Prescription-based termination quashed and remanded for full retrial on merits and civil claim.

A. Judecata în primul ciclu procesual

1. Prin Sentinţa penală nr. 593 din data de 15 noiembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2017 s-au dispus următoarele:

I. Cu unanimitate, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. i) combinat cu art. 6 (ne bis în idem) din C. proc. pen. s-a încetat procesul penal faţă de inculpaţii A. şi B. pentru instigare la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 47 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen.

II. Cu majoritate, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen. cu referire la art. 1 6 alin. (1) lit. i) combinat cu art. 6 (ne bis în idem) din C. proc. pen. s-a încetat procesul penal faţă de inculpatul C. pentru infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută şi pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen.

III. Cu majoritate, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D. pentru complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen.

IV. Cu majoritate, în conformitate cu art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. acţiunea civilă exercitată de partea civilă Autoritatea pentru Digitalizarea României a fost lăsată nesoluţionată.

În temeiul art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. au fost menţinute măsurile asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale.

În temeiul art. 397 alin. (5) teza ultimă din C. proc. pen. a atras atenţia părţii civile Autoritatea pentru Digitalizarea României că măsurile asigurătorii încetează de drept, dacă nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

V. Cu unanimitate, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul B. pentru infracţiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002.

VI. Cu majoritate, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. au fost achitaţi inculpaţii: A. pentru infracţiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002, B. pentru infracţiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, şi D. pentru infracţiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

VII. Cu majoritate, în temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

2. Prin Decizia penală nr. 64 din 12 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul de 5 Judecători a dispus în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. admiterea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de partea civilă Autoritatea pentru Digitalizarea României împotriva Sentinţei penale nr. 593 din data de 15 noiembrie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2017, privind şi pe intimaţii-inculpaţi B., A., C. şi D. şi pe intimata-parte responsabilă civilmente E.

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii:

1. C., pentru infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută şi pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen.

2. D., pentru complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. şi pentru infracţiunea de spălarea banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002;

3. A., pentru infracţiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002 şi

4. B., pentru infracţiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu contravin prezentei decizii.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi pentru intimaţii-inculpaţi B., A., C. şi D., în cuantum de câte 220 RON se va avansa din fondul statului.

B. Judecata în al doilea ciclu procesual

Prin Sentinţa penală nr. 397 din data de 20 iunie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2017 s-a constatat că legea penală mai favorabilă în ansamblul ei, cu privire la toţi inculpaţii este Noul C. pen. şi legile speciale în vigoare.

În temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 153 alin. (1), art. 154 alin. (1) lit. b) şi lit. c), alin. (2) C. pen. şi la deciziile nr. 297/26.04.2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018 şi nr. 358/26.05.2022 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9.06.2022, a încetat procesul penal pornit împotriva inculpaţilor: C., pentru infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută şi pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen., D., pentru complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. şi pentru infracţiunea de spălarea banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 actual art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea 129/2019, A., pentru infracţiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002 actual art. 49 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea 129/2019 şi B., pentru infracţiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 actual art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea 129/2019, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În conformitate cu art. 26 din C. proc. pen., a dispus disjungerea acţiunii civile exercitate de partea civilă Autoritatea Pentru Digitalizarea României.

A constatat că prin încheierea din 14 martie 2023 au fost menţine măsurile asigurătorii în temeiul art. 2502 din C. proc. pen.

În baza art. 272 C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul C., în sumă de 315 RON, a rămas în sarcina statului şi a fost plătit din fondul Ministerului Justiţiei.

Pentru a dispune astfel, s-au reţinut următoarele:

Având în vedere faptul că în cursul desfăşurării procesului penal care are ca obiect acţiunea penală formulată de către parchet împotriva inculpaţilor, până la pronunţarea sentinţei, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 358/2022 cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., care reglementează întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, în cauză, inculpaţii au solicitat încetarea procesului penal ca urmare a incidenţei efectelor deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2019 în prezenta cauză, cu privire la prescripţia răspunderii penale.

Pentru a stabili dacă deciziile nr. 287/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale au consecinţe asupra modului de soluţionare a acţiunii penale exercitate în această cauză împotriva inculpaţilor, este necesară analiza dispoziţiilor C. pen. cu privire la prescripţia răspunderii penale şi la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, în contextul pronunţării acestor decizii şi al modificării dispoziţiilor C. pen. prin O.G. nr. 71/2022, precum şi analiza efectelor deciziilor curţii constituţionale, în general.

Potrivit dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.

Prin Decizia nr. 287/26.04.2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 155 alin. (1) C. pen. şi s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

În considerentele deciziei se arată că spre deosebire de reglementarea anterioară, care prevedea întreruperea cursului termenului de prescripţie doar ca efect al realizării unor acte procedurale ce se comunicau, potrivit legii, învinuitului sau inculpatului, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în vigoare prevăd întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale cu ocazia realizării oricărui act de procedură, indiferent de natura acestuia. Curtea a reţinut că, procedând în acest mod, legiuitorul a extins sfera cauzelor de întrerupere a termenului prescripţiei, cu consecinţa restrângerii incidenţei acestei instituţii.

Curtea Constituţională a mai reţinut că întreruperea cursului termenului de prescripţie reprezintă, pe de o parte, o soluţie juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripţie, în care îşi poate exercita rolul activ, conferit de art. 5 din C. proc. pen., de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale.

Prin prisma acestui ultim aspect, întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoştinţă poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale.

Curtea a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. instituie o soluţie legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite.

Pentru aceste motive, Curtea a reţinut că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma "oricărui act de procedură" din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale.

În acest context, Curtea a constatat că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat.

Prin Decizia nr. 358 din 26.05.2022 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9.06.2022, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 155 alin. (1) C. pen. şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a făcut referire la Decizia nr. 297 din 2018 şi, prin raportare la Decizia nr. 5 din 21.03.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi la Decizia nr. 25 din 11.11.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, la faptul că, după pronunţarea Deciziei nr. 297/2018, s-au conturat două opinii ce plasează această decizie fie în categoria deciziilor de admitere simple/extreme, fie în categoria deciziilor de admitere interpretative/cu rezervă de interpretare, cu consecinţa apariţiei unei practici judiciare neunitare.

