Civil liability of public institution director as tertiary credit manager based on analogy to mandate contract and non-incidence of ne bis in idem after penal dismissal

Şedinţa publică din data de 8 iulie 2020

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 18.12.2014 pe rolul Tribunalului Suceava, reclamantul Consiliul Local Suceava, prin primar, a solicitat, în contradictoriu cu A., obligarea pârâtei la plata sumei de 705.883,61 RON, reprezentând total plăţi nejustificate în perioada 1 ianuarie 2012-30 iunie 2014.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 254 Codul muncii.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta A. a invocat excepţiile lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a amnistiei salariale, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor, atât pe calea excepţiilor cât şi ca nefondată, întrucât prejudiciul constatat nu a rezultat din neîndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu, ci din cea a altor angajaţi ai Creşei nr. 1 Suceava, aflată în subordinea reclamantului.

Având în vedere faptul că pârâta, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, a mai achitat o parte din suma datorată, reclamanţii au înţeles să-şi restrângă acţiunea în sensul solicitării obligării acesteia la plata sumei de 694.415,83 RON.

Prin încheierea din 03.06.2015, stabilindu-se cadrul procesual, instanţa a introdus în cauză, în calitate de reclamant, şi pe Municipiul Suceava, prin primar, alături de Consiliul Local al Municipiului Suceava, iar prin încheierea din data de 02.09.2015, a admis excepţia necompetenţei materiale şi funcţionale a secţiei civile a Tribunalului Suceava - complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă, dosarul fiind trimis spre repartizare aleatorie unui complet specializat în soluţionarea fondurilor civile, considerând că este vorba de un litigiu între doi ordonatori de credite.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Suceava

Prin sentinţa nr. 1233/23.10.2018, Tribunalul Suceava, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea restrânsă; a constatat că a intervenit amnistia fiscală pentru suma de 391.286 RON; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanţilor suma de 54.044,6 RON cu titlu de plăţi nejustificate aferente perioadei 01.01. 2012-30.06.2014; a încuviinţat onorariu definitiv expert în sumă de 23.826 RON şi a obligat-o pe pârâtă să plătească, în contul Ministerului de Justiţie - Biroul de Expertize Suceava, pentru expert B., suma de 10.826 RON reprezentând diferenţă decont de expertiză; a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei de obligare la plata cheltuielilor de judecată, hotărârea fiind executorie în ceea ce priveşte obligarea la plata diferenţei de decont.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Suceava

Prin decizia nr. 26/18.01.2019, Curtea de Apel Suceava, secţia a II a civilă a admis apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâtă împotriva sentinţei, pe care a anulat-o şi a reţinut cauza pentru rejudecarea fondului, fixând în acest sens termen de judecată cu citare părţi.

Prin decizia nr. 154/17.05.2019 pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Suceava, secţia a II a civilă a admis, în parte, acţiunea, astfel cum a fost restrânsă; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanţilor suma de 54.044,6 RON cu titlu de despăgubiri civile; a obligat-o pe pârâta să plătească în contul Ministerului Justiţiei - Biroul de Expertize Suceava, pentru expert B., suma de 10.826 RON reprezentând diferenţă de onorariu pentru efectuarea expertizei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanţii Consiliul Local Suceava, Municipiul Suceava, prin primar şi pârâta A..

Recurenţii-reclamanţi au susţinut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Au formulat următoarele critici:

- În mod nelegal, instanţa de apel a constatat că a intervenit amnistia pentru suma de 391.286 RON, motivat de faptul că art. 2 din Legea nr. 124/2014 prevede că se aprobă exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială pe care personalul trebuie să le restituie drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituţii cu atribuţii de control.

Au arătat că în perioada 14 iulie 2014-30 septembrie 2014, comisia constituită prin Dispoziţia nr. 1452/2014 a verificat întreaga activitate financiar-contabilă şi administrativă a Creşei nr. 1 Suceava, perioada supusă controlului fiind 1 ianuarie 2012-30 iunie 2014, iar în urma controlului, printre altele, s-a constatat nerespectarea prevederilor legale privind salarizarea personalului bugetar.

