţean străin, astfel că şi acest aspect a intrat în puterea de lucru judecat.

Sancţiunea care intervine în cazul nerespectării interdicţiei înscrise în art. 1308 pct. 2 C. civ. este nulitatea relativă, întrucât interesele ocrotite prin edictarea acestei norme ar fi private. Prin urmare, termenul de prescripţie este cel reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv de 3 ani.

Termenul de prescripţie începe să curgă, potrivit art. 9 din Decretul 167/1958, de la data când cel îndreptăţit a cunoscut cauza de anulare sau după expirarea a 18 luni de la încheierea actului. Având în vedere că, în speţă contractele invocate a fi nule au fost perfectate în 28.02.2002, în 7.03.2002 şi 17.04.2002, termenul de 3 ani începe să curgă fie de la data la care reclamantele A. au cunoscut despre cauza de anulare, fie cel mai târziu de la data expirării a 18 luni de la data încheierii actelor, respectiv de la data 28.08.2003, la 7.09.2003 şi la 17.10.2004, termene de la care se poate calcula momentul de curgere a prescripţiei dreptului la acţiune de 3 ani şi care ar expira astfel la 28.08.2006, la 7.09.2006 şi 17.10.2007. Potrivit menţiunilor din plângerea penală formulată de reclamantele A. la 6.07.2004, rezultă că acestea au aflat de vânzările efectuate de mandatarul D. către soţia lui la 21.05.2004, ocazie cu care ar fi procedat la revocarea împuternicirii prin încheierea procurii nr. x/21.05.2004. Cum acţiunea înregistrată sub nr. x/2006 a fost formulată la 20.06.2006, rezultă că s-a respectat termenul legal de 3 ani prevăzut de art. 9 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958 în privinţa contractelor nr. x/2002 şi nr. y/2002, calculat fie de la data de 21.05.2004, fie de la expirarea celor 18 luni, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune urmând a fi respinsă ca nefondată.

În cazul contractului nr. x/2002 a cărei nulitate a fost solicitată prin completarea de acţiune din 10.12.2007, peste termenul legal de 3 ani care s-a împlinit cel mai târziu la 17.10.2007, dreptul material la acţiune s-a prescris, astfel că s-a analizat în ce măsură a intervenit o cauză de întrerupere a prescripţiei potrivit art. 16 din Decretul lege nr. 167/1958. S-a arătat că nu s-a demonstrat şi nici nu a intervenit o recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie, cu atât mai mult cu cât acţiunile promovate de reclamantele A. la 8.06.2004 sub nr. x/2004, nr. y/2004 şi nr. z/4.07.2008 cu privire la nulitatea absolută a aceloraşi contracte din 2002 pentru lipsa consimţământului, lipsa apostilei, încălcarea interdicţiei de a cumpăra şi vânzarea la un preţ derizoriu, au fost respinse ca o consecinţă a renunţării la drept a cumpărătorilor de drepturi litigioase P., R. şi S.. Prin urmare, neexistând motive de întrerupere a prescripţiei, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa contractului nr. x/2002, cu consecinţa respingerii acţiunii ca prescrise faţă de acest petit.

Referitor la preţurile stipulate în contractele de vânzare-cumpărare din 2002 s-a pus în discuţie caracterul derizoriu al acestora din cauza legăturii dintre vânzător şi cumpărător, cât şi declararea unui preţ mic pentru evitarea taxelor şi impozitelor, apoi cauza ilicită faţă de valoarea disproporţionată faţă de piaţa imobiliară din acea perioadă, conform art. 948 pct. 4 C. civ. Prima instanţă nu a reţinut o parte din aceste motive de nulitate pe care le-a apreciat ca fiind relative, iar instanţa de casare a impus analizarea acestor motive funcţie de calificarea sancţiunii aplicabile, reţinând însă că "ar putea fi calificat ca motiv de nulitate absolută, preţul derizoriu stabilit pentru evitarea taxelor şi impozitelor şi că disproporţia vădită dintre contraprestaţii ar atrage nulitatea contractului pentru leziune doar în cazul persoanelor minore". A mai reţinut instanţa de casare că "simplul fapt că preţul imobilului ce face obiectul contractului este mult mai mic decât preţul pieţei unui imobil similar nu este suficient pentru a se reţine nulitatea absolută a contractului în temeiul art. 1303 C. civ.."

În consecinţă, aspectele legate de prevederile art. 1303 C. civ., faţă de existenţa unui preţ derizoriu din cauza legăturii dintre vânzător şi cumpărător, se referă la disproporţia faţă de valoarea bunului. Pentru a atrage nulitatea absolută privind neseriozitatea preţului în temeiul art. 1303 C. civ., disproporţia dintre valoarea bunului si preţul acestuia stabilit în contract trebuie să fie atât de mare încât preţul să lipsească practic, să nu poată constitui obiectul obligaţiei cumpărătorului şi deci, o cauză suficientă pentru vânzător. Astfel, simpla lipsă de echivalenţă între preţ şi valoarea bunului nu atrage nulitatea convenţiei pentru preţ neserios. Preţul este serios atunci când corespunde realităţii şi când există o echivalenţă valorică relativă, raportată atât la valoarea lucrului vândut, cât şi la subiectivismul părţilor contractante.

În speţă, nu s-a demonstrat că preţul menţionat în contractele din 2002 ar fi încălcat dispoziţiile art. 1303 C. civ. nici sub sancţiunea nulităţii absolute, nici sub sancţiunea nulităţii relative. Aceste valori au fost stabilite astfel: mansarda -50.000.000 RON vechi, apartamentul nr. x -170.000.000 RON vechi şi parte din demisol şi teren -100.000.000 RON. Cursul valutar leu-euro de la data încheierii contractelor s-a situat între 2,82-2,86-2,94 RON/euro, preţurile în euro au fost relativ constante în perioada 2000-2003, însă preţurile în RON au avut o pantă crescătoare, datorită devalorizării leului faţă de euro, astfel că o raportare la preţurile stabilite prin actele subsecvente încheiate în 2006 nu constituie un argument în stabilirea caracterului derizoriu al preţului din anul 2002. Raportul de evaluare efectuat în cauză a vizat stabilirea valorii drepturilor litigioase prin raportare la anul 2008, astfel că în cauză nu s-a dovedit că preţul menţionat în contractele din 2002 ar fi fost neserios şi disproporţionat pentru acea perioadă, în sensul art. 1303 C. civ. şi de natură să atragă nulitatea absolută sau relativă a actelor juridice. De asemenea, nu a fost probată existenţa vreunei simulaţii a preţului şi nici o disproporţie vădită între contraprestaţii care oricum nu ar fi fost incidentă în cauză, leziunea fiind admisibilă doar în cazul persoanelor minore (art. 1165 C. civ.). În realitate, apelantele reclamantele A. au fost nemulţumite de neprimirea preţului pretins a fi fost încasat de mandatarul D. în urma vânzării din 2002, (deşi prin rezoluţia Parchetului din 11.04.2006 s-a reţinut că ele ar fi primit în schimbul imobilelor, sumele de bani corespunzătoare), însă neplata preţului nu constituie motiv de nulitate sau anulabilitate a contractului, ci ţine de executarea acestuia, iar aspectele legate de această neexecutare nu pot fi analizate în apel faţă de obiectul investirii instanţei cu nulitatea contractelor şi nu cu rezoluţiunea actelor pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale.

În legătură cu excepţia nulităţii absolute a contractelor din 2002 pentru evitarea plăţii impozitelor şi taxelor legale, s-a reţinut că nu s-a dovedit faptul că cele trei contracte ar fi fost încheiate în frauda legii, nefiind arătat care era preţul adevărat şi legal, eventual care era preţul agreat de grila notarială din 2002 şi nici ce taxe şi impozite trebuiau a fi achitate în acea perioadă şi care ar fi fost neachitate şi fraudate prin operaţiunea de vânzare-cumpărare.

De asemenea, pentru spaţiile de la demisol, apelantele reclamante A., prin mandatar N. au achitat vânzătoarei T. suma de 50.000.000 RON conform contractului nr. x/2002 încheiat în aceeaşi zi în care tot reclamantele apelante A. au vândut aceleaşi spaţii către intimata E. la un preţ dublu de 100.000.000 RON prin contractul nr. x/2002 ce formează obiectul litigiului. De asemenea, pentru mansardă, apelantele reclamante A. au achitat prin mandatarul N. cumpărătorilor U. şi V. preţul de 16.678.748 RON conform contractului nr. x/2002 încheiat în aceeaşi zi în care aceleaşi reclamante au vândut spaţiul către intimata pârâtă E. la un preţ triplu de 50.000.000 RON conform contractului nr. x/2002, mandatarul D. predând W. un apartament de 3 camere şi o garsonieră şi suma de 1500 USD. În consecinţă, nu s-a demonstrat faptul că preţul contractelor ar fi fost derizoriu, neserios sau disproporţionat.

Chestiunea legată de forma autentică a contractelor de vânzare-cumpărare din 2002 şi aplicarea principiului conversiunii actului juridic ca înscris sub semnătură privată, nu a fost invocată de apelanţi în motivele de apel, însă în temeiul dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. s-a constatat că, faţă de obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv construcţii şi drept de folosinţă asupra teren, forma autentică nu era cerută ad validitatem, astfel că indiferent de forma autentică a actelor juridice, acestea erau valabile ca acte autentice, şi chiar dacă ar fi existat impedimente privind forma autentică, actele erau valabile ca acte sub semnătură privată, potrivit principiului conversiunii actelor juridice.

Motivele de apel ce vizează contractele de vânzare-cumpărare subsecvente nr. x/2006, nr. y/2006 şi nr. z/2006 încheiate între X. şi intimaţii F. pun în discuţie buna sau reaua-credinţă a subdobânditorilor la momentul perfectării actelor.

Întrucât contractele nr. x/2002 şi nr. y/2002 au fost considerate anulabile pentru încălcarea interdicţiei prevăzute de art. 1308 pct. 2 C. civ., instanţa de apel a arătat că se impune analizarea atitudinii pârâţilor F. funcţie de prevederile art. 1899 alin. (2) C. civ. şi de principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului şi principiul asigurării stabilităţii circuitului civil doar pentru contractele nr. x/2006 şi nr. y/2006. În privinţa contractului nr. x/2006, ca urmare a respingerii ca prescrise a nulităţii contractului nr. x/2002, instanţa a arătat că se impune respingerea anulării actului subsecvent în contextul menţinerii actului principal.

În legătură cu excepţia nulităţii absolute a contractelor din 2006 pentru evitarea plăţii impozitelor şi taxelor legale, s-a arătat că nu s-a dovedit faptul că cele trei contracte ar fi fost încheiate în frauda legii, nefiind arătat care era preţul adevărat şi legal, eventual care era preţul agreat de grila notarială din 2006 şi nici ce taxe şi impozite trebuiau a fi achitate în acea perioadă şi care ar fi fost fraudate prin operaţiunea de vânzare-cumpărare. De altfel, acest considerent nu a fost apelat de nicio parte şi a intrat în puterea de lucru judecat.

Prima instanţă a reţinut în mod corect că la data perfectării contractelor nr. x/2006 şi nr. y/2006, în cartea funciară nr. x nu erau notările din 15.03.2006 şi 5.06.2006 privind prezentul litigiu, aceste notări fiind ulterioare momentului încheierii actelor în 22.02.2006. S-a arătat de către părţi că ar fi existat notări ale altor litigii încă din 2004, însă din extrasul de carte funciară nr. x/28.11.2007, rezultă că toate înscrierile din foaia de sarcini au fost înregistrate începând cu 27.02.2006, cu 15.03.2006 şi 5.06.2006, deci ulterior încheierii contractelor la 22.02.2006. De altfel, din încheierile nr. x/6.01.2006 şi nr. x/5.01.2006, rezultă că au fost radiate notările din cartea funciară nr. x şi nr. x pentru nr. cadastrale x; 2-apartamentul 2 şi nr. x-mansardă şi nr. x; 1 demisol, în legătură cu litigiile soluţionate prin sentinţa civilă nr. 3083/1.04.2005 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti prin care s-a luat act de renunţarea la drept privind acţiunea formulată de reclamantele A. având ca obiect nulitatea contractului nr. x/2002 şi în legătură cu litigiul nr. x/2004 soluţionat prin sentinţa civilă nr. 2823/2005 a Judecătoriei sectorului 1 în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantele A.

Extrasul de carte funciară nr. x/3.12.2007 Bucureşti, exhibat de apelanta reclamantă S.C. C. S.A., vizează nu doar o altă carte funciară decât cea în care s-au înscris contractele nr. x/2006 şi nr. y/2006 şi care priveau cartea funciară nr. x Bucureşti, ci şi un alt apartament, cel cu nr. x şi cu nr. cadastral x;1 ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.02.1997 în beneficiul numiţilor Y. şi Z.. În foaia de sarcini a acestei cărţi funciare sub nr. x Bucureşti, este notată încheierea nr. 181/7.01.2004 în baza certificatului de grefă din 22.06.2005 (cu dată ulterioară încheierii din 2004) în care s-a înscris existenţa litigiului în favoarea lui R. şi S., iar sub nr. x/13.07.2005 litigiul având ca obiect revendicare la cererea reclamanţilor R. şi S.. Totodată, prin încheierea nr. 217/7.01.2004 în baza certificatului de grefă din 13.06.2007 (cu dată ulterioară încheierii din 2004) s-a înregistrat litigiul în favoarea reclamantelor A., iar sub nr. x/19.06.2007, litigiul având ca obiect revendicare la cererea aceloraşi reclamante. Cum aceste notări din 2004 în baza unor certificate de grefă din 2005 sau 2007 au fost efectuate într-o altă carte funciară, cu alt număr cadastral, cu alţi beneficiari existenţi încă din 1997 decât X. (respectiv cu proprietarii Y.), rezultă că menţiunile din extrasul de CF nu pot constitui un argument cu privire la reaua credinţă a soţilor F. care au cumpărat alte spaţii în 2006 de la X., cu alte numere cadastrale şi înscrise într-o altă carte funciară cu nr. x. Nu s-a demonstrat că K. ar fi avut acces la extrasul de carte funciară cu notările din 2004 şi chiar dacă ar fi cunoscut de existenţa acestor notări, ele nu au aveau nicio relevanţă cu privire la spaţiile cumpărate prin contractele nr. x/2006 şi nr. y/2006 ce aparţineau de cartea funciară nr. x

Lipsa de diligenţă imputată pârâţilor F., care nu ar fi consultat istoricul proprietăţii şi nici încheierile de carte funciară nr. x/9.04.2004 şi nr. y/15.03.2006, nu reprezintă un argument solid în înlăturarea prezumţiei de bună-credinţă având în vedere că în privinţa contractelor nr. x/2006 şi nr. y/2006 nu existau înscrise piedici de carte funciară sau notări de litigii, iar încheierea din 15.03.2006 a fost ulterioară momentului februarie 2006.

Chiar şi cererea de eliberare a spaţiilor din imobilul din litigiu, formulată de reclamanta S.C. C. S.A. în contradictoriu cu pârâţii D. şi AA. în dosarul nr. x/2007, a fost depusă după data încheierii contractelor din februarie 2006.

A mai invocat apelanta reclamantă S.C. C. S.A. faptul că aceste contracte cu nr. x/2006, nr. y/2006, nr. z/2006 ar fi nule pentru vânzarea bunului altuia în cunoştinţă de cauză, reprezentând o operaţiune speculativă şi deci având o cauză ilicită. Această abordare de nulitate absolută a contractelor a fost făcută pentru prima oară în apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ. în condiţiile în care prin acţiunea iniţială s-a cerut nulitatea acestor acte subsecvente, ca efect al nulităţii actelor principale din 2002.

Invocarea nulităţii absolute a contractelor din 2006 pentru cauză ilicită şi speculativă în baza art. 968 C. civ. faţă de situaţia financiară precară a subdobânditorilor F., nu poate fi reţinută pentru prima oară în apel întrucât s-ar încălca dispoziţiile art. 294 C. proc. civ. De altfel, nu s-au depus înscrisuri cu privire la situaţia financiară a pârâţilor F. la momentul februarie 2006 pentru a se reţine caracterul speculativ şi pretins ilicit al contractelor încheiate de aceştia. Încheierea din 16.04.2009 prin care s-a respins cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de intimatul F. şi cererea de reexaminare formulată de intimaţii F. privind taxa de timbru se referă la situaţia financiară a intimaţilor pârâţi F. din 2009 şi nu la cea din 2006, constatându-se, de altfel, că aceştia aveau venituri suficiente de vreme ce au achitat taxele notariale şi de timbru cu ocazia perfectării contractelor din 2006 şi au asigurată asistenţa judiciară a unui avocat ales şi plătit.

Prin contractul nr. x/2006 reclamantele A. au vândut soţilor F. terenul de 276 mp şi diferenţa de încăperi de la demisol, acest contract fiind încheiat de apelantele reclamante A. după ce în 23.05.2004 au aflat de operaţiunile juridice încheiate de mandatarul D.. Cu toate acestea, ele au agreat să vândă intimaţilor F. părţi din imobil, contractul fiind menţinut prin decizia de casare nr. 1848/16.05.2018, deşi nu erau obligate să mai perfecteze acte cu pârâţii F. dacă aveau vreun dubiu cu privire la atitudinea frauduloasă a acestora sau de conivenţa cu X.. Cum însă contractul nr. x/2006 nu mai poate fi analizat nici sub aspectul intenţiei reale a părţilor contractante, nici sub aspectul cauzei ilicite, rezultă că va fi considerat ca atare cu toate efectele juridice produse prin menţinerea acestuia. La scurt timp de la încheierea contractului nr. x/2006, aceleaşi reclamante A. au vândut drepturile litigioase către S.C. C. S.A. prin contractul nr. x/2007, încasând suma de 1.200.000 euro.

Neplata preţului din contractele de vânzare-cumpărare nr. x/2006, nr. y/2006, nr. z/2006 nu constituie motiv de nulitate absolută în temeiul art. 966 C. civ., ci reprezintă o chestiune legată de executarea contractului. S-a constatat totuşi că în cuprinsul contractelor se menţionează că la data autentificării a fost achitat un avans de 100.000 euro şi diferenţa de 250.000 euro în 4 rate - cazul contractului nr. x/2006, un avans de 50.000 euro şi diferenţa de 100.000 euro în 4 rate cuantificate însă eronat la 200.000 euro - cazul contractului nr. x/2006, şi avans de 30.000 euro cu diferenţa de 70.000 euro în 4 rate - cazul contractului nr. x/2006. Împotriva menţiunilor părţilor în faţa notarului nu au fost formulate plângeri sau contestaţii, iar contractele nu au fost anulate pentru fals, dar pe de altă parte, nici nu s-a probat că aceste sume ar fi fost achitate cu adevărat de K., neexistând o atare dovadă la dosar.

Înscrierea privilegiului în favoarea vânzătorilor D. este legală fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1737 C. civ. şi conferă creditorului privilegiat doar dreptul de urmărire şi de preferinţă, ceea ce presupune dreptul de a-i fi satisfăcută creanţa privilegiată cu prioritate faţă de ceilalţi creditori. Însă părţile au mai inserat în contracte pactul de răscumpărare bazat pe rezoluţiunea contractului de plin drept, fără a fi necesară punerea în întârziere şi fără orice notificare prealabilă, la momentul neîndeplinirii obligaţiei de plată a restului de preţ, obligaţie care trebuia finalizată în perioada 22.05.2006-22.01.2007 şi care nu a fost realizată nici în prezent, ceea ce prezumă faptul că în realitate imobilul nu a fost cumpărat de cumpărătorii F. pentru a fi dobândit în proprietate, ci pentru a fi folosit de beneficiarii actuali ai familiei D., respectiv fratele şi mama intimatei pârâte E..

Părţile contractante au convenit ca preluarea în proprietate să se facă la data autentificării contractului, iar preluarea în posesie la data achitării integrale a preţului. Cum preţul nu a fost achitat nici până în prezent, rezultă că K. nu au intrat în posesia şi folosinţa imobilului, aspect ce se coroborează şi cu actele juridice de administrare şi închiriere perfectate de pârâţii D. în perioada 2007-2011.

Procura de administrare încheiată de K. la 13.08.2007 la un an şi jumătate de la încheierea contractelor din februarie 2006, cu AA., mama intimatei E., nu se referă la situaţia din februarie 2006 şi nu dovedeşte în mod direct interpunerea de persoane din februarie 2006, ci cel mult relevă situaţia dintre părţi din august 2007 cu privire la încrederea şi raporturile dintre cele două familii D. şi F. la acea dată. Contractele de închiriere spaţii din imobil încheiate în septembrie 2009 şi 2011 de către M., fratele pârâtei E. prezintă situaţia ulterioară momentului încheierii actelor din februarie 2006, însă relevă şi faptul că în prezent imobilul este administrat de X., familia F., cu domiciliul în Constanţa, nelocuind în Bucureşti. Din cartea de imobil depusă la dosar, rezultă ca la demisol a locuit fratele pârâtei E., mandatarul M. încă din 2003, iar la apartamentul nr. x parter, din 1983 familia Y.. Din procesul-verbal de predare-primire încheiat cu familia Y. rezultă că reclamanta S.C. C. S.A. a deţinut apartamentul situat la parterul imobilului, iar din adeverinţa de domiciliu emisă la 7.11.2013 de către municipalitatea Cochem rezultă că K. s-au mutat în Germania la 1.09.2013 acolo unde domiciliază din 1989 şi intimatul pârât D. cu familia, potrivit sentinţei penale a Tribunalului Traunstein. Prin urmare, de la momentul încheierii contractelor din 2006 şi până în prezent, intimaţii pârâţi F. nu au avut posesia şi folosinţa imobilului şi nici nu au achitat preţul integral.

În cuprinsul contractelor din 2006, vânzătorii pârâţi D. au mai declarat că imobilul nu face obiectul vreunui litigiu judecătoresc, deşi în 22.02.2006 existau deja formulate plângeri penale privind pretinsul fals din procura nr. 2/2001, respectiv plângerea depusă în 30.09.2004 de reclamantele A.. Totodată, s-a mai menţionat faptul că actele nu au fost încheiate prin intermediul unei agenţii imobiliare, ceea ce prezumă faptul că părţile contractante se cunoşteau.

În conturarea unei imagini referitoare la relaţiile dintre părţile implicate în acest duel judiciar, cu referire la buna sau reaua-credinţă a subdobânditorilor intimaţi pârâţi F., s-a reţinut că toţi participanţii s-au cunoscut de mai mult timp: surorile A. care locuiau în Italia îl cunoşteau pe mandatarul D., din 1998 - potrivit plângerii depuse în 30.09.2004 sau din 1987-potrivit menţiunii din rechizitoriul din 11.04.2006. Mandatarul D. a locuit în Spania/Germania din 1982 - adresa x/2004 - Serviciul evidenţa persoanei Bucureşti - şi s-a cunoscut cu intervenientul P. încă din 1996/1997 - potrivit sentinţei Tribunalului Traunstein, iar din 2000 au devenit asociaţi în afaceri şi prieteni, ca ulterior, în 2003, prietenia să degenereze în duşmănie - potrivit plângerilor penale formulate şi împotriva lui M. - nr. 430/P/2003 pentru ameninţare, dosar nr. x/2007 pentru tentativă de omor, a sentinţei Tribunalului Landului Traunstein prin care D. a fost condamnat la 1 an şi 3 luni închisoare pentru instigare la vătămare corporală gravă faţă de partea vătămată P., a plângerii penale formulate de P. împotriva lui D. pentru şantaj. Intervenientul P. le-a cunoscut, tot datorită lui D., pe reclamantele A. care i-au cesionat drepturile litigioase - contract nr. x/2004 desfiinţat prin sentinţa civilă nr. 1917/2006 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti şi nr. 272/2005, desfiinţat prin decizia nr. 560/2007 a Tribunalului Bucureşti, privind dosarele formulate în urma revocării mandatului dat lui D. la 21 mai 2004 - dosar nr. x/2004, dosar nr. x/2004, dosar nr. x/2004. Intervenientul P. a declarat că l-a cunoscut pe intimatul F. încă din 2000, acesta fiind prietenul lui D. cu care a copilărit în Constanţa - intimatul D. fiind născut în localitatea Valea Rea din judeţul Constanţa, iar intimatul F. în localitatea Adamclisi judeţ Constanţa. Intervenientul P. a fost director general şi administrator al reclamantei S.C. C.- astfel cum rezultă din rechizitoriul din 31.08.2007.

