Prohibition of suspending criminal proceedings for pending EU preliminary references absent express statutory basis in the Criminal Procedure Code

Asupra recursurilor de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 26 octombrie 2023, pronunţată în Dosarul nr. x/2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în temeiul art. 4131 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea cauzelor C-74/23 şi C-131/23 înregistrate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a reţinut că, potrivit art. 413 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., cu denumirea marginală "Suspendarea facultativă", "Instanţa poate suspenda judecata: (...) când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară".

De asemenea, consacrând aplicabilitatea generală a C. proc. civ., art. 2 alin. (2) din acest act normativ prevede că "(...) dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare".

Or, de vreme ce Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. nu cuprinde dispoziţii derogatorii sub aspectul suspendării judecării unei cauze penale în situaţia sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o cerere de decizie preliminară, rezultă că normele de procedură civilă antereferite se aplică în mod corespunzător şi în materie penală.

Cazurile de suspendare a judecării unei cauze penale, reglementate de legea procesual penală, sunt circumscrise, fie unor impedimente factuale, ce ţin exclusiv de situaţia medicală sau procesuală a unui inculpat ori de desfăşurarea procedurii de mediere [art. 367 alin. (1) şi (3) şi art. 368 C. proc. pen.], fie unor impedimente juridice, ce derivă din declanşarea unor mecanisme de unificare a practicii judiciare [art. 476 alin. (2) şi (4) C. proc. pen.].

Caracteristica tuturor acestor impedimente temporare la desfăşurarea procesului este aceea că prerogativa cenzurării şi valorificării lor aparţine exclusiv autorităţilor judiciare române.

Spre deosebire de aceste situaţii, ipoteza sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o cerere de decizie preliminară constituie un eveniment procesual a cărui soluţionare transgresează limitele procesului penal, aparţinând domeniului distinct al dreptului comunitar.

Soluţionarea acestei chestiuni prejudiciale implică întotdeauna, indiferent de ramura de drept în care se produce, intervenţia unei autorităţi judiciare comunitare, exclusiv competentă să se pronunţe asupra validităţii sau interpretării uniforme a dreptului uniunii. Tocmai de aceea, regulile aplicabile în ipoteza sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de către instanţele naţionale sunt prevăzute de o lege specială - Legea nr. 340/2009 - care se completează, pentru restul situaţiilor generate de formularea sesizării, şi în măsura în care nu există dispoziţii contrare, cu reglementarea de drept comun, general aplicabilă, respectiv C. proc. civ.

În contextul acestor argumente de principiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că, în cauza nr. C-74/23, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată de Curtea de Apel Braşov, în Dosarul nr. x/2018, cu următoarele întrebări preliminare:

"1. Articolul 2 din TUE, articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf din TUE şi articolul 4 parag. 3 din TUE, coroborate cu articolul 325 alin. (1) din TFUE şi cu articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF şi cu articolul 2 şi articolul 12 din Directiva PIF, precum şi cu Directiva 2004/18/CE privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii, cu referire la principiul consacrării unor sancţiuni efective şi disuasive în cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că se opun unei situaţii juridice precum cea incidentă în litigiul principal, în care acuzaţii solicită aplicarea principiului legii penale mai favorabile în situaţia în care o decizie a instanţei constituţionale naţionale a declarat neconstituţional un text de lege privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (decizia din anul 2022), invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea în acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiaşi instanţe constituţionale, pronunţate în urmă cu patru ani faţă de cea din urmă decizie (decizia din anul 2018) - timp în care jurisprudenţa instanţelor de drept comun formată în aplicarea celei dintâi decizii se stabilise deja în sensul subzistenţei textului respectiv, în forma înţeleasă ca urmare a celei dintâi decizii ale instanţei constituţionale - cu consecinţa practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripţie pentru toate faptele penale cu privire la care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare anterior celei dintâi decizii a instanţei constituţionale şi a încetării pe cale de consecinţă a procesului penal faţă de acuzaţii în cauză?