În opinia recurenţilor, prevederile Legii nr. 124/2014, intrată în vigoare la data de 27 septembrie 2014, nu sunt aplicabile speţei, având în vedere că exonerarea la plată prevăzută de art. 2-3 din lege este aplicabilă în cazul recuperării sumelor reprezentând venituri de natură salarială acordate cu crearea de prejudicii de la personalul ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite eronat, or, în speţă, este vorba de încălcarea prevederilor legale de către directorul Creşei nr. 1 în calitate de ordonator terţiar de credite şi de răspunderea patrimonială a acestuia. Mai mult decât atât, recurenţii au arătat că pârâta nu a contestat cuantumul cheltuielilor nejustificate cu plata salariilor, ci doar scăderea acestei sume din totalul prejudiciului produs pe calea legii amnistiei.

- În mod greşit instanţa de apel a constatat că suma stabilită prin raportul de expertiză contabilă, respectiv 164.272,72 RON este cea datorată de către pârâtă, fără a lua în seamă argumentele invocate de către reclamanţi referitoare la erorile din raportul de expertiză.

Au apreciat astfel că hotărârea atacată este nemotivată parţial sub aspectul fundamentării legale a cuantumului despăgubirilor de care a fost lipsită instituţia reclamantă prin admiterea acţiunii, hotărârea fiind dată astfel cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prezentând consideraţii teoretice, rezultate inclusiv din doctrină şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Dreptului Omului, referitoare la un proces echitabil, recurenţii au solicitat a se observa că niciuna dintre hotărârile pronunţate în cauză nu este motivată sub aspectul temeiului juridic ce a stat la baza stabilirii de către expertul contabil a sumelor datorate către instituţia reclamantă cu titlu de despăgubiri civile.

Astfel, în opinia recurenţilor, deficienţele semnalate au fost interpretate de expert din alt punct de vedere, considerându-se a fi necesare bunurile/serviciile achitate chiar dacă nu există niciun document justificativ, uneori nici documentul cu care a fost efectuată plata. Totodată, potrivit recurenţilor, pe lângă încălcarea prevederilor legale, nu a fost respectată a doua fază în procesul execuţiei bugetare, iar în raportul de expertiză contabilă au fost considerate justificate şi acceptate la plată sume de bani pentru care nu a fost găsită dispoziţia de plată.

In final, recurenţii-reclamanţi au considerat că în condiţiile inexistenţei documentelor legale, încălcării în mod repetat şi în totalitate a prevederilor legale referitoare la conformitatea, regularitatea şi legalitatea tuturor operaţiunilor care au condus la efectuarea de plăţi din fonduri publice, nu se poate anula obligaţia ordonatorului terţiar de credite de a respecta legislaţia în vigoare.

Recurenta - pârâtă a susţinut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de reclamanţi, astfel cum a fost restrânsă, cu consecinţa exonerării sale de la plata sumei de 54.044,6 RON, respectiv de la plata sumei de 10.826 RON cu titlu de onorariu expert (diferenţa).

A învederat următoarele aspecte:

- Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile antrenării răspunderii contractuale - art. 969 din vechiul C. civ. şi, respectiv, la contractul de mandat: condiţii de existenţă, obligaţiile mandatarului, cauze exoneratoare de răspundere a mandatarului - art. 1532, art. 1539 din vechiul C. civ., raportate la art. 10 alin. (1), (2), (4) din Legea nr. 82/1991, art. 2 şi art. 9 pct. 6 şi 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999, art. 1542 din vechiul C. civ., dar şi la instituţia chemării în garanţie (art. 72 C. proc. civ.) şi la principiul ne bis in idem - efectele dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. asupra posibilităţii de (re)analizare a pretenţiilor ulterioare, separate, de natură civilă, dezbătute şi în dosarul penal.

A considerat că nu sunt incidente, în ceea ce o priveşte, dispoziţiile art. 969 din vechiul C. civ., cum greşit a reţinut curtea de apel, întrucât răspunderea civilă contractuală este o răspundere care se fundamentează pe existenţa unui contract, or, între părţi nu există un contract de natura unei convenţii de mandat, contract care să fi generat raporturi juridice complete sau incomplete, tipice sau atipice, deci nu se poate discuta despre existenţa unei fapte contractuale ilicite, culpabile şi personale a sa (răspunderea contractuală fiind o răspundere personală), săvârşită în legătură cu atribuţiile în calitate de director al Creşei nr. 1 Suceava, faptă care să fi avut drept consecinţă producerea unui prejudiciu reclamanţilor.

Pornind de definiţia contractului de mandat în accepţiunea art. 1532 din vechiul C. civ., recurenta a opinat că subordonarea ordonatorului terţiar faţă de ordonatorul principal de credite, în condiţiile Legii nr. 273/2006 nu echivalează cu existenţa unui contract (de mandat), nici fişa postului, Regulamentul intern al Creşei sau ROF-ul neţinând loc de atare contract.

