RCA insurance liability: validity of late-payment penalties for failure to respond within statutory term and application of jurisprudence-based moral damages criteria.

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea formulată la 31.08.2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi intervenientul forţat D. x, au solicitat instanţei:

- obligarea pârâtei societate de asigurări la plata sumei de 1.885,68 RON cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli de înmormântare a fiului lor B., în favoarea reclamantei A.;

- obligarea pârâtei societate de asigurări la plata sumei de 120.000 euro în favoarea reclamantului B., cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit prin decesul fiului;

- obligarea pârâtei societate de asigurări la plata sumei de 120.000 euro în favoarea reclamantei A., cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit prin decesul fiului ei, B.;

- obligarea pârâtei societate de asigurări la plata cheltuielilor de judecată.

La 25 ianuarie 2018, reclamanţii au depus cerere precizatoare a cererii introductive, prin care au arătat că legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, forma în vigoare în perioada 27.07.2015-18.05.2016 şi Norma nr. 23/2014 a Autorităţii de Supraveghere Financiară, în vigoare de la 01.01.2015. Au solicitat obligarea pârâtei la plata unei penalizări de 0,2% calculată pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 13.07.2016.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 295 din 21 iunie 2018, Tribunalul Cluj, secţia I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanţi; a obligat pârâta C. S.A. să plătească reclamantei A. suma de 1885,68 RON despăgubiri materiale, precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere calculate de la data de 13.07.2016 şi până la plata integrală a despăgubirilor; a obligat pârâta să plătească reclamanţilor B. şi A. câte 100.000 euro în echivalent în RON la data plăţii la cursul BNR cu titlu de daune morale, precum şi penalităţi de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere calculate de la data de 13.07.2016 şi până la plata integral a daunelor; a obligat pârâta să plătească reclamanţilor B. şi A. suma de 1500 RON cheltuieli de judecată parţiale.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia nr. 62A din 27 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 295/21.06.2018 a Tribunalului Cluj.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs pârâta C. S.A., criticând soluţia pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâta a formulat următoarele critici:

1. Instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material cu privire la daunele morale şi a ignorat cu bună-ştiinţă prevederile Normei 23/2014, în sensul că a stabilit despăgubirea fără să ţină cont de criteriile jurisprudenţiale obligatorii, acordând un cuantum exagerat comparativ cu situaţia victimelor altor accidente, cu consecinţe similare. Astfel, cuantumul daunelor morale acordate sunt vădit mai mari decât cele acordate în practica judiciară naţională, ceea ce reprezintă, pe de o parte, încălcarea normelor de drept material şi, pe de altă parte, o cercetare incompletă a fondului şi a motivelor de apel. Invocă în acest sens Decizia nr. 298 din 30.01.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinând că practica judiciară creată în această materie nu numai că stabileşte limitele daunelor morale, dar evidenţiază şi o serie de principii de care instanţa trebuie să ţină cont în acordarea acestor sume: principiul echităţii, principiul evitării îmbogăţirii fără justă cauză, situaţia economică din România. Menţionează, cu titlu exemplificativ şi pentru a evidenţia criteriul jurisprudenţial, speţe similare pronunţate în materie.

2. Instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material cu privire la penalităţile de întârziere şi a interpretat eronat dispoziţiile art. 46 alin. (1) pct. 3, art. 37 alin. (2), art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, considerând că, în măsura în care asiguratul se adresează asigurătorului, prevederile art. 37 alin. (4) nu mai sunt aplicabile. În acest sens, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat principiul ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus, întrucât nici prevederile art. 37 şi nici prevederile art. 38 sau ale art. 46 din Norma nr. 23/2014 nu disting între situaţia în care asiguratul s-a adresat direct asigurătorului înainte de a promova o acţiune în justiţie şi situaţia în care asiguratul se adresează în mod direct instanţei judecătoreşti.