Subliniind obligativitatea atât a dispozitivului, cât şi a considerentelor, indiferent de tipul deciziilor pronunţate, Curtea a reţinut că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 sancţionează "soluţia legislativă" pe care textul de lege criticat o conţinea, astfel că, aplicând criteriile tradiţionale/clasice, aceasta nu va putea fi încadrată în categoria deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare.

În acest context, Curtea Constituţională a apreciat că trebuie stabilit în ce măsură ansamblul legislativ în vigoare este apt să determine o aplicare clară şi previzibilă a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., astfel cum acestea au fost sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018.

Curtea a constatat că, prin efectele pe care le produce Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, a fost sancţionată unica soluţie legislativă pe care dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. o reglementau.

Făcând referire la considerentele Deciziei nr. 297/2018 (din paragrafele nr. 22,23 şi 34), Curtea a subliniat că, deşi a sancţionat soluţia legislativă prevăzută de art. 155 alin. (1) din C. pen. deoarece aceasta prevedea că se poate întrerupe cursul prescripţiei prin efectuarea de acte procedurale care nu sunt cunoscute suspectului sau inculpatului, prin comunicare sau prin prezenţa acestuia la efectuarea lor, Curtea nu a impus ca toate actele care se comunică suspectului sau inculpatului sau toate actele care presupun participarea suspectului sau inculpatului să fie privite ca acte care sunt apte să întrerupă cursul prescripţiei răspunderii penale, stabilirea acestora intrând în competenţa legiuitorului, cu condiţia esenţială ca acestea să îndeplinească exigenţele menţionate de către instanţa de contencios constituţional.

Curtea a observat astfel că, prin tăcerea legiuitorului, identificarea cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale a rămas o operaţiune realizată de către organul judiciar, ajungându-se la o nouă situaţie lipsită de claritate şi previzibilitate, situaţie ce a determinat inclusiv aplicarea diferită la situaţii similare a dispoziţiilor criticate (fapt confirmat prin constatarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a existenţei unei practici neunitare). Astfel, lipsa de intervenţie a legiuitorului a determinat în sarcina organului judiciar necesitatea de a se substitui acestuia prin conturarea cadrului normativ aplicabil în situaţia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi, implicit, aplicarea legii penale prin analogie, lucru nepermis atât din perspectiva separaţiei puterilor în stat, cât şi din perspectiva principiului legalităţii incriminării şi pedepsei şi din perspectiva principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.

În consecinţă, Curtea Constituţională a constatat că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.

În acest context, Curtea a constatat că situaţia creată prin pasivitatea legiuitorului, consecutivă publicării deciziei de admitere nr. 297/2018, reprezintă o încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, care consacră caracterul de stat de drept al statului român, precum şi supremaţia Constituţiei. Aceasta, deoarece prevalenţa Constituţiei asupra întregului sistem normativ reprezintă principiul crucial al statului de drept. Or, garant al supremaţiei Legii fundamentale este însăşi Curtea Constituţională, prin deciziile pe care le pronunţă, astfel că neglijarea constatărilor şi dispoziţiilor cuprinse în deciziile acesteia determină fragilizarea structurii constituţionale ce trebuie să caracterizeze statul de drept (în acelaşi sens, Decizia nr. 230 din 28 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 26 mai 2022).

Curtea a observat că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Curtea Constituţională a statuat că, pentru restabilirea stării de constituţionalitate, este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate.

Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., legiuitorul a dat eficienţă efectelor deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi a pus în concordanţă dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. cu dispoziţiile constituţionale. Astfel, prin articol unic se prevede că la articolul 155 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, alin. (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: "(1)Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."

Având în vedere deciziile Curţii Constituţionale nr. 297 din 26.04.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018, şi nr. 358/26.06.2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9.06.2022, în raport de dispoziţiile art. 147 alin. (1)din Constituţie, Înalta Curte a constatat că pe perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018, respectiv data de 25.06.2018 şi până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, la data de 30.05.2022, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.

Într-adevăr, în această perioadă, respectiv între 25.06.2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) şi 30.05.2022 (data intrării în vigoare a O.G. nr. 71/2022), în absenţa intervenţiei legiuitorului, organele judiciare au fost cele care au identificat cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, dând eficienţă în continuare aplicării art. 155 alin. (1) C. pen. Această situaţie a fost apreciată de către Curtea Constituţională în Decizia nr. 358/2022 ca fiind lipsită de claritate şi previzibilitate, determinând inclusiv aplicarea diferită la situaţii similare a dispoziţiilor criticate, cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate.

Astfel, Înalta Curte, în lumina deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, în raport de efectele deciziilor constituţionale, consacrate în dispoziţiile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., care prevedeau întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, şi-au încetat efectele juridice la data publicării Deciziei nr. 297/2018.

Nefiind identificată în fondul legislativ o altă situaţie în care cursul prescripţiei răspunderii penale poate fi întrerupt, întreruperea cursului prescripţiei nu mai era reglementată în C. pen., după publicarea Deciziei nr. 297/2018 (în 45 de zile de la publicarea deciziei, dispoziţiile declarate neconstituţionale au fost suspendate de drept, iar în lipsa intervenţiei legiuitorului, după trecerea acestui termen, şi-au încetat efectele).

Astfel, prin raportare la Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, care este obligatorie atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi în ceea ce priveşte considerentele, Înalta Curte a constatat că după publicarea Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, organele judiciare, pe rolul cărora se aflau/se află cauze în diferite stadii ale procesului penal, de la data începerii urmăririi penale şi până la data rămânerii definitive a hotărârii, trebuie să aplice în mod direct Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale de declarare a neconstituţionalităţii art. 155 alin. (1) C. pen. şi să analizeze eventuala intervenire a prescripţiei răspunderii penale numai din perspectiva termenelor de prescripţie a răspunderii penale, prevăzute de art. 154 C. pen., nu şi din perspectiva întreruperii prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile în care legea nu prevedea niciun caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.