Din interpretarea art. 1532 şi art. 1539 din vechiul C. civ., a rezultat, pentru recurentă, că mandatarul are obligaţia de a îndeplini atribuţiile delegate de la mandant.

Cum recurenta nu avea atribuţii legate de organizarea evidenţei creanţelor şi a obligaţiilor patrimoniale, de evidenţa angajamentelor bugetare şi legale, de îndeplinire a atribuţiilor privind controlul financiar preventiv propriu, de asigurare a integrităţii patrimoniului unităţii, de organizare a evidenţei generale a elementelor de activ şi pasiv deţinute de unitate şi cum efectuarea acestor evidenţe şi, respectiv, luarea de măsuri legate de rezultatele evidenţei întocmite, al cărei scop era de a se cunoaşte starea patrimoniului unităţii, erau atribuţii care incumbau contabilului-şef, a susţinut că nu i se poate imputa, în cadrul răspunderii contractuale reglementate de art. 969 din vechiul C. civ. nicio culpă legată de atribuţiile trasate prin fişa postului, deci nu este îndeplinită cerinţa faptei ilicite care să se constituie în premiza atragerii răspunderii contractuale.

Deşi au fost nesocotite dispoziţiile art. 4.2 din Ordinul nr. 522/2003, organigrama unităţii este aprobată de ordonatorul principal de credite - Primăria Suceava, care ar fi trebuit să se sesizeze că nu se respectă prevederile legale cu privire la controlul financiar preventiv.

În aceeaşi ordine de idei, a prevederilor greşit aplicate sau interpretate de instanţa de apel, recurenta a susţinut că au fost nesocotite dispoziţiile art. 10 alin. (1), (2) şi 4 din Legea nr. 82/1991.

Raportat la aceste dispoziţii, în opinia recurentei, contabilului-şef, care a acordat şi viza controlului financiar preventiv, îi reveneau atribuţii referitoare la asigurarea integrităţii patrimoniului unităţii, respectarea prevederilor legale şi a reglementărilor interne incidente activităţii economico-financiare a unităţii si creşterea eficienţei în utilizarea resurselor alocate (obligaţii neîndeplinite de contabilul-şef şi pentru care doar acesta răspunde) şi nu directorului unităţii, ale cărui atribuţii ţin strict de organizarea activităţii financiar-contabile (pe care o coordonează, controlează şi îndrumă contabilul şef) şi care răspunde pentru păstrarea şi apărarea integrităţii patrimoniului unităţii (obligaţii îndeplinite).

A arătat că hotărârea atacată face referire repetitiv (dar, în acelaşi timp, nejustificat) la o pretinsă faptă ilicită săvârşită de recurentă, constând în încălcarea atribuţiilor delegate de către reclamanţii mandanţi, în raport de care s-ar justifica incidenţa art. 969 din vechiul C. civ.

Numai că aceste statuări, în opinia recurentei, nu ţin cont de Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999, respectiv de prevederile cuprinse la art. 2 şi art. 9 pct. 6 şi 8.

Recurenta a înţeles a se prevala şi de art. 1542 din vechiul C. civ., care nu a fost deloc analizat de către instanţa de apel, susţinând aplicarea greşită a regulilor privind mandatul şi a cauzelor exoneratoare de răspundere a mandatarului.

A mai arătat că faptul că nu a declarat apel împotriva soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive nu echivalează cu recunoaşterea sau cu asumarea obligaţiei de plata a prejudiciului pretins cauzat reclamanţilor.

De asemenea, în opinia recurentei, nu se impunea (în mod obligatoriu, după cum a sugerat instanţa de apel) nici lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză de către pârâtă a persoanelor răspunzătoare de prejudiciu (pe calea unei eventuale cereri de chemare în garanţie).

A criticat decizia şi pentru interpretarea şi aplicarea greşită şi a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. şi a principiului ne bis in idem.

Textul sus-amintit prevede că hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

În ceea ce priveşte sintagma "hotărâre definitivă", aceasta trebuie înţeleasă nu doar în sensul existenţei unei hotărâri a instanţei penale prin care se rezolvă definitiv fondul cauzei, ci ca o soluţie prin care se stinge definitiv acţiunea penală.

Incidenţa principiului ne bis in idem şi autoritatea de lucru judecat pot opera inclusiv în cazul soluţiilor dispuse de procuror, prin care se stinge definitiv acţiunea penală, cum este şi Ordonanţa de clasare întemeiată pe art. 16 lit. a) C. proc. pen. (situaţia din speţă).

