Constitutional exception inadmissible where challenge to abrogated cassation grounds seeks legislative reform rather than identifying conflict with fundamental law

Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 25 octombrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul-inculpat A. cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, în ceea ce priveşte condiţia referitoare la legătura normei contestate cu soluţionarea cauzei, aceasta nu este îndeplinită, întrucât decizia Curţii Constituţionale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului între părţi.

S-a apreciat că, prin criticile formulate, recurentul-inculpat tinde la modificarea C. proc. pen., respectiv a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen., în sensul reintroducerii cazului de casare prevăzut anterior datei de 01.02.2014 la pct. 9 şi care, la momentul abrogării prin Legea nr. 255/2013, avea următorul conţinut: hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii, însă reglementarea cazurilor cu privire la care se poate face recurs în casaţie reprezintă expresia opţiunii legiuitorului în materia acestei căi extraordinare de atac.

În acest context, din examinarea criticilor de neconstituţionalitate, prima instanţă a constatat că titularul excepţiei aduce în discuţie o pretinsă soluţie legislativă care nu a fost cuprinsă în dispoziţiile legale criticate, solicitând, de fapt, modificarea şi completarea dispoziţiilor legale ce formează obiectul excepţiei.

Or, s-a considerat că a accepta susţinerea autorului excepţiei ar echivala cu subrogarea Curţii Constituţionale în sfera de competenţă a legiuitorului, încălcându-se astfel art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, aceste chestiuni reprezentând opţiunea legiuitorului cu privire la cazurile în care se poate face recurs în casaţie.

Raportat la aceste considerente, s-a apreciat că scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională. Astfel, constată că în modalitatea în care au fost formulate, criticile aduse textelor de lege invocate nu reprezintă o chestiune de constituţionalitate, ci o încercare de cenzurare a modului în care legiuitorul a înţeles să reglementeze cazurile în care se poate face recurs în casaţie.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal a formulat recurs inculpatul A., prin apărător ales.

Prin motivele de recurs formulate în scris, recurentul inculpat a susţinut, în esenţă, că prevederile atacate au legătură directă cu soluţionarea cauzei, având în vedere că acestea îi limitează dreptul la a formula recurs în casaţie, fiind abrogate o serie de motive de recurs în casaţie, fiind pus în imposibilitatea obiectivă şi absolută de a exercita această cale de atac, prin raportare la motivele de recurs prevăzute în reglementarea actuală, aspect ce aduce atingere principiul fundamental al liberului acces la justiţie, dar şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 16, art. 21 din Constituţia României, respectiv art. 6 din CEDO.

Astfel, recurentul inculpat a susţinut că dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a hotărârilor pronunţate în cazul în care hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii, chestiune ce poate conduce la stabilirea în mod arbitrar de către instanţa de apel, a vinovăţiei, respectiv nevinovăţiei a unei persoane, chiar pe baza unor motive străine de natura cauzei, fără ca acest mod de soluţionare să poată fi supus analizei unui control judiciar ierarhic superior.

În opinia recurentului inculpat, deşi reglementarea cazurilor în care se poate face recurs în casaţie ţine de marja de apreciere a legiuitorului, această marjă de apreciere, deşi largă, nu este una absolută.

În consecinţă, prin intermediul controlului de constituţionalitate se poate determina dacă abrogarea motivelor privind cazurile în care hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii, dat fiind că această hotărâre are un impact direct asupra libertăţii individuale a persoanei, afectează dreptul la un proces echitabil al persoanei privit în ansamblu.

Totodată, recurentul inculpat a apreciat că nu există nicio raţiune pentru care această categorie de cazuri în care se poate face recurs în casaţie, să fie limitată şi să se ajungă practic la a fi exclusă de la controlul de legalitate realizat prin intermediul recursului în casaţie, hotărârile care cuprind motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii.

Pentru a se crea premisele necesare asigurării unui tratament egal situaţiei în care există o eroare în motivare, ceea ce conduce în mod direct la o condamnare sau achitare nelegală, recurentul inculpat a considerat că motivele de recurs ar trebui să cuprindă o sferă mai largă, care să permită justiţiabilului să atace hotărârea în cazul în care hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii, astfel încât să asigure garantarea dreptului fundamental la un proces echitabil, reglementat în cuprinsul art. 6 CEDO.

Faţă de aceste considerente, a apreciat că, în cauză, sunt întrunite condiţiile de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate invocate (prevăzute de art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992) motiv pentru care a solicitat admiterea recursului şi, în consecinţă, să se dispună sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei invocate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 01.11.2023, având fixat termen de judecată la 08.11.2023.