Mai mult, instanţa de apel pare să condiţioneze acordarea penalităţilor de întârziere prin raportare la depăşirea de către recurentă a termenului de 3 luni prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma 23/2014. Susţine că nu există legătură între depăşirea/respectarea termenului de trei luni şi ipotezele în care asigurătorul datorează penalitatea de întârziere, fiind ipoteze distincte. În cazul de faţă, era în curs o cercetare penală cu privire la fapta săvârşită, conform ipotezei de la art. 37 alin. (3) din Norma 23/2014. În aceste condiţii, C., pe de o parte, nu putea să facă propriile investigaţii cu privire la săvârşirea faptei, acest lucru fiind de competenţa instanţei penale, şi, pe de altă parte, până la stabilirea vinovăţiei în producerea accidentului, nu avea obligaţia plăţii prejudiciului. Cu toate acestea, a formulat o ofertă de despăgubire, îmbunătăţită ulterior, ofertă care nu a fost acceptată de intimaţi.

Indică, în sensul celor susţinute, jurisprudenţă în materie.

În drept au fost invocate dispoz. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a fost ataşată recursului, in extenso, jurisprudenţa la care a făcut referire.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare.

6. Apărările formulate în cauză

Reclamanţii A. şi B. au formulat întâmpinare prin care au invocat, în principal, excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, ultima dintre aceste excepţii, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Prima critică susţine, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., încălcarea dispoziţiilor Normei ASF nr. 23/2014 care instituie drept criteriu legal în stabilirea daunelor morale, jurisprudenţa instanţelor naţionale. Consideră recurenta că instanţa de apel a exclus cu bună ştiinţă de la aplicare acest text de lege, în condiţiile în care a apreciat că nu există criterii legale de acordare a daunelor morale, acestea fiind lăsate la libera apreciere a judecătorului, care trebuie să ţină cont de particularităţile specifice fiecărui caz în parte.

Înalta Curte constată că o atare critică este nefondată în condiţiile în care instanţa, deşi a apreciat că nu există criterii legale, a procedat la verificarea celor create pe cale jurisprudenţială, analizând limita până la care cuantumul daunelor morale poate avea un caracter compensatoriu pentru suferinţa creată şi nu reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză.

Art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF care stabileşte că daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România conferă posibilitatea instanţelor de a utiliza, în procesul de determinare a cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul suferit de victimele directe şi indirecte ale accidentelor de circulaţie, criterii ce nu au un suport normativ, fiind o creaţie a practicii şi jurisprudenţei, cum sunt valorile lezate, consecinţele negative, fizice şi psihice, intensitatea cu care au fost percepute urmările şi măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială a reclamanţilor la nivel subiectiv.

Prin urmare, aserţiunea instanţei de apel în sensul că nu există un criteriu de cuantificare stabilit prin lege este reală, ceea ce se valorifică fiind, în condiţiile în care chiar legea dispune, o serie de criterii întâlnite în jurisprudenţa instanţelor române. În lipsa unor criterii clare, abstracte şi obiective, prevăzute de legislaţia naţională, instanţa de apel s-a raportat, corect, la astfel de elemente, de natură obiectivă şi subiectivă, consacrate în jurisprudenţă, apreciind asupra consecinţelor produse de fapta delictuală, în baza cărora a stabilit nivelul daunelor morale

Modalitatea în care a particularizat aceste criterii prin identificarea lor în situaţia de fapt dedusă judecăţii şi a cuantificat, în consecinţă, despăgubirile, constituie exclusiv o chestiune de apreciere, astfel cum a rezultat din probele administrate, fiind un aspect de temeinicie ce nu poate fi cenzurat pe calea controlului de legalitate efectuat în recurs.

Recurenta mai reproşează instanţei de apel faptul că nu a raportat cuantumul daunelor la cel acordat de instanţe în cauze similare, dar nu a făcut dovada realităţii unei astfel de afirmaţii.