Făcând referire la Hotărârea din 18 mai 2017 din cauza Johannesson şi alţii împotriva Islandei (cererea nr. x/11) a Curţii Europene a Drepturilor Omului, recurenta a susţinut, că mutatis mutandis, lipsa condamnării sale penale, pe motiv că fapta imputată nu există, împiedică aplicarea unor sancţiuni patrimoniale, materiale, în cadrul răspunderii civile de drept comun, contractuale (potrivit Curţii de Apel Suceava) pentru aceeaşi faptă.

Interpretând per a contrario soluţia CEDO în cauza Lungu c. României, în opinia recurentei rezultă că şi în această speţă ne aflăm în ipoteza încălcării dreptului la un proces echitabil, atâta timp cât în procedura penală s-a stabilit că subiectul urmăririi penale nu este vinovat de săvârşirea faptelor indicate de către reclamanţi, care nu există.

În ceea ce priveşte soluţia de obligare la plata diferenţei de onorariu expert în cuantum de 10.826 RON, în rejudecare, ca efect al admiterii prezentului recurs şi în raport de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a solicitat exonerarea de la plata acestei sume, care va trebui imputată reclamanţilor.

În plus, în acord cu acelaşi temei legal, a considerat că se va impune obligarea reclamanţilor şi la plata sumei de 13.000 RON, achitată deja cu titlu de onorariu expert.

5. Procedura de filtru

Prin încheierea din 11 martie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei nr. 154 din 17 mai 2019 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II-a civilă şi a constatat neîncadrarea criticilor recursului promovat de reclamanţii Municipiul Suceava, prin Primar şi Consiliul local Suceava împotriva aceleiaşi decizii în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., cu sancţiunea aplicabilă prevăzută de art. 489 din cod.

A fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului la data de 13 mai 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin rezoluţia din 27 mai 2020, în temeiul art. 42 alin. (8) din anexa 1 la Decretul nr. 195/2010 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, din oficiu, instanţa a stabilit un nou termen de judecată la data de 8 iulie 2020.

6. Apărările formulate în cauză

La 18.10.2019, în termen legal, recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca nefondat şi admiterea recursului propriu, astfel cum a fost formulat.

Au susţinut că instanţa de apel a apreciat corect că între părţi există un raport juridic atipic, pretenţiile deduse judecăţii îmbrăcând forma răspunderii civile contractuale a administratorului-mandatar, pentru daune cauzate mandantului prin încălcarea îndatoririlor faţă de acesta.

In ceea ce priveşte apărarea recurentei-pârâte potrivit căreia răspunderea pentru întreaga activitate financiar-contabilă aparţine contabilului şef, au solicitat respingerea acesteia în condiţiile în care pârâta şi-a asumat calitatea procesuală pasivă în cadrul procesual reprezentat de dreptul comun în materia răspunderii civile, prin achiesarea implicită la soluţia din 15 octombrie 2015 şi nu a înţeles să procedeze la delegarea în favoarea respectivei persoane a atribuţiilor de ordonator terţiar de credite, operaţiune translativă de răspundere.

Referitor la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. şi a principiului ne bis in idem, au considerat că reţinerile din ordonanţa de clasare nu sunt de natură a înlătura răspunderea civilă a administratorului, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru angajarea acesteia.

La aceeaşi dată, în termen legal, a formulat întâmpinare şi recurenta-pârâtă, prin care a solicitat respingerea recursului reclamanţilor, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

A solicitat a se observa că instanţa de apel a motivat amnistia fiscală. A precizat că prin adoptarea Legii nr. 124/2014, legiuitorul a acceptat implicit ca patrimoniul instituţiilor bugetare să nu mai fie îndestulat cu sumele reprezentând drepturi salariale avansate necuvenit, încercarea reclamanţilor de a recupera aceste sume de la angajator circumscriindu-se unei îmbogăţiri fără justă cauză, ceea ce nu poate fi primit.

Referitor la critica privind nemotivarea niciunei hotărâri pronunţate în cauză, a arătat că recurenţii nu au formulat reale obiecţiuni la raportul de expertiză şi că invocă aceleaşi apărări pe care le-a prezentat şi anterior, fără a recunoaşte chiar propria culpă în producerea pagubei.

La 05.11.2019, în termen legal, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat de reclamanţii Consiliul local Suceava şi Municipiul Suceava, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, statuând prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. că se poate cere casarea când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, legiuitorul a impus părţii interesate obligaţia de a dezvolta motivele pentru care apreciază incidenţa acestui motiv de recurs.