2. Articolul 2 din TUE privind valorile statului de drept şi respectarea drepturilor omului într-o societate caracterizată prin justiţie şi articolul 4 parag. 3 din TUE privind principiului cooperării loiale dintre Uniune şi statele membre, cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei sub aspectul angajamentului de asigurare a caracterului eficient al sistemului judiciar român, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacrând principiul legii penale mai favorabile, trebuie interpretate, cu privire la sistemul judiciar intern în ansamblul său, în sensul că se opun unei situaţii juridice precum cea incidentă în litigiul principal, în care acuzaţii solicită aplicarea principiului legii penale mai favorabile, în situaţia în care, o decizie a instanţei constituţionale naţionale a declarat neconstituţional un text de lege privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (decizia din anul 2022), invocând pasivitatea legiuitorului, care nu a intervenit pentru punerea în acord a textului legal cu o altă decizie a aceleiaşi instanţe constituţionale, pronunţate în urmă cu patru ani faţă de cea din urmă decizie (decizia din anul 2018) - timp în care jurisprudenţa instanţelor de drept comun formată în aplicarea celei dintâi decizii se stabilise deja în sensul subzistenţei textului respectiv, în forma înţeleasă ca urmare a celei dintâi decizii ale instanţei constituţionale - cu consecinţa practică a reducerii la jumătate a termenului de prescripţie pentru toate faptele penale cu privire la care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare anterior celei dintâi decizii a instanţei constituţionale şi a încetării pe cale de consecinţă a procesului penal faţă de acuzaţii în cauză?

3. În caz afirmativ şi numai dacă nu se poate da o interpretare conformă cu dreptul Uniunii Europene, principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale naţionale şi de deciziile obligatorii ale instanţei supreme naţionale şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul săvârşirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară, în principal, cu articolul 2 din TUE, articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf din TUE şi articolul 4 parag. 3 din TUE, coroborate cu articolul 325 alin. (1) din TFUE, toate cu aplicarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei, prin raportare la articolul 49 parag. 1 teza finală din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum în situaţia din litigiul principal?".

În Dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Braşov, care, în prezent, se află pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, ca urmare a strămutării cauzei, instanţa naţională este învestită, în faza căii ordinare de atac a apelului, cu judecarea următoarelor infracţiuni de corupţie propriu-zisă şi asimilate acestora, presupus comise de inculpaţii trimişi în judecată, respectiv: luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000, dare de mită, prev. de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000 şi abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

Problematica ce a stat la baza acestei sesizări a fost generată de pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/30.05.2018 şi publicarea acesteia în Monitorul Oficial, la data de 09.06.2022, ulterior acestui moment inculpaţii invocând, în baza principiului legii penale mai favorabile, intervenirea prescripţiei răspunderii penale, ca urmare a declarării neconstituţionale, prin Decizia nr. 297/2018 (publicată la data de 25.06.2018) şi decizia sus-menţionată ale Curţii Constituţionale, a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., care prevedeau întreruperea cursului acestei prescripţii prin îndeplinirea unui act de procedură în cauză.

În cauza nr. C-131/23, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată de Curtea de Apel Braşov, în Dosarul nr. x/2022, cu următoarele întrebări preliminare:

"1. Prevederile articolului 19 alin. (1) al doilea paragraf [TUE], articolul 325 [alin. (1)] TFUE, articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF1 şi Decizia 2006/928/CE a Comisiei2, trebuie interpretate în sensul că se opun aplicării unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională prin care s-a constatat retroactiv lipsa cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei, în condiţiile existenţei unei jurisprudenţe generalizate şi de durată a instanţelor naţionale, inclusiv a instanţei supreme, şi dacă prin aplicarea respectivei decizii s-ar ajunge la un risc sistemic de impunitate prin redeschiderea unui număr semnificativ de cauze penale judecate definitiv şi pronunţarea, într-o cale extraordinară de atac, a unei soluţii de încetare a procesului penal ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei?

2. Dacă principiul supremaţiei dreptului european prin raportare la Decizia 2006/928/CE a Comisiei şi articolul 49 alin. (1) teza a treia (principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, se opun reanalizării, în faza de executare a pedepsei, prin intermediul unei căi extraordinare de atac, a prescripţiei răspunderii penale în condiţiile în care formularea respectivei căi de atac este consecinţa unei decizii a Curţii Constituţionale, pronunţată ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, prin care este răsturnată o jurisprudenţă generalizată şi de durată a instanţelor naţionale, şi dacă în acest fel este afectat caracterul disuasiv şi efectiv al pedepsei, precum şi securitatea şi stabilitatea raporturilor juridice [.]