În dosarul constituit pe rolul Tribunalului Covasna, intimatul pârât F. menţionează detalii cu privire la istoricul actelor juridice încheiate de reclamantele A. şi D. şi depune la dosar acte ce se aflau în posesia mandatarului D.- nota din 13.02.2002 privind achitarea sumei de 15.000 USD de D. către fam BB. care ocupa apartamentul nr. x, schimbul de locuinţe din 18.01.2001 cu W. intermediată de D., contractul din 7.03.2002 între reclamantele A. şi W., contractul nr. x/2002 încheiat între pârâta E. şi T.. Intimatul F. a arătat că a fost de bună-credinţă în anul 2006, dar totuşi a recunoscut că a aflat anterior acestei date de drepturile litigioase ce vizau parterul imobilului din dosarul nr. x/2005 şi dos. 3288/2005 privind revendicarea spaţiilor de la fam. Y. şi cu toate acestea a acceptat a prelua drepturile litigioase conform contractului nr. x/2006 şi care a fost desfiinţat prin sentinţa civilă nr. 653/2010 a Judecătoriei sector 6 Bucureşti şi decizia nr. 171/2011 care au reţinut reaua-credinţă a pârâţilor F..

Din Ordonanţa întocmită la 6.08.2008 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa privind pe notarul public CC., care a întocmit contractele de vânzare-cumpărare din 2006, rezultă că K. s-au prezentat la notar cu actele de proprietate în original, schiţele cadastrale, încheierile de intabulare, dispoziţia primarului nr. 333/20.05.2002 şi procesul-verbal nr. x/5.09.2002. Din rezoluţia din 16.04.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa din dosarul nr. x/2008 rezultă, potrivit declaraţiei soţilor F. şi G., că aceştia l-au cunoscut pe numitul R. de aproximativ 10 ani având o relaţie de amiciţie, încheind acte cu el în cursul anilor 2003-2004, iar pentru restituirea împrumutului ar fi convenit să cesioneze drepturile litigioase asupra apartamentului din litigiu deţinut de familia Y.. R. a încheiat cu soţii P. un contract nr. x/2005 de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase asupra parterului imobilului din litigiu, act anulat prin sentinţa civilă nr. 1917/2006 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.

Chiar dacă prin sentinţa civilă nr. 653/2010 a Judecătoriei sector 6 Bucureşti s-au soluţionat aspecte legate de desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare drepturi litigioase nr. x dintre P. şi R., pe de-o parte, şi R. şi intimaţii F., pe de altă parte, privind alte părţi din imobilul din litigiu, respectiv apartamentul şi terenul deţinute de familia Y., şi această instanţă a stabilit reaua-credinţă a intimaţilor F. în legătură cu preluarea drepturilor litigioase, faţă de notările existente în cartea funciară.

Prin urmare, toate părţile implicate în acest litigiu s-au cunoscut cu mult înainte de încheierea contractelor din 2006, astfel că subdobânditorii pârâţi F. nu au fost de bună-credinţă la încheierea contractelor din 2006, cunoscându-i pe X. şi demersurile făcute de aceştia în legătură cu imobilul din litigiu, asumându-şi riscul pierderii dreptului de proprietate atât la momentul încheierii actelor cât şi din perspectiva neachitării integrale a preţului ca urmare a activării pactului de răscumpărare.

În consecinţă, reţinând că sunt anulabile contractele de vânzare-cumpărare nr. x/2002 şi nr. y/2002 şi ca atare, titlul transmiţătorilor nu mai subzistă, iar prezumţia de bună-credinţă a subdobânditorilor intimaţi F. a fost răsturnată, a rezultat că sunt lovite de nulitate absolută şi actele subsecvente, respectiv contractele nr. x/2006 şi nr. y/2006. Nu are relevanţă faptul că actele principale sunt afectate de nulitate relativă, în condiţiile în care efectul sancţiunii este acelaşi ca şi în cazul nulităţii absolute, respectiv desfiinţarea retroactivă a titlului, cu atât mai mult cu cât nu a intervenit o confirmare a acestor acte juridice principale anulabile ca urmare a încălcării interdicţiei prevăzute de art. 1308 pct. 2 C. civ. Faptul că prin contractul nr. x/2006, intimaţii F. au dobândit de la reclamantele A. alte spaţii şi terenul aferent construcţiei, nu constituie o confirmare sau o ratificare a transmiterii dreptului de proprietate pentru spaţiile aferente contractelor anulate, cu atât mai mult cu cât şi în prezentul litigiu apelantele reclamante A. contestă în continuare titlurile de proprietate invocate de pârâţii D. şi pârâţii F..

Sancţiunea desfiinţării actului subsecvent este nulitatea absolută, întrucât are la bază principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât ceea ce nu are. Cum dreptul de proprietate se consideră că nu a părăsit niciodată patrimoniul transmiţătorului iniţial, nici subdobânditorul nu poate să se prevaleze de existenţa acestui drept în patrimoniul său, astfel că este întemeiată şi solicitarea de a obliga pârâţii să restituie spaţiile ce au făcut obiectul acestor contracte.

2. Recursurile

2.1. Motive

Împotriva deciziei civile nr. 786Ap din 7 iunie 2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă au declarat recurs reclamantele A., B. şi S.C C. S.A., precum şi pârâţii F., G., D. şi E..

S.C C. S.A. a exercitat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din 9 aprilie 2019.

1. Reclamantele A. şi B. au formulat următoarele critici:

În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a arătat că în mod eronat a considerat instanţa de apel că în cazul nerespectării art. 1308 C. civ. operează nulitatea relativă, având în vedere că art. 1306 C. civ., coroborat cu art. 1308 din acelaşi cod, statuează fără echivoc ca este un caz de nulitate absolută.

S-a arătat că s-a reţinut în mod nereal că motivul de nulitate absoluta, pentru frauda la lege, nu a fost invocat în primul ciclu procesual.

Instanţa de apel reţine, interpretează şi aplica greşit legea în ceea ce priveşte dispoziţiile imperative ale legii civile privind obligativitatea formei autentice a actelor de înstrăinare a proprietăţii, considerând ca asupra terenului aferent construcţiei exista un drept de folosinţă, şi nu unul de proprietate.

Tot eronat este reţinut că reclamantele au învederat instanţei ca motiv de nulitate a Procurii nr. 2 "revocarea" acesteia, deşi au invocat acest argument în ceea ce priveşte nulitatea contractului, şi nu a procurii.

Efectele generate de nerespectarea condiţiilor de formă, a validităţii actelor juridice civile sunt de interes public, atrăgând sancţiunea nulităţii absolute, şi nu relative, având în vedere că astfel este grav afectata securitatea şi credibilitatea raporturilor juridice civile.

Recurentele au mai arătat că nu poate fi primita nici interpretarea potrivit căreia operează principiul conversiunii, cu consecinţa înlăturării cerinţei solemnităţii la încheierea actului juridic, pentru ca nu se poate deroga de la obligaţia imperativa a legii privind autentificarea, ca o condiţie ad validitatem.

Este nelegală raportarea întregii judecăţi, fundamentarea raţionamentelor instanţei de apel aproape exclusiv pe doctrina şi practica judiciara, ce nu sunt izvoare de drept, nu sunt unitare şi astfel nu sunt şi nici nu pot fi aplicate egal ambelor părţi, dar mai ales, calificarea acestora ca izvoare de drept nu aparţine sistemului de drept romano - germanic.

Eronata este şi constatarea împlinirii termenului de prescripţie extinctiva în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare cumpărare nr. x/2002, având în vedere ca aceasta a fost întrerupta la data de 08.07.2004 prin cererea de chemare în judecată formulata de reclamante, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2004, şi la care acestea nu au renunţat niciodată, ci o persoana care nu mai avea în patrimoniu acest drept, aspect statuat de Judecătoria Sectorului 5 prin sentinţa civila nr. 1917/2006.

Instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că nu trebuie să mai analizeze capătul de cerere privind nulitatea contractului nr. x/2006, pentru ca a intrat sub puterea lucrului judecat, nefiind incidentă o asemenea situaţie. Astfel, prin decizia 1848/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a fost casată în întregime decizia civila nr. 1615/Ap/2017, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, astfel încât nicio soluţie a dispozitivului hotărârii casate nu a putut intra în puterea lucrului judecat.

Potrivit dispoziţiilor art. 311 C. proc. civ., hotărârea casata nu are nicio putere, iar potrivit art. 314 C. proc. civ., instanţa de casare hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacata numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite. Starea de fapt însă urmează sa fie stabilita de instanţa de trimitere.

Prin contractul nr. x/2006 a fost efectuata o vânzare a lucrului altuia, fiind înstrăinat întreg terenul aferent care aparţinea în stare de indiviziune tuturor proprietarilor de apartamente, astfel cum rezultă din conţinutul extrasului de carte funciara nr. x din 03.12.2007.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2006 şi contractul nr. x/2002, având ca act subsecvent contractul nr. x/2006, a fost înstrăinat, fără mandat valabil, şi demisolul clădirii, în întregime, deşi o parte a acestuia se afla în coproprietatea tuturor proprietarilor apartamentelor din imobil. Contractul de vânzare-cumpărare este lipsit de un element esenţial din cele prevăzute de art. 948 şi 966 C. civ. şi anume cauza actului.

Preţul vânzării este vădit derizoriu şi anume 20.000 de euro (valoare mult inferioara preţului de piaţă la acea dată), prin declararea unui astfel de preţ derizoriu evitându-se obligaţiile privind piaţa taxelor şi impozitelor stabilite de lege, ceea ce atrage o alta cauza de nulitate absolută şi anume frauda legii, iar preţul nu a fost plătit niciodată, motivat de faptul ca în realitate vânzătorii erau şi cumpărători.

Mandatul a fost acordat în data de 4 aprilie 2005, cu un an înaintea încheierii tranzacţiei şi nu permitea depăşirea limitelor acordate în ceea ce priveşte suprafaţa de teren, având ca fundament Dispoziţia Primarului General nr. 333/2002. Mandatul nu mai era valabil la un an după acordarea sa, fiind revocat de mandante care au transmis acest fapt mandatarului - avocat, revocare ce a fost consecinţa apariţiei litigiilor intre părţi (litigiile au fost notate în Cartea Funciara a imobilului prin încheierile x/09.04.2004; x/15.03.2006).

La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2006 existau contractele subsecvente: contractul de vânzare cumpărare nr. x/2006 - cota indiviza - construcţie 17"70 şi teren proprietate 31.15; contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2006 - cota indiviza - construcţie 24,63 şi teren proprietate 39-16; contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2006 - cota indiviza - construcţie 5,18 şi teren proprietate 9,16; contractul de vânzare-comparare nr. x/2013 - cota indiviză - construcţie 24.63 şi teren proprietate 43,27.

Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2006 are ca obiect vânzarea "întregului drept de proprietate asupra imobilului construcţie şi teren ...]", neexistând mandat pentru o asemenea vânzare, astfel ca notarul public a autentificat contractul, considerandu-1 valabil încheiat, fără consimţământul vânzătoarelor şi fără un mandat care, prin obiectul şi limitele sale, să permită încheierea şi autentificarea acestuia.

Contractul este lipsit şi de cauză conform art. 966 C. civ., având în vedere că, în cadrul contractului cumpărătorii îşi cumpără propria proprietate, (nevalabilitatea obiectului - art. 962 C. civ.) dobândita cu foarte puţin timp înainte de la X. ai căror autori erau vânzătoarele.

În condiţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reclamantele au arătat că procura nr. 2/2001, în baza căreia paratul D. s-a prezentat în faţa notarului public pentru a justifica calitatea de mandatar al vânzătoarelor A., nu este un act autentic.

Denumirea înscrisului a fost tradusa în mod greşit în vederea inducerii în eroare cu privire la acest aspect a persoanelor cărora le-a fost prezentata, în fapt fiind vorba despre un "act de notorietate", astfel cum reclamantele au făcut dovada prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reprezentând traducerile acesteia efectuate de mai mulţi traducători autorizaţi.

Conform dispoziţiilor imperative ale art. 58 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, părţile pot fi reprezentate la autentificarea actelor doar de mandatar cu procura speciala autentica. Daca legea care ca o condiţie de vânzare forma solemna, pentru manifestarea de voinţa plenara a părţilor (luarea consimţământului pârâtei), partea care este reprezentată la încheierea actului respectiv va acorda mandat mandatarului său, sub aceeaşi condiţie de validitate pentru manifestarea sa de voinţa, în forma solemna.

De asemenea, procura nu întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi considerata valabila, neavând aplicata apostila, aşa cum prevede Convenţia de la Haga din 05.10.1961, la care România este parte semnatara, conform O.G. nr. 66 din data de 24.08.1999, dispoziţii legale în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. Practica nerespectări acestei proceduri are drept consecinţă lipsa de protecţie a unui interes general, convenit ca fiind de o importanta recunoscuta de mai multe naţiuni, în sensul ocrotirii raporturilor juridice civile şi este sancţionată cu nulitatea absoluta.

Procura nu îndeplineşte condiţiile de forma prevăzute de lege pentru a fi considerata valabila şi pentru a putea sta la baza încheierii unor acte autentice. Cu toate acestea, prima instanţa a observat, în mod corect, faptul ca în cuprinsul procurii se acorda împuternicire exclusiv în ceea ce priveşte vânzarea apartamentului nr. x al imobilului situat în Bucureşti, str. x, astfel ca toate convenţiile având alt obiect au fost încheiate cu depăşirea mandatului (lipsa consimţământului) acordat de către vânzătoare şi împotriva voinţei acestora.

În temeiul art. 304 pct. 6 C. proc. civ. s-a arătat că instanţa de apel în mod nelegal, apreciind ca au intrat în puterea lucrului judecat, a refuzat sa judece motivul de apel privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2006, cât şi motivul de nulitate referitor la frauda la lege.

De asemenea, deşi partea adversa a invocat "excepţia inadmisibilităţii extinderii cadrului procesual prin invocarea unor acte subsecvente noi" (respinsa ca lipsita de interes în considerente şi descrisa ca referindu-se la "cereri noi privind anularea actelor subsecvente"), instanţa s-a pronunţat pe alta excepţie, ce nu s-a cerut, şi anume "excepţia inadmisibilităţii extinderii cadrului procesual cu privire la anularea celorlalte încheieri de carte funciară [...] de radiere a dreptului de proprietate şi reînscrierea dreptului de proprietate a reclamantelor", ce nu a fost invocata şi nici supusa dezbaterii;

2. Reclamanta S.C. C. S.A. a exercitat recurs atât împotriva deciziei civile nr. 786 Ap din 7 iunie 2019, cât şi împotriva încheierii de şedinţă din 9 aprilie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

2.1. Criticile vizând încheierea de şedinţă privesc următoarele aspecte:

Instanţa de apel a admis excepţia decăderii sale din dreptul de a depune întâmpinare la cererea de apel cu încălcarea legii, şi anume a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, ale art. 24 din Constituţia României, în raport şi de dispoziţiile art. 134 C. proc. civ., ceea ce atrage motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamanta arată că a depus întâmpinarea în apel, în al doilea ciclu procesual, la data de 21.03.2109 prin Poşta Română şi, la data de 22.03.2019, a recomunicat-o şi pe mail-ul Curţii de Apel Braşov, împreuna cu înscrisurile doveditoare invocate în cuprinsul acesteia.

La termenul anterior, respectiv cel din data de 5.03.2019, a fost lipsa de procedura cu societatea reclamantă, având în vedere ca lichidatorul societăţii aflate în insolvenţă a fost citat la alt sediu decât cel real (îşi schimbase sediul), după cum acesta a comunicat în scris instanţei, motiv pentru care s-a şi dispus amânarea cauzei, astfel încât acel termen nu poate fi socotit ca fiind prima zi de înfăţişare, în sensul legii. In acest mod, s-a încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, având în vedere ca s-a aflat imposibilitate legala şi obiectiva de a depune întâmpinare la termenul la care nu a fost legal citată.

De asemenea, i s-a încălcat reclamantei şi dreptul la apărare prevăzut şi garantat prin art. 24 din Constituţia României, nefiind luate în considerare apărările formulate prin întâmpinare.

La termenul din data de 5.02.2019 s-a învederat instanţei că societatea reclamantă a intrat în procedura insolventei şi i s-a desemnat lichidator judiciar, solicitându-se citarea acestuia. La termenul următor, 5.03.2019, lichidatorul judiciar a fost citat la un alt sediu decât cel real, ceea ce înseamnă că abia la termenul din data de 27.03.2019 a fost procedura de citare completa pentru toate părţile din proces, şi prin raportare la acest termen urmează a se stabili daca întâmpinarea a fost depusa în termen procedural. Or, dat fiind ca întâmpinarea a fost depusa la data de 21.03.2019 prin Posta Română, înseamnă ca aceasta a fost depusa cu mai mult de 5 zile înaintea primei zile de înfăţişare, când toate părţile, legal citate, puteau pune concluzii.

Aplicând sancţiunea decăderii, instanţa de apel a refuzat să judece motivele de apărare expuse în întâmpinare şi sa ia în considerare înscrisurile doveditoare anexate la aceasta. Astfel, în cererea de apel depusa de societatea reclamantă în primul ciclu procesual s-a formulat următorul motiv de apel:

"se impune anularea acestui contract având în vedere ca a fost încheiat în frauda legii, declarându-se un preţ derizoriu pentru a se evita obligaţiile privind plata taxelor şi impozitelor prevăzute de lege". Instanţa de apel a refuzat sa judece în apel şi sa se pronunţe asupra acestui motiv de apel, cu a cărui soluţionare a fost învestita în mod expres prin cererea de apel depusa în primul ciclu procesual, pretinzând că acesta nu ar există;

2.2. Criticile privitoare la decizie privesc următoarele aspecte:

În raport cu art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se impune respingerea ca neîntemeiată a excepţiei "inadmisibilităţii extinderii cadrului procesual cu privire la anularea celorlalte încheieri de carte funciara cu nr. x (toate din CF nr. x Bucureşti Sector 1) şi nr. x (din CF nr. x Bucureşti, Sector 1), de radiere a dreptului de proprietate şi de reînscriere a dreptului de proprietate al reclamantelor", pentru că instanţa de apel a dispus admiterea acestei excepţii acordând mai mult decât s-a cerut şi ceea ce nu s-a cerut.

Excepţia, astfel cum a fost formulată şi invocata de apelanţii D., precum şi de intimaţii F., şi astfel cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă din data de 27.03.2019, a fost "excepţia extinderii cadrului procesual prin invocarea unor acte subsecvente noi", iar instanţa de apel s-a pronunţat, prin dispozitiv, asupra "excepţiei inadmisibilităţii extinderii cadrului procesual cu privire la anularea celorlalte încheieri de carte funciara cu nr. x (toate din CF nr. x Bucureşti Sector 1) şi nr. x (din CF nr. x Bucureşti, Sector 1), de radiere a dreptului de proprietate şi reînscriere a dreptului de proprietate al reclamantelor" iar prin considerente, numai cu privire la "radierea dreptului de proprietate al cumpărătorilor şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantelor", dar nu şi cu privire la anularea încheierilor de carte funciară. Astfel, exista o neconcordantă clară între considerente şi dispozitiv.

Procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat flagrant dreptul reclamantei la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dreptul la apărare, garantat prin art. 24 din Constituţia României, dat fiind că nu a fost în măsură să-şi formuleze apărări la obiect faţă de excepţia asupra căreia s-a pronunţat instanţa, alta decât cea pusa în discuţia părţilor.

Procedând în modul descris, instanţa de apel a încălcat flagrant principiile oralităţii şi contradictorialităţii, deoarece excepţia asupra căreia s-a pronunţat nu a fost pusă în discuţia părţilor în condiţii de oralitate şi contradictorialitate.

De asemenea, instanţa de apel a admis excepţia în discuţie şi pe baza considerentului potrivit căruia "acesta este cadrul procesual cu privire la capetele de cerere formulate de reclamantele A. şi S.C. C. S.A., urmând a se constata că acestea nu au solicitat nici la instanţa de fond, nici în apel anularea celorlalte încheieri de carte funciară cu nr. x (toate din CF nr. x Bucureşti Sector 1) şi nr. x (din CF nr. x Bucureşti Sector 1), nici radierea dreptului de proprietate al cumpărătorilor şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantelor, motiv pentru care nici în prezentul apel instanţa nu poate să se pronunţe decât în condiţiile art. 294 C. proc. civ., astfel că se va admite excepţia inadmisibilităţii extinderii cadrului procesual în apel cu cererile noi formulate cu privire la aceste acte şi cereri subsecvente". Acest considerent care a stat la baza soluţiei pronunţate a fost formulat cu încălcarea legii, a art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, precum şi a art. 24 din Constituţia României, devenind şi sub aceste aspecte incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod greşit instanţa de apel a considerat că "Precizarea" ar cuprinde cereri noi, aceasta conţinând, în realitate, indicarea actelor subsecvente ca fiind încheierile de carte funciară, deşi societatea reclamantă a solicitat încă de la fond anularea actelor subsecvente.

Faptul că instanţa de apel din al doilea ciclu procesual a pus în vedere reclamantei sa precizeze din nou actele subsecvente, neştiind sau ignorând că acestea au mai fost precizate o dată, nu îi este imputabil şi nu înseamnă ca a făcut "Precizarea" prima dată în al doilea ciclu procesual.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dat nicio îndrumare privind calificarea acelor prime "Precizări" din primul ciclu procesual, care au fost ignorate de instanţa de apel, aceasta lecturând numai cererea de apel.

Prin "Precizarea" făcuta din nou la solicitarea expresă a instanţei nu au fost formulate cereri noi, distincte de cele deja formulate. Instanţa a fost învestita din primul ciclu procesual cu soluţionarea capătului de cerere având ca obiect anularea actelor subsecvente, prin însăşi cererea de apel formulată în primul ciclu procesual, astfel încât indicarea acestor acte nu poate fi considerata o cerere nouă, în sensul legii.

Pe fondul pricinii, cu privire la Procura nr. 2/2001, instanţa de apel a pronunţat soluţia respingerii cererii de constatare a nulităţii absolute a acesteia cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 58 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 şi a prevederilor art. 24 din Constituţia României - devenind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, art. 58 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 prevede că părţile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procura speciala autentică, fără ca legiuitorul să facă vreo distincţie după cum autentificarea este cerută de părţi ad validitatem sau ad probationem. Iar acolo unde legiuitorul nu distinge, nici instanţa nu poate distinge, fiind inadmisibil sa procedeze la interpretarea legii prin adăugarea la aceasta a unei distincţii sau excepţii pe care legea însăşi nu o prevede, contrar principiilor interpretării judecătoreşti. Mai mult decât atât, din formularea "părţile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procura speciala autentica", prin aplicarea argumentului per a contrario rezultă ca părţile nu pot fi reprezentate la autentificare daca mandatarul nu îndeplineşte cerinţa de forma a prezentării procurii speciale autentice, el neavând pur şi simplu dreptul legal de reprezentare. Principiul conversiunii nu poate acoperi inexistenta dreptului legal de reprezentare la autentificare.

Instanţa de apel a făcut o aplicare greşita a acestui text de lege la împrejurările pricinii, considerând că instanţa de fond a reţinut în mod corect ca vânzarea spatiilor prin cele 3 contracte din anul 2002 s-a făcut prin acte autentice, cu toate ca obiectul vânzării l-au constituit doar construcţiile şi dreptul de folosinţă asupra terenurilor, operaţiune pentru care legislaţia în vigoare la acea data (Legea nr. 114/1996) nu impunea forma autentică.