În privinţa efectelor deciziilor curţii constituţionale, Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, a constatat că o dispoziţie legală beneficiază de prezumţia de constituţionalitate din momentul intrării sale în vigoare, însă această prezumţie este relativă, putând fi răsturnată printr-o decizie a Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiei legale, decizie care îşi produce efectele de la data publicării sale. Decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial - facta futura, însă având în vedere că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii, Curtea Constituţională a stabilit că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează nu doar situaţiile ce urmează a se naşte - facta futura, ci şi situaţiile juridice pendinte (situaţii juridice aflate în curs de soluţionare) şi, în mod excepţional, acele situaţii care au devenit facta praeterita (situaţii juridice definitiv şi irevocabil soluţionate).

Prin urmare, o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti de la momentul publicării acesteia (cauze pendinte), în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii Constituţionale este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes (Decizia nr. 404/2016).

În procesele penale aflate în curs de desfăşurare la data publicării Deciziei nr. 297/2022 a Curţii Constituţionale, art. 155 alin. (1) C. pen. nu mai este însă aplicabil, deoarece şi-a încetat efectele juridice, prin omisiunea legiuitorului de a le pune în acord cu dispoziţiile Constituţiei, chiar dacă raporturile juridice s-au născut anterior publicării deciziei Curţii Constituţionale, respectiv în perioada cuprinsă de la data intrării în vigoare a C. pen., 01.02.2014 până la data de 25.06.2018.

Sintetizând considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că art. 155 alin. (1) C. pen., având următorul cuprins: "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.", a fost în vigoare în perioada 1.02.2014 - 25.06.2018 şi s-au aplicat raporturilor juridice de conflict ivite şi soluţionate definitiv până la data de 25.06.2018.

În perioada cuprinsă între data publicării Deciziei nr. 297/2018, respectiv data de 25.06.2018 şi data intrării în vigoare a O.G. nr. 71/2022, respectiv data de 30.05.2022, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. au ieşit din fondul activ al legislaţiei, încetându-şi efectele juridice în urma aplicării Deciziei nr. 297/2018.

În prezent, începând cu data de 30.05.2022, art. 155 alin. (1) C. pen., are următorul cuprins: "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."

În acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1092/18.12.2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 67/31.01.2013, Decizia nr. 473/8.08.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 942/7.11.2018) şi cu Decizia nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte a constatat că prin efectele sale prescripţia înlătură răspunderea penală, aparţinând dreptului substanţial, şi nu dreptului procesual. Chiar dacă prin înlăturarea răspunderii penale se înlătură şi acţiunea penală, acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect de ordin material.

Prin urmare, dat fiind caracterul de normă de drept material a dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia răspunderii penale, şi implicit la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, în situaţia în care aceste dispoziţii au fost modificate sau şi-au încetat efectele juridice pe parcursul procesului penal, ca o excepţie de la aplicarea principiului activităţii legii penale, prevăzut de art. 3 C. pen., se impune aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art. 15 alin. (2) din Constituţie, reflectat în art. 5 alin. (1) C. pen.

Înalta Curte a constatat că de la momentul publicării Deciziei nr. 297/2018 şi până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 71/2022, respectiv în perioada 25.06.2018 - 30.05.2022, dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., care are denumirea marginală "Întreruperea cursului răspunderii penale", şi-au încetat efectele juridice, astfel că în această perioadă cursul prescripţiei răspunderii penale nu a fost întrerupt, fiind aplicabile numai dispoziţiile referitoare la prescripţia răspunderii penale (art. 153 C. pen.) şi la termenele de prescripţie a răspunderii penale (art. 154 C. pen.). Din această perspectivă, este evident că dispoziţiile mai favorabile sunt dispoziţiile din C. pen. care nu mai cuprindeau norme referitoare la întreruperea prescripţiei răspunderii penale, respectiv dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. ale căror efecte juridice au încetat în urma declarării neconstituţionalităţii soluţiei legislative pe care o prevedeau, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 297/2018.

Potrivit art. 5 alin. (1) C. pen., aplicarea legii penale mai favorabile se impune numai în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale. Prin urmare, acest principiu este aplicabil, în ceea ce priveşte întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, numai infracţiunilor care s-au săvârşit anterior datei de 30.05.2022, dată la care dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. au fost puse în acord cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, în cauzele care nu au fost soluţionate definitiv până în prezent.

Principiul aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut de art. 5 alin. (1) C. pen., nu se aplică infracţiunilor săvârşite anterior datei de 30.05.2022, care au fost definitiv judecate până la pronunţarea Deciziei nr. 297/2018.

Pe cale de consecinţă, termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea săvârşită de inculpaţi se raportează numai la dispoziţiile art. 154 alin. (1) C. pen., deoarece, în lipsa unor dispoziţii legale referitoare la întreruperea cursului prescripţiei, nu se poate stabili că a început un nou termen de prescripţie, cu consecinţa socotirii ca fiind împlinit a termenului de prescripţie, în cazul depăşirii cu încă o dată a acestuia.

Înalta Curte a constatat că termenul de prescripţie se calculează potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1)şi (2) C. pen., în raport de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care s-a dispus rejudecarea cauzei.

Totodată, în ceea ce priveşte reglementările care incriminează faptele comise de inculpaţi, care de asemenea, au fost modificate de la data săvârşirii faptei până în prezent, vor fi avute în vedere pentru încadrarea juridică a faptei dispoziţiile de incriminare aflate în vigoare în perioada de referinţă la zi, corespunzătoare aplicării dispoziţiilor din Noul C. pen. şi din legile speciale în vigoare apreciate ca fiind lege penală mai favorabilă, făcându-se astfel aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

Pe cale de consecinţă, cu privire la: 1) inculpatul C., pentru infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. este prevăzută o pedeapsă mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 ani; 2) inculpatul D., pentru complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, pedepsită de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. este prevăzută o pedeapsă mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 ani, iar pentru infracţiunea de spălarea banilor pedepsită de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, actual art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, este prevăzută o pedeapsă mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani; 3) inculpatul A., pentru infracţiunea de spălarea banilor pedepsită de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002, actual art. 49 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 129/2019, este prevăzută o pedeapsă mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani; 4) inculpatul B., pentru infracţiunea de spălarea banilor, pedepsită de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, actual art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea 129/2019, este prevăzută o pedeapsă mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani.

Termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 10 ani, conform art. 154 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., atunci când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 ani, iar potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, atunci când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani. Având în vedere că faptele de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, respectiv complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, precum şi infracţiunile de spălarea banilor au fost săvârşite în perioada ianuarie - septembrie, după caz octombrie 2009, termenul de prescripţie a răspunderii penale se socoteşte împlinit cel mai târziu la sfârşitul anului 2019 raportat la situaţia juridică a tuturor inculpaţilor conform analizei de mai sus.

Se observă că termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, ca urmare a încetării efectelor juridice a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., referitoare al întreruperea prescripţiei răspunderii penale în urma pronunţării deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale.

Concret, Înalta Curte a constatat că a intervenit prescripţia răspunderii penale în ceea ce priveşte acţiunea penală exercitată împotriva inculpaţilor C., B., A. şi D. cel mai târziu la sfârşitul anului 2019, astfel că, o altă analiza ar fi redundantă.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., art. 153 alin. (1), art. 154 alin. (1) lit. b) şi c), alin. (2) C. pen. şi la deciziile nr. 297/26.04.2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018 şi nr. 358/26.05.2022 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9.06.2022, a încetat procesul penal pornit împotriva inculpaţilor: C., pentru infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută şi pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen., D., pentru complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. şi pentru infracţiunea de spălarea banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 actual art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, A., pentru infracţiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002 actual art. 49 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 129/2019 şi B., pentru infracţiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 actual art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Referitor la solicitarea formulată de inculpaţii B. şi A. de încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) din C. proc. pen., întrucât nu a existat autorizarea procurorului general pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, deoarece faptele au fost săvârşite pe teritoriul altui stat, Înalta Curte a constatat că este neîntemeiată, având în vedere principiul ubicuităţii prevăzut de art. 8 alin. (4) din C. pen., potrivit căruia infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu s-a efectuat un act de executare, de instigare, de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii.

Or, în cauză faptele au fost săvârşite atât pe teritoriul României, cât şi pe teritoriul altor state, iar conform principiului menţionat în supra şi a dispoziţiilor art. 8 din C. pen. interpretate în ansamblul lor, ce sunt opozabile în cauză, infracţiunile deduse judecăţii sunt considerate ca fiind săvârşite pe teritoriul României, motiv pentru care nu este necesară autorizarea procurorului general pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Cu privire la instituţia confiscării speciale care, deşi nu a fost solicitată de procuror, expressis verbis odată cu acordarea cuvântului pe fond, Înalta Curte a apreciat că se impun raportat la speţă câteva consideraţii teoretice:

Astfel, potrivit art. 51 din Legea nr. 129/2019 (1) În cazul infracţiunilor de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului se aplică dispoziţiile privind confiscarea bunurilor din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit Deciziei nr. 64 din 12 septembrie 2022 pronunţată de Completul de 5 Judecători, instanţa a fost învestită să se pronunţe cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia, printre altele, a inculpaţilor D., B. şi A. relativ la infracţiunea de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 actual art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea 129/2019, respectiv prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002 actual art. 49 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea 129/2019, însă, acest aspect nu mai poate fi soluţionat, întrucât inculpaţii nu au solicitat continuarea procesului penal şi în mod evident, aşa cum s-a precizat mai sus, în cauză, pentru aceste infracţiuni a intervenit prescripţia răspunderii penale. Numai pentru infracţiunea de spălare a banilor, conform disp. art. 51 din Legea nr. 129/2019, în mod ipotetic, este posibilă măsura de siguranţă a confiscării speciale, fundamentată desigur, raportat la împrejurarea că infracţiunea predicat, este cea de abuz în serviciu, pe dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., conform cărora, "bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia sunt supuse confiscării speciale". Cum în cauză este exercitată acţiunea civilă ce urmează a fi disjunsă, iar în ipoteza în care, chiar admis ulterior, un astfel de demers judiciar cu consecinţa obligării inculpaţilor la repararea prejudiciului, se observă că acest lucru face imposibilă aplicabilitatea instituţiei confiscării speciale.

Mai mult, Înalta Curte, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a pronunţat prin Decizia nr. 23/2017, în sensul în care infracţiunea predicat este cea de evaziune fiscală, nu se impune luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale a sumelor de bani ce au făcut obiectul infracţiunii de spălare a banilor şi care provin din săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală concomitent cu obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale datorate statului ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, decizie care se aplică mutatis mutandis şi în speţa pendinte, unde este vorba de infracţiunea de abuz în serviciu, care presupune existenţa unui prejudiciu, în condiţii similare infracţiunii de evaziune fiscală.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei:

Potrivit art. 26 din C. proc. pen., instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile, când soluţionarea acesteia determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale. Soluţionarea acţiunii civile rămâne în competenţa instanţei penale. (2) Disjungerea se dispune de către instanţă din oficiu ori la cererea procurorului sau a părţilor.

Aşadar, pentru mai buna desfăşurare a judecăţii şi având în vedere că soluţionarea acţiunii civile în prezenta cauză (care deja se afla în al doilea ciclu procesual fond după aproximativ 6 ani de la trimiterea în judecată) determină, în mod evident, depăşirea termenului rezonabil de rezolvare a acţiunii penale, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 din C. proc. pen., a dispus disjungerea acţiunii civile exercitate de partea civilă Autoritatea Pentru Digitalizarea României.

Cu privire la măsurile asiguratorii, Înalta Curte a constatat că prin încheierea din 14 martie 2023, în temeiul art. 2502 din C. proc. pen., au fost menţinute.