3. Principiul supremaţiei dreptului european prin raportare la articolul 53 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene permite aplicarea unor standarde naţionale de protecţie, cum ar fi cel din litigiul principal, garantate de dreptul intern al statului membru, rezultat[e] în urma efectelor atribuite deciziilor Curţii Constituţionale dacă în acest mod este afectată aplicarea eficientă a dreptului Uniunii Europene pe teritoriul statului membru?"

În Dosarul nr. x/2022 al Curţii de Apel Braşov, instanţa naţională este învestită, în faza căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., cu judecarea unei cauze (conexe celei anterioare) în care contestatorii invocă intervenirea prescripţiei răspunderii penale, ca urmare a declarării neconstituţionale, prin deciziile nr. 297/2018 (publicată la data de 25.06.2018) şi nr. 358/2022 (publicată la data de 09.06.2022) ale Curţii Constituţionale, a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., cu privire la următoarele infracţiuni de corupţie propriu-zisă şi asimilate acestora pentru care au fost condamnaţi definitiv, respectiv: luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000, dare de mită, prev. de art. 290 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000 şi abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

Conform informaţiilor publicate pe site-ul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (https:/x/), ambele cauze se află pe rolul acestei instanţe, într-o faza incipientă a procedurii.

În cauza pendinte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a fost învestită, ca instanţă de apel, cu apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Ploieşti, de apelanţii intimaţi inculpaţi A., B. şi C. şi de apelanta parte civilă SC D. SA împotriva Sentinţei penale nr. 33 din 5 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. x/2015.

Printre chestiunile ce trebuie analizate în cadrul apelurilor formulate în cauză instanţa de apel a constatat că este chemată să evalueze şi soluţia de încetare a procesului penal dispusă prin Sentinţa penală nr. 33 din 5 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., cu referire la art. 131 din C. pen. raportat la art. 154 alin. (1) lit. b) din C. pen. şi cu aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, faţă de inculpaţii A., B. şi C., pentru săvârşirea, în diferite forme de participaţie, a infracţiunii continuate de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) cu referire la art. 309 din C. pen. şi cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen., reţinută ca fiind săvârşită în perioada 11.06.2008 - 04.07.2008.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că, raportat la obiectul lor, prezenta cauză şi cele două anterior menţionate ale Curţii de Apel Braşov (Curţii de Apel Ploieşti, în prezent, în ceea ce priveşte Dosarul nr. x/2018) ridică o problemă de drept similară sub aspectul chestiunii intervenţiei prescripţiei răspunderii penale în materia infracţiunilor de corupţie şi asimilate lor [categorie din care, prin chiar efectul legii, face parte şi infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) cu referire la art. 309 din C. pen., ce face obiectul cauzei pendinte] ca efect al deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi 358/2022 şi a Deciziei nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, motiv pentru care a apreciat că dezlegările pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este chemată să le dea chestiunilor prejudiciale cu care este învestită în cele două cauze sus-menţionate sunt utile şi soluţionării cauzei pendinte.

De asemenea, s-a apreciat că împrejurarea că dosarul în care s-a făcut sesizarea ce face obiectul cauzei nr. C-131/23 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se află într-o fază procesuală distinctă (contestaţie în anulare) de cea a cauzei pendinte nu are nicio relevanţă asupra concluziei exprimate, câtă vreme, fiind destinată asigurării aplicării unitare, de către instanţele naţionale, a legislaţiei Uniunii Europene astfel cum aceasta este interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cerinţa similarităţii dintre cauza în care se ridică chestiunea suspendării şi cauza în care a fost formulată trimiterea, impusă de dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., se raportează, în mod esenţial, la problema de drept asupra căreia ar avea incidenţă directă interpretarea ce urmează a fi dată de Curtea de Justiţie, iar nu la cadrul procesual în care aceasta este decelată.