Acest considerent, bazat pe greşita aplicare a legii, este reluat de instanţa de apel, ceea ce demonstrează caracterul determinant al acestuia asupra soluţiei pronunţate în cauză:

"întrucât la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare din 2002, legea nu impunea ad validitatem forma autentica a actului juridic pentru vânzarea de construcţii şi pentru transmiterea dreptului de folosinţa pentru terenuri, rezulta ca încheierea actelor informa autentica a fost decisa de părţi (...)." În realitate, prin respectivele contracte s-a vândut şi dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcţiilor înstrăinate, nu doar dreptul de folosinţă - astfel cum rezultă din simpla lecturare a contractelor de vânzare-cumpărare, mai precis a obiectului acestora.

Mai mult decât atât, instanţa de apel nu numai ca şi-a însuşit necritic susţinerile neadevărate ale părţilor adverse asupra acestei chestiuni juridice, dar a ignorat total dovezile şi apărările intimatei-reclamante din întâmpinarea şi notele scrise depuse la dosar.

Instanţa de apel, pentru că a pronunţat în mod nelegal sancţiunea decăderii cu privire la întâmpinare, a crezut ca este scutita să ia în considerare şi sa se mai pronunţe asupra susţinerilor şi dovezilor intimatei-reclamante, cu încălcarea dispoziţiilor art. 171 C. proc. civ. Procedând în acest mod şi ignorând apărările intimatei-reclamante, instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare.

Apărările formulate nu contravin îndrumărilor din decizia de casare cu trimitere spre rejudecare şi nici art. 315 C. proc. civ., dat fiind ca, prin acele îndrumări, instanţa de apel a fost învestita cu verificarea anumitor aspecte de fapt.

Un alt motiv de nulitate absolută a Procurii nr. 2/2001 este şi lipsa apostilei, motiv reţinut ca atare şi de către instanţa de apel din primul ciclu procesual. Cu privire la acest aspect, instanţa suprema a reţinut doar că "instanţa de apel nu a justificat de ce faptul ca nu poarta apostila (...) constituie un motiv de nulitate absoluta a procurii". Intimata-reclamantă a învestit instanţa de apel cu această apărare (pag. 6, par. 2 din întâmpinare), arătând ca motivul nulităţii absolute este norma de interes general, naţional şi internaţional apărata prin instituirea obligativităţii apostilei prin Convenţia de la Haga. În Convenţia de la Haga nu sunt prevăzute norme pentru protejarea interesului personal al unor persoane fizice din România, ci norme care protejează interesul statelor semnatare ale convenţiei sau care au aderat la aceasta. Aceasta este explicaţia pentru care sancţiunea juridică a lipsei apostilei este nulitatea absolută a actului lipsit de aceasta - explicaţie pe care a cerut-o Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi pe care a ignorat-o Curtea de Apel Braşov.

Pe de alta parte, Procura nr. 2 nu poate fi considerată valabilă, potrivit principiului conversiunii actelor juridice, nici ca înscris sub semnătură privată, pentru că un asemenea înscris ar fi fost valabil numai dacă era legal.

Dar aceasta a fost întocmită cu încălcarea dispoziţiilor art. 1303 C. civ. care instituie regula obligatorie şi nesusceptibila de exceptare potrivit căreia "Preţul vânzării trebuie sa fie serios şi determinat de părţi", iar mandatarul D. nu a fost desemnat de părţi ca arbitru, la arbitrariul căruia sa fie lăsata determinarea preţului vânzării, precum şi ale art. 948 pct. 2 C. civ. care reglementează, drept condiţie esenţială pentru validitatea unei convenţii (deci şi a celei de mandatare), "consimţământul valabil al pârtii ce se obliga.

În speţă însă lipseşte consimţământul mandatarelor A. cu privire chiar la preţul vânzării - element esenţial al oricărei vânzări, în considerarea căruia orice vânzător decide daca încheie sau nu tranzacţia. Astfel, în cuprinsul acestei procuri, preţul nu este determinat şi nici măcar determinabil, lipsind cu desăvârşire.

Instanţa de apel a considerat că "există exprimată o opţiune a mandatarelor cu privire la preţ, acesta fiind lăsat la latitudinea mandatarului ", ca "astfel ca nu se poate vorbi de o lipsa totala a menţiunii unor indicii referitoare la preţ", mai ales ca "reclamantele A. se aflau plecate din tara de mulţi ani, nu cunoşteau valorile la care se vindeau imobilele şi au avut încredere în mandatarul D. pe care-l cunoşteau din 1987."

Procura nr. 2 trebuia sa fie şi "speciala", nu numai autentica, potrivit atât art. 58 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, cât şi art. 1536 alin. (2) C. civ. Iar daca pe baza acestei procuri urma a fi realizata vânzarea, înseamnă ca procura trebuia sa cuprindă elementele esenţiale ale acestei operaţiuni. Numai astfel se putea asigura caracterul sau special.

De asemenea, la dosarul cauzei se regăseşte şi declaraţia autentica a surorilor A., din care rezulta ca acestea nu au dat niciodată respectiva procura, ceea ce confirma lipsa consimţământului acestora - totala - pentru vânzarea imobilului proprietatea lor.

Decizia recurată a fost dată şi cu aplicarea greşita a dispoziţiilor art. 948 pct. 2 C. civ., atunci când s-a considerat ca aspectele legate de revocarea Procurii nr. 2 de către surorile A. ar fi fost invocate ca motiv de nulitate absoluta a acesteia, când, în realitate, au fost invocate ca motiv de nulitate a contractelor încheiate pe baza procurii revocate.

Procura a fost revocată cu îndeplinirea tuturor formelor legale pentru ca revocarea să ajungă la cunoştinţa mandatarului. Astfel, în considerentele din decizia recurată, instanţa de apel retine ca motiv de apel revocarea Procurii nr. 2 de către surorile A., dar recunoaşte ca nu a cercetat argumentele intimatei-reclamante legate de revocare pentru că "obiectul litigiului îl constituie nulitatea absolută a procurii nr. 2/2001 şi nu revocarea acesteia." Într-adevăr, aceasta este o parte din obiectul litigiului dar o altă parte o constituie constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pe baza acestei procuri, iar în situaţia de fapt şi de drept în care aceasta a fost revocată de mandante şi acestea au comunicat revocarea mandantului, înseamnă ca lipseşte cu desăvârşire consimţământul mandantelor pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. Aceasta pentru că existenta consimţământului valabil al pârtii ce se obliga constituie una dintre "condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii", conform art. 948 pct. 2 C. civ. Din această reglementare rezultă că existenta consimţământului valabil este ceruta de legiuitor ad validitatem şi nu ad probationem, ca o condiţie esenţială pentru validitatea convenţiei de mandat, în lipsa îndeplinirii căreia înseamnă că mandatarea nu este valida şi nu este susceptibila a-şi produce efectele juridice, invalidând mai departe contractele de vânzare-cumpărare încheiate după revocarea procurii. Dacă ar fi aplicat corect textul de lege analizat la împrejurările concrete ale pricinii, instanţa de apel ar fi cercetat şi motivul de apel legat de revocarea procurii de către mandante, dar cum acest lucru nu s-a întâmplat, din cauza confuziei în care s-a aflat instanţa asupra motivului invocării revocării, înseamnă că intimata-reclamantă nu a beneficiat de judecata în apel pe fondul pricinii a acestui motiv de apel.

Prin decizia recurată, instanţa de apel, interpretând greşit Procura nr. 2/2001, a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia, ajungând astfel să pronunţe soluţia nelegala a respingerii capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a acestei procuri - devenind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Interpretarea greşita data de instanţa de apel acestui act juridic rezulta din următoarele considerente: "există exprimată o opţiune a mandatarelor cu privire la preţ, acesta fiind lăsat la latitudinea mandatarului", "astfel că nu se poate vorbi de o lipsa totală a menţiunii unor indicii referitoare la preţ", mai ales ca "reclamantele A. se aflau plecate din ţară de mulţi ani, nu cunoşteau valorile la care se vindeau imobilele şi au avut încredere în mandatarul D. pe care-l cunoşteau din 1987." Daca Procura nr. 2 ar fi cuprins o menţiune din care să rezulte că mandatarul poate sa vândă ce vrea el, fără alte elemente de identificare a imobilului de vânzare, cum sunt adresa exactă, descrierea părţilor de imobil prin destinaţia lor şi amplasarea lor în cadrul imobilului, este de domeniul evidentei că vânzările părţilor de imobil nu ar fi putut fi niciodată realizate. Dacă instanţa de apel ar fi interpretat corect actul juridic dedus judecăţii, ar fi constatat lipsa din procură a menţiunii preţului ca element esenţial al mandatării în vederea vânzării şi ar fi admis cererea intimatei-reclamante.

Cu încălcarea legii, instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la nulitatea relativă a contractului nr. x/2002, având în vedere că, în speţă, considerentul pe baza căruia instanţa de apel a dispus această soluţie încalcă art. 1308 pct. 2 C. civ. - devenind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Deşi instanţa de apel apreciază că textul de lege incident în cauza instituţie o interdicţie legala expresa şi imperativa a mandatarului soţ de a vinde imobilul soţiei sale şi deşi cunoaşte că sancţiunea legală impusă de lege este nulitatea absolută, cu toate acestea, în mod absolut ilegal, refuza sa facă aplicarea legii şi a sancţiunii legale, în favoarea unei pretinse şi neidentificate părţi din doctrina şi practica juridică - încălcând atât textul de lege aplicabil şi aplicat în cauza, cât şi principiul de drept potrivit căruia doctrina şi jurisprudenţa nu sunt izvoare juridice de drept în sistemul de drept român.

Aprecierea cu privire la aplicarea sancţiunii nulităţii absolute sau a nulităţii relative a contractului în funcţie de caracterul normei ocrotite intervine numai atunci când legea nu prevede sancţiunea aplicabila, dar atunci când acest lucru se întâmplă înseamnă că însuşi legiuitorul a fost cel care a statuat că încălcarea legii se sancţionează cu nulitatea absolută, nemailăsând la aprecierea instanţei de judecată o asemenea calificare. Doar că instanţa de apel nu a judecat prin aplicarea legii, şi nici pe baza respectării principiilor care guvernează sistemul de drept românesc ci, "in acord cu susţinerile apelanţilor pârâţi D. şi cu doctrina şi practica judiciară majoritară", adică după cu totul alte criterii decât cele legale.

Având în vedere că instanţa de apel a dispus şi soluţia respingerii constatării nulităţii contractului nr. x/2006, soluţie determinată în mod direct şi hotărâtor şi justificată în mod exclusiv prin soluţia anterior analizata şi combătută, ilegalitatea evidentă şi flagranta a acesteia determină şi ilegalitatea soluţiei asupra acestui capăt de cerere, atrăgând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu aplicarea greşită a art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi a art. 21 din Constituţia României, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2006 ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2006, y/2006 şi z/2006, constatând nule şi actele subsecvente care sunt încheierile de carte funciara nr. x/27.02.2006, nr. y/27.02.2006, nr. z/04.04.2006 (toate din CF nr. x Bucureşti Sector 1) şi nr. x din CF nr. x Bucureşti Sector 1. Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod corect că intimata-reclamantă a invocat ca motiv de apel, în primul ciclu procesual, fraudarea legii prin declararea unui preţ derizoriu pentru evitarea taxelor şi impozitelor. Cu toate acestea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dispus nimic cu privire la acest motiv de apel, astfel cum rezultă în mod clar din decizia de casare. Ba dimpotrivă, instanţa supremă a crezut ca nu a fost invocat, apreciind ipotetic, că preţul de vânzare mult mai mic decât preţul pieţei "ar putea fi calificat ca motiv de nulitate absolută doar pentru cazul invocării fraudei la lege, adică a stabilirii unui preţ mai mic decât cel real pentru a se evita plata taxelor şi impozitelor stabilite de lege", altminteri fiind un motiv de nulitate relativa.

Numai că societatea reclamantă chiar a invocat cazul respectiv, ca motiv de nulitate absolută, prin cererea de apel depusă în primul ciclu procesual. Instanţa fondului nu a analizat acest motiv de nulitate al contractului nr. x/2006. În aceste condiţii, dacă instanţa de recurs s-ar pronunţa acum asupra sa, societatea ar fi privata de dreptul la judecata asupra acestuia, pe fondul pricinii, în primele doua grade de jurisdicţie. Motivul de nulitate absolută a contractului nr. x/2006 pentru frauda la lege constând în stabilirea unui preţ mai mic decât preţul real al pieţei, în vederea evitării plăţii taxelor şi impozitelor către statul roman, invocat de către intimata-reclamantă nu este problema de drept dezlegată şi nu se referă la necesitatea administrării de probe, iar instanţa de recurs nici nu s-a pronunţat asupra lui în niciun mod şi nici nu a emis cu privire la acesta o îndrumare obligatorie pentru instanţa de apel. Înalta Curte a respins recursul societăţii fără să judece în recurs acest motiv de apel şi nu a dispus nici respingerea acestuia, nici respingerea motivului de apel referitor la acest capăt de cerere şi nici respingerea, pe fondul pricinii, a cererii societăţii de chemare în judecata în ceea ce priveşte acest capăt de cerere. Drept urmare, rejudecând apelurile, atât al părţilor adverse, cât şi al societăţii instanţa de apel era învestită să judece acest capăt de cerere şi acest motiv de apel, dar nu se poate considera că s-ar fi respins acest capăt de cerere şi acest motiv de apel în absenta oricărei judecăţi în recurs asupra acestora şi în lipsa oricărei pronunţări exprese;

3. Recursul declarat de către pârâţii F. şi G. este întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., criticile vizând următoarele aspecte:

Instanţa de apel, constatând nulitatea relativă a contractelor nr. x/2002 şi nr. y/2002, a nesocotit dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., pronunţând o hotărâre cu încălcarea legii - motivul de casare prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reţinând nulitatea relativă a contractelor, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile alin. (6) al art. 129 C. proc. civ., precum şi prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Aşa cum rezulta din conţinutul cererii de chemare în judecata, astfel cum a fost formulată şi modificată de către reclamantele A., acestea au solicitat să se constate doar nulitatea absolută a contractelor nr. x/2002 şi nr. y/2002, neavând niciun petit subsidiar celui principal prin care să ceară nulitatea relativa a contractelor. De asemenea, în cursul procesului reclamantele nu au susţinut nulitatea relativă, ci dimpotrivă, aşa cum rezulta din apărările pe care le-au formulat, au combătut existenta nulităţii relative.

Prin decizia nr. 786/Ap/2019, instanţa de apel a stabilit că nerespectarea art. 1308 pct. 2 C. civ. nu atrage sancţiunea nulităţii absolute, ci atrage sancţiunea nulităţii relative, însă depăşindu-şi limitele învestirii determinate de cererea de chemare în judecata a constatat nulitatea relativa a contractelor nr. x/2002 şi nr. y/2002. Prin această soluţie a fost schimbată cauza cererii de chemare în judecata, pentru că fundamentul cererii de chemare în judecata nu îl reprezintă nulitatea relativa a contractelor, ci exclusiv nulitatea absoluta a acestor contracte. Chiar dacă se poate susţine că, indiferent de felul nulităţii efectul este acelaşi, respectiv ineficacitatea actului juridic, regimul juridic este diferit cât priveşte persoanele care pot invoca nulitatea, prescrierea dreptului la acţiune şi posibilitatea acoperirii nulităţii prin confirmarea actului juridic.

Instanţa de apel, pronunţând nulitatea relativă pentru un alt temei juridic decât cel invocat la prima instanţă, a nesocotit principiul disponibilităţii reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Mai mult, prin reţinerea nulităţii relative de către instanţa de apel a fost încălcat dreptul la apărare al recurenţilor-pârâţi, întrucât aceştia au formulat apărări strict în raport cu cele solicitate de către intimatele reclamante, respectiv nulitatea absolută.

În al doilea rând, decizia recurată este lipsita de temei legal, fiind data cu încălcarea şi aplicarea greşita a legii, respectiv a art. 1308 pct. 2 şi art. 1167 C. civ., situaţie ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, încălcarea art. 1308 pct. 2 C. civ. poate atrage cel mult o nulitate relativă, aşa cum recurenţii au arătat şi în fata instanţelor de fond, opinie ce a fost împărtăşita şi de instanţa de apel. În cauza de faţă, intimatele reclamante au confirmat contractele de vânzare-cumpărare x/2002 şi y/2002, prin aceea că au cunoscut că imobilele urmau a fi înstrăinate către intimata E. şi au fost de acord, situaţie ce se circumscrie dispoziţiilor art. 1167 alin 2 C. civ.

Modul în care au fost dobândite apartamentele din str. x şi transmise mai departe către intimata E. este rezultatul unei convenţii dintre intimatele reclamante A. şi intimatul D.. Intimaţii D. au explicat şi dovedit recurenţilor demersurile făcute de aceştia, în acord cu intimatele reclamante A., de-a lungul circuitului juridic al dobândirii apartamentelor ce compun întreg imobilul situat în Bucureşti.

Astfel, intimatele reclamante A. l-au împuternicit în anul 2001 pe intimatul D. să se ocupe de revendicarea bunurilor imobile ale acestora din Bucureşti şi Snagov. Apartamentele situate în imobilul din Bucureşti, str. x erau deja înstrăinate pe Legea 112/1995, singurul care putea fi revendicat a fost apartamentul nr. x.

Intimatele i-au propus intimatului D. sa cumpere apartamentul nr. x, urmând sa deducă din preţ sumele cheltuite. Intimatul D. a fost de acord sa cumpere acest apartament, pe numele soţiei sale E., numai daca intimatele îi vor sprijini sa dobândească şi celelalte apartamente cumpărate de foştii chiriaşi, de la demisol, parter şi mansardă. Cum dispoziţiile legale de la acel moment permiteau proprietarilor care dobândiseră locuinţele în temeiul Legii nr. 112 să le înstrăineze doar vechilor proprietari, fata de condiţia impusa de D., intimatele reclamante l-au împuternicit pe dl N. "să cumpere pentru noi apartamentul nr. x, mansarda şi subsolul din str. x, Bucureşti", aşa cum rezulta din procura nr. 1 din data de 29.08.2001.

În aceeaşi zi, a fost dată şi procura nr. 2 prin care intimatele l-au împuternicit pe dl D. "sa vândă mansarda, apartamentul nr. x şi subsolul din str. x, cumpărate pentru noi de domnul N.".

Cele două procuri, care se completează una pe cealaltă, reprezintă expres înţelegerea dintre părţi, respectiv ratificarea mandatului, în sensul ca intimatul D., prin tranzacţiile ulterioare, să vândă imobilele către soţia sa E.. În vederea realizării acestei vânzări intimaţii D. au făcut o serie de cheltuieli - din venituri proprii tocmai pentru ca apartamentele de la demisol, mansarda sa se întoarcă în patrimoniul intimatelor reclamante A.. Astfel, apartamentul de la demisol era ocupat de DD., care pentru a-1 vine către intimatele A., a primit de la intimata E., fără achitarea vreunei sume de bani, un alt apartament, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2002. A doua zi, DD. a vândut intimatelor reclamante, reprezentate de procuratorul N., apartamentul de la demisol prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2002 la preţul de 50.000.000 RON. În aceeaşi zi, la acelaşi notar, de faţă cu mandatarul N. pârâtul D. transmite acelaşi imobil intimatei E. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2002 la preţul dublu de 100.000.000 RON.

Apartamentul de la mansardă era ocupat de W., care a primit de la familia D. o garsonieră şi un apartament printr-un contract de schimb. Ulterior, au transmis intimatelor reclamante A., prin mandatar N., apartamentul de la mansardă conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2002 la preţul de 16.678.748 RON. În aceeaşi zi, la acelaşi notar, de fata cu mandatarul N., intimatul D. transmite aceeaşi mansarda către intimata E. prin contractul nr. x/2002 la preţul de 50.000.000 RON.

Acordul intimatelor reclamante A., ca intimaţii D. să dea la schimb, în vederea răscumpărării imobilelor, imobile proprietate personală a acestora, diminuându-şi patrimoniul şi în acelaşi timp îmbogăţind patrimoniul intimatelor reclamante A., fac dovada expresă a înţelegerii şi voinţei părţilor, aceea de a deveni proprietari intimaţii D.. Cum nu exista niciun dubiu ca intimatele reclamante A. au cunoscut că dreptul de proprietate al imobilelor urma sa fie transmis către E., soţia intimatului D., şi au fost de acord cu aceste tranzacţii, confirmând şi acoperind în acest fel nulitatea relativa. În aceste condiţii, instanţa de apel în mod greşit a aplicat art. 1308 pct. 2 C. civ., dispunând nulitatea relativă a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2002 şi y/2002.

Instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit art. 9 din Decretul 167/1958, situaţie ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile ce reglementează momentul de la care începe sa curgă termenul de prescripţie, pentru că data în raport de care trebuia calculat termenul de prescripţie este data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât intimatele reclamante A. au avut cunoştinţă de faptul că imobilele urmau a fi înstrăinate către E., soţia intimatului D., încă din anul 2001.

Interesul recurenţilor în formularea criticilor este determinat de împrejurarea că analizarea bunei-credinţe a recurenţilor F. este consecinţa directă a nulităţii relative a antecontractelor de vânzare cumpărare x/28.02.2002 şi y/07.03.2002.

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii cu privire la nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2006 şi y/2006, ceea ce constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Analizând buna-credinţă a recurenţilor F. la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2006 şi y/2006, instanţa de apel a reţinut iniţial că la data cumpărării apartamentele erau libere de sarcini şi nu exista niciun impediment la încheierea tranzacţiilor. S-a arătat că prima instanţa a reţinut în mod corect ca la data perfectării contractelor nr. x/2006 şi nr. y/2006, în cartea funciara nr. x nu erau notările din 15.02.3006 şi 05.06.2006, privind prezentul litigiu, aceste notari fiind ulterioare momentului înscrierii actelor în 22.02.2006. S-a arătat de către părţi ca ar fi existat notari ale litigiilor încă din 2004, însă din extrasul de carte funciară nr. x/28.11.2007 rezultă ca toate înscrierile din foaia de sarcini au fost înregistrate începând cu 27.02.2006, 15.03.2006, 05.06.2006, deci ulterior încheierii contractelor la 22.02.2006. De altfel, din încheierile nr. x/06.01.2006 şi nr. x/05.01., rezultă că au fost radiate notările din cartea funciară nr. x şi nr. x pentru nr. cadastrale x- apartamentul 2 şi x; mansardă şi nr. x; demisol, în legătură cu litigiile soluţionate prin sentinţa civilă nr. 3083/2005 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti prin care s-a luat act de renunţarea la drept privind acţiunea formulata de reclamantele A. având ca obiect nulitatea contractului nr. x/07.03.2002 şi în legătură cu litigiul nr. x/2004, soluţionat prin sentinţa civila nr. 2823/2005 a Judecătoriei Sectorului 1.

Lipsa de diligenţă imputată pârâţilor F., care nu ar fi consultat istoricul proprietăţii şi nici încheierile de Carte Funciara nr. x/09.04.2004 şi nr. y/15.03.2006, nu reprezintă un argument solid în înlăturarea prezumţiei de bună-credinţă, având în vedere că în privinţa contractelor nr. x/2006 şi nr. y/2006 nu existau înscrise piedici de carte funciara sau notari de litigii, iar încheierea din 15.03.2006 a fost ulterioara momentului februarie 2006. Prin contractul nr. x/2006, reclamantele A. au vândut soţilor F. terenul de 276 mp şi diferenţa de încăperi de la demisol, acest contract fiind încheiat de apelantele reclamante A. după ce în 23.05.2004 au aflat de operaţiunile juridice încheiate de mandatarul D.. Cu toate acestea, ele au agreat să vândă intimaţilor F. părţi din imobil, contractul fiind menţinut prin decizia de casare nr. 1848/16.05.2018, deşi nu mai erau obligate sa perfecteze acte cu pârâţii F. dacă aveau vreun dubiu cu privire la atitudinea frauduloasa a acestora sau de coniventa cu X..