O atare cerinţă nu se consideră a fi îndeplinită în condiţiile în care partea recurentă reproduce prin memoriul de recurs motivele de apel, fără a indica în ce constă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material astfel cum acestea au fost aplicate de instanţa de apel în dezlegarea motivelor de apel.

În speţă, astfel cum s-a constatat prin raportul din 22 ianuarie 2020, motivele recursului declarat de reclamanţi, deşi s-a pretins că sunt subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reiau în întregime motivele de apel care şi-au găsit deja o rezolvare jurisdicţională prin hotărârea pronunţată de instanţa de apel.

Prin acelaşi raport s-a constatat că reclamanţii, prin memoriul de recurs, au criticat decizia atacată şi pentru nemotivarea parţială a acesteia, critică ce s-ar fi putut circumscrie motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în condiţiile în care ar fi fost dezvoltată, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., ceea ce însă nu s-a identificat în cuprinsul memoriului de recurs, reclamanţii omiţând să indice, în concret, în ce anume constă nemotivarea hotărârii pronunţate în apel, respectiv care sunt motivele pretins contradictorii ori străine de natura cauzei.

În atare condiţii, prin încheierea dată în 11 martie 2020, Înalta Curte a constatat că motivele invocate de reclamanţii Municipiul Suceava, prin Primar şi Consiliul local Suceava împotriva deciziei instanţei de apel nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a dispune anularea recursului declarat de reclamanţi împotriva deciziei instanţei de apel.

Analizând recursul declarat de partea pârâtă, A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

Cu titlu prealabil, este de menţionat că statuarea asupra aspectelor de fapt ale litigiului, în raport de probatoriile administrate de părţile litigante, este sarcina judecătorilor fondului şi că aceste statuări nu fac obiect al controlului jurisdicţional exercitat de instanţa de recurs.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aşa fiind, părţile nu pot pretinde, prin intermediul recursului, reevaluarea probatoriilor administrate la judecata în fond a cauzei, cu consecinţa unor statuări radical diferite de cele ale instanţei de apel asupra chestiunilor de fapt ale litigiului, întrucât nu este permis de dispoziţiile legale menţionate.

Totodată, se impune observaţia potrivit căreia este în sarcina judecătorului fondului obligaţia de a da calificare juridică actelor şi faptelor deduse judecăţii, aceasta fiind impusă prin dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

În cadrul acestei operaţiuni, de calificare a acţiunii deduse judecăţii, sunt relevante şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., potrivit cărora: Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii, respectiv, Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii.

Rezultă că atunci când nu există o reglementare legală precisă a unui anumit raport juridic atipic, instanţa de judecată nu poate refuza soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, ci are a analiza pricina în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare ori, după caz, în baza principiilor generale ale dreptului.

În speţă, stabilind cadrul procesual, instanţele de fond au reţinut că sunt învestite cu soluţionarea unei cereri în despăgubire prin care partea reclamantă urmăreşte recuperarea prejudiciului ce i-a fost cauzat de pârâtă prin îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor deţinute în calitatea sa de ordonator terţiar de credite în perioada în care a îndeplinit funcţia de director al Creşei nr. 1 Suceava.

În baza probatoriilor administrate, instanţa de apel a statuat că pârâta, deşi, în exercitarea împuternicirilor conferite de partea reclamantă, avea obligaţia de a se asigura că fondurile bugetare alocate trebuiau folosite potrivit destinaţiei prevăzute în bugetul alocat, a aprobat plata unor sume de bani pentru servicii care nu au fost prestate sau care nu se justificau, aspecte constatate prin verificările efectuate de Comisia de control a activităţii financiar-contabile a Creşei nr. 1 Suceava, sub aspectul conformităţii, regularităţii şi legalităţii operaţiunilor.

Instanţa de apel a constatat că pârâta, care nu a avut niciodată calitatea de salariat al părţii reclamante, angajată fiind a Spitalului Judeţean Suceava şi transferată în interesul serviciului în funcţia de director al Creşei nr. 1 Suceava, şi-a desfăşurat activităţile specifice funcţiei menţionate în baza unui raport juridic atipic, într-o structură organizatorică care presupunea o anumită ierarhie funcţională prestabilită, având, printre altele, obligaţia de a acţiona în limitele însărcinărilor primite de la partea reclamantă.