Concluziile apărătorului ales al recurentului inculpat şi ale reprezentantului Ministerului Public au fost redate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.

Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte reţine că, reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii din cuprinsul unor asemenea acte normative în vigoare la momentul invocării; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

De asemenea, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care prin excepţia invocată se tinde la constatarea neconformităţii unei prevederi dintr-o lege cu Constituţia României, iar nu şi atunci când se urmăreşte modificarea sau completarea acesteia, situaţie în care competenţa îi revine în exclusivitate, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanţa de contencios constituţional este chemată să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Altfel spus, excepţia de neconstituţionalitate reprezintă singurul mijloc procedural prin care se asigură o analiză a conformităţii dispoziţiilor legale la care aceasta face referire cu Constituţia, control care însă poate fi realizat doar de instanţa de contencios constituţional, atribuţiile instanţei în faţa căreia s-a ridicat respectiva excepţie fiind limitate la a efectua un examen asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în funcţie de care sesizează sau nu Curtea.

Pe de altă parte, referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Din această perspectivă, făcând o analiză a dispoziţiilor legale criticate prin raportare la prezenta cauză, se apreciază că sunt întrunite trei din cele patru condiţii, întrucât excepţia a fost invocată de recurentul inculpat A. într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi în stadiul procesual al recursului în casaţie ce vizează Decizia penală nr. 63 din data 30.06.2023, pronunţată de Curtea Militară de Apel Bucureşti şi are în vedere neconstituţionalitatea prevederilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, texte de lege care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.

În ceea ce priveşte dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, se observă că Legea nr. 255/2013 are ca obiect punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., prin reglementarea situaţiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare, precum şi prin punerea de acord a legislaţiei cu dispoziţiile acesteia.

Înalta Curte constată că excepţia invocată nu îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, neavând legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât, prin textele de lege criticate pentru neconstituţionalitate se abrogă un text de lege care nu a produs efecte juridice în ceea ce priveşte conţinutul reglementărilor sale, deoarece acestea nu au intrat în vigoare, respectiv prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., s-a abrogat art. 438 alin. (1) pct. 2 - 6, 9, 10, 13 şi 14.

Prin conţinutul său, Legea nr. 255/2013 nu are un efect direct, nemijlocit, în soluţionarea acestei cauze. Abrogarea unui text de lege (cu referire la art. 438 alin. (1) pct. 9 - hotărârea cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei sau există o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii) este o manifestare de voinţă a legiuitorului ce produce efecte juridice de natură constituţională, însă actul, ca atare, prin care se abrogă dispoziţii normative nu poate avea legătură directă cu soluţionarea unei cauze penale aflate pe rolul instanţei.

În realitate, autorul excepţiei este nemulţumit de faptul că, în conţinutul art. 438 alin. (1) C. proc. pen. nu a fost menţinut cazul de recurs în casaţie prevăzut la pct. 9, însă prin demersul său nu invocă contradicţia dintre o dispoziţie legală şi o prevedere constituţională, ci critică un aspect care ţine de procesul de legiferare, dorind în fapt să adauge sau să modifice normele penale ce vizează cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În plus, textele legale criticate constituie reguli de procedură a căror stabilire se poate face numai prin lege, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie.

Se reţine, astfel că, aşa cum reiese şi din Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie, prevăzute la art. 438 alin. (1) C. proc. pen., legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost menţinute, ca motive ale recursului în casaţie, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituţii şi din competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie motivele care vizau aspecte procedurale şi care au fost transformate în motive de contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.

Reglementarea căilor de atac reprezintă, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României ce fac trimitere la "condiţiile legii", o opţiune de politică legislativă de competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nefiind folosit de recurentul inculpat în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, Înalta Curte apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.

Se constată practic că recurentul inculpat prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a textului legal sus menţionat, tinde să transforme instanţa de contencios constituţional într-un for legislator pozitiv care să adauge la lege, prin introducerea unui nou text de lege care să permită exercitarea căii de atac extraordinare a recursului în casaţie şi în alte cazuri decât cele strict şi expres prevăzute de codificarea procesual penală, aspect care excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

În considerarea acestor argumente, având în vedere că pentru excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor legale menţionate nu este îndeplinită condiţia legăturii cu cauza la care se referă art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 25 octombrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 25 octombrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 noiembrie 2023.

GGC - ED