Aceste considerente sunt în contradicţie cu concluzia instanţei de apel prin care se reţine că toate părţile implicate în acest litigiu s-au cunoscut cu mult înainte de încheierea contractului, astfel că subdobânditorii pârâţi F. nu au fost de bună-credinţă la încheierea contractelor din 2006, cunoscându-i pe X. şi demersurile făcute de aceştia în legătură cu imobilul din litigiu, asumându-si riscul pierderii dreptului de proprietate atât la momentul încheierii actelor, cât şi din perspectiva neachitării integrale a preţului ca urmare a activării pactului de răscumpărare.

"Perspectiva neachitării integrale a preţului ca urmare a activării pactului de răscumpărare" este un motiv străin de natura pricinii, în contractele de vânzare-cumpărare neregăsindu-se o astfel de clauză.

Aspectele reţinute de instanţa de apel, cu privire la lipsa oricărei înscrieri la cartea funciară a imobilelor apartamente ce fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare x/2006 şi y/2006, precum şi sentinţele nr. 2823/2005, nr. 3083/2005 şi nr. 3084/2005, toate pronunţate de Judecătoria Sectorului 1, prin care s-a luat act de "renunţarea la drept a reclamanţilor'", fac dovada că intimata E. îndeplinea toate condiţiile cerute de lege pentru a transmite proprietatea recurenţilor F.. Aceste sentinţe au intrat în puterea lucrului judecat şi efectele lor juridice trebuie avute în vedere, întrucât prin renunţarea la dreptul pretins pentru pârât, respectiv pentru intimata E. nu mai exista niciun risc de a fi chemata din nou în judecata pentru valorificarea aceluiaşi drept. Deci nici pentru recurenţi nu mai exista niciun risc de a pierde dreptul de proprietate.

Hotărârea instanţei de apel este nemotivata întrucât aceasta a reţinut reaua-credinţă a intimaţilor-pârâţi F. doar pentru că părţile s-au cunoscut cu mult înainte de încheierea contractelor din 2006, cunoscându-i pe X. şi demersurile făcute de aceştia în legătură cu imobilul din litigiu, fără a indica unde este cauza ilicita.

Considerentele instanţei, în sensul că în cuprinsul contractelor se menţionează că la data autentificării a fost achitat un avans de 100.000 euro şi diferenţa de 250.000 euro în 4 rate - cazul contractului x/2006, un avans de 50.000 euro şi diferenţa de 100.000 euro în 4 rate - cuantificate eronat la 200.000 euro - cazul contractului x/2006 şi un avans de 30.000 euro cu diferenţa de 70.000 euro în 4 rate - cazul contractului x/2006, iar împotriva menţiunilor părţilor în fata notarului nu au fost formulate plângeri sau contestaţii, contractele nu au fost anulate pentru fals, sunt lipsite de raţionament juridic, faţă de prevederile art. 1183 C. civ. Pentru restul de preţ, părţile de comun acord au înţeles să suspende plata până la soluţionarea prezentei cauze. Instanţa de apel reţine că se prezumă faptul ca, în realitate, imobilul nu a fost cumpărat de F. pentru a fi dobândit în proprietate, ci pentru a fi folosit de intimaţii D. ignorând ca în contractele de vânzare-cumpărare exista o clauza în care se precizează că "Preluarea în proprietate se face azi data autentificării prezentului contract, iar în posesie la data achitării integral apretului".

Referitor la domiciliul recurenţilor-pârâţi instanţa se contrazice reţinând pe de o parte că "familia F. are domiciliul în Constanta, nelocuind în Bucureşti", iar pe de alta parte "K. s-au mutat în Germania la 1.09.2013". În realitate, recurenţii au domiciliul România, însă dat fiind faptul ca fiica acestora este stabilita în Germania de mult timp, au dobândit proprietăţi şi în această tară.

Instanţa de apel reţine greşit şi aspectul că M., fratele intimatei E., a locuit în imobil încă din anul 2003. La acel moment, recurenţii-pârâţi nu erau proprietari ai apartamentelor, iar în anul 2006 când s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare, fratele intimatei E. nu mai locuia acolo, acesta locuind într-un imobil proprietatea sa împreuna cu soţia şi cei doi copii.

În aceeaşi manieră, instanţa de apel reţine greşit, că părţile implicate în acest duel judiciar s-au cunoscut cu mult înainte de încheierea contractelor din 2006, fără a motiva ce anume i-a creat acesta convingere, ci a preluat ca argumente afirmaţiile din cererea de intervenţie formulata de P., afirmaţii care sunt mincinoase şi nedovedite. Recurenţii nu îl cunosc pe P. şi nu s-au întâlnit niciodată. De asemenea, este nereal şi nedovedit de nicio probă, aspectul ca F. este prieten din copilărie cu intimatul D..

Împrejurarea ca în fata Tribunalului Covasna "recurenţii au menţionat detalii cu privire la istoricul actelor juridice încheiate de reclamantele A. şi D." nu reprezintă un argument care sa sublinieze reaua-credinţa a recurenţilor. Contractul de drepturi litigioase 617/2006, desfiinţat prin sentinţa civila nr. 653/2010 a fost încheiat după încheierea contractelor de vânzare-cumpărare x/2006 şi y/2006, astfel că nu poate fi avut în vedere la analizarea bunei-credinţe, nefiind anterior sau concomitent încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.

Mai mult, niciunul dintre demersurile menţionate nu reflecta existenta vreunei cauze ilicite în sensul dispoziţiilor art. 968 C. civ. Cauza ilicită presupune o conivenţă frauduloasă între părţi la încheierea contractului în vederea fraudării unor dispoziţii legale. Or, nici anterior, nici concomitent încheierii contractelor subsecvente nr. x/2006 nu s-a dovedit în cauza existenta unei astfel de înţelegeri;

4. Recursul declarat de către pârâţii D. şi E. este întemeiat pe următoarele critici:

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru că a reţinut, fără sa administreze direct probe din care sa rezulte acest aspect, ca pârâţii F. nu au fost de buna-credinţa la perfectarea cu pârâţii D. a contractelor subsecvente, ca toate părţile implicate în acest litigiu s-au cunoscut cu mult înainte de încheierea contractelor din 2006, K. cunoscându-i pe X. şi demersurile făcute de aceştia în legătura cu imobilul, faptul că aceştia şi-au asumat riscul pierderii dreptului de proprietate atât la momentul încheierii actelor, cât şi din perspectiva achitării integrale a preţului ca urmare a activării pactului de răscumpărare.

Instanţa de apel retine ca se prezuma faptul ca în realitate imobilul nu a fost cumpărat de cumpărătorii F. pentru a fi dobândit în proprietate, ci pentru a fi folosit de beneficiarii actuali ai familiei D. ignorând ca exista o clauza în aceste contracte în care se precizează ca X. păstrează posesia pana la momentul achitării integrale a preţului, ca acest litigiu a fost declanşat la scurt timp după încheierea în anul 2006 a contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a solicitat a se constata, ca plata restului de preţ a fost suspendată datorită declanşării acestor litigii, ca notarea privilegiului vânzătorului este o garanţie urmăririi bunului în mâinile oricui s-ar afla în caz de neplată, că nu exista nicio proba care sa dovedească faptul că înainte de încheierea actelor în anul 2006 ar fi existat vreo înţelegere intre pârâţii D. şi F. despre încheierea de forma a contractelor subsecvente nr. x/2006, înscrierile şi notările de la Cartea funciara făcând dovada deplina ca nu exista nici o interdicţie de vânzare, că nu existau litigii asupra acestor imobile, acest litigiu fiind-declanşat la aproximativ 4 luni de la încheierea contractelor.

Or, ar fi putut sa existe aceasta ipoteza în condiţiile în care s-ar fi încheiat actele, s-ar fi plătit preţul şi asupra imobilului ar fi exercitat posesia în continuare X., dar în speţa de fata s-a procedat în conformitate cu dispoziţiile legale, neexistând argumente logice în concordanţă cu legea care sa conducă la concluzia reţinută de către instanţa de apel.

Instanţa de apel retine greşit şi aspectul ca M., fratele pârâtei E., a locuit în imobil încă din anul 2003, fără sa retina aspectul ca acesta cu mult înainte de încheierea contractelor nu mai locuia în imobil, acesta are un imobil în proprietate în care locuieşte împreuna cu soţia şi cei doi copii. Greşit a fost reţinut şi aspectul ca K. s-au mutat în Germania din 2013, municipalitatea Cochem, acolo unde locuieşte şi pârâtul D. cu familia, fără sa retina ca fiica familiei F. este stabilită în Germania de mult timp. K. au proprietăţi în Germania, au reşedinţa secundara în aceasta ţară însă au domiciliu în România, toate aceste aspecte fiind dovedite cu înscrisuri.

Un al treilea aspect reţinut greşit de instanţa de apel este acela ca X. au declarat ca imobilul nu face obiectul vreunui litigiu judecătoresc, deşi la data de 22.02.2006, erau deja formulate plângeri penale, întrucât din cercetarea cărţilor funciare nu rezulta ca existau sarcini, interdicţii, nu erau instituite sechestre de către organul de cercetare penală care sa fie notate în cărţile funciare, toate imobilele erau libere de sarcini, puteau fi înstrăinate.

Aspectul ca imobilul nu a fost vândut prin intermediari, aspect care conduce la concluzia ca pârâţii se cunoşteau, nu dovedeşte ca a existat o conivenţa frauduloasa între pârâţii D. şi pârâţii F..

Instanţa de apel retine greşit, fără sa îşi întemeieze concluzia pe probe administrate direct şi nemijlocit, ca părţile implicate în acest duel judiciar s-au cunoscut cu mult înainte de încheierea contractelor din 2006, reţinând ca argumente simplele afirmaţii din cererea de intervenţie formulata de P., afirmaţii care sunt mincinoase, întrucât P. şi pârâtul F. nu s-au cunoscut pana în prezent, nu s-au întâlnit fata în fata, nu exista nici o dovada care sa susţină contrariul. X. şi P. s-au cunoscut în anul 1999, iar în anul 2000 familia P. a fost naş de cununie al familiei D., toate aceste aspecte fiind dovedite cu probe.

Şi aspectul ca D. şi F. sunt prieteni din copilărie, au copilărit împreuna este neadevărat, nedovedit de nicio proba, reţinut greşit de instanţa de apel întrucât aceştia s-au cunoscut mult mai târziu, în circumstanţe total diferite decât cele reţinute de către instanţa de apel.

Un alt argument reţinut greşit de către instanţa de apel este acela ca pârâtul F. în dosarul de la Tribunalul Covasna menţionează detalii cu privire la istoricul actelor juridice încheiate de reclamantele A. şi D., ignorând aspectul ca încă din anul 2006 aceştia sunt părţi în procesele intentate de reclamantele A. şi au luat cunoştinţa despre aceste acte cu aceasta ocazie, ca în anul 2007 între reclamantele A. şi pârâţii F. a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2007, ocazie cu care i-au fost înmânate actele de proprietate în original, schiţe cadastrale, încheieri de intabulare, dispoziţia primarului de restituire nr. 333/20.05.2002, procesul-verbal nr. x/5.09.2002.

Instanţa de apel a reţinut greşit şi aspectul ca încheierea contractului de vânzare drepturi litigioase nr. 617/2005 dovedeşte ca pârâtul F. cunoştea situaţia imobilului în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase nr. 617 a fost încheiat la data de 25.05.2006, deci după data de 22.02.2006 când acesta a devenit proprietar împreuna cu soţia sa asupra a trei apartamente din imobilul situat în str. x, iar la data de 23.03.2007 reclamantele A. încheie cu pârâţii F. contractul de vânzare-cumpărare nr. x pentru terenul în suprafaţa de 276,3 mp şi diferenţa de încăperi din imobilul situat în str. x, aceasta vânzare făcându-se pentru întregirea proprietăţii pârâţilor F. care erau proprietari asupra apartamentelor de la mansarda, etaj 1 şi demisol.

Cauza ilicita în sensul art. 968 C. civ. presupune o coniventa frauduloasa între părţi la încheierea contractului în vederea fraudării unor dispoziţii legale. Or, nici anterior, nici concomitent încheierii contractelor subsecvente nr. x/2006 nu s-a dovedit în cauza existenta unei astfel de înţelegeri. Potrivit art. 1899 C. civ., buna-credinţa se prezuma întotdeauna, iar sarcina probei revine celui ce invoca reaua-credinţă. Reclamanţii nu au făcut dovezi în acest sens.

Instanţa în mod greşit a reţinut ca pârâţii F. nu au fost de buna-credinţa la încheierea contractelor din 2006, K. cunoscându-i pe X. şi demersurile tăcute de aceştia în legătura cu imobilul, aceştia şi-au asumat riscul pierderii dreptului de proprietate atât la momentul încheierii actelor cât şi din perspectiva achitării integrale a preţului ca urmare a activării pactului de răscumpărare.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod greşit instanţa a reţinut data de 21.05.2004 ca fiind momentul de la care începe sa curgă termenul de prescripţie, întrucât aceasta revocare a procurii speciale poarta încheierea de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 6546 din 2 iunie 2003, deci la aproximativ un an înainte de a se da aceasta revocare, nu exista înscrisul în limba italiana, înscrisul existent nu este certificat.

Reclamantele au acceptat/primit preţul contractelor încheiate, ceea ce înseamnă ca termenul de prescripţie a început sa curgă de la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv 28.02.2002 pentru contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x şi data de 7.03.2002 pentru contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x.

Din probele administrate în cauza rezulta ca reclamantele A. au cunoscut de la început ca bunurile imobile din Bucureşti, str. x vor fi înstrăinate către E., în anul 2001. În aceeaşi zi, 29.08.2001, la aceeaşi autoritate, au fost date doua procuri scrise olograf de către acestea şi semnate, procura nr. 1 prin care N. a fost împuternicit "sa cumpere pentru noi apartamentul nr. x, mansarda şi subsolul din str. x, Bucureşti". Aceasta procura reprezintă de voinţa reclamantelor (…); N. este împuternicit sa cumpere pentru noi apartamentul nr. x, mansarda şi subsolul din str. x, Bucureşti" şi se completează cu procura nr. 2/2001, prin dispoziţia speciala (...) D. este împuternicit sa vândă mansarda, apartamentul nr. x şi subsolul din str. x, cumpărate pentru noi de dl. N.-procura nr. l".

Prin completarea celor doua procuri se completează şi voinţa juridica a părţilor, în special a reclamantelor A..

Mandatarului N. i se da împuternicire sa cumpere mansarda şi subsolul, deşi la acea data acele spatii erau ocupate de DD. şi W. care le dobândise în baza Legii 112/1995, dar cu toate acestea se foloseşte expresia "cumpărate pentru noi de dl. N.. - procura nr. 1", deci era vorba de cumpărări viitoare despre care reclamantele aveau certitudinea ca vor avea loc.

La data de 29.08.2001 voinţa juridica a apelantelor reclamante A. era sa vândă prin paratul D. mansarda şi demisolul, după ce mandatarul N. cumpăra aceste spatii, ceea ce conduce la interpretarea unei "înţelegeri-convenţii comune" care dovedesc existenta unui mandat în interes comun, dovedesc faptul ca încă de la exprimarea acordului de voinţa prin scrierea şi semnarea procurilor acestea au cunoscut faptul ca parata E. va cumpăra aceste imobile la preţul stabilit de reclamantele A. aşa cum pârâţii D. au recunoscut la interogatoriu, iar acest aspect nu a fost contestat de către reclamantele A..

În anul 2001 aceste spatii nu erau cumpărate de reclamantele A., dar se ştia, conform înţelegerii, ca se va face tot posibilul ca ele sa fie cumpărate şi dobândite de către reclamantele A., fără nicio cheltuiala din partea acestora, iar acestea si-au mărit patrimoniul prin încheierea acestor contracte de vânzare cumpărare. În contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anul 2002 acestea declară ca au primit preţul contractelor, toate contractele cuprinzând menţiunea "aceasta declaraţie a noastră ţinând loc de chitanţa descărcătoare de primire a acestei sume", nefiind administrata nici o dovada care sa conducă la o concluzie diferita.

Procura nr. 1/2001 are aceeaşi forma ca şi procura nr. 2/2001 dar aceasta nu a fost contestata, ci dimpotrivă este considerata valabila, întrucât prin aceasta procura reclamantele A. au dobândit dreptul de proprietate asupra mansardei şi demisolului ca urmare a acţiunii pârâţilor D., în virtutea puterilor conferite de procura nr. 2.

Reclamantele A. s-au folosit de manopere dolosive pentru a-si spori patrimoniul, acestea sunt de rea-credinţa prin contestarea, ignorarea mandatului dat prin procura nr. 2/2001 şi prin convenţia de interes comun, mărirea patrimoniului prin însuşirea unor sume de bani mult mai mari decât cele plătite pentru imobilele răscumpărate, contestarea actelor juridice încheiate, invocarea unor motive de nulitate relativa, nedovedirea vătămării.

Instanţa a aplicat greşit legea, în mod greşit a considerat ca sunt lovite de nulitate relativa contractele nr. x/2002 şi nr. y/2002, fiind încălcate prevederile art. 1899 alin. (2) C. civ., sarcina dovedirii relei credinţe incumbând reclamaţilor care nu au făcut dovezi în acest sens. Instanţa a aplicat şi interpretat greşit aceste dispoziţii legale, în mod greşit a reţinut ca pârâţii F. nu au fost de buna-credinţa la încheierea contractelor din 2006, K. cunoscându-i pe X. şi demersurile făcute de aceştia în legătura cu imobilul, aceştia şi-au asumat riscul pierderii dreptului de proprietate atât la momentul încheierii actelor cât şi din perspectiva achitării integrale a preţului ca urmare a activării pactului de răscumpărare.

Instanţa de apel a încălcat legea, a aplicat greşit dispoziţiile art. 966 C. civ., care prevede ca pentru a fi valabila, cauza actului juridic trebuie sa îndeplinească cumulativ trei condiţii, respectiv sa existe, sa fie reala, licita şi morala, iar conform art. 968 C. civ., cauza ilicita presupune o coniventa frauduloasă între părţi la încheierea contractului în vederea fraudării unor dispoziţii legale ceea ce în speţa de fata nu a fost dovedit.

2.2. Motive de ordine publică

La 26 mai 2020, recurenţii D. şi E. au depus o cerere prin care au invocat ca motive de recurs de ordine publică excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind nulitatea relativă a contractelor nr. x/2002 şi y/2002, iar în subsidiar, respingerea cererii de constatare a nulităţii relative a con­tractelor nr. 534/2002 şi 592/2002.

Asupra acestor aspecte, Înalta Curte s-a pronunţat la termenul din 15 octombrie 2020, arătând că nu pot fi calificate drept motive de ordine publică, în condiţiile în care toate chestiunile invocate au fost deduse deja analizei în apel, iar părţile au formulat sau trebuiau să formuleze critici împotriva soluţiei instanţei de apel. Drept urmare, Înalta Curte le va analiza în limitele criticilor dezvoltate prin cererile de recurs în termenul prevăzut de art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, prescripţia dreptului la acţiune privind nulitatea relativă a contractelor nr. x/2002, respectiv nr. 592/2002 nu poate fi invocată în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme instanţa de apel s-a pronunţat prin decizia recurată şi a analizat acest aspect - pârâţii D. formulând de altfel critici prin motivele de recurs.

Prescripţia dreptului material la acţiune ar fi putut fi invocată direct în recurs, prin intermediul excepţiei, numai dacă nu ar fi făcut obiect de analiză în etapele procesuale anterioare. În acest din urmă caz însă, partea nemulţumită trebuie să formuleze critici împotriva soluţiei date asupra problemei prescripţiei exclusiv prin intermediul căilor de atac, nefiind cu putinţă ca, sub pretext că excepţia este una absolută, chestiunea respectivă să fie invocată din nou ca excepţie în căile de atac. Dacă nu s-ar proceda astfel, s-ar ajunge la eludarea prevederilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ., pentru că s-ar impune instanţei de recurs verificarea, sub forma motivelor de recurs de ordine publică, a unor aspecte pe care partea interesată nu le-a dedus judecăţii în termenul prescris în mod imperativ prin textul sus-menţionat.

Problema se pune în termeni similari şi în privinţa motivelor relative la nesocotirea art. 1308 pct. 2 şi 1546 C. civ., precum şi art. 35 Codul familiei, instanţa de apel pronunţându-se în legătură cu aplicarea şi interpretarea dată de prima instanţă acestor texte de lege. Astfel, s-a arătat că nu s-a contestat în apel faptul că pârâtul mandatar D., cetăţean străin, era căsătorit cu pârâta cumpărătoare E., cetăţean român la data de 14.12.2001, respectiv la momentul încheierii celor trei contracte de vânzare-cumpărare nr. x/2002, nr. y/2002 şi nr. x/2002 şi nici faptul că potrivit art. 30-35 Codul familiei, în forma aplicabilă la acea dată, bunurile dobândite de oricare dintre soţi, în timpul căsătoriei, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. De asemenea, nu s-au apelat de nicio parte considerentele primei instanţe referitoare la faptul că este lipsită de relevanţă împrejurarea că mandatarul pârât D. a fost şi este cetăţean străin, astfel că şi acest aspect a intrat în puterea de lucru judecat;

2.3. Excepţii procesuale

2.3.1. La 26 mai 2020 recurenţii D. şi E. au depus o cerere prin care au invocat excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantelor A. şi B., excepţia nulităţii contractului de vânzare de drepturi litigioase nr. 256/2007 şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.C. C. S.A.

În motivare, s-a arătat că prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 08.06.2004, în dosarul nr. x/2004 pe rolul Judecătoriei Sectorului I, reclamantele A. au solicitat instanţei de judecată anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2002 şi obligarea pârâţilor D. la restituirea imobilului situat în str. x, mansardă, Bucureşti.

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 08.06.2004, în dosarul nr. x/2004 pe rolul judecătoriei Sectorului 1, reclamantele A. au solicitat instanţei de judecată anularea contractului de vânzare-cum­părare nr. x/2002 şi obligarea pârâţilor D. la restituirea imobilului si­tuat în str. x, apartament nr. x, Bucureşti.

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 08.07.2004, în dosarul nr. x/2004 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1, reclamantele A. au solicitat instanţei de judecată anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2002 şi obligarea pârâţilor D. la restituirea imobi­lului situat în str. x, demisol, Bucureşti.

Prin contractul de vânzare de drepturi litigioase nr. 3131/2004, reclamantele A. au transmis lui P. şi EE. drepturile litigioase ce au format obiectul mai multor dosare, inclusiv a dosarelor nr. x/2004, nr. y/2004 şi nr. z/2004, aflate pe rolul Judecătoriei Sectorului 1.

Ulterior, cesionarii P. şi EE. au încheiat contractul de vânzare de drepturi litigioase nr. 272/2005, prin care au transmis către R. şi S. drepturile litigioase ce au format obiectul mai multor dosare, inclusiv a dosarelor nr. x/2004 şi nr. y/2004.

În dosarul nr. x/2004, la termenul de judecată din 01.04.2005, instanţa a luat act de transmisiunea calităţii procesuale active, raportat la calitatea cesi­onarilor P. şi EE. de cumpărători ai drepturilor litigioase, ca urmare a încheierii contractului nr. x/2004, pre­cum şi a transmisiunii drepturilor litigioase către R. şi S., prin contractul nr. x/2005. De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 3083/2005, instanţa "ia act de renunţarea reclamanţilor R. şi S. la drept şi la ju­decată, aşa încât în temeiul art. 247 C. proc. civ. urmează să respingă cererea".

În dosarul nr. x/2004, la termenul de judecată din 01.04.2005, instanţa a luat act de transmisiunea calităţii procesuale active, raportat la calitatea cesi­onarilor P. şi EE. de cumpărători ai drepturilor litigioase, ca urmare a încheierii contractului nr. x/2004, precum şi a transmisiunii drepturilor litigioase către R. şi S., prin contractul nr. x/2005. Totodată, prin sentinţa civilă nr. 3084/2005, instanţa "ia act de renunţarea reclamanţilor R. şi S. la drept şi la jude­cată, aşa încât în temeiul art. 247 C. proc. civ., urmează să respingă cererea".