Judecata în apel

Împotriva Sentinţei penale nr. 397 din data de 20 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2017, privind pe intimaţii inculpaţii B., A., C., D.,în termen legal, a formulat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.

Cauza a fost înregistrată la 13 iulie 2023 pe rolul Completului de 5 Judecători Penal 2-2023, sub nr. x/2023, primind, urmare repartizării aleatorii, prim termen de judecată la 25 septembrie 2023.

Dezbaterile şi susţinerile părţilor au avut loc în şedinţa publică din data de 25 septembrie 2023.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat sentinţa apelată sub aspectul netemeiniciei soluţiei de încetare a procesului penal dispusă faţă de inculpaţi.

În esenţă, prin motivele de apel s-a susţinut că, raportat la natura infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor, instanţa ar fi trebuit să aplice principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene care impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii.

Totodată, s-a menţionat că, înlăturarea termenului special de prescripţie a răspunderii penale, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel naţional şi pentru infracţiunile de corupţie în general, nu numai atunci când obiectul este reprezentat de prezenţa unor fraude grave cu fonduri europene, făcând trimitere la decizia C-107/2023, în motivarea căreia se reiau considerentele din hotărârea pronunţată în Cauza euro Box Promotion.

În acest sens, făcând trimitere la jurisprudenţa CJUE (cauzele Tarico I şi II şi euro Box Promotion şi alţii, precum şi la hotărârea din 24 iulie 2023), şi la considerentele deciziilor CCR nr. 297/2018 şi 358/2022, a apreciat că instanţa de fond trebuia să facă aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene privind neaplicarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie menţionate anterior, hotărâri care au generat o impunitate sistemică pentru comiterea unor infracţiuni pe care România s-a angajat în faţa Uniunii Europene să le combată eficient.

În concluzie, s-a arătat că, în cauză, nu s-a împlinit termenul special de prescripţie a răspunderii penale, fiind îndeplinite numeroase acte de întrerupere a cursului termenului general de prescripţie în conformitate cu legea în vigoare la data faptelor, precum şi cu legea în vigoare până la apariţia Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297, publicată în 26 aprilie 2018, şi respectiv nr. 358, publicată în 09.06.2022, motiv pentru care a solicitat admiterea apelului, astfel cum a fost formulat, desfiinţarea Sentinţei penale nr. 397 din data de 20.06.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în Dosarul nr. x/2017, cu referire la inculpaţii C., D., A. şi B., şi trimiterea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală pentru a se pronunţa pe fond cu privire la vinovăţia/nevinovăţia inculpaţilor, cu păstrarea tuturor actelor procesuale şi procedurale efectuate până la momentul dezbaterilor.

Analiza criticilor formulate

Examinând cauza prin prisma motivelor de apel invocate, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că apelul formulat de Ministerul Public este fondat, pentru următoarele argumente care ţin de:

- omisiunea analizei elementelor de tipicitate a infracţiunilor deduse judecăţii; în absenţa stabilirii elementelor de tipicitate, calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale nu poate fi realizat şi nu se poate ajunge la soluţia pronunţată în cauză;

- omisiunea soluţionării acţiunii civile în situaţia unei infracţiuni care include în elementele de tipicitate o urmare imediată ce constă în producerea unui prejudiciu. Atunci când urmarea imediată a conţinutului infracţiunii constă în producerea unui prejudiciu, aşa cum este cazul infracţiunii de abuz în serviciu, incriminată de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., disjungerea acţiunii civile echivalează cu absenţa constatării dincolo de orice îndoială rezonabilă a prejudiciului de care depinde existenţa infracţiunii înseşi;

- omisiunea soluţionării integrale a acţiunii penale în ceea ce priveşte măsurile de siguranţă, faţă de care legea prevede în art. 51 alin. (1) din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului un caracter obligatoriu, în cazul infracţiunilor de spălare de bani.

Reglementând una dintre instituţiile fundamentale ale procesului penal român, C. proc. pen. stabileşte, în art. 14, că acţiunea penală se poate exercita pe tot parcursul desfăşurării acestuia, în condiţiile legii [art. 14 alin. (3)], şi că are ca obiect tragerea la răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiuni [art. 14 alin. (1)], constituind instrumentul juridic prin intermediul căruia persoana învinuită de comiterea unei asemenea fapte este adusă în faţa instanţei de judecată pentru a răspunde în legătură cu încălcarea legii penale de care este acuzată. Dată fiind importanţa instituţiei procesuale, din moment ce, prin mijlocirea sa, raportul juridic de conflict este translatat în faţa organelor judiciare, acţiunea penală determină, practic, începerea, derularea şi finalizarea procesului penal, stingerea acesteia putându-se realiza, în cursul judecăţii, aşa cum stabilesc prevederile art. 17 alin. (2) din C. proc. pen., doar prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.

În acest sens, art. 396 alin. (1) din C. proc. pen. prevede că, în soluţionarea acţiunii penale, instanţa hotărăşte prin sentinţă, potrivit art. 370 alin. (1) din C. proc. pen., asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, prin "învinuire" înţelegându-se totalitatea faptelor, a acuzaţiilor formulate prin actul de sesizare, rechizitoriul procurorului, astfel cum a fost verificat sub aspectul regularităţii în procedura prevăzută de art. 342 şi urm. din C. proc. pen. sau încheierea judecătorului de cameră preliminară pronunţată în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din C. proc. pen., împotriva persoanei deferite judecăţii şi care au format obiectul acţiunii penale exercitate de procuror pe parcursul procedurii judiciare.

Rezultă, aşadar, că judecata în primă instanţă trebuie să dea o rezolvare integrală fondului cauzei, sens în care organul judiciar legal învestit are obligaţia să se pronunţe asupra acţiunii penale, dar şi a celei civile, cu referire la toate faptele şi persoanele indicate în actul de sesizare a instanţei, orice omisiune sub acest aspect afectând realizarea scopului procesului penal, respectiv soluţionarea în întregime a conflictului juridic de drept penal dedus judecăţii, cu consecinţa stingerii acestuia în privinţa ambelor laturi ale sale (penală şi civilă).