În mod concret, doar în recurs pârâta a invocat, în mod explicit, jurisprudenţă relevantă pe care a ataşat-o memoriului de recurs. Nu rezultă din actele dosarului că ar fi urmat o astfel de conduită în fazele devolutive ale procesului pentru a demonstra care sunt, în accepţiunea sa, limitele jurisprudenţiale de cuantificare a daunelor morale. Dimpotrivă, reclamanţii au fost cei care au depus practică judiciară, solicitând instanţei de fond să se raporteze la sumele acordate în speţe similare. Prin urmare, recurenta nu îşi poate invoca propria culpă, atunci când susţine, în recurs, că nu a fost respectat acest criteriu, pe care ea însăşi nu l-a dovedit în apărare. Astfel, în situaţia în care ar fi invocat încălcarea jurisprudenţei cu titlu de criteriu prevăzut de Norma ASF, trebuia să facă, în fazele devolutive ale procesului, şi nu omisso medio, direct în recurs, dovada existenţei unor hotărâri din care să rezulte o practică diferită a instanţelor în cazuri similare, pentru a-şi proba afirmaţia referitoare la faptul că despăgubirile acordate ar reprezenta un mijloc de îmbogăţire fără justă cauză.

2. În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, recurenta a criticat, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., acordarea lor de la data expirării termenului de avizare, susţinând că, la acel moment, cercetarea nu era finalizată şi că, în această situaţie, penalităţile se acordă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de stabilire a despăgubirilor.

Formulând o astfel de aserţiune, recurenta ignoră faptul că instituirea penalităţilor reprezintă o sancţiune pentru atitudinea culpabilă a asigurătorului care fie nu plăteşte la termen despăgubirea, fie nu îşi execută obligaţia de a răspunde cererii de avizare de daună în termenul defipt de lege.

În acest ultim caz se află recurenta care nu a răspuns în termenul de trei luni de la înregistrarea dosarului de daună, fiind sancţionată însăşi pasivitatea de care a dat dovadă în a încerca soluţionarea cererii pe cale amiabilă.

În această situaţie, penalităţile acordate nu au sancţionat faptul că recurenta nu a plătit la termen despăgubirea, ci faptul că nu a întocmit o ofertă de despăgubiri în termenul de 3 luni, pentru a dovedi disponibilitatea de rezolvare pe cale amiabilă a dosarului de daună, astfel cum era obligată prin lege.

Greşit susţine recurenta că prevederile art. 37, art. 38 şi ale art. 46 din Norma nr. 23/2014 nu disting între situaţia în care asiguratul s-a adresat direct asigurătorului înainte de a promova o acţiune în justiţie şi situaţia în care asiguratul se adresează în mod direct instanţei judecătoreşti. Dimpotrivă, acestea sunt menite a sancţiona şi atitudinea pasivă a asigurătorului care, în mod discreţionar, nu răspunde solicitării de stabilire a despăgubirilor pe cale amiabilă. În ipoteza în care aprecia că nu deţinea suficiente date pentru a formula respectiva ofertă, asigurătorul era obligat să răspundă în acest sens. Or, în cauză, acesta a ignorat solicitarea, fiind pasibil de suportarea sancţiunii instituite de lege şi în această ipoteză.

Astfel, potrivit art. 37 alin. (1) din Normă, în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Art. 38 din normă sancţionează cu plata penalităţilor neîndeplinirea oricăreia dintre cele două obligaţii.

Despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, în condiţiile art. 46 din normă, printre altele, şi atunci când nu există o înţelegere pe cale amiabilă încheiată potrivit art. 47 (care admite posibilitatea stabilirii pe cale amiabilă a despăgubirilor chiar şi în ipoteza în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, în anumite condiţii), dar şi atunci când nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse.

În cauză, însă, s-a reţinut culpa asigurătorului nu pentru că nu a încheiat un acord, verificându-se motivele refuzului, ci tocmai pentru că nu a încercat, în termenul legal, să iniţieze o procedură de înţelegere pe cale amiabilă, conform obligaţiilor ce îi reveneau.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A.

În baza art. 451 alin. (1) şi 453 alin. (1) C. proc. civ., instanţa o va obliga pe recurentă la plata sumei de 4700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii B. şi A., reprezentând onorariu apărător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 62A din 27 martie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 4700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii B. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2020.