În dosarul nr. x/2004, la termenul de judecată din data de 28.03.2005, instanţa a luat act de transmisiunea calităţii procesuale active, raportat la cali­tatea cesionarilor P. şi EE. de cum­părători ai drepturilor litigioase, ca urmare a încheierii contractului nr. x/2004. Totodată, prin sentinţa civilă nr. 2823/2005, instanţa a luat act de renunţarea reclamanţilor-cesionari P. si EE. la dreptul dedus judecăţii în contradictoriu cu pârâţii D. şi a respins cererea de chemare în judecată.

Ulterior, prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosaru­lui nr. x/2006, formulată numai împotriva cesionarului P., reclamantele A. au solicitat instanţei să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare de drepturi litigioase nr. 3131/2004, prin care s-au transmis drepturile litigioase ce au format obi­ectul dosarelor nr. x/2004, y/2004 şi x/2004, faţă de lipsa achitării preţului, împrejurare recunoscută de cesionarul-pârât P.. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1917/2006, luând act de achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamatelor, Judecătoria sectorului 3 a admis cererea şi a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare de drepturi litigioase nr. 3131/2004, în contradictoriu cu pârâtul P..

Împotriva cesionarei EE. nu s-a formulat cerere de rezoluţiune a contractului de cesiune de drepturi liti­gioase nr. 3131/2004, care nu a fost rezolvit în privinţa acestei părţi.

Prin cererea de chemare în judecata, formulată la data de 29.06.2006, re­clamantele A. au solicitat să se constate nulitatea ab­solută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2002, nr. y/2002 şi nr. 170/2006.

Întrucât sentinţele prin care s-a luat act de renunţarea la însuşi dreptul de a solicita nulitatea contractelor nr. x/2002, nr. y/2002 şi nr. 170/2006 sunt definitive si neanulate; rezoluţiunea contractului nr. x/2004 s-a dispus doar în contradictoriu cu unul dintre cesionari, P.; contractul nr. x/2005 nu este anulat, rezolvit sau afectat de altă cauză de ineficacitate; contractul nr. x/2005 este încheiat anterior sentinţei nr. 1917/2006 prin care s-a dispus rezoluţiunea parţială a contractului de vânzare de drepturi litigioase nr. 3131/2004 înseamnă că cesionarii în patrimoniul cărora se aflau drepturile liti­gioase la data renunţării la dreptul pretins au renunţat legal la dreptul de a solicita nulitatea contractelor nr. x/2002, nr. y/2002 şi nr. 170/2006, motiv pentru care dreptul corelativ aparţinând recurenţilor D. s-a consoli­dat.

Prin sentinţa nr. 1917/2006 s-a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare de drepturi litigioase nr. 3131/2004, în contradictoriu cu unul dintre cesionari, fără să se fi dispus şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Prin urmare, la momentul la care cesionarii P. şi, respectiv cesi­onarii cesionarilor, R., au renunţat la dreptul de a solicita consta­tarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor situate pe str. x, sector I, Bucureşti, contractul privind drepturile liti­gioase era perfect valabil încheiat.

Aşadar, dreptul de a formula cererea de chemare în judecată ce face obi­ectul prezentului dosar, la care s-a renunţat în dosarele nr. x/2004, nr. y/2004 şi nr. z/2004, nu se mai afla în patrimoniul cesionarilor P. şi EE. la momentul rezoluţiunii contractului nr. x/2004 şi nici în patrimoniului cesionarilor R., renunţându-se la acest drept. Prin urmare, în patrimoniul recurenţilor D. s-a conso­lidat dreptul de proprietate transmis prin contractele de vânzare nr. x/2002, nr. y/2002 şi nr. x/2002 iar dreptul de a invoca nulitatea contractelor nu putea ajunge - prin repunere în situaţia anterioară - în patrimoniul cedentelor A., urmare a rezoluţiunii contractului.

Prin contractul de vânzare de drepturi litigioase nr. 256/2007, A. şi B. au cesionat către S.C. C. S.A. drep­turile litigioase aferente mai multor cauze aflate pe rolul instanţelor, inclusiv a dosarului nr. x/2006, număr sub care a fost iniţial înregistrată cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze.

Însă, recurentele A., la momentul formulării acţiunii şi implicit la momentul înche­ierii contractului nr. x/2007, nu aveau în patrimoniu dreptul material la acţiune. Întrucât nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el în­suşi şi nimeni nu poate transmite ceea ce nu are, reclamantele nu pu­teau transmite către C. S.A. ceva ce nu doar că nu aveau în patrimoniu, ci nici nu mai exista urmare renunţării la drept.

Deoarece dreptul la acţiune s-a stins la momentul la care s-a luat act de renunţarea la drept în dosarele nr. x/2004, y/2004 şi x/2004, la momentul încheierii cesiunii dreptul supus cesiunii era pierit, iar contractul nr. x/2007 este nul. Prin urmare, întrucât reclamantele-cedente au vândut un drept care nu se afla în patrimoniul lor la momentul cesiunii, contractul nr. x/2007 este nul absolut, iar recla­manta C. S.A. nu are calitate procesuală activă;

2.3.2. La 14 octombrie 2020, recurenta-reclamantă S.C. C. S.A. a depus o cerere prin care a invocat excepţia netimbrării cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare de drepturi litigioase nr. 256 din 31 mai 2007, astfel cum a fost formulată de către intimaţii-recurenţi D. şi E..

În motivare, s-a arătat că intimaţii-recurenţi D. au învestit instanţa, direct în recurs, cu cererea arătată, invocată pe calea unei aşa-zise "excepţii", în scopul declarat de a obţine respingerea cererii de chemare în judecata "ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă".

Deşi în petit intimaţii-recurenţi D. o numesc excepţie, din susţinerea acesteia rezultă că urmăresc să obţină nulitatea absolută a contractului nr. x/2007. Acesta este un veritabil capăt nou de cerere, formulat direct în recurs, cu înfrângerea autorităţii de lucru judecat, având în vedere ca pârâţii D. şi F. au formulat, la Tribunalul Covasna, o cerere reconvenţională prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 256/2007, dar nu au susţinut această cerere şi nu au exercitat căile de atac ale apelului şi recursului, operând autoritatea de lucru judecat.

Contractul nr. x/2007, a cărui constatare a nulităţii absolute se cere direct în recurs, nu a făcut de la bun început obiectul pricinii, nu a fost introdus în cererea de chemare în judecata, după cum nu a fost invocat nici în următoarele faze procesuale în susţinerea sau în combaterea cererii, astfel încât nu este susceptibil a fi invocat, în apărare, pe cale de excepţie de către părţile care cer respingerea cererii S.C. C. S.A.

Pretinsa excepţie nu este o apărare a intimaţilor-recurenţi D. faţă de pretenţiile S.C. C. S.A., ca să o invoce pe cale de excepţie, ci o cerere nouă, pentru care aveau deschisă calea unei cereri reconvenţionale, sau separat, în condiţiile dreptului comun;

2.3.3. La termenul din 15 octombrie 2020, reprezentanta recurentelor-reclamante B. şi A. a invocat în şedinţă publică excepţia nulităţii recursului declarat de pârâţii F. şi G., întrucât motivele de recurs nu se pot încadra în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

2.4. Analiza instanţei de recurs

2.4.1. Analiza excepţiilor procesuale

2.4.1.1. Excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentelor-reclamante A. şi B. este neîntemeiată.

Astfel, prin încheierea din 21 mai 2015, Tribunalul Covasna, secţia civilă a constatat că reclamantele A. şi B. au calitate procesuală activă, după ce în prealabil şi avocatul pârâţilor D. arătase că reclamantele au calitate procesuală activă în cauză.

Cum soluţia privitoare la calitatea procesuală a reclamantelor A. nu a fost atacată prin intermediul apelului, a intrat în puterea lucrului judecat, motiv pentru care aceeaşi chestiune nu mai poate fi invocată în recurs, chiar dacă îmbracă forma unei excepţii procesuale absolute.

Aceasta deoarece, partea nemulţumită de soluţia dată excepţiei procesuale invocate în cursul unei anumite etape procesuale trebuie să exercite împotriva încheierii sau hotărârii finale ce cuprinde această soluţie calea de atac prevăzută de lege, prin care să supună analizei instanţei superioare temeinicia sau, după caz, legalitatea sa. Partea nu are posibilitatea, sub pretext că excepţia absolută poate fi invocată şi direct în căile de atac, să deducă din nou instanţei superioare, prin intermediul excepţiei, chestiunea invocată anterior pe cale de excepţie (sau chiar pe fond), de vreme ce, în condiţiile art. 377 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., la expirarea termenului de exercitare a apelului sau recursului hotărârea devine irevocabilă în privinţa soluţiei neatacate;

2.4.1.2. Excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei-reclamante S.C. C. S.A. este neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 231 din 9 martie 2017, Tribunalul Covasna, secţia civilă a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.C. C. S.A., invocată de pârâţii D. şi E..

Verificând motivele de apel formulate de D. şi E. împotriva sentinţei sus-menţionate, Înalta Curte constată că aceştia s-au limitat să dezvolte critici referitoare numai la soluţia privind constatarea nulităţii absolute a procurii nr. 2/2001, respectiv la soluţia privind constatarea nulităţii absolute a contractelor nr. x/2002, nr. y/2002 şi nr. z/2002.

Conform art. 295 alin. (1) teza I C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

În respectarea acestui text, expresie a principiului disponibilităţii, instanţa de apel va proceda la o nouă judecată numai în limitele criticii formulate de către apelant, ceea ce înseamnă că poate judeca numai atât cât i s-a cerut. Dacă sentinţa este atacată numai parţial, referitor doar la soluţia dată unor capete de cerere sau referitor doar la anumite părţi din proces, ceea ce nu s-a atacat trece în puterea lucrului judecat.

Faţă de cele ce preced, întrucât D. şi E. nu au apelat sentinţa nr. 231 din 9 martie 2017 şi cu privire la soluţia de respingere a excepţiei lipsei de calitate procesuală activă a S.C. C. S.A., aceasta a intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai poate fi invocată din nou în recurs, nici chiar sub formă de excepţie procesuală;

2.4.1.3. Excepţia netimbrării cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare de drepturi litigioase nr. 256 din 31 mai 2007 nu este întemeiată.

Astfel, recurenta-reclamantă S.C. C. S.A. susţine că solicitarea recurenţilor-intimaţi D. reprezintă un capăt nou de cerere, formulat direct în recurs, şi care trebuie timbrat. Totuşi, în continuare arată că pârâţii D. şi F. au formulat, la Tribunalul Covasna, o cerere reconvenţională prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 256/2007, dar nu au susţinut această cerere şi nu au exercitat căile de atac, "motiv pentru care operează autoritatea de lucru judecat".

Verificând cererea reconvenţională depusă de către pârâţii F., G., D. şi E. în dosarul constituit pe rolul Tribunalului Covasna, secţia civilă, Înalta Curte constată că, într-adevăr, aceştia au solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a pct. 1 din contractul de cesiune de drepturi litigioase nr. 256/2007, pentru cauză imorală şi ilicită, constând în stipularea unui preţ fictiv, nedeterminat şi nedeterminabil, numitul Q. neavând şi nedovedind calitatea de mandatar al reclamantelor A..

Se observă, aşadar, că pârâţii D. au solicitat, în cadrul procesual astfel cum a fost determinat de toate părţile în primă instanţă, să se analizeze problema nulităţii absolute a contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 256/2007, motiv pentru care nu se poate susţine că suntem în prezenţa unei cereri noi, formulate direct în recurs.

Nici împrejurarea că temeiul nulităţii contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 256/2007, astfel cum a fost invocat prin cererea reconvenţională (preţ fictiv, nedeterminat şi nedeterminabil), este diferit de temeiul nulităţii invocate în etapa recursului (faptul că, prin renunţarea la drept în dosarele nr. x/2004, nr. y/2004 şi nr. z/2004, dreptul la acţiune era pierit la momentul încheierii cesiunii) nu poate constitui un argument în susţinerea tezei că s-a formulat o cerere nouă în recurs, care trebuie timbrată.

Cererea, astfel cum a fost formulată în recurs, nu poate fi analizată în respectarea limitelor judecăţii impuse de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., aplicabil conform art. 316 C. proc. civ. şi în etapa recursului, întrucât s-a schimbat cauza cererii reconvenţionale. Cum Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru nu impune obligaţia timbrării cererii inadmisibile într-o cale de atac, solicitarea S.C. C. S.A. nu poate fi primită.

Nici în ipoteza în care s-ar considera că nulitatea contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 256/2007 a fost invocată de recurenţii D. sub forma unei apărări pe cale de excepţie în recurs, nu poate fi admisă excepţia netimbrării. Aceasta deoarece, apărările nu sunt supuse timbrării pentru că ele nu reprezintă o pretenţie proprie a celui care le invocă, ci numai un mijloc procesual de obţinere a respingerii pretenţiilor formulate de adversar împotriva sa (dovadă că întâmpinarea nu se timbrează);

2.4.1.4. Excepţia nulităţii contractului de vânzare de drepturi litigioase nr. 256 din 31 mai 2007 nu poate fi primită.

Aşa cum s-a arătat anterior, solicitarea de constatare a nulităţii contractului nr. x/2007 a fost formulată în primă instanţă, printr-o cerere incidentală.

Prin sentinţa civilă nr. 231 din 9 martie 2017, Tribunalul Covasna, secţia civilă a respins cererea de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 256/2007 ca fiind lipsită de interes pentru reclamanţii reconvenţionali F., G., D. şi E.. S-a reţinut, în esenţă, că şi în ipoteza admiterii cererii reconvenţionale, reclamanţii reconvenţionali nu vor obţine niciun folos practic deoarece, instanţa a fost sesizată iniţial de reclamantele A. cu cererea de anulare a unor contracte încheiate cu pârâţii reclamanţi reconvenţionali, ulterior acestea vânzând o parte dintre drepturile litigioase către S.C. C. S.A. Dacă s-ar anula contractul de vânzare a drepturilor litigioase, acestea s-ar întoarce în patrimoniul vânzătoarelor, iar litigiul ar continua în condiţiile iniţiale.

Această soluţie nu a fost atacată de către pârâţi, prin decizia nr. 1615/Ap din 12 octombrie 2017 Curtea de Apel Braşov, secţia civilă păstrând sentinţa şi în partea privitoare la ceea ce nu s-a atacat cu apel.

Pe cale de consecinţă, chestiunea relativă la nulitatea contractului sus-menţionat nu mai poate fi repusă în discuţie în recurs, nici invocându-se alte temeiuri de nulitate, în procesul pendinte fiind stabilit irevocabil, prin neapelare, faptul că pârâţii D. nu au interes să ceară constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de drepturi litigioase nr. 256/2007;

2.4.1.5. Excepţia nulităţii recursului declarat de către recurenţii F. nu este întemeiată, criticile formulate de aceştia putând fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 7, respectiv pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenţii au invocat faptul că, în legătură cu contractele nr. x şi y din 22 februarie 2006, hotărârea cuprinde considerente contradictorii şi nici nu este motivată, pentru că a reţinut reaua-credinţă a recurenţilor doar pentru ca "părţile s-au cunoscut cu mult înainte de încheierea contractelor din 2006, cunoscându-i pe X. şi demersurile făcute de aceştia în legătură cu imobilul din litigiu" - fără a indica unde este cauza ilicită. Înalta Curte consideră că aceste critici pot fi încadrate în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în raport cu care vor fi şi analizate.

Cât priveşte motivul de modificare prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte consideră că argumentele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs în privinţa încălcării şi aplicării greşite a prevederilor art. 1308 pct. 2, art. 1167 C. civ., art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 pot fi considerate drept motive de nelegalitate a hotărârii atacate;

2.4.2. Analiza fondului recursurilor

2.4.2.1. Recursul declarat de S.C. C. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 9 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă nu este întemeiat.

În esenţă, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 134 C. proc. civ., atunci când a dispus decăderea sa din dreptul de a depune întâmpinare, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Observând că se invocă nesocotirea unei norme procedurale, Înalta Curte stabileşte încadrarea criticilor în motivul de casare prevăzut la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în raport cu care acestea urmează să fie analizate.

Conform art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Întrucât art. 105 alin. (2) teza I C. proc. civ. arată că actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, Înalta Curte urmează să verifice în ce măsură recurenta S.C. C. S.A. a suferit o vătămare procesuală prin faptul că la termenul din 9 aprilie 2019 instanţa de apel a constatat decăderea sa din dreptul de a depune întâmpinarea, iar vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea încheierii de la acel termen.

Cât priveşte momentul până la care poate fi depusă întâmpinarea în apel, art. 289 alin. (2) teza finală C. proc. civ. arată că intimatul are obligaţia de a depune întâmpinarea cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată.

Aşadar, dacă pentru etapa judecăţii în primă instanţă se poate deduce, din art. 118 alin. (2) C. proc. civ., faptul că întâmpinarea se depune la prima zi de înfăţişare, astfel cum este definită aceasta prin art. 134 C. proc. civ., pentru etapa apelului nu a mai fost reglementat un moment procesual similar. Totuşi, pentru a nu fi nesocotit dreptul la apărare al intimatului, "termenul stabilit pentru judecată" în raport cu care se calculează regresiv termenul de 5 zile în care trebuie depusă întâmpinarea, este primul termen cu procedura legal îndeplinită cu intimatul căruia i-au fost comunicate o copie de pe cererea şi de pe motivele de apel, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă.

În speţă, în încheierea din 5 februarie 2019 se reţine că, la 4 februarie 2019 apelanta reclamantă S.C. C. S.A. a transmis prin e-mail cererea de acordare a unui nou termen de judecată în vederea citării şi a lichidatorului judiciar FF.; a notificat că societatea a intrat în procedura simplificată a falimentului şi i s-a desemnat lichidator judiciar, solicitând acordarea unui termen de judecată după data de 25 martie 2019, pentru ca lichidatorul judiciar să depună la dosar mandatul de reprezentare convenţională. Instanţa a admis cererea şi a acordat termen la 5 martie 2019, dispunând citarea apelantei reclamante S.C. C. S.A. prin lichidator judiciar FF., la sediul acestuia.

Sediul unde a fost citat lichidatorul este cel indicat de către S.C. C. S.A. - prin cererea depusă cu o zi înaintea termenului din 5 februarie 2019, deşi primise citaţia la 23 ianuarie 2019 - respectiv în Bucureşti, str. x. Totuşi, dovada de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul din 5 martie 2019 a fost înapoiată la dosar cu menţiunea "destinatar mutat de la adresă şi noul locatar nu permite afişarea".

La 1 martie 2019, S.C. C. S.A. depune, prin lichidator judiciar FF., cu sediul în Bucureşti, o cerere de acordare a unui alt termen de judecată, ulterior datei de 26 martie 2019. În motivarea cererii, s-a arătat că mandatul de reprezentare în etapa apelului a fost acordat avocaţilor GG. şi HH., însă aceştia nu se află în ţară până la 25 martie 2019.

La 27 februarie 2019, S.C. C. S.A. solicită acordarea unui nou termen de judecată, arătând că "ulterior termenului acordat în cauză la 5 februarie 2019, am constatat că lichidatorul judiciar al societăţii S.C. C. S.A. şi-a schimbat sediul din Bucureşti în Bucureşti, B-dul x nr. 51. De asemenea, verificând tabelul UNPIR, am sesizat că aceasta figurează cu sediul în Bucureşti". În ziua următoare, la 28 februarie 2019, este emisă citaţia pentru termenul din 5 martie 2019, S.C. C. S.A. fiind citată prin lichidator judiciar FF., cu sediul în Bucureşti. Formularul de confirmare a primirii acestei citaţii este semnat de lichidatorul judiciar la 28 februarie 2019.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte consideră că pentru termenul din 5 martie 2019 procedura de citare cu S.C. C. S.A. nu a fost legal îndeplinită, însă pentru singurul motiv că citaţia, transmisă reprezentantului său legal la noul sediu indicat de aceasta la 27 februarie 2019, ulterior deci termenului din 5 februarie 2019, a fost emisă la 28 februarie 2019. Prin urmare, în respectul art. 89 alin. (1) teza I C. proc. civ. citaţia este lovită de nulitate, iar viciul de procedură nu s-a acoperit, aşa cum permite art. 89 alin. (2) C. proc. civ., pentru că S.C. C. S.A. a lipsit la termenul din 5 martie 2019.

Se observă însă că perpetuarea lipsei de procedură cu S.C. C. S.A. a fost cauzată exclusiv de atitudinea procesuală a acestei părţi, care, după ce în 4 februarie 2019 indică un sediu al lichidatorului judiciar, ce fusese desemnat prin încheierea din 2 octombrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, la 27 februarie 2019 indică noul sediu al lichidatorului judiciar, după ce, ulterior termenului din 5 februarie 2019, "constată" că acesta are un alt sediu. Aşadar, amânarea judecăţii din cauza lipsei de procedură a fost determinată de propria sa culpă.

Pentru termenul din 27 martie 2019, S.C. C. S.A. a fost reprezentată convenţional de către apărătorii aleşi, astfel încât, în etapa procesuală finalizată prin decizia nr. 786/Ap din 7 iunie 2019 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, procedura de citare cu această parte a fost legal îndeplinită, pentru prima dată după casarea cu trimitere spre rejudecare.

Cu toate acestea, critica recurentei, relativă la nelegalitatea decăderii sale din dreptul de a depune întâmpinare, nu poate fi primită.

Astfel, deşi recurenta susţine că a depus întâmpinarea în termen la 21 martie 2019, Înalta Curte observă că la această dată S.C. C. S.A. nu a depus întâmpinarea conform cerinţelor art. 104 C. proc. civ., nefiind predată recomandat la oficiul poştal. Soluţia se impune întrucât pe recipisa eliberată de II. nu există nicio menţiune privitoare la înscrisurile depuse de S.C. C. S.A. în vederea transmiterii către curtea de apel. În aceste condiţii, nu poate fi înlăturată menţiunea din încheierea de şedinţă din 27 martie 2019, în sensul că întâmpinarea a fost depusă prin e-mailul Curţii de Apel Braşov la 22 martie 2019, cu atât mai mult cu cât această încheiere nu a fost recurată. Pe cale de consecinţă, întâmpinarea nu a fost depusă cu mai mult de 5 zile libere înaintea termenului din 27 martie 2019, motiv pentru care nu poate fi considerată depusă în termen.

Un argument suplimentar în susţinerea tezei depunerii tardive a întâmpinării îl constituie etapa procesuală în care se afla procesul la acel moment - rejudecare după casare cu trimitere. Cum, prin decizia nr. 1848 din 16 mai 2018 instanţa de recurs nu a anulat procedura de judecată finalizată prin pronunţarea deciziei civile nr. 1615/Ap din 12 octombrie 2017, încă de la momentul primului termen de judecată, întâmpinarea nu poate fi socotită în termen, în condiţiile în care primul ciclu procesual în apel se consumase. Or, art. 289 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi interpretat în sensul că îngăduie depunerea întâmpinării şi după casarea deciziei date în apel, indiferent de temeiul casării şi indiferent care este ultimul act de procedură anulat, de la care trebuie reluată judecata.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că întâmpinarea a fost depusă în termen, prin decăderea constatată de instanţa de apel, S.C. C. S.A. nu i-a fost provocată o vătămare de natură să atragă anularea încheierii din 9 aprilie 2019. Aceasta deoarece, aspectele invocate de S.C. C. S.A. prin întâmpinare - astfel cum au fost arătate şi în decizia recurată - nu pot fi privite ca fiind simple apărări faţă de cererea de apel formulată de apelanţii D.. În realitate, ele reprezintă aspecte privitoare la chestiuni asupra cărora prima instanţă s-a pronunţat prin sentinţa nr. 231 din 9 martie 2017, astfel încât trebuiau deduse analizei în apel exclusiv sub forma criticilor prin intermediul motivelor de apel.

Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

2.4.2.2. Recursurile declarate de către reclamantele A., B. şi S.C. C. S.A., prin care critică decizia civilă nr. 786/Ap din 7 iunie 2019 în ceea ce priveşte soluţia relativă la procura nr. 2 din 29 august 2001, nu sunt întemeiate.