Aceste aspecte de fapt ale litigiului nu pot face obiect al analizei instanţei de recurs, prin reevaluarea aceloraşi probatorii, anume a menţiunilor din Fişa postului de "Medic-Director", Regulamentul intern al Creşei nr. 1 sau ROF-ul, astfel cum eronat solicită pârâta prin recurs, cu consecinţa statuării asupra inexistenţei unor obligaţii în sarcina sa în ceea ce priveşte activitatea financiar-contabilă a instituţiei şi a inexistenţei unui raport de subordonare faţă de partea reclamantă, contrar celor stabilite în acest sens de instanţa de apel.

Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat, recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi nu reexaminarea aspectelor de fapt ale litigiului statuate de instanţele de fond.

Cât priveşte raportul juridic atipic în baza căruia pârâta a îndeplinit atribuţiile de director al Creşei nr. 1 Suceava şi de ordonator terţiar de credite, contrar celor invocate de pârâtă, instanţa de apel a constatat că nu este reglementat prin dispoziţii legale specifice.

În aceste condiţii, instanţa de apel a statuat că răspunderea pârâtei pentru neîndeplinirea obligaţiilor izvorâte din acest raport juridic se impune a fi analizată din perspectiva normelor de drept care reglementează răspunderea contractuală, în general, a normelor care reglementează contractul de mandat, în particular, cu trimitere la dispoziţiile art. 969 şi ale art. 1532 şi 1539 din vechiul C. civ.

Prin critica de nelegalitate formulată, pârâtă pretinde ca fiind greşit raţionamentul instanţei de apel în ceea ce priveşte statuările asupra normelor de drept apreciate a fi incidente raportului de despăgubire dedus judecăţii în procesul pendinte.

Anume, pârâta susţine că în lipsa unor dispoziţii legale precise şi în lipsa unuui contract de natura unei convenţii de mandat, contract care să fi generat raporturi juridice complete sau incomplete, tipice sau atipice, instanţa de apel nu putea angaja răspunderea sa contractuală în legătură cu modalitatea de îndeplinire a atribuţiilor specifice funcţiei încredinţate de partea reclamantă, aceea de director al Creşei nr. 1 Suceava, iar în ceea ce priveşte activitatea financiar contabilă a instituţiei, că răspunderea pentru eventualele prejudicii cauzate părţii reclamante era în sarcina contabilului-şef.

Critica nu poate fi primită.

Verificând lucrările dosarului, se constată că instanţa de apel nu a statuat că părţile litigante ar fi încheiat un contract de mandat în temeiul dispoziţiilor art. 1359 din vechiul C. proc. civ., nici în ceea ce priveşte funcţia de director, nici în ceea ce priveşte calitatea de ordonator terţiar de credite, astfel eronat pretinde pârâta.

Considerentele deciziei recurate evidenţiază că instanţa de apel a reţinut, astfel cum s-a arătat, că pârâta şi-a desfăşurat activitatea în baza unui raport juridic atipic încheiat cu partea reclamantă, raport care nu beneficiază de o reglementare proprie şi care, astfel date fiind constatările dintr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu cade în sfera jurisdicţiei muncii, motiv pentru care eventualele pretenţii născute în executarea acestui raport se impun a fi analizate din perspectiva normelor civile de drept comun.

În aceste condiţii, instanţa de apel a procedat la verificarea conţinutului raportului juridic intervenit între părţi, statuând asupra drepturilor şi obligaţiilor convenite de părţi, cu luarea în considerare a menţiunilor din fişa postului pârâtei şi a celor din Regulamentul de Organizare şi funcţionare a Creşei nr. 1 Suceava, aprobat prin Hotărârea nr. 283/2004 a Consiliului Local al Municipiului Suceava.

Totodată, instanţa de apel a analizat natura obligaţiilor convenite de părţi cu ocazia încredinţării pârâtei a funcţiei de director al Creşei nr. 1 Suceava, conform hotărârilor nr. 127/29 iunie 2001 şi 107/28.06.2002 ale Consiliului Local al Municipiului Suceava, (pentru perioada 2001 - 2014), instituţie publică aflată în subordinea reclamantului Consiliul Local al Municipiului Suceava .

În ceea ce priveşte funcţia de ordonator terţiar de credite, instanţa de apel a stabilit că aceasta nu a fost delegată contabilului-şef al instituţiei.