În raport cu împrejurarea că, atât în cauza pendinte, cât şi în cele două cauze anterior menţionate în care a fost sesizată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, problema intervenirii prescripţiei răspunderii penale, ca urmare a declarării neconstituţionale, prin deciziile nr. 297/2018 (publicată la data de 25.06.2018) şi nr. 358/2022 (publicată la data de 09.06.2022) ale Curţii Constituţionale, a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., care prevedeau întreruperea cursului acestei prescripţii prin îndeplinirea unui act de procedură în cauză, s-a apreciat că aceasta constituie o chestiune esenţială justei lor soluţionări, indiferent de cadrul procesual caracteristic fiecăreia dintre ele.

Deciziile autorităţii constituţionale invocate, ca şi Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale sunt norme de drept penal material, sunt obligatorii în toate cauzele pendinte de la data publicării lor, astfel că interpretarea ce urmează a fi dată dreptului comunitar în contextul prezentat este aplicabilă, la rândul său, în toate aceste cauze.

În considerare dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţie (imperativul aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene), s-a apreciat că pentru evitarea pronunţării unei hotărâri aflată într-o posibilă contradicţie cu dreptul comunitar, astfel cum urmează să fie interpretat acesta de C.J.U.E., în cauzele C-74/23 şi C-131/23,s-ar impune suspendarea cauzei.

În acest sens a fost invocată cauza C-106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato şi Simmenthal SA, hotărârea din 09.03.1978, prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat: "(...) faptul de a recunoaşte o anumită eficienţă juridică unor acte normative naţionale care încalcă domeniul în cadrul căruia Comunitatea îşi exercită atribuţia legislativă sau care sunt incompatibile într-un alt mod cu dispoziţiile de drept comunitar, ar echivala cu negarea, în această privinţă, a caracterului efectiv al angajamentelor asumate în mod necondiţionat şi irevocabil de către statele membre, în temeiul tratatului, şi ar pune astfel în discuţie înseşi fundamentele Comunităţii".

În acest context, s-a apreciat că imposibilitatea suspendării judecării cauzei în care este aplicabil dreptul Uniunii, până la pronunţarea de către C.J.U.E. a unei decizii preliminare prin care se interpretează normele comunitare pertinente, ar reprezenta o negare a supremaţiei dreptului Uniunii.

În plus, s-a apreciat că, în măsura în care hotărârea instanţei naţionale ar fi contradictorie cu dreptul comunitar, astfel cum ar urma a fi interpretat prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, şi s-ar cauza prejudicii persoanelor particulare, ar deveni aplicabil principiul răspunderii unui stat membru, care este "valabil în orice ipoteză de încălcare a dreptului comunitar şi oricare ar fi organul din statul membru a cărui acţiune sau omisiune a determinat încălcarea" (cauza C-224/01, Gerhard Kobler împotriva Republicii Osterreich, hotărârea din 30.09.2003).

Împotriva încheierii din data de 26 octombrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2023, au formulat recurs inculpaţii C., B. şi A., dosarul fiind înregistrat la data de 8 noiembrie 2023 pe rolul Înaltei Curţi - Completul de 5 Judecători, Penal 1-2023, sub numărul x/2023, primul termen fiind stabilit, în mod aleatoriu, la data de 15 ianuarie 2024.

Prin rezoluţia din data de 13 noiembrie 2023, preşedintele completului, după consultarea celorlalţi membri, în baza art. 353 alin. (10) din C. proc. pen., a dispus preschimbarea termenului pentru data de 4 decembrie 2023, dată la care au avut loc susţinerile apărătorilor inculpaţilor, reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al inculpatului prezent, fiind consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Analizând încheierea atacată, atât potrivit criticilor formulate, cât şi în raport cu conţinutul actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători constată următoarele:

Procedura de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi de suspendare a cauzelor în care se dispune sesizarea este reglementată prin Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 340/2009 "Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză."

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.", iar potrivit alin. (3) "În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecăţii este obligatorie."

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, se constată că obligativitatea suspendării cauzei intervine doar în situaţia în care cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, iar în situaţia în care cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre este supusă căilor ordinare, suspendarea este facultativă.