O primă critică vizează forma procurii, respectiv faptul că nu a fost autentificată în condiţiile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale.

Critica nu poate fi primită.

Art. 58 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, în forma în vigoare la data întocmirii procurii, prevedea că părţile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură specială autentică.

Analizând aspectele privitoare la nulitatea procurii nr. 2 din 29 august 2001, consecinţă a lipsei formei sale autentice, prin decizia civilă nr. 1848 din 16 mai 2018 Înalta Curte a impus instanţei de trimitere, în considerarea doctrinei şi jurisprudenţei relevante, să analizeze legalitatea procurii în funcţie de forma pentru validitate pe care trebuie să o aibă actul juridic ce urmează a se încheia prin mandatar.

Având în vedere acest aspect, faţă de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se observă că obiectul contractelor nr. x/2002, nr. y/2002 şi nr. x/2002 îl constituie vânzarea-cumpărarea unor apartamente şi transmiterea dreptului de folosinţă asupra terenurilor aferente, pe durata existenţei construcţiilor. Susţinerea recurentei S.C. C. S.A., în sensul că prin aceste contracte s-a vândut şi dreptul de proprietate asupra terenurilor nu a fost probată, "simpla lecturare a obiectului contractelor", aşa cum indică recurenta, neconducând la o atare concluzie.

La încheierea contractelor sus-menţionate, vânzătoarele A. şi B. au fost reprezentate de mandatarul D., care şi-a dovedit calitatea prin procura nr. 2 din 29 august 2001.

Deşi contractele au fost încheiate în formă autentică, faţă de obiectul lor, în anul 2002 această formă nu constituia o cerinţă pentru însăşi validitatea actului juridic, art. 101 teza I din Legea nr. 114/1996 a locuinţei, conform căruia, locuinţele şi unităţile individuale pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică notarială, sub sancţiunea nulităţii absolute, fiind introdus în legislaţie prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 210/2008 pentru completarea Legii locuinţei nr. 114/1996.

Prin urmare, întrucât la data încheierii contractelor nr. x/2002, nr. y/2002 şi nr. x/2002 legea nu impunea ad validitatem forma autentică a actului juridic pentru vânzarea de construcţii şi transmiterea dreptului de folosinţă pentru terenuri, încheierea actelor juridice în formă autentică a fost făcută prin voinţa părţilor, pentru opozabilitate faţă de terţi.

În aceste condiţii, faţă de faptul că regula simetriei formelor juridice - ce impune ca mandatul să aibă forma cerută de lege pentru actul juridic preconizat - nu este necesară când actul juridic se încheie în formă autentică ad probationem, iar nu ad validitatem, nici procura ce formează un tot indivizibil cu actul în vederea căruia a fost dată nu trebuie să îmbrace forma autentică. În concluzie, procura nr. 2 din 29 august 2001, dată sub forma înscrisului sub semnătură privată, nu este lovită de nulitate absolută.

Întrucât instanţa de apel nu a făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 58 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O a doua critică se referă la nulitatea procurii pe motiv că nu a fost apostilată, aşa cum prevede Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961, la care România este parte semnatară conform Ordonanţei Guvernului nr. 66 din 24 august 1999, aprobată prin Legea nr. 52/2000.

Critica nu poate fi primită.

Aceasta deoarece, prin decizia nr. 1848 din 16 mai 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a arătat că "nu este contestat în cauză" că, în condiţiile în care nu poartă apostila reglementată de Convenţia de la Haga, procura nr. 2 produce efectele unui înscris sub semnătură privată.

Ca atare, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, că lipsa apostilei de pe procură nu este de natură să atragă nulitatea acesteia, valabilitatea procurii trebuind să fie apreciată prin raportare la cerinţele înscrisului sub semnătură privată.

Cum procura este semnată - aceasta fiind singura condiţie impusă de C. civ. pentru valabilitatea înscrisului sub semnătură privată -, este valabilă ca înscris sub semnătură privată, iar faţă de cele arătate anterior, în sensul că procura nr. 2 nu trebuia să fie întocmită în formă autentică, Înalta Curte consideră instanţa de apel nu a nesocotit prevederile referitoare la aplicarea apostilei în condiţiile impuse prin Ordonanţa Guvernului nr. 66/1999.

Pe cale de consecinţă, criticile privitoare la nulitatea procurii nr. 2, urmare a neaplicării apostilei nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O a treia critică se referă la nelegalitatea hotărârii decurgând din nesocotirea prevederilor art. 1303 şi 948 pct. 2 C. civ., urmare a neindicării în procură a preţului vânzării.

Critica nu poate fi primită.

Conform art. 1303 C. civ., preţul vânzării trebuie să fie serios şi determinat de părţi.

Ceea ce urmăresc să demonstreze recurenţii, este faptul că mandatul nu conţine un element esenţial al vânzării - preţul -, de natură să atragă sancţiunea nulităţii sale şi, pe cale de consecinţă, nulitatea actelor subsecvente, respectiv contractele de vânzare-cumpărare.

În legătură cu ultima condiţie de validitate a preţului menţionată în textul sus-indicat, se admite că determinarea preţului poate fi lăsată, prin voinţa părţilor, şi la aprecierea unei alte persoane.

Verificând procura nr. 2 din 29 august 2001, Înalta Curte observă că în conţinutul acesteia se arată:

"Subsemnatele B. şi A. (…) împuternicim pe domnul D. să vândă în numele nostru apartamentul din Bucureşti, situat în str. x, la preţul şi în condiţiile stabilite de însuşi domnul D., semnătura lui fiindu-ne opozabilă".

Pe de altă parte, prin sentinţa civilă nr. 231 din 9 martie 2017, Tribunalul Covasna, secţia civilă arată că "instanţa constată că în cuprinsul Procurii nr. 2 datată 29.08.2001 şi denumită "Declaraţie substitutivă a actului de notorietate" s-a menţionat că reclamantele B. şi A. l-au împuternicit pe pârâtul D. să vândă în numele lor apartamentul nr. x, dar şi mansarda, apartamentul nr. x şi demisolul imobilului din Bucureşti, str. x, la preţul şi în condiţiile stabilite de pârât, semnătura fiind opozabilă reclamantelor.". Cele reţinute de prima instanţă privitor la întinderea obiectului procurii nr. 2, respectiv faptul că împuternicirea a vizat nu doar apartamentul nr. x, ci şi mansarda, apartamentul nr. x şi demisolul imobilului în litigiu nu au constituit obiect de critică nici prin apelul declarat de B. şi A., nici prin apelul S.C. C. S.A. împotriva acestei sentinţe. Pe cale de consecinţă, a rămas irevocabil stabilită întinderea obiectului procurii nr. 2, sub aspectul menţionat.

În acelaşi timp, Înalta Curte reţine că în contractul de mandat cu reprezentare sus-menţionat, mandantele A. au exprimat voinţa lor ca preţul vânzării apartamentelor şi mansardei indicate în procură să fie determinat de către mandatar.

Împrejurarea că, aşa cum susţine S.C. C. S.A., mandatarul nu a fost desemnat de părţi "ca arbitru" în stabilirea preţului, nu este de natură să înlăture concluzia anterioară, câtă vreme art. 1303 C. civ. nu impune ca cel propus de părţi să determine preţul să se comporte ca un mediator între părţi. Acesta stabileşte preţul potrivit factorilor de referinţă urmaţi de el, iar odată ce este stabilit, preţul face parte din contract de la încheierea lui.

Cum este suficient ca în procură să se indice natura operaţiei juridice şi obiectul ei - în speţă, vânzarea, respectiv apartamentele şi mansarda a căror vânzare se urmăreşte, cu arătarea datelor de identificare ale acestora - lăsarea preţului la latitudinea mandatarului nu este de natură să afecteze valabilitatea contractului de mandat. Instanţa de apel a reţinut corect că, sub aspectul preţului, procura nu este imprecisă, cu atât mai mult cu cât nu lipsa menţiunii unui preţ minim a constituit motiv de contestare a împuternicirii, ci faptul că mandatarul D. nu le-ar fi adus la cunoştinţă reclamantelor A. de vânzarea bunului către soţia lui şi că nu le-ar fi achitat preţul pretins a fi fost încasat. Or, neplata preţului şi incapacitatea specială în materia vânzării constituie aspecte ce afectează contractele de vânzare-cumpărare, iar nu însuşi contractul de mandat. Pe cale de consecinţă, nici contractele încheiate de mandatar nu sunt lovite de nulitate pentru motivul decurgând din neindicarea preţului vânzării în procură.

Stabilind că maniera de menţionare în procură a modalităţii determinării preţului vânzării a fost legal făcută, Înalta Curte nu poate primi nici critica referitoare la lipsa consimţământului mandatarelor A. cu privire la preţ, astfel încât se constată că instanţa de apel nu a nesocotit prevederile art. 948 pct. 2 C. civ. conform cu care, consimţământul valabil al părţii ce se obligă constituie una dintre condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii. Ceea ce a fost esenţial pentru valabilitatea contractului de mandat, respectiv cuprinderea unor menţiuni clare în favoarea mandantului, chiar dacă minimale - faţă de cele arătate în decizia de casare nr. 1848/2018 - a fost respectat, astfel încât se consideră că mandantele A. au exprimat un consimţământ valabil cu privire la modul de determinare a preţului vânzării.

Pe de altă parte, argumentul S.C. C. S.A. în sensul că la dosarul cauzei există o declaraţie autentică a reclamantelor A., din care rezultă că acestea nu au dat niciodată respectiva procură, ceea ce confirmă lipsa consimţământului lor la vânzare, este contrazis de alte dovezi administrate în cauză.

Astfel, prin rezoluţia Parchetului Curţii de Apel Bucureşti din 11 aprilie 2006 s-a dispus neînceperea urmării penale faţă de D. şi M. pentru săvârşirea infracţiunii de fals material, uz de fals şi fals în declaraţii cu privire la întocmirea şi conţinutul procurii nr. 2 din 29 august 2001. Pe de altă parte, aşa cum rezultă de la filele x din vol. II al dosarului Curţii de Apel Braşov, originalul procurii nr. 2 a fost predat instanţei, iar la termenul din 9 aprilie 2019 instanţa a luat act de renunţarea reclamantelor A. şi S.C. C. S.A. la înscrierea în fals în legătură cu menţiunea "a vendere" şi a semnăturilor din cuprinsul procurii. Or, această atitudine procesuală a reclamantelor nu poate fi apreciată că susţine punctul de vedere menţionat. În fine, faţă de prezentarea originalului procurii nr. 2 din 29 august 2001, declaraţia dată de reclamantele A. şi apostilată în 23 mai 2007, prin care arată că nu au dat niciodată procură lui D., a fost înlăturată în mod corect de către instanţa de apel.

În fine, în procura generală nr. 8810/C - 8929 din 8 aprilie 2003, pe care chiar reclamantele A. o invocă, se arată că îl împuternicesc pe D. să le reprezinte în legătură cu "revendicările bunurilor noastre imobiliare avute de noi sau autorii noştri în România la Ciolpani/Snagov şi Bucureşti. Această procură confirmă procurile date până acum d-lui D. şi N. referitoare la imobilele din România, Bucureşti şi Ciolpani/Snagov". Înalta Curte nu consideră că această procură poate fi interpretată în sensul urmărit de către reclamante - faptul că şi prin procurile anterioare D. fusese împuternicit numai să revendice imobilele reclamantelor. Lipsa oricărei precizări referitoare la obiectul procurilor anterioare, conduce la concluzia că prin cea de-a doua frază procurile au fost confirmate în forma în care sunt depuse la dosarul cauzei.

Faţă de cele ce preced, criticile privitoare la nulitatea procurii nr. 2, urmare a interpretării şi aplicării greşite a prevederilor art. 1303 şi 948 pct. 2 C. civ., nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O a patra critică se referă la nelegalitatea hotărârii decurgând din nesocotirea prevederilor art. 1536 alin. (2) C. civ., urmare a faptului că procura nr. 2 trebuia să fie nu doar autentică, ci şi specială.

În condiţiile art. 1536 alin. (2) C. civ., când e vorba de înstrăinare, ipotecare, sau de facerea unor acte ce trec peste administraţia ordinară, mandatul trebuie să fie special.

În doctrina şi jurisprudenţa relevante privitoare la art. 1536 alin. (2) C. civ., s-a conturat opinia în sensul că specializarea nu trebuie dusă la extrem, astfel încât mandatul trebuie considerat special şi numai dacă indică natura operaţiei juridice şi obiectul ei.

Având în vedere aceste repere, Înalta Curte observă că cerinţele art. 1536 alin. (2) C. civ. au fost respectate la întocmirea procurii nr. 2. Astfel, procura conţine menţiuni privitoare la operaţiunea juridică ce urma să fie săvârşită de D. în numele B. şi al A. - să vândă -, precum şi obiectul acesteia - apartamentele nr. x şi 2, mansarda şi demisolul imobilului din Bucureşti.

Mai mult, reclamantele A. au avut clar reprezentată operaţiunea juridică pentru care l-au împuternicit pe D., dovadă fiind menţiunea privitoare la faptul că preţul urma să fie stabilit de acesta. Or, înscrierea în fals nu a vizat şi acest element al procurii.

Faţă de cele ce preced, criticile privitoare la nulitatea procurii nr. 2, urmare a interpretării şi aplicării greşite a prevederilor art. 1536 alin. (2) C. civ., nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O a patra critică se referă la nelegalitatea hotărârii decurgând din faptul că instanţa a considerat greşit că aspectele legate de revocarea procurii nr. 2 au fost invocate ca motiv de nulitate absolută a procurii, când în realitate au fost invocate ca motiv de nulitate a contractelor încheiate pe baza procurii revocate, fiind încălcate astfel prevederile art. 948 pct. 2 C. civ.

Critica nu poate fi primită, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat posibilitatea ineficacităţii procurii, urmare a revocării acesteia, în respectarea art. 315 C. proc. civ. Astfel, după ce sunt analizate criticile în legătură cu procura nr. 2 din 29 august 2001, în decizia nr. 1848 din 16 mai 2018 Înalta Curte a arătat că "ţinând cont de cele expuse mai sus, se punea problema determinării, pe de o parte, prin raportare la instituţia juridică a nulităţii dacă încălcarea acestor dispoziţii reprezintă o cauză de ineficacitate legată de condiţiile de validitate a actului iar, pe de altă parte, raportat la interesul ocrotit, a felului nulităţii, analiză care nu a fost făcută de instanţa de apel."

Faţă de cele ce preced, criticile privitoare la nelegalitatea deciziei civile nr. 786/Ap din 7 iunie 2019, urmare a aplicării greşite a prevederilor art. 948 pct. 2 C. civ., nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O ultimă critică se referă la faptul că, interpretând greşit procura nr. 2 din 29 august 2001, instanţa de apel a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia, cu consecinţa respingerii cererii de constatare a nulităţii absolute a procurii.

În condiţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin acest motiv de modificare a hotărârii, se are în vedere nesocotirea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Motivul de recurs priveşte situaţia în care, deşi actul juridic dedus judecăţii este cât se poate de clar, fiind "vădit neîndoielnic", instanţa îi schimbă natura ori înţelesul.

Recurenta S.C. C. S.A. nu a arătat în ce constă interpretarea greşită a procurii nr. 2, care să fi dus la schimbarea înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia. Împrejurarea că recurenta contestă aprecierea instanţei de apel referitoare la înserarea în procură a modalităţii de determinare a preţului vânzării, nu este de natură să conducă la concluzia că s-a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al procurii. Aceasta păstrează natura juridică a mandatului dat pentru vânzarea imobilelor înscrise în cuprinsul ei, pentru preţul ce urmează să fie determinat de către mandatar, aşa cum înseşi mandantele A. s-au exprimat, şi cum s-a analizat în precedent.

Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

2.4.2.3. Recursurile declarate de către pârâţii D., E., F. şi G., prin care critică decizia civilă nr. 786/Ap din 7 iunie 2019 în ceea ce priveşte soluţia relativă la contractele nr. x din 28 februarie 2002 şi nr. 592 din 7 martie 2002, nu sunt întemeiate.

O primă critică vizează nesocotirea prevederilor art. 129 alin. (6) şi art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. S-a susţinut că, prin constatarea nulităţii relative a contractelor nr. x/2002 şi y/2002 s-a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care reclamantele au solicitat să se constate numai nulitatea absolută a acestor contracte.

Critica nu poate fi primită.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii D., E., F. şi G. pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/2002 şi nr. y/2002, precum şi a actelor subsecvente. Temeiul de drept invocat - art. 948 pct. 2, art. 1303 şi art. 1308 pct. 2 C. civ.

Împrejurarea că instanţa de apel a ajuns la concluzia că sancţiunea care intervine pentru nesocotirea prevederilor art. 1308 pct. 2 C. civ. este nulitatea relativă, nu înseamnă că a schimbat în apel cauza cererii de chemare în judecată, depăşind limitele învestirii. Fundamentul juridic al cererii a rămas acelaşi - contractele nr. x/2002 şi y/2002 -, inclusiv sub aspectul temeiului de drept invocat - art. 1308 pct. 2 C. civ. De asemenea, nu s-a schimbat nici obiectul cererii de chemare în judecată, pentru că felul nulităţii unui act juridic - absolute sau relative - este stabilit de judecător, prin raportare la motivele de fapt şi de drept invocate de parte. În fine, nu a fost nesocotit principiul disponibilităţii, dovadă că cei îndreptăţiţi să invoce aceasta - reclamanţii - nu au făcut-o.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile prevederilor art. 129 alin. (6) şi art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., motiv pentru care critica formulată nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

O a doua critică priveşte încălcarea dreptului la apărare la recurenţilor F., care au formulat apărări strict în raport cu nulitatea absolută a contractelor, astfel cum a fost invocată de către reclamante.

Critica nu poate fi primită.

Apărările pe care le-au formulat recurenţii au fost în legătură cu respectarea sau nerespectarea prevederilor art. 1308 pct. 2 C. civ. la încheierea contractelor nr. x/2002 şi y/2002. Însă determinarea felului nulităţii, absolute sau relative în funcţie de situaţia de fapt dedusă judecăţii, şi deci a regimului juridic aplicabil privitor la persoanele care pot invoca nulitatea, prescrierea dreptului la acţiune şi posibilitatea acoperirii nulităţii prin confirmarea actului juridic este atributul exclusiv al instanţei de judecată.

Mai mult, Înalta Curte observă că şi pârâţii D. - care au aceleaşi interese procesuale cu pârâţii F. - au susţinut în apel că nulitatea pentru nesocotirea prevederilor art. 1308 pct. 2 C. civ. este una relativă, recurenţii F. afirmând acelaşi lucru prin motivele de recurs formulate împotriva deciziei civile nr. 786/Ap/2019. În consecinţă, instanţa a stabilit că dreptul la acţiune nu era imprescriptibil, ci era suspus prescripţiei extinctive, ceea ce ar fi fost de natură să vatăme, cel mult, pe reclamantele A., iar nu pe pârâţi.

Prin urmare, nu poate fi reţinută nicio vătămare procesuală pe care ar fi suferit-o pârâţii urmare a calificării de către instanţă a felului nulităţii, motiv pentru care critica formulată nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

O a treia critică priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1308 pct. 2 şi 1167 C. civ. S-a arătat că încălcarea art. 1308 pct. 2 C. civ. atrage nulitatea relativă, iar aceasta a fost acoperită prin confirmare de către reclamantele A., care au ştiut că imobilele urmau să fie înstrăinate către E., situaţie ce se circumscrie dispoziţiilor art. 1167 alin. (2) C. civ.

Critica în legătură cu art. 1308 pct. 2 C. civ. nu poate fi primită, în condiţiile în care înşişi recurenţii F. susţin că încălcarea art. 1308 pct. 2 C. civ. poate fi sancţionată cel mult cu nulitatea relativă. Or, aceasta este şi soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte contractele nr. x/2002 şi nr. y/2002. Astfel, instanţa a arătat, în mod corect, că art. 1308 pct. 2 C. civ. impune mandatarilor împuterniciţi să vândă un lucru, interdicţia de a-l cumpăra, iar faţă de faptul că interesul ocrotit prin edictarea acestei norme este unul privat, particular, sancţiunea nerespectării acestei prohibiţii este nulitatea relativă. Este locul a arăta că simpla afirmaţie din cuprinsul recursului declarat de către reclamantele A., în sensul că nulitatea ce decurge din încălcarea art. 1308 pct. 2 C. civ. este absolută, nefiind urmată însă de prezentarea argumentelor pentru care soluţia instanţei care a decis că nulitatea este relativă este nelegală, nu atrage obligaţia instanţei de recurs de analiză şi de răspuns asupra acesteia. Controlul judiciar se poate realiza numai dacă se aduc critici punctuale deciziei atacate şi se arată în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de instanţa de apel, pentru că aparenţa de motivare a recursului nu poate fi privită ca un recurs motivat.

Nu este întemeiată nici critica în sensul că nulitatea relativă a contractelor sus-menţionate a fost acoperită prin confirmare.

Conform art. 1167 alin. (2) C. civ., confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, în forma şi în epoca determinată de lege, ţine loc de renunţare în privinţa mijloacelor şi excepţiilor ce puteau fi opuse acestui act, fără a se vătăma însă drepturile persoanelor a treia.

În opinia recurenţilor F., confirmarea nulităţii relative constă în faptul că reclamantele A. au cunoscut că dreptul de proprietate asupra imobilelor urma să fie transmis către E., soţia mandatarului D., şi au fost de acord cu aceste tranzacţii. Recurenţii invocă în susţinerea opiniei lor, extrasul de cont din 12 decembrie 2003, din care rezultă că B. a primit în cont suma de 4000 USD de la E.; dispoziţia de plată externa din 6 august 2003, din care rezultă că E. a transferat în contul A. suma de 6000 USD; dispoziţia de plată externă din 6 august 2003, din care rezultă că B. a primit de la E. suma de 4000 USD. Tranzacţia pentru care au fost dispuse plăţile a constituit-o de fiecare dată "acont teren", ceea ce, în opinia recurenţilor, face dovada înţelegerii părţilor ca proprietari asupra apartamentelor din imobilul situat în Bucureşti, str. x să devină X., consecinţă a acordului reclamantelor A. ca intimaţii D. să dea la schimb, în vederea răscumpărării imobilelor, imobile proprietate personală a acestora, diminuându-şi patrimoniul şi în acelaşi timp îmbogăţind patrimoniul reclamantelor A..

Confirmarea este un act juridic unilateral prin care se renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă.

Confirmarea tacită, aşa cum este cea invocată în cauză, trebuie să rezulte din fapte care nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de acoperire a nulităţii relative. Or, înscrisurile invocate de către recurenţi nu pot avea valoare de confirmare a nulităţii relative, urmare a vânzării apartamentului nr. x şi a mansardei, efectuate de către mandatar cu încălcarea interdicţiei impuse prin art. 1308 pct. 2 C. civ., în condiţiile în care ele se referă la un "teren", iar între reclamantele A. şi pârâţii D. au fost încheiate mai multe acte juridice, aşa cum rezultă chiar din "Notele de şedinţă" depuse de pârâtul F. pentru termenul din 9 februarie 2010, iar acest aspect nu a fost contestat în recurs. În lipsa unor dovezi suplimentare, împrejurarea că patrimoniul reclamantelor A. a sporit cu sumele de bani arătate, nu este de natură să conducă la concluzia că acestea au consimţit la înstrăinarea celor două imobile către soţia mandatarului, astfel încât să fie valabile, ulterior, şi contractele nr. x şi y din 22 februarie 2006, prin care aceleaşi imobile au fost înstrăinate de către E. către recurenţii F..

O a patra critică vizează soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune privind nulitatea relativă a contractelor nr. x/2002 şi nr. y/2002. În opinia recurenţilor, data în raport cu care trebuia să se determine momentul de început al cursului prescripţiei dreptului la acţiune privind nulitatea contractelor nr. x/2002 şi y/2002 era data încheierii acestor contracte, respectiv 28 februarie 2002, pentru contractul nr. x, şi 7 martie 2002, pentru contractul nr. x, de vreme ce reclamantele A. ştiau că pârâtul D. urma să vândă către soţia sa.