Rezultat al acestor verificări, instanţa de apel a reţinut că raportul juridic intervenit între partea reclamantă şi pârâtă îmbracă forma unui raport de mandat sui generis, caz în care răspunderea pârâtei se impune a fi analizată din perspectiva prevederilor art. 1539 din vechiul C. civ., care prevăd că "mandatarul este îndatorit a executa mandatul atât timp cât este însărcinat, şi este răspunzător de daune-interese ce ar putea deriva din cauza neîndeplinirii lui."

Concluzia s-a impus, întrucât pârâta, medic - director al instituţiei, astfel cum a constatat instanţa de apel, a asigurat conducerea curentă a creşei prin transpunerea în practică a prevederilor legale în materie medicală şi administrativă, în limita competenţelor stabilite potrivit legislaţiei în vigoare prin fişa postului, aprobată de primarul municipiului, cu scopul realizării şi îmbunătăţirii activităţii specifice (art. 10), exercitând totodată şi funcţia de ordonator terţiar de credite, calitate în care s-a aflat în raport de subordonare cu primarul municipiului Suceava - ordonator principal de credite (art. 11) - dosar fond.

Or, astfel cum s-a arătat, calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii este impusă judecătorului fondului de dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., caz în care, în mod corect instanţa de apel a procedat în sensul celor mai sus menţionate.

Împrejurarea că nu exista o reglementare legală precisă a acestui raport juridic atipic intervenit între reclamantă şi pârâtă nu împiedica instanţa de judecată să analizeze pretenţiile deduse judecăţii pentru un astfel de considerent (al inexistenţei unor norme de drept speciale), astfel cum eronat pretinde pârâta.

Dimpotrivă, în astfel de cazuri, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (3) C. civ., judecătorul are obligaţia de a judeca cauza în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, astfel cum corect a procedat instanţa de apel, prin trimitere la dispoziţiile art. 969 din vechiul C. civ., în general, şi la dispoziţiile art. 1532 şi 1539 din vechiul C. civ., care reglementează o situaţie asemănătoare raportului juridic dedus judecăţii.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că nu poate primi critica prin care pârâta pretinde că în lipsa unei reglementări legale speciale a raportului juridic în baza căruia a îndeplinit funcţia de director al Creşei nr. 1 Suceava, răspunderea sa civilă nu putea fi angajată, cu consecinţa respingerii cererii în despăgubire deduse judecăţii.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte nu poate primi nici apărarea pârâtei potrivit căreia subordonarea ordonatorului terţiar faţă de ordonatorul principal de credite, în condiţiile Legii nr. 273/2006 nu echivalează cu existenţa unui contract (de mandat), sub motiv că fişa postului, Regulamentul intern al Creşei sau ROF-ul nu ţin loc de contract de mandat, invocată de pârâtă în acelaşi scop, al exonerării sale de orice răspundere în legătură cu modalitatea de executare a obligaţiilor statuate în sarcina sa prin raportul juridic încheiat cu partea reclamantă.

Cât priveşte critica privind omisiunea instanţei de apel de a analiza apărarea potrivit căreia răspunderea sa civilă se impunea a fi înlăturată în aplicarea prevederilor art. 1542 din vechiul C. civ., în considerarea faptului că atribuţiile referitoare la asigurarea integrităţii patrimoniului unităţii nu erau în sarcina sa ci, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 82/1991 a contabilităţii şi ale O.G. nr. 119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv, în sarcina contabilului şef, care avea a răspunde personal pentru prejudiciul suferit de partea reclamantă, Înalta Curte constată, de asemenea, că este nefondată.

Verificând considerentele hotărârii recurate, se constată că instanţa de apel a statuat că nu poate primi această apărare cât timp pârâta (care a acoperit parţial prejudiciului pretins de partea reclamantă) şi-a asumat în litigiul pendinte calitatea procesuală pasivă, neînţelegând să critice prin apel soluţia pronunţată cu privire la această chestiune litigioasă prin încheierea de şedinţă din 15.10.2015.

Acest considerent nu a fost combătut prin recurs, pârâta rezumându-se să afirme că soluţia definitivă prin care s-a statuat cu privire la calitatea sa procesuală pasivă nu echivalează cu o recunoaştere a pretenţiilor părţii reclamante, ceea ce însă nu a statuat instanţa de apel, care a reţinut, în mod corect, că soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte calitatea sa procesuală pasivă în procesul pendinte a rămas definitivă prin neapelare, caz în care nu mai poate face obiect al analizei în apel.