Ca atare, suspendarea cauzei în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 340/2009 poate interveni doar în situaţia în care în cauza respectivă s-a dispus sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

De altfel, instanţa de fond, constatând că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 340/2009, a dispus suspendarea în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., instanţa poate suspenda judecata "când, într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară.", iar potrivit art. 2 alin. (2) din C. proc. civ." (...) dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare."

Astfel, pentru ca dispoziţiile din C. proc. civ. să fie aplicabile în cadrul unui proces penal este necesar ca situaţia ce ar impune suspendarea să fie compatibilă cu dispoziţiile procesual penale şi C. proc. pen. să nu cuprindă reglementari în materie.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători reţine că instituţia suspendării este reglementată în C. proc. pen., cazurile de suspendare fiind expres şi limitativ reglementate de dispoziţiile art. 367.

Astfel, potrivit art. 367 din C. proc. pen., suspendarea judecăţii intervine "(1) Când se constată pe baza unei expertize medico-legale că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să participe la judecată, instanţa dispune, prin încheiere, suspendarea judecăţii până când starea sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecată. (...) (3) Suspendarea judecăţii se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii.", iar potrivit art. 51 din C. proc. pen. "Până la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă, judecata se suspendă."

Ca atare, în condiţiile în care C. proc. pen. cuprinde dispoziţii exprese şi limitative referitoare la instituţia suspendării, dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., care institute cazuri de suspendare facultativă a judecăţii, nu pot fi aplicate în cadrul procesului penal.

Dispoziţiile enunţate relevă intenţia legiuitorului ca în procesul penal, suspendarea judecaţii să nu se producă decât în cazurile expres prevăzute, tocmai pentru a se evita tergiversarea soluţionării cauzei.

De altfel, pct. 11 al art. 413 alin. (1) din C. proc. civ. a fost introdus, în 2018, prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative. Or, dacă legiuitorului ar fi intenţionat ca această dispoziţie să se aplice şi în materie penală, ar fi putut să introducă printre cazurile de suspendare prevăzute de C. proc. pen. şi acest caz, în condiţiile în care cazurile de suspendare în materie penală sunt limitativ prevăzute de C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. a suferit numeroase modificări de la momentul intrării în vigoare până în prezent (în acest sens fiind de menţionat Ordonanţele de urgenţă nr. 3/2014, nr. 82/2014, nr. 24/2015, nr. 6/2016, nr. 18/2016 şi nr. 70/2016 şi Legile nr. 228/2020, nr. 284/2020, nr. 130/2021, nr. 230/2022, nr. 230/2022, nr. 51/2023, nr. 201/2023, nr. 214/2023 şi nr. 217/2023), însă niciuna dintre acestea nu a vizat dispoziţiile care reglementează cazurile de suspendare în materie penală, context în care se apreciază că, în ceea ce priveşte suspendarea cauzelor penale ca urmare a sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării, cu titlu preliminar, asupra unei întrebări, intenţia legiuitorului a fost aceea de a se aplica strict cazurile de suspendare prevăzute de Legea nr. 340/2009.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, Completul de 5 judecători apreciază că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea cauzelor C-74/23 şi C-131/23 înregistrate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, motiv pentru care va admite recursurile formulate de inculpaţii C., B. şi A. împotriva încheierii din data de 26 octombrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2023, va desfiinţa încheierea atacată şi va dispune trimiterea cauzei instanţei de apel în vederea continuării judecăţii.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate cu soluţionarea recursurilor formulate de inculpaţii C., B. şi A. vor rămâne în sarcina statului, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată C., în cuantum de 340 RON, precum şi onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi B. şi A., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în cuantum de câte 85 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de inculpaţii C., B. şi A. împotriva încheierii din data de 26 octombrie 2023, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2023, desfiinţează încheierea atacată şi dispune trimiterea cauzei instanţei de apel în vederea continuării judecăţii.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate cu soluţionarea recursurilor formulate de inculpaţii C., B. şi A. rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată C., în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru recurenţii inculpaţi B. şi A., până la prezentarea apărătorilor aleşi, în cuantum de câte 85 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2023.

GGC - ED