Critica nu poate fi primită, câtă vreme nu s-a probat că reclamantele au cunoscut că mandatarul urma să vândă soţiei sale. Afirmaţiile în sensul că, la 29 august 2001 a fost dată atât procura nr. 1, prin care N. a fost împuternicit "să cumpere pentru noi apartamentul nr. x, mansarda şi subsolul din str. x, Bucureşti", cât şi procura nr. 2, prin care "D. este împuternicit sa vândă mansarda, apartamentul nr. x şi subsolul din str. x, cumpărate pentru noi de dl. N. - procura nr. l" nu pot constitui argumente în susţinerea tezei că reclamantele au cunoscut, încă de la momentul vânzării, cine a avut calitatea de cumpărător în contractele nr. x şi 592.

Pe de altă parte, pentru dovedirea conivenţei între reclamantele A. şi pârâtul D. în sensul ca vânzarea să fie făcută către soţia mandatarului, ceea ce înseamnă că la acel moment reclamantele au cunoscut cauza anulării, recurenţii au invocat înscrisuri din 6 august şi 12 decembrie 2003. Cum acţiunea a fost înregistrată la 20 iunie 2006, înseamnă că, şi prin raportare la această susţinere a recurenţilor, reclamantele au respectat termenul de 3 ani prevăzut la art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiţii, în lipsa altor dovezi, raportarea instanţei de apel la data de 21 mai 2004, ca fiind momentul la care reclamantele au aflat de vânzările efectuate de mandatarul D. către soţia sa, astfel cum ele însele au arătat în cuprinsul plângerii penale depuse la 6 iulie 2004, trebuie considerată ca fiind corectă şi în concordanţă cu probatoriul administrat în cauză. De vreme ce termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru anularea contractelor nr. x/2002 şi y/2002 a început să curgă la 21 mai 2004, cererea de chemare în judecată a fost depusă în termen la 20 iunie 2006.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte consideră că instanţa de apel a făcut aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor art. 1308 pct. 2 şi 1167 C. civ., precum şi a art. 9 din Decretul nr. 167/1958, în ceea ce priveşte contractele de vânzare-cumpărare nr. x/2002 şi y/2002, motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2.4.2.4. Recursurile declarate de către pârâţii D., E., F. şi G., prin care critică decizia civilă nr. 786/Ap din 7 iunie 2019 în ceea ce priveşte soluţia relativă la contractele nr. x şi y din 22 februarie 2006, nu sunt întemeiate.

În legătură cu aceste contracte, instanţa de apel a trebuit să verifice, faţă de faptul că a reţinut anulabilitatea actelor iniţiale - contractele nr. x din 28 februarie 2002 şi nr. 592 din 7 martie 2002 -, în ce măsură subdobânditorii F. au fost de bună-credinţă la momentul încheierii lor, ceea ce ar fi presupus convingerea acestora că nu au cunoscut şi nici nu trebuiau să cunoască existenţa cauzei de nulitate sau de anulare a actelor iniţiale. Aşadar, instanţa de apel a avut a determina în ce măsură, producându-se resoluto iure dantis, nu se produce şi resolvitur ius accipientis, ca excepţie ce are la bază principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros.

Analizând hotărârea atacată, Înalta Curte observă că nu au fost de natură să conducă la convingerea că pârâţii F. au fost de rea-credinţă la încheierea contractelor, următoarele aspecte prezentate prin motivele de recurs drept critici privitoare la soluţia de constatare a nulităţii absolute a contractelor nr. x şi 171:

- reţinerea greşită de către instanţa de apel a faptului că M., fratele pârâtei E., a locuit în imobil încă din anul 2003, fără să aibă în vedere că acesta nu mai locuia în imobil cu mult înainte de încheierea contractelor, pentru că are un imobil în proprietate în care locuieşte împreuna cu soţia şi cei doi copii;

- reţinerea greşită de către instanţa de apel a faptului că K. s-au mutat în Germania din 2013, municipalitatea Cochem, acolo unde locuieşte şi pârâtul D. cu familia, fără să arate că fiica familiei F. este stabilită în Germania de mult timp, că K. au proprietăţi în Germania, au reşedinţa secundară în această ţară dar au domiciliu în România, aşa cum s-a dovedit cu înscrisuri;

- reţinerea greşită de către instanţa de apel a faptului că X. au declarat că imobilul nu face obiectul vreunui litigiu judecătoresc, deşi la data de 22 februarie 2006, erau deja formulate plângeri penale, întrucât din cercetarea cărţilor funciare nu rezultă că existau sarcini, interdicţii, nu erau instituite sechestre de către organul de cercetare penală care să fie notate în cărţile funciare, toate imobilele erau libere de sarcini, puteau fi înstrăinate;

- reţinerea greşită de către instanţa de apel, şi fără să îşi întemeieze concluzia pe probe administrate direct şi nemijlocit, că părţile implicate în litigiu s-au cunoscut cu mult înainte de încheierea contractelor din 2006. Instanţa a luat în considerare ca argumente simplele afirmaţii din cererea de intervenţie formulată de P., afirmaţii mincinoase, întrucât P. şi pârâtul F. nu s-au cunoscut până în prezent, nu s-au întâlnit faţă în faţă, nu există nicio dovadă care să susţină contrariul celor susţinute de către recurenţii D.. X. şi P. s-au cunoscut în anul 1999, iar în anul 2000 familia P. a fost naş de cununie al familiei D., toate acestea fiind dovedite cu probe. De asemenea, aspectul că D. şi F. sunt prieteni din copilărie, au copilărit împreună este neadevărat, nedovedit de nicio probă. Aceştia s-au cunoscut mult mai târziu, în circumstanţe total diferite decât cele reţinute de către instanţa de apel;

- reţinerea greşită de către instanţa de apel a faptului că în dosarul de la Tribunalul Covasna, pârâtul F. menţionează detalii cu privire la istoricul actelor juridice încheiate de reclamantele A. şi pârâţii D., ignorând aspectul că încă din anul 2006 aceştia sunt părţi în procesele intentate de reclamantele A. şi au luat cunoştinţă despre actele juridice respective cu această ocazie; că în anul 2007, între reclamantele A. şi pârâţii F. a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.2007, ocazie cu care i-au fost înmânate actele menţionate de instanţă, respectiv actele din care rezulta istoricul imobilelor, şi anume actele de proprietate în original, schiţe cadastrale, încheieri de intabulare, dispoziţia primarului de restituire nr. 333/20.05.2002, procesul-verbal nr. x/5.09.2002.

Cele expuse anterior nu pot constitui suport pentru criticile privitoare la reţinerea de către instanţa de apel a relei-credinţe a pârâţilor F., întemeiată pe considerentul că toţi participanţii la prezentul litigiu s-au cunoscut cu mai mult timp în urmă, de vreme ce instanţa de apel a folosit şi alte argumente (pe care Înalta Curte le va analiza în continuare, în limitele criticilor formulate) pentru a demonstra că pârâţii F. cunoşteau situaţia juridică a apartamentelor ce au format obiectul contractelor nr. x şi y din 22 februarie 2006.

Mai mult, analizând atitudinea pârâţilor F. în funcţie de prevederile art. 1899 alin. (2) C. civ. şi de principiile ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului, respectiv acela al asigurării stabilităţii circuitului civil, instanţa de apel a arătat că la data perfectării contractelor nr. x şi y din 22 februarie 2006, în cartea funciară nr. x nu erau notările din 15 martie 2006 şi din 5 iunie 2006 privind prezentul litigiu, aceste notări fiind ulterioare momentului încheierii celor două contracte. De asemenea, deşi s-a susţinut că ar fi existat notări ale altor litigii încă din 2004, din extrasul de carte funciară nr. x/28.11.2007 rezultă că toate înscrierile din foaia de sarcini au fost înregistrate începând cu 27 februarie 2006, cu 15 martie 2006 şi 5 iunie 2006, deci ulterior încheierii contractelor la 22 februarie 2006. În plus, din încheierile nr. x/6.01.2006 şi nr. x/5.01.2006, rezultă că au fost radiate notările din cartea funciară nr. x şi nr. x pentru nr. cadastrale x-apartamentul 2 şi nr. x-mansardă şi nr.x demisol, în legătură cu litigiile soluţionate prin sentinţa civilă nr. 3083 din 1 aprilie 2005 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti prin care s-a luat act de renunţarea la drept privind acţiunea formulată de reclamantele A. pentru constatarea nulităţii contractului nr. x/2002, precum şi în legătură cu litigiul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 2823 din 28 martie 2005 a Judecătoriei sectorului 1.

S-a arătat, de asemenea, că extrasul de carte funciară nr. x/3.12.2007 Bucureşti, exhibat de reclamanta S.C. C. S.A. vizează nu doar o altă carte funciară decât cea în care s-au înscris contractele nr. x/2006 şi nr. y/2006, şi care priveau cartea funciară nr. x Bucureşti, ci şi un alt apartament, cel cu nr. x şi cu nr. cadastral x;1 ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.02.1997 în beneficiul numiţilor Y. şi Z.. În foaia de sarcini a acestei cărţi funciare sub nr. x Bucureşti, este notată încheierea nr. 181/7.01.2004 în baza certificatului de grefă din 22.06.2005 (cu dată ulterioară încheierii din 2004) în care s-a înscris existenţa litigiului în favoarea lui R. şi S., iar sub nr. x/13.07.2005 litigiul având ca obiect revendicare la cererea reclamanţilor R. şi S.. Totodată, prin încheierea nr. 217/7.01.2004 în baza certificatului de grefă din 13.06.2007 (cu dată ulterioară încheierii din 2004) s-a înregistrat litigiul în favoarea reclamantelor A. şi B., iar sub nr. x/19.06.2007, litigiul având ca obiect revendicare la cererea aceloraşi reclamante. Cum aceste notări din 2004 în baza unor certificate de grefă din 2005 sau 2007 au fost efectuate într-o altă carte funciară, cu alt număr cadastral, cu alţi beneficiari existenţi încă din 1997 decât X. (respectiv cu proprietarii Y.), rezultă că menţiunile din extrasul de CF nu pot constitui un argument cu privire la reaua-credinţă a soţilor F. care au cumpărat alte spaţii în 2006 de la X., cu alte numere cadastrale şi înscrise într-o altă carte funciară cu nr. x. Nu s-a demonstrat că K. ar fi avut acces la extrasul de carte funciară cu notările din 2004, şi chiar dacă ar fi cunoscut de existenţa acestor notări, ele nu au aveau nicio relevanţă cu privire la spaţiile cumpărate prin contractele nr. x/2006 şi nr. y/2006 ce aparţineau de cartea funciară nr. x

S-a considerat că lipsa de diligenţă imputată pârâţilor F., care nu ar fi consultat istoricul proprietăţii şi nici încheierile de carte funciară nr. x/9.04.2004 şi nr. y/15.03.2006, nu reprezintă un argument solid în înlăturarea prezumţiei de bună-credinţă a acestora, având în vedere că în privinţa contractelor nr. x/2006 şi nr. y/2006 nu existau înscrise piedici de carte funciară sau notări de litigii, iar încheierea din 15.03.2006 a fost ulterioară momentului februarie 2006.

În fine, s-a arătat că şi cererea de eliberare a spaţiilor din imobilul din litigiu, formulată de reclamanta S.C. C. S.A. în contradictoriu cu pârâţii D. şi AA. în dosarul nr. x/2007, a fost depusă după data încheierii contractelor din februarie 2006.

Din expunerea sintetică a unora dintre multiplele aspecte ale situaţiei de fapt şi drept anterioare încheierii contractelor nr. x şi y din 22 februarie 2006, astfel cum au fost prezentate în cuprinsul deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel s-a preocupat să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea poziţiei lor în legătură cu atitudinea pârâţilor F. la încheierea celor două contracte, iar cele mai sus arătate nu contravin celorlalte consideraţii prezentate de instanţă pentru stabilirea situaţiei de fapt, la finalul cărora instanţa a ajuns la concluzia că pârâţii F. au fost de rea-credinţă. În consecinţă, critica privitoare la faptul că există contradicţie între considerentele hotărârii nu poate fi primită, nefiind îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Legat de cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că toate părţile din prezentul litigiu se cunoşteau de mult timp, ceea ce a condus la concluzia relei-credinţe a pârâţilor F. la încheierea contractelor nr. x şi y din 22 februarie 2006, Înalta Curte observă că aprecierea instanţei, în sensul că părţile din aceste contracte s-au prezentat personal la notar, ceea ce prezumă faptul că se cunoşteau, nu a făcut obiect de critică în recurs.

Apoi, instanţa de apel a menţionat în cuprinsul hotărârii că, în nota prin care a prezentat istoricul actelor juridice încheiate de reclamantele A. şi pârâţii D., F. a arătat că a fost de bună-credinţă în anul 2006, dar totuşi a recunoscut că a aflat anterior acestei date de drepturile litigioase ce vizau parterul imobilului din dosarul nr. x/2005 şi dosarul nr. x/2005 privind revendicarea spaţiilor de la familia Y., şi cu toate acestea a acceptat a prelua drepturile litigioase conform contractului nr. x/25.05.2006. Or, acest aspect nu a fost contestat în recurs.

Este adevărat că data contractului nr. x, desfiinţat pentru reaua-credinţă a soţilor F. şi Constanţa, este ulterioară celei la care au fost încheiate contractele nr. x şi 171, dar se observă, din nou, că nu au fost contestate cele reţinute de instanţa de apel în sensul că din rezoluţia din 16.04.2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa din dosarul nr. x/2008 rezultă, potrivit declaraţiei soţilor F. şi G., că aceştia l-au cunoscut pe numitul R. de aproximativ 10 ani, având o relaţie de amiciţie, încheind acte cu el în cursul anilor 2003-2004, iar pentru restituirea împrumutului ar fi convenit să cesioneze drepturile litigioase asupra apartamentului din litigiu deţinut de familia Y.. R. a încheiat cu soţii P. contractul nr. x/15.03.2005 de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase asupra parterului imobilului din litigiu, act anulat prin sentinţa civilă nr. 1917/21.03.2006 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.

Pe de altă parte, deşi apartamentul ce a fost înstrăinat prin contractul nr. x/2006 nu face obiect al litigiului, nu poate fi omis că acesta este situat în acelaşi imobil din Bucureşti, str. x, în care se află şi apartamentele din prezentul dosar. Adăugând la aceasta cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că intervenientul P. a declarat că l-a cunoscut pe intimatul F. încă din 2000, el fiind prietenul lui D. cu care a copilărit în Constanţa, se poate considera că într-adevăr pârâţii F. nu erau străini de situaţia litigioasă a spaţiilor locative din imobilul menţionat.

Aceasta rezultă şi din cuprinsul deciziei civile nr. 4007/A din 2 noiembrie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă. Astfel, printre motivele de apel invocate de către apelanţii F. se află şi următorul istoric al unor litigii privitoare la imobil:

"Bunurile cumpărate de K. în anul 2006 erau libere de sarcini, neavând nicio interdicţie, există hotărâri judecătoreşti prin care surorile A. renunţaseră în instanţă la drepturile deduse judecăţii în legătură cu imobilul din str. x, hotărâri definitive şi irevocabile. Astfel, prin sentinţa civilă nr. 3083/1 aprilie 2005 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 în cauza având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2002 (având ca obiect mansarda), în care figurau ca părţi B. şi A. în calitate de reclamante şi D. şi E. în calitate de pârâţi, instanţa a dispus că "ia act de renunţarea la drept a reclamanţilor şi în consecinţă a respins acţiunea. În sentinţa nr. 3084/1.04.2005 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 în cauza având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.02.2002 (având ca obiect apartamentul nr. x) în care figurau ca părţi B. şi A. în calitate de reclamante şi D. şi E. în calitate de pârâţi, instanţa a dispus că "ia act de renunţarea la drept a reclamanţilor" şi în consecinţă a respins acţiunea. În dosarul nr. x/2004 al Judecătoriei sectorului 1 în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 2823/28.03.2005 surorile A. au renunţat la dreptul pretins asupra demisolului imobilului situat în Bucureşti, str. x, demisol ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.04.2002".

După cum, o altă dovadă a relaţiilor dintre părţi o constituie acordul intervenit între părţile contractelor nr. x şi y din 22 februarie 2006 pentru eşalonarea plăţii diferenţei de preţ - în ambele contracte restul de preţ ce urma să fie achitat fiind în sumă cu mult mai mare decât partea de preţ achitată la data încheierii contractului - în patru rate, în perioada mai 2006- ianuarie 2007, sub sancţiunea rezoluţiunii de plin drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere sau orice altă notificare prealabilă. Or, restul de preţ nu a fost achitat, şi cu toate acestea nu au fost antrenate efectele pactului comisoriu, în decizia civilă nr. 4007/A din 2 noiembrie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă reţinându-se că posesia asupra imobilelor este exercitată în continuare de către vânzătorii D. întrucât cumpărătorii F. nu au achitat diferenţa de preţ. Iar cele arătate în recursul pârâţilor F., în sensul că "pentru restul de preţ, noi părţile, de comun acord am înţeles să suspendăm plata până la soluţionarea acestei cauze, având în vedere că acest litigiu a fost declanşat la scurt timp după încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în anul 2006 a căror nulitate s-a solicitat a se constata" nu fac decât să confirme cele reţinute în celelalte etape procesuale referitor la buna relaţie dintre vânzători şi cumpărători, de natură să justifice teza relei-credinţe a cumpărătorilor.

În acest context, Înalta Curte arată că nu poate fi primită nici critica privitoare la faptul că referirea instanţei de apel la neactivarea pactului de răscumpărare constituie un motiv străin de natura pricinii, câtă vreme acest considerent al instanţei de apel nu a fost unul decisiv în darea soluţiei.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit pe deplin şi corect împrejurările de fapt care permit concluzia că K. au cunoscut situaţia litigioasă dintre părţile implicate în succesiunea actelor de vânzare-cumpărare a spaţiilor locative situate în imobilul din Bucureşti, str. x, şi pe cale de consecinţă situaţia litigioasă a spaţiilor vândute, motiv pentru care nu poate fi reţinută buna lor credinţă la achiziţionarea mansardei şi a apartamentului nr. x, astfel cum sunt arătate în contractele nr. x şi y din 22 februarie 2006.

O altă critică priveşte faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de puterea de lucru judecat a sentinţelor nr. 2823 din 28 martie 2005, nr. 3083 din 1 aprilie 2005 şi nr. 3084 din 1 aprilie 2005 ale Judecătoriei sectorului 1 prin care s-a luat act de renunţarea la drept a reclamantelor A. de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x, 170 şi 171 din 22.06.2006, în contradictoriu cu pârâţii D.. Cum pentru E. nu mai exista nici un risc să fie chemată din nou în judecată pentru valorificarea dreptului la care s-a renunţat, nici pentru recurenţii F. nu mai exista nici un risc de a pierde dreptul de proprietate.

Critica nu poate fi primită.

Astfel, în decizia de casare nr. 1848 din 16 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-a arătat, în ceea ce priveşte excepţia puterii de lucru judecat invocată de recurenţii F. şi G. ca motiv de ordine publică în recurs, raportat la sentinţele nr. 2823/2005, 3083/2005 şi 3084/2005 ale Judecătoriei sectorului 1, că excepţia a fost invocată de către pârâţii D. şi E., a fost considerată neîntemeiată de către prima instanţă de fond, iar aceşti pârâţi nu au formulat critici în apel împotriva sentinţei, sub acest aspect. S-a mai arătat că recurenţii F. nu aveau într-adevăr interesul să declare apel împotriva sentinţei, întrucât fusese respinsă cererea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x, 170 şi 171 din 22 iunie 2006, dar puteau să critice această soluţie a primei instanţe prin întâmpinarea formulată la apelul declarat de părţile adverse şi care viza soluţionarea acestei cereri de nulitate, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. Mai mult, K. aveau posibilitatea să formuleze apel incident prin care să solicite respingerea cererii de constatare a nulităţii contractelor antecesorilor lor pentru acest motiv. Neprocedând astfel, această soluţie a primei instanţe a intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând fi reanalizată în recurs.

Faţă de cele decise de către instanţa de recurs, cu atât mai mult ceea ce s-a judecat prin sentinţele nr. 2823/2005, 3083/2005 şi 3084/2005 ale Judecătoriei sectorului 1 nu mai puteau fi repuse în discuţie în etapa rejudecării apelurilor după casarea cu trimitere.

O altă critică constă în faptul că hotărârea nu este motivată întrucât nu a indicat cauza ilicită pentru care a dispus anularea contractelor.

Critica nu poate fi primită.

Analizând situaţia juridică a contractelor nr. x şi y din 22 februarie 2006, instanţa de apel, după ce a concluzionat că subdobânditorii F. nu au fost de bună-credinţă la încheierea contractelor din 2006, şi-a continuat raţionamentul şi, în acord cu cele statuate în doctrină şi jurisprudenţă, a arătat că principiul desfiinţării actului subsecvent ca urmare a desfiinţării actului principal porneşte de la premisa că subdobânditorul din actul subsecvent trebuie să întoarcă din patrimoniul său dreptul ce i s-a transmis, din moment ce actul dobânditorului s-a desfiinţat cu efect retroactiv, sancţiunea nulităţii relative operând de la data încheierii actului juridic. Reţinând că sunt anulabile contractele de vânzare-cumpărare nr. x din 28 februarie 2002 şi nr. 592 din 7 martie 2002 şi, ca atare, titlul transmiţătorilor nu mai subzistă, a arătat că sunt lovite de nulitate absolută şi actele subsecvente, respectiv contractele nr. x şi nr. 171 din 22 februarie 2006.

Concluzia instanţei este corectă, pentru că sancţiunea desfiinţării actului principal este nulitatea absolută a actului subsecvent, având în vedere principiul potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai mult decât are. Or, prin anularea contractelor nr. x şi 592, se consideră că dreptul de proprietate nu a părăsit niciodată patrimoniul transmiţătorului.

Este de asemenea corectă opinia instanţei în sensul că nu are relevanţă faptul că actele principale sunt afectate de nulitate relativă în condiţiile în care efectul sancţiunii este acelaşi ca şi în cazul nulităţii absolute, respectiv desfiinţarea retroactivă a titlului, şi nu a intervenit o confirmare a actelor juridice principale anulabile. Faptul că prin contractul nr. x/2006 intimaţii F. au dobândit de la reclamantele A. alte spaţii şi terenul aferent construcţiei, nu constituie o confirmare sau o ratificare a transmiterii dreptului de proprietate pentru spaţiile aferente contractelor anulate, cu atât mai mult cu cât şi în prezentul litigiu, apelantele reclamante A. contestă în continuare titlurile de proprietate invocate de pârâţii D. şi pârâţii F..

Faţă cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

2.4.2.5. Recursurile declarate de către reclamantele A., B. şi S.C. C. S.A., prin care critică decizia civilă nr. 786/Ap din 7 iunie 2019 în ceea ce priveşte soluţia relativă la contractul nr. x din 17 aprilie 2002, nu sunt întemeiate.

În esenţă, recurentele invocă nelegalitatea hotărârii decurgând din interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1308 pct. 2 C. civ., întrucât nulitatea ce intervine în caz de încălcare a interdicţiei impuse prin acest text este absolută, iar nu relativă. În opinia recurentei S.C. C. S.A., instanţa şi-a întemeiat soluţia pe "o parte" din doctrina şi jurisprudenţa juridică, încălcând atât art. 1308 pct. 2 C. civ., cât şi principiul de drept potrivit căruia doctrina şi jurisprudenţa nu sunt izvoare de drept în sistemul de drept românesc.

Critica nu poate fi primită.

Aşa cum s-a arătat deja, în analiza criticilor privitoare la contractele nr. x din 28 februarie 2002 şi nr. 592 din 7 martie 2002, Înalta Curte consideră că interesul ocrotit prin stabilirea în sarcina mandatarului a interdicţiei de cumpărare a bunului ce este însărcinat să vândă este unul individual, particular, iar nu unul general, colectiv, motiv pentru care sancţiunea nerespectării acestei prohibiţii este nulitatea relativă.