De altfel, îndatorirea instanţei de fond de a se pronunţa asupra tuturor faptelor cu care a fost legal învestită prin actul de sesizare nu rezultă doar din economia dispoziţiilor art. 17 alin. (2) şi art. 396 alin. (1) din C. proc. pen., dar şi din textul art. 371 din acelaşi cod care circumstanţiază obiectul judecăţii la faptele şi persoanele arătate în respectivul act de sesizare, precum şi din cel al art. 403 din C. proc. pen. care, reglementând conţinutul hotărârii judecătoreşti prin care instanţa soluţionează fondul cauzei, prevede că aceasta trebuie să cuprindă, printre altele, în caz de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, fiecare faptă reţinută în sarcina inculpatului [art. 396 alin. (2) din C. proc. pen.], iar, în situaţia în care au fost reţinute doar o parte din faptele ce formează obiectul trimiterii în judecată, trebuie să menţioneze pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea ori, după caz, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei şi pentru care anume fapte, încetarea procesului penal ori achitarea [art. 396 alin. (3) din C. proc. pen.].

De asemenea, art. 404 din C. proc. pen. care prevede conţinutul dispozitivului hotărârii judecătoreşti, instituie, la lit. d), obligaţia instanţei de a dispune şi în ceea ce priveşte măsurile de siguranţă.

Această obligaţie ce incumbă primei instanţe reprezintă o garanţie a respectării exigenţelor unui proces echitabil, căci, în conformitate cu art. 8 din C. proc. pen., organele judiciare au îndatorirea "de a desfăşura (...) judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi drepturilor părţilor (...), astfel încât să fie constatate (...) în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii (...)", iar, potrivit art. 6 paragr. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (...) de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărâ fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa".

Ca atare, pentru asigurarea respectării de către organul judiciar a garanţiilor procesuale conferite părţilor pe parcursul procedurii judiciare, inclusiv a dreptului la un proces echitabil, dar şi al celui la dublul grad de jurisdicţie în materie penală instituit de art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, instanţa de apel poate dispune admiterea căii ordinare de atac, cu consecinţa desfiinţării sentinţei primei instanţe şi a dispunerii rejudecării cauzei de către aceasta în ipoteza în care judecătorul fondului nu s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor privind acţiunea penală.

Astfel, în situaţia în care instanţa învestită prin actul de sesizare nu a dat o rezolvare completă acţiunii penale şi acţiunii civile, inclusiv cu privire la instituţiile juridice incidente prevăzute de art. 404 alin. (4) din C. proc. pen., instanţa de control judiciar, ca urmare a admiterii apelului, va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite dosarul pentru efectuarea unei noi judecăţi la prima instanţă, neputând să suplinească, ea însăşi, direct în calea ordinară de atac, omisiunea constatată, întrucât în acest mod ar priva participanţii procesuali îndreptăţiţi de lege la exercitarea căii de atac împotriva soluţiei dispuse, fapt ce ar contraveni dreptului la un proces echitabil şi celui la dublul grad de jurisdicţie în materie penală, garantate de art. 6 paragr. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la aceasta.

Contrar celor enunţate anterior, prima instanţă a dispus în mod greşit disjungerea acţiunii civile în condiţiile în care infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiunea de prejudiciu, iar de existenţa sau inexistenţa prejudiciului depinde chiar existenţa infracţiunii.

Infracţiunile deduse judecăţii în prezenta cauză sunt infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută şi pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen., reţinută în sarcina inculpatului C., infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 din C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 309 din C. pen. şi infracţiunea de spălarea banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, reţinute în sarcina inculpatului D., infracţiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 656/2002 reţinută în sarcina inculpatului A., respectiv infracţiunea de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 reţinută în sarcina inculpatului B.

În concret, instanţa este investită cu judecarea unei infracţiuni de abuz în serviciu, atât sub forma de participaţie a autoratului, cât şi a complicităţii, precum şi a unor infracţiuni de spălare a banilor faţă de care infracţiunea predicat este tot infracţiunea de abuz în serviciu.

Infracţiunea de abuz în serviciu este una de rezultat, astfel încât consumarea ei este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de text (art. 297 din C. pen.): cauzarea unei pagube/vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice/îngrădirea exercitării unui drept al unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă etc.

Prin "pagubă" se înţelege orice pierdere materială suferită de cineva sau adusă cuiva. Producerea unei pagube reprezintă un element din conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, în acest sens verificându-se, în primul rând, în ce măsură patrimoniul statului a fost diminuat prin presupusele fapte penale.

Astfel, în contextul în care infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiunea de prejudiciu, existenţa pagubei reprezintă un element de tipicitate al acestei infracţiuni în raport de care se analizează intervenirea prescripţiei răspunderii penale.

Deşi soluţia de disjungere a acţiunii civile nu este una nelegală, dispoziţiile art. 26 din C. proc. pen. fiind cele care prevăd o astfel de dispoziţie, raportat la infracţiunile de rezultat având ca urmare producerea unui de prejudiciu, ca cele deduse judecăţii, disjungerea acţiunii civile şi soluţionarea acesteia separat conduce la pronunţarea unei soluţii nelegale pe latură penală.

Astfel, în condiţiile în care prima instanţă a dispus încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi disjungerea acţiunii civile, acţiunea civilă urmând a fi soluţionată într-un alt dosar în urma administrării probatoriului, în eventualitatea în care instanţa constată inexistenţa prejudiciului, acest aspect conduce la nelegalitatea soluţiei de încetare a procesului penal întrucât neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu impune pronunţarea unei soluţii de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

În acest context, Completul de 5 Judecători apreciază că se impune ca latura civilă să fie soluţionată alături de latura penală raportat la natura infracţiunilor deduse judecăţii astfel încât instanţa, după administrarea probatoriului, poate dispune fie o soluţie de achitare, dacă vinovăţia inculpaţilor nu a fost dovedită, fie o soluţie de încetare a procesului penal.