Cât priveşte solicitarea pârâtei de a se constata că răspunderea pentru activitatea financiară revenea contabilului-şef şi nu directorului instituţiei, instanţa de apel a statuat că angajarea răspunderii pârâtei a avut în vedere atribuţiile ce îi reveneau în calitate de ordonator terţiar de credite, atribuţii care au fost exercitate de pârâtă şi care nu au fost delegate contabilului-şef, operaţiune ce ar fi fost translativă de răspundere.

În aceste condiţii, dispoziţiile art. 1542 din vechiul C. civ. se dovedesc a nu fi incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Înalta Curte constată ca fiind nefondată, de asemenea, şi critica privind interpretarea şi aplicarea greşită şi a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen. şi a principiului ne bis in idem.

Dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen. prevăd că Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Ori, cu privire la faptele care fac obiectul analizei în procesul pendinte nu este pronunţată o astfel de hotărâre iar interpretarea propusă de pârâtă a fi dată sintagmei "hotărâre definitivă", în sensul că aceasta trimite nu doar la existenţa unei hotărâri a instanţei penale prin care se rezolvă definitiv fondul cauzei, ci şi la o soluţie a organelor de urmărire penală prin care se stinge definitiv acţiunea penală, nu poate fi primită, întrucât adaugă nepermis la textul de lege menţionat.

Ca atare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că ordonanţa de clasare a unei acţiuni penale având ca obiect tragerea la răspundere penală pentru aceste fapte nu se înscrie în categoria hotărârilor definitive, cerinţă impusă de textul de lege arătat.

Principiul ne bis in idem stabileşte că nimeni nu poate fi urmărit şi pedepsit de două ori pentru aceeaşi faptă, ceea ce nu s-a probat ori dovedit în prezenta cauză.

Ori, în lipsa aplicării în procesul penal a vreunei sancţiuni pârâtei pentru faptele ce fac obiectul procesului pendinte, invocarea de către pârâtă a principiului ne bis in idem se dovedeşte a fi străină cauzei.

Trimiterea pârâtei la Hotărârea din 18 mai 2017 din cauza Johannesson şi alţii împotriva Islandei (cererea nr. x/11) a Curţii Europene a Drepturilor Omului nu impune o altă concluzie, întrucât, spre deosebire la circumstanţele procesului pendinte, în cauza menţionată instanţa de contencios european a reţinut o dublare a procesului şi a pedepsei (cât timp infracţiunile pentru care au fost urmăriţi şi condamnaţi reclamanţii s-au bazat pe acelaşi set de fapte ca cele pentru care li s-au impus penalităţi).

În acelaşi sens, ca fiind străină cauzei pendinte, de dovedeşte şi trimiterea la Hotărârea pronunţată la 21 octombrie 2014 în Cauza Lungu contra României, prin care Curtea europeană a reţinut existenţa unei violări a art. 6 par. (1) din Convenţie pornind de la împrejurarea că derularea simultană şi în paralel a două proceduri independente cu privire la aceleaşi fapte, care a condus secţia penală a Curţii de Apel la o nouă apreciere a acestor fapte, radical diferită de hotărârea anterioară a secţiei comerciale de la aceeaşi Curte de Apel, a adus atingere principiului securităţii raporturilor juridice.

Ori statuarea că faptele săvârşite de pârâtă impun obligaţia de despăgubire a părţii prejudiciate conform regulilor răspunderii civile contractuale nu se constituie într-o apreciere radical diferită de constatarea organelor de urmărire penală care, în legătură cu aceste fapte, cercetate sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de delapidare şi abuz în serviciu ori complicitate la aceste infracţiuni, au statuat că nu sunt prevăzute de legea penală, motiv pentru care nu pot atrage răspunderea penală, ştiut fiind că, spre deosebire de răspunderea penală care poate fi angajată în mod excepţional, în condiţiile restrictive prevăzute de normele de drept penal, în materie civilă părţile răspund şi pentru cea mai uşoară culpă.

Întrucât criticile formulate cu privire la fondul litigiului nu au fost primite, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiată şi solicitarea pârâtei de exonerare de la plata diferenţei de onorariu expert şi de obligare a părţii reclamante la plata în întregime a cheltuitelor ocazionate cu efectuarea expertizei la judecata în fond a cauzei.

Aşa fiind, constatând că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanţii Consiliul Local Suceava, Municipiul Suceava, prin primar, cu sediul în Suceava, judeţul Suceava împotriva deciziei nr. 154 din 17 mai 2019 a Curţii de Apel Suceava, secţia a II a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A., cu domiciliul în Suceava, judeţul Suceava şi cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat C., cu sediul în Bucureşti, împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iulie 2020.