Astfel, conform art. 1308 pct. 2 C. civ., sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse: 2. mandatarii, ai averii ce sunt însărcinaţi să vândă.

Întrucât cumpărarea de către mandatar a bunului pentru care i s-a dat mandat de vânzare poate afecta exclusiv interesele mandantului, nulitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea acestei prohibiţii este una relativă. Pe de altă parte, împrejurarea că nulitatea este expresă nu este de natură a schimba felul acesteia. După cum, numai formula utilizată în cuprinsul normei juridice supuse analizei nu este suficientă pentru a determina că nulitatea este una absolută, criteriul naturii interesului ocrotit prin edictarea normei juridice prevalând.

Verificând decizia recurată, se observă că instanţa de apel a argumentat reţinerea nulităţii relative decurgând din încălcarea de către mandatarul D. a prevederilor art. 1308 pct. 2 C. civ., invocând natura interesului ocrotit prin instituirea interdicţiei menţionate. Faptul că, în finalul argumentaţiei a arătat că opinia sa este în concordanţă cu cele exprimate în doctrina şi practica judiciară majoritară, nu înseamnă că a aplicat la speţă soluţia consacrată în doctrină sau jurisprudenţă, astfel încât acestea să poată fi considerate izvoare de drept.

O a doua critică constă în aceea că instanţa de apel a considerat în mod eronat că s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2002, având în vedere că aceasta a fost întreruptă la data de 08 iulie 2004 prin cererea de chemare în judecată formulata de recurentele A., ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2004. Nu recurentele sunt cele care au renunţat la acţiune, ci o persoană care nu mai avea în patrimoniu acest drept, aspect statuat de Judecătoria Sectorului 5 prin sentinţa civilă nr. 1917 din 23 martie 2006.

Critica nu poate fi primită.

Într-adevăr, la data de 8 iulie 2004, reclamantele B. şi A. au chemat în judecată pe pârâţii D. şi E., solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 17 aprilie 2002, invocând depăşirea de către D. a mandatului dat de către reclamante, prin vânzarea apartamentului aflat la demisolul imobilului din Bucureşti către soţia acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 283 din 28 martie 2005, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 13 iulie 2005, Judecătoria sectorului 1 a luat act de transmiterea calităţii procesuale active de la reclamante către P. şi EE. - cumpărători ai drepturilor litigioase - şi, faţă de precizarea reclamantei EE., în sensul că renunţă la dreptul dedus judecăţii, atât în nume propriu, cât şi în calitate de mandatară a reclamantului P., a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, în temeiul art. 247 C. proc. civ. Această sentinţă a rămas irevocabilă prin nerecurare.

Conform art. 16 alin. (1) lit. b) din decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent.

Alin. (2) al textului arată însă că prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

În condiţiile în care nu mai poate fi analizată calitatea persoanei care a făcut renunţarea, pentru a determina dacă aceasta a făcut sau nu o renunţare la drept valabilă, nu se poate considera că s-a produs o întrerupere a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa contractului nr. x/2002.

Prin urmare, cererea de constatare a nulităţii contractului nr. x din 17 aprilie 2002, formulată prin completarea de acţiune de la 10 decembrie 2007, a fost depusă tardiv, cu depăşirea termenului de 3 ani care s-a împlinit cel mai târziu la 17 octombrie 2007, dată calculată în raport cu expirarea termenului de 18 luni de la încheierea contractului, de la care s-a socotit că a început să curgă termenul de prescripţie, potrivit art. 9 din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2.4.2.6. Recursul declarat de către reclamanta S.C. C. S.A., prin care invocă nelegalitatea deciziei civile nr. 786/Ap din 7 iunie 2019 în ceea ce priveşte soluţia relativă la contractul nr. x din 22 februarie 2006, nu este întemeiat.

Recurenta a arătat că soluţia privitoare la acest contract este nelegală pentru aceleaşi motive invocate în legătură cu actul principal, contractul nr. x/2002.

Critica nu poate fi primită.

reclamantele A. au solicitat prin completarea de acţiune din 10 decembrie 2007, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/17.04.2002, având ca obiect vânzarea-cumpărarea imobilului din Bucureşti, str. x, sector I, demisol; să se constate nulitatea absolută a contractului subsecvent, autentificat cu nr. x/22.02.2006, având ca obiect vânzarea-cumpărarea imobilului din Bucureşti, str. x, demisol.

Având în vedere că în privinţa actului principal s-a reţinut că nulitatea este relativă şi, urmare a acestui fapt, cererea de chemare în judecată a fost formulată tardiv, în mod corect s-a arătat că menţinerea actului principal va avea drept consecinţă respingerea cererii de anulare a actului subsecvent.

Ca atare, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2.4.2.7. Recursurile declarate de către reclamantele A., B. şi S.C. C. S.A., prin care critică decizia civilă nr. 786/Ap din 7 iunie 2019 în ceea ce priveşte soluţia relativă la contractul nr. x din 23 martie 2006, nu sunt întemeiate.

O primă critică constă în aceea că, prin decizia nr. 1848/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a casat în întregime decizia civilă nr. 1615/Ap din 12 octombrie 2017 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Critica nu poate fi primită, în condiţiile în care prin decizia sus-menţionată instanţa supremă a respins recursurile declarate de către reclamante. Prin urmare, casarea nu putea fi totală, ci numai în limitele pentru care s-au admis recursurile pârâţilor, aşa cum s-a arătat în considerentele deciziei.

Astfel, analizând recursurile declarate de către reclamante referitor la respingerea capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2006, Înalta Curte a arătat că, aşa cum au reţinut instanţele de fond din probele administrate în cauză, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.03.2006, reclamantele B. şi A., prin mandatar în baza procurii speciale din data de 04 aprilie 2005, au vândut pârâţilor F. şi G. imobilul din Bucureşti, str. x sector 1, alcătuit din construcţie şi teren de 276,32 mp, din acte 261,31 mp; terenul are nr. cadastral x, iar construcţia cu suprafaţa utilă de 68,71 mp reprezintă diferenţa de încăperi de la demisol, având nr. cadastral x;1, anume construcţia formată din culoar, uscătorie, cameră, magazie şi teren în suprafaţă de 276,32 mp din acte. Preţul a fost de 20.000 euro, cu menţiunea că restul încăperilor de la demisol în suprafaţă de 43,23 mp sunt deţinute de aceeaşi pârâţi potrivit contractului nr. x/2006.

Referitor la terenul vândut prin acest contract, s-a arătat că în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel că nu sunt îndeplinite condiţiile nulităţii pentru cauză ilicită legate de vânzarea lucrului altuia, atâta timp cât, astfel cum au reţinut instanţele de fond, prin dispoziţia nr. x/20.05.2002 a Primarului general al municipiului Bucureşti, s-a restituit reclamantelor B. şi A. imobilul din Bucureşti, str. x, construcţie şi teren de 276,32 mp, mai puţin apartamentele vândute prin contractele nr. x/1997, y/1997 şi x/1997. Ca atare, acesta fiind actul de proprietate al vânzătorilor, terenul nu se afla în indiviziune.

Instanţa de recurs a mai arătat că faptul că anumite cote-părţi din teren erau menţionate ca aflându-se în folosinţă, conform prevederilor Legii nr. 112/1995, în cadrul altor contracte de vânzare-cumpărare, nu reprezintă un impediment la vânzarea dreptului de proprietate. Titularul dreptului de folosinţă a terenului nu se află în proprietate indiviză cu proprietarul aceluiaşi teren, pentru a se putea opune vânzării terenului.

În ceea ce priveşte părţile din construcţie vândute prin acelaşi contract, despre care recurenţii au susţinut că erau spaţii comune prin destinaţia lor, situate într-un imobil cu mai multe apartamente, instanţa de recurs a arătat că nu pot fi avute în vedere motivele de recurs formulate de către recurenta S.C. C. S.A. prin care se susţinea că instanţa de apel nu a ţinut cont că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2006 ar fi fost încălcate prevederile art. 3 lit. c) şi e) şi art. 14 teza II din Legea nr. 230/2007, publicată în Monitorul oficial nr. 490 din 23 iulie 2007, când a reţinut că "nu s-au înstrăinat părţi de uz comun, aflate in coproprietate şi deci nu este cazul unei vânzări a lucrului altuia ". Înalta Curte a arătat că dispoziţiile legale invocate sunt ulterioare încheierii contractului în cauză, or, motivele de nulitate trebuie să existe la data încheierii actului.

Pe de altă parte, s-a arătat că recurenta S.C. C. S.A. a mai invocat faptul că vânzarea spatiilor aflate în proprietate comună şi perpetuă ar aduce atingere dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi că ar exista putere de lucru judecat cu privire la faptul că aceste spaţii sunt comune, conform sentinţei civile nr. 20783/25.10.2010, astfel cum a fost modificată în parte prin decizia civilă nr. 267 A/16.03.2012, aceasta din urmă rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 940/09.05.2013 a Curţii de Apel Bucureşti. Analizând aceste critici Înalta Curte a arătat că prin sentinţa civilă nr. 20783/25.10.2010 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti pârâţii au fost obligaţi să elibereze spaţiile comune aflate în pod şi subsol, în timp ce cu privire la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2006 s-a reţinut de către instanţele de fond că are ca obiect spaţii aflate la demisol. Mai mult, prin decizia civilă nr. 267 A/16.03.2012 s-a reţinut că prin contractul nr. x/2006 pârâţii nu au dobândit un drept de proprietate exclusivă asupra părţilor comune. Ca atare, s-a concluzionat că nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 20783/25.10.2010, astfel cum a fost modificată în parte prin decizia civilă nr. 267 A/16.03.2012, trecând peste faptul că nu există identitate de obiect şi de cauză între cele două litigii, şi trecând peste faptul că aceste susţineri nu au fost detaliate pentru a da posibilitatea instanţei de recurs să analizeze argumentele părţii în susţinerea acestei probleme de drept.

Cât priveşte argumentele din cadrul recursului formulat de reclamantele A. legate de nevalabilitatea mandatului, de depăşirea limitelor mandatului, de faptul că preţul nu ar fi fost plătit, nevalabilitatea obiectului contractului şi a lipsei cauzei deoarece cumpărătorii şi-ar fi cumpărat propria proprietate, s-a arătat că nu pot fi analizate în recurs având în vedere că nu au fost invocate ca motive de nulitate în cadrul cererii de chemare în judecată, iar prin acestea se tinde la schimbarea cauzei juridice (situaţia de fapt calificată juridic), cu încălcarea art. 316 raportat la art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Faptul că preţul nu ar fi fost transmis de către mandatar mandantului nu reprezintă un motiv de nulitate a contractului încheiat în baza mandatului, ci o problemă ce ţine de raportul juridic creat în baza contractului de mandat dintre aceşti doi cocontractanţi.

În fine, s-a arătat că este nefondat şi motivul de recurs formulat de către recurenta S.C. C. S.A. prin care se susţine că instanţa de apel a reţinut, cu încălcarea art. 292 C. proc. civ., că "argumentul că nu se putea vinde întrucât reclamanta C. S.A. devenise cesionară de drepturi litigioase este invocat pentru prima dată în apel şi deci nu poate fi analizat, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ..". Faptul că recurenta ar fi invocat acest argument prin motivele de apel, conform art. 292 C. proc. civ., nu înseamnă că trebuia analizat de către instanţă atât timp cât nu întrunea condiţiile 294 alin. (1) C. proc. civ., adică de a nu se schimba cauza cererii de chemare în judecată în apel, condiţie ce ţine de limitele efectului devolutiv al apelului.

Din această succintă prezentare a considerentelor ce au susţinut decizia civilă nr. 1848/2018, se poate afirma că instanţa de trimitere care a pronunţat decizia civilă nr. 786/Ap din 7 iunie 2019 a reţinut în mod corect faptul că prin decizia nr. 1848/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-au soluţionat irevocabil aspectele legate de nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 23 martie 2006, motiv pentru care nu se mai impunea analizarea criticilor formulate prin apelul împotriva sentinţei civile nr. 231 din 16 mai 2018 a Tribunalului Covasna, secţia civilă.

În aceste condiţii, nu mai pot fi analizate nici cele arătate în recursul reclamantelor A. în sensul că, prin contractul nr. x/2006 a fost efectuată o vânzare a lucrului altuia, fiind înstrăinat întreg terenul aferent care aparţinea în stare de indiviziune tuturor proprietarilor de apartamente, astfel cum rezultă din conţinutul extrasului de carte funciara nr. x din 03.12.2007; prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2006 şi contractul nr. x/2002, având ca act subsecvent contractul nr. x/2006, a fost înstrăinat, fără mandat valabil, şi demisolul clădirii, în întregime, deşi o parte a acestuia se afla în coproprietatea tuturor proprietarilor apartamentelor din imobil; contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2006 are ca obiect vânzarea întregului drept de proprietate asupra imobilului construcţie şi teren, neexistând mandat pentru o asemenea vânzare, astfel că notarul public a autentificat contractul, considerandu-1 valabil încheiat, fără consimţământul vânzătoarelor şi fără un mandat, care prin obiectul şi limitele sale, să permită încheierea şi autentificarea acestuia; contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2006 este lipsit de un element esenţial din cele prevăzute de art. 948 şi 966 C. civ. şi anume cauza actului.

O altă critică constă în aceea că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii legate de nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2006, încheiat în frauda legii întrucât s-a declarat un preţ derizoriu, pentru a se evita obligaţiile privind plata taxelor şi impozitelor prevăzute de lege.

Critica nu poate fi primită.

Împrejurarea că prin cererea de apel împotriva sentinţei civile nr. 231/2017, S.C. C. S.A. a dedus analizei chestiunea legată de nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2006, cu motivarea că s-a stabilit un preţ derizoriu în scopul fraudării fiscului, nu îndreptăţea instanţa de trimitere să o analizeze, câtă vreme prin decizia nr. 1848/2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins recursul declarat de această parte împotriva deciziei nr. 1615/Ap din 12 octombrie 2917 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi a analizat motivele de nelegalitate referitoare la preţul derizoriu.

Instanţa de recurs a arătat că nu s-a dovedit că preţul mult mai mic decât preţul pieţei pentru un imobil similar a fost stabilit în scopul fraudării fiscului, astfel încât doar această situaţie de fapt nu este suficientă pentru a se reţine nulitatea absolută a contractului, în temeiul art. 1303 C. civ.

Fiind irevocabil dezlegată problema privitoare la nulitatea contractului nr. x/2006, din cauza fraudei la lege pentru motivul menţionat, şi cum instanţa de trimitere nu putea să rejudece decât în limitele stabilite prin decizia de casare, în condiţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu s-a săvârşit nicio neregularitate procedurală prin neanalizarea apelului S.C. C. S.A. sub aspectul arătat. Prin urmare, critica nu întruneşte cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

2.4.2.8. Recursul declarat de către reclamanta S.C. C. S.A., prin care invocă nelegalitatea deciziei civile nr. 786/Ap din 7 iunie 2019 pe motiv că există o neconcordanţă între considerente şi dispozitiv întrucât s-a acordat mai mult decât s-a cerut, nu este întemeiat.

În opinia recurentei, s-a ajuns la existenţa unei neconcordanţe între considerente şi dispozitiv urmare a soluţionării unei excepţii invocate de către pârâţii D. şi F., şi consemnată în încheierea de şedinţă din 27 martie 2019, respectiv "excepţia extinderii cadrului procesual prin invocarea unor acte subsecvente noi". Ceea ce reproşează recurenta instanţei de apel este faptul că prin considerente nu s-a pronunţat şi cu privire la anularea încheierilor de carte funciară, aşa cum s-a dispus prin dispozitiv.

Critica nu poate fi primită.

Astfel, Înalta Curte observă că instanţa de apel a analizat pe larg în considerente excepţia inadmisibilităţii extinderii cadrului procesual în apel şi încălcarea art. 294 C. proc. civ. prin invocarea unor cereri noi privind anularea actelor subsecvente, excepţie formulată de către apelanţii pârâţi D., şi pe care a respins-o ca lipsită de interes în condiţiile în care prin cererea precizatoare depusă în recurs de către reclamanta S.C. C. S.A. s-a indicat faptul că actele subsecvente contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.2006 sunt încheierea nr. 7965/27.03.2006 de notare a dreptului de proprietate al soţilor F. dobândit în baza contractului x/2006. S-a arătat că deşi se menţionează că ar fi vorba de acte subsecvente, a fost identificat un singur act, respectiv încheierea nr. 7965/27.03.2006. Prin respingerea recursului declarat de reclamante cu privire la contractul nr. x/2006 ce a fost menţinut prin decizia de casare, nu se mai impune a fi analizată cererea precizatoare care implicit a fost respinsă faţă de soluţia irevocabilă dată prin menţinerea contractului x/2006 şi care validează astfel încheierea nr. 7965/27.03.2006.

Cu privire la anularea celorlalte încheieri de carte funciară cu nr. x (toate din CF nr. x Bucureşti Sector 1) şi nr. x (din CF nr. x Bucureşti Sector 1), s-a arătat că reclamantele nu au solicitat nici în primă instanţă, nici în apel, anularea celorlalte încheieri de carte funciară cu nr. x (toate din CF nr. x Bucureşti Sector 1) şi nr. x (din CF nr. x Bucureşti Sector 1), nici radierea dreptului de proprietate al cumpărătorilor şi reînscrierea dreptului de proprietate al reclamantelor.

Urmând această motivare, instanţa a concluzionat că nici în cadrul apelului cu judecata căruia a fost învestită nu poate să se pronunţe decât în condiţiile art. 294 C. proc. civ., astfel că va admite excepţia inadmisibilităţii extinderii cadrului procesual în apel cu cererile noi formulate cu privire la aceste acte şi cereri subsecvente.

Aşadar, întrucât considerentele cuprind pe larg motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei referitor la excepţia inadmisibilităţii extinderii cadrului procesual cu privire la toate actele menţionate şi în dispozitiv, Înalta Curte apreciază că nu s-a acordat mai mult decât s-a cerut şi nici nu există o neconcordanţă între considerente şi dispozitiv, aşa cum susţine recurenta.

Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 6 şi 7 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, nu este întemeiată nici critica ce priveşte încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 24 din Constituţia României, pe motiv că recurenta nu şi-a putut face apărări cu privire la excepţia asupra căreia s-a pronunţat instanţa de apel;

2.4.2.9. Recursul declarat de către reclamanta S.C. C. S.A. prin care invocă nelegalitatea deciziei civile nr. 786/Ap din 7 iunie 2019, întrucât instanţa a încălcat principiile oralităţii şi contradictorialităţii atunci când nu a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii extinderii cadrului procesual cu privire la toate aspectele asupra cărora s-a pronunţat, nu este întemeiat.

Astfel, fiind învestită după casarea cu trimitere, instanţa de apel nu trebuia să pună în dezbaterea contradictorie a părţilor aspecte ce au constituit critici formulate prin recursul declarat de pârâţii D. împotriva deciziei civile nr. 1615/Ap din 12 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă. Întrucât recursul a fost admis, iar decizia casată cu trimitere, pentru legalitatea hotărârii era suficient ca instanţa de apel să reanalizeze apelurile acestor pârâţi în privinţa aspectelor care nu au fost dezlegate de instanţa de recurs prin decizia nr. 1848/2018.

Ca atare, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

2.4.2.10. Recursul declarat de către pârâţii D., E., F. şi G. prin care critică decizia civilă nr. 786/Ap din 7 iunie 2019 pe motiv că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, nu este întemeiat.

Astfel, s-a susţinut că instanţa de apel a reţinut, fără să administreze direct probe din care să rezulte că pârâţii F. nu au fost de bună-credinţă la perfectarea cu pârâţii D. a contractelor subsecvente, că toate părţile implicate în acest litigiu s-au cunoscut cu mult înainte de încheierea contractelor din 2006, K. cunoscându-i pe X. şi demersurile făcute de aceştia în legătură cu imobilul, astfel încât aceştia şi-au asumat riscul pierderii dreptului de proprietate atât la momentul încheierii actelor, cât şi din perspectiva achitării integrale a preţului ca urmare a activării pactului de răscumpărare.

Critica nu poate fi primită, câtă vreme instanţa de apel, ca instanţă superioară de fond, a fost învestită în urma casării cu trimitere dispusă prin hotărârea instanţei de recurs. Or, probele pe care le-a apreciat instanţa de apel fuseseră deja administrate, în mod direct în cursul judecăţii desfăşurate în etapele procesuale anterioare din cursul prezentului litigiu. Prin urmare, instanţa de apel, ca instanţă de control judiciar, era îndreptăţită să analizeze în calea de atac în ce măsură prima instanţă de fond a făcut o apreciere corectă a probatoriului şi în ce măsură această apreciere se regăseşte în soluţia pronunţată.

O altă critică, subsumată nelegalităţii hotărârii întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constă în aceea că instanţa de apel a reţinut că se prezumă faptul "că în realitate imobilul nu a fost cumpărat de cumpărătorii F. pentru a fi dobândit în proprietate ci pentru a fi folosit de beneficiarii actuali ai familiei D." ignorând o serie de alte aspecte care ar fi putut conduce la o concluzie contrară.

Critica nu poate fi primită, în condiţiile în care, faptul că instanţa de apel a recurs la prezumţii - şi le-a aplicat sau nu corect - este o chestiune care interesează probatoriul, aspect care nu poate fi dedus analizei în recurs.

S-a mai invocat existenţa unei contradicţii între considerentele în care, analizând buna-credinţă a subdobânditorilor F. la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. x din 22 februarie 2006, instanţa a reţinut iniţial că la data cumpărării apartamentelor acestea erau libere de sarcini şi nu exista nici un impediment la încheierea contractelor, pentru ca în considerente ulterioare să arate că subdobânditorii F. au fost de rea-credinţă.

Aşa cum s-a arătat deja în analiza criticilor privitoare la contractele nr. x şi y din 22 februarie 2006, nu există nicio contradicţie între diferitele argumente prezentate de instanţa de apel pentru a răspunde tuturor criticilor formulate de părţi. Împrejurarea că instanţa de apel a evidenţiat, prin raportare la anumite situaţii de fapt şi de drept, că subdobânditorilor F. nu li se putea imputa lipsa de diligenţă dedusă din aceea că nu au consultat istoricul proprietăţii şi nici încheierile de carte funciară, nu înseamnă că, dacă analizând alte situaţii de fapt sau de drept, concluzia în sensul că subdobânditorii nu au fost de bună-credinţă contravine celor statuate mai înainte. Analiza unor aspecte diferite permite concluzii diferite.

În fine, s-a spus că reprezintă un motiv străin de natura pricinii acela reţinut de instanţa de apel în legătură cu neactivarea pactului de răscumpărare, consecinţă a neachitării integrale a preţului.

Critica nu poate fi primită, câtă vreme considerentul privitor la rezoluţiune pentru neplata preţului nu a fost unul decisiv în darea soluţiei, ci are doar valoarea unui considerent supraabundent.

Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile vor fi respinse ca nefondate, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate excepţiile lipsei calităţii procesuale active a recurentelor-reclamante A., B. şi S.C. C. S.A., precum şi excepţia nulităţii contractului de vânzare de drepturi litigioase nr. 256 din 31 mai 2007 invocate de către recurenţii-pârâţi D. şi E..

Respinge ca nefondată excepţia netimbrării cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare de drepturi litigioase nr. 256 din 31 mai 2007 invocate de către recurenta-reclamantă S.C. C. S.A.

Respinge ca nefondată excepţia nulităţii recursului declarat de către pârâţii F. şi G. împotriva deciziei civile nr. 786/Ap din 7 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, invocată de recurentele reclamante A. şi B..

Respinge ca nefondat recursul declarat de către recurenta-reclamantă S.C. C. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 9 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de către recurentele-reclamante A., B. şi S.C. C. S.A., precum şi de către recurenţii-pârâţi D., E., F. şi G. împotriva deciziei civile nr. 786/Ap din 7 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 noiembrie 2020.