Astfel, legiuitorul a statuat în dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale determinate de lipsa de temei de fapt sau de drept, iar în prevederile aceleiaşi norme, însă la lit. e) - j) din acelaşi cod, cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale determinate de lipsa de obiect al acţiunii penale.

În situaţia invocării incidenţei mai multor cauze, fie determinate de lipsa temeiurilor de fapt sau de drept, fie de lipsa de obiect, soluţia se dispune în baza unui singur temei juridic, ordinea de prioritate fiind cea cronologică statuată în art. 16 alin. (1) lit. a) - d) şi art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen.

Altfel spus, din tehnica de reglementare şi metoda sistematică de interpretare a normei mai sus menţionate, nu se poate inversa ordinea de aplicare a dispoziţiilor menţionate, întotdeauna având prevalenţă cauzele care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale determinate de lipsa de temei de fapt sau de drept, în raport cu cele determinate de lipsa de obiect a acţiunii penale.

Or, în contextul concret al cauzei, nu s-a administrat niciun probatoriu pentru a se stabili dacă este incident vreun caz de stingere a acţiunii penale ca urmare a lipsei de temei [art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen.], instanţa de fond limitându-se a valida manifestarea de voinţă a inculpaţilor, în sensul că nu doresc continuarea procesului penal, şi făcând aplicarea dispoziţiilor legale privind prescripţia răspunderii penale cu consecinţa încetării procesului penal, potrivit art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., care este un caz de lipsă de obiect.

Aşadar, instanţa de fond nu a administrat probe în cauză, aşa cum s-a arătat, dând prevalenţă unei cauze determinată de lipsa de obiect a acţiunii penale, dispunând încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile de care au fost acuzaţi inculpaţii. Or, în condiţiile unei administrări a probatoriului şi constatării incidenţei unei cauze de stingere a acţiunii penale ca urmare a lipsei de temei a acţiunii penale, instanţa de fond avea obligaţia de a dispune o soluţie de achitare, şi nu de încetare a procesului penal.

În consecinţă, chiar dacă inculpaţii nu au solicitat continuarea procesului penal, instanţa de fond avea obligaţia legală imperativă de a examina incidenţa mai întâi a cazurilor referitor la achitare, şi numai în situaţia în care constata că nu sunt incidente cazurile determinate de lipsa de temei în fapt, instanţa pronunţa o soluţie de încetare a procesului penal.

Deşi aparent soluţia de încetare a procesului penal le este favorabilă inculpaţilor, este evident că o soluţie de achitare ar fi mai favorabilă astfel încât soluţia instanţei de fond care s-a limitat la a reţine doar că răspunderea penală a inculpaţilor este prescrisă, în raport cu data săvârşirii infracţiunii, neadministrând un probatoriu pentru a stabili starea de fapt, este una nelegală în raport de dispoziţiile art. 396 alin. (5) şi (6) din C. proc. pen.

Faţă de cele menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători constată că instanţa de fond în mod nelegal a pronunţat o soluţie de încetare a procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, fără să administreze mai întâi un probatoriu în baza căruia să constate existenţa sau inexistenţa infracţiunilor deduse judecăţii, cu posibilitatea de a dispune achitarea inculpaţilor (nu a stabilit situaţia de fapt şi nu a adus argumente de legalitate referitoare la cazurile de lipsă de temei) ce prevalează în analiză, în raport, cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, caz privind lipsa de obiect, astfel încât va desfiinţa soluţia de disjungere a acţiunii civile exercitate de partea civilă Autoritatea Pentru Digitalizarea României şi va trimite cauza spre rejudecare.

Instanţa de fond nu a dispus cu privire la măsura de siguranţă a confiscării speciale, astfel cum prevede art. 404 alin. (4) lit. d) din C. proc. pen.

Potrivit art. 51 din Legea nr. 129/2019: (1) În cazul infracţiunilor de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului se aplică dispoziţiile privind confiscarea bunurilor din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare.

Conform art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., sunt supuse confiscării speciale bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.

De asemenea, potrivit art. 107 din C. pen., cu titlu marginal, scopul măsurilor de siguranţă:

(1) Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.

(2) Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.

(3) Măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă

Astfel, măsura de siguranţă prevăzută de art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., (confiscarea bunurilor dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală) intervine în condiţiile art. 107 din C. pen. (dacă există o stare de pericol ce trebuie înlăturată şi pentru preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală).

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că măsurile de siguranţă se pot lua faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală şi în situaţia în care acesteia nu i se aplică o pedeapsă, scopul măsurii fiind nu unul coercitiv, ci eminamente preventiv, respectiv acela de a înlătura o stare de pericol şi a preîntâmpina săvârşirea de noi infracţiuni. Prin urmare, incidenţa aplicării lor nu este determinată de existenţa răspunderii penale pentru fapta săvârşită, ci de existenţa stării de pericol relevantă pentru acea faptă.

Astfel, pentru luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, este suficient să se constate că a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată şi este incidentă una dintre situaţiile expres prevăzute de art. 112 alin. (1) lit. a) - f) din C. pen.

De altfel, trebuie precizat că, în jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a apreciat că "măsurile de siguranţă a confiscării speciale se dispun şi în ipoteza în care a intervenit prescripţia răspunderii penale, întrucât scopul lor este înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, putând fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă. Prescripţia operează numai în ce priveşte răspunderea penală, iar nu şi în ce priveşte măsurile de siguranţă" (Tribunalul Suprem, dec. nr. 614/1984).

Concluzia este susţinută şi de un argument normativ în vigoare, de ordin procesual, desprins din interpretarea dispoziţiilor art. 5491 din C. proc. pen., referitoare la procedura de confiscare sau de desfiinţare a unui înscris în cazul clasării. Dacă legiuitorul a reglementat posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a confisca bunuri în cazul dispunerii unei soluţii de clasare de către procuror, rezultă a fortiori că instanţa învestită cu judecarea cauzei poate dispune măsura de siguranţă examinată, atunci când constată ea însăşi că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege sub acest aspect.

În acest sens, s-a pronunţat şi instanţa supremă care a reţinut că, în cadrul procedurii reglementate de art. 5491 din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară dispune, conform art. 112 alin. (1) lit. e) şi art. 291 alin. (2) din C. pen., confiscarea specială a sumei de bani dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute în art. 291 alin. (1) din C. pen., în cazul în care procurorul a dispus o soluţie de clasare pentru traficul de influenţă, întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 70 din 30 ianuarie 2020).

Mai mult decât atât, potrivit considerentelor Deciziei nr. 16 din 10 mai 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în procedura de confiscare în cazul clasării, reglementată de art. 5491 din C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară nu analizează trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, ci se pronunţă exclusiv asupra confiscării bunurilor prin raportare la prevederile art. 107 din C. pen.

În aceeaşi ordine de idei, prin Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, Curtea Constituţională a reţinut că "sechestrul este o măsură asiguratorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând, aşadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din C. pen., măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă" (paragraful 16).

În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza G.I.E.M. SRL şi alţii împotriva Italiei - hotărârea din 28 iunie 2018 -, a concluzionat că "măsurile de confiscare constituie "pedepse" în sensul art. 7 din Convenţie. Această constatare, care este rezultatul unei interpretări autonome a noţiunii de "pedeapsă", în sensul art. 7, determină aplicabilitatea acestei dispoziţii, chiar şi în absenţa unei proceduri penale în sensul art. 6" (paragraful 233).

(...) "chiar şi în cazul unei decizii de încetare a procesului penal ca urmare a intervenţiei prescripţiei, măsura confiscării poate fi pusă în aplicare numai în cazul în care se demonstrează că au fost întrunite atât elementul material, cât şi elementul subiectiv al infracţiunii" (paragraful 245).

Făcând aplicarea acestora la speţa de faţă, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă avea obligaţia legală de a pronunţa o soluţie cu privire la măsura de siguranţă a confiscării speciale, Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului obligând instanţa la evaluarea măsurii de siguranţă.

Prima instanţă a făcut anumite consideraţii teoretice cu privire la măsura de siguranţă a confiscării speciale, însă nu a pronunţat o soluţie cu privire la aceasta, în dispozitivul sentinţei apelate neregăsindu-se nicio menţiune în acest sens, ci doar dispoziţia în sensul constatării că, prin încheierea din 14 martie 2023, au fost menţine măsurile asigurătorii în temeiul art. 2502 din C. proc. pen.

De altfel, în contextul în care măsura de siguranţă a confiscării speciale ţine de rezolvarea acţiunii penale, şi nu a acţiunii civile, soluţia dispusă de prima instanţă conduce la imposibilitatea părţii civile de a avea o rezolvare eficientă pentru recuperarea unui eventual prejudiciu, în cazul în care s-ar constata existenţa acestuia în urma soluţionării laturii civile.

Mai mult decât atât, Completul de 5 Judecători constată că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus luarea măsurilor asiguratorii faţă de inculpaţii B., A., C., D. prin Ordonanţele de luare a măsurilor asiguratorii din data 25 septembrie 2017 tocmai în vederea confiscării speciale şi acoperirii pagubelor cauzate prin săvârşirea infracţiunilor deduse judecăţii.

Prin urmare, faţă de argumentaţia ce precede, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători,va dispune desfiinţarea sentinţei penale apelate şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării la aceeaşi instanţă, conform prevederilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., întrucât, în cauza de faţă instanţa de fond nu a administrat niciun probatoriu pentru a constata existenţa sau inexistenţa faptei şi nu a pronunţat o soluţie cu privire la măsura de siguranţă a confiscării speciale, dispunând încetarea procesului penal, iar prin examinarea acestora direct în apel urmată de pronunţarea unei hotărâri definitive, inclusiv asupra măsurii de siguranţă, s-ar încălca dispoziţiile art. 2 paragraful 1 din protocolul 7 al Convenţiei potrivit căruia persoana declarată vinovată de o infracţiune are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau condamnării de către o jurisdicţie superioară, întrucât lipsa unei judecăţi efective în faţa primei instanţe face iluzoriu dreptul privind dublul grad de jurisdicţie în materie penală.

Totodată, în condiţiile în care legea procesual penală prevede două grade de jurisdicţie, este necesar ca judecata să parcurgă toate etapele procesuale, pentru a nu priva inculpaţii de un grad de jurisdicţie, prin soluţionarea cauzei direct de instanţa de apel.

Instanţa de apel nu ar putea substitui integral faza de judecată care ar fi trebuit să aibă loc în primă instanţă, deoarece o astfel de soluţie ar determina eliminarea artificială a unui grad de jurisdicţie, în defavoarea intereselor procesuale ale inculpaţilor, pentru care legislaţia procesuală prevede parcurgerea a două grade de jurisdicţie.

În consecinţă, atâta vreme cât, prin hotărârea pronunţată, prima instanţă nu a soluţionat fondul cauzei, prin ivirea acestor omisiuni evidente din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 396 şi 404 alin. (4) lit. d) din C. proc. pen., instanţa de apel nu poate suplini atribuţiile instanţei de fond printr-o hotărâre definitivă ce ar urma a nu fi supusă, ulterior, controlului judiciar.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., va admite apelul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Sentinţei penale nr. 397 din data de 20 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2017, privind pe intimaţii-inculpaţi B., A., C., D., va desfiinţa în totalitate sentinţa apelată şi va trimite cauza spre rejudecare la secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.

În temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi pentru intimaţii-inculpaţi B., A., C. şi D., în cuantum de câte 240 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite admite apelul formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Sentinţei penale nr. 397 din data de 20 iunie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în Dosarul nr. x/2017, privind pe intimaţii-inculpaţi B., A., C., D., desfiinţează în totalitate sentinţa apelată şi trimite cauza spre rejudecare la secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleşi pentru intimaţii-inculpaţi B., A., C. şi D., în cuantum de câte 240 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 decembrie 2023.

GGC - ED