Statute of limitations for EU fund fraud: domestic constitutional interpretation vs. supremacy of EU law

Deliberând asupra cererii de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Deciziei penale nr. 971/A din 11 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2022, privind pe inculpaţii A., B. SRL şi C., constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1547 din data de 31.12.2020 Tribunalul Bucureşti, secţia I penală a dispus, printre altele, condamnarea inculpaţilor C., A. şi B. SRL, reţinând ca lege penală mai favorabilă dispoziţiile C. pen. în vigoare de la data de 01.02.2014.

În esenţă, s-a reţinut că faptele inculpatului C. întrunesc atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunilor de complicitate la folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată (două acte materiale), faptă prev. de art. 48 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată (două acte materiale), faptă prev. de art. 322 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., ambele cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen. Faptele inculpatului A. întrunesc atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv elementele constitutive ale infracţiunilor de complicitate la folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în forma tentativei, faptă prev. de art. 48 C. pen. cu ref. la art. 32 C. pen. rap. la art. 184 şi art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. şi fals în înscrisuri sub semnătură private, în formă continuată (trei acte materiale), prev. de art. 322 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., ambele cu aplic. art. 38 alin. (1) C. pen. Fapta inculpatei SC B. SRL întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, în formă continuată (două acte materiale), prev. de art. 48 din C. pen. rap. la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 alin. (1) din C. pen.

Prin Decizia penală nr. 426/A din data de 14.04.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II a penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, au fost admise apelurile formulate de inculpaţii C. şi A. şi a fost respins apelul declarant de inculpata SC B. SRL.

Prin contestaţia în anulare formulată şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, la data de 05.12.2022, sub nr. x/2022, contestatorii C., A. şi B. SRL au contestat Decizia penală nr. 426/A din data de 14.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a I-a Penală, în Dosarul nr. x/2017.

În motivarea contestaţiei în anulare, în esenţă, contestatorii au arătat că în raport de Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi de data faptelor, la data pronunţării deciziei contestate era împlinit termenul prescripţiei răspunderii penale, în drept, invocând dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 971/A din 11 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în majoritate, în temeiul art. 432 alin. (1) C. proc. pen., s-a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorii C., A. şi B. SRL împotriva Deciziei penale nr. 426/A din data de 14.04.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a I-a Penală, pronunţate în Dosarul nr. x/2017.

S-a desfiinţat, în parte, decizia penală contestată şi rejudecând în apel:

În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile formulate de către apelanţii-inculpaţi C., A. şi B. SRL împotriva Sentinţei penale nr. 1547/31.12.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2017

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală apelată şi rejudecând, în fond:

În temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpaţilor C., A. şi B. SRL pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen., art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (C.); art. 48 C. pen. raportat la art. 32 C. pen. raportat la art. 184 şi art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen., art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (A.); art. 48 C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (B. SRL), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Cheltuielile judiciare avansate de stat cu ocazia soluţionării în fond şi în apel, au rămas în sarcina statului. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale desfiinţate. În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat, au rămas în sarcina acestuia. Opinie separată a fost în sensul respingerii, ca nefondate, a contestaţiei în anulare formulate de contestatorii C., A. şi SC B. SRL împotriva deciziei 426/A din data de 14.04.2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Decizia penală nr. 971/A din 11 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală a fost comunicată Direcţiei Naţionale Anticorupţie la data de 17.05.2023.

Pentru Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie termenul s-a împlinit la data de 16 iunie 2023, în conformitate cu art. 269 alin. (2) şi (4) din C. proc. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 971/A din 11 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie la data de 31.05.2023.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată inculpaţilor C. la data de 21.06.2023, A. la data de 22.06.2023 şi B. SRL la data de 22.06.2023 şi părţii civile Ministerului Dezvoltării Regionale a Administraţiei Publice la data de 20.06.2023

La dosar, nu au fost transmise concluzii scrise.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea verificării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 03.10.2023.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie formulată sunt menţionate numele şi prenumele procurorului din cadrul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie, hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 971/A din 11.05.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti), precum şi semnătura titularului cererii, în raport de dispoziţiile art. 437 alin. (1) din C. proc. pen.

S-a invocat cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 pct. 8 din C. proc. pen. şi s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, întrucât în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

În susţinerea recursului în casaţie, în esenţă, s-a menţionat că în cauză este incident cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., întrucât în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit. f) din C. proc. pen., faţă de C., A. şi B. SRL, motivat de împlinirea termenului general de prescripţie a răspunderii penale.

S-a precizat că instanţa a procedat în mod greşit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei CCR nr. 358/2022, a prevederilor privind prescripţia răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripţiei răspunderii penale, Curtea Constituţională a României a pronunţat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 şi nr. 358/2022), iar raportat la natura infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor ar fi trebuit să aplice principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene, care impune instanţei naţionale să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii. Se impune să se ţină seama de natura infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi contestatorii, respectiv infracţiuni îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracţiuni care intră sub incidenţa dreptului Uniunii.

În acelaşi timp, s-a apreciat că, în mod eronat, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că nu se ridică o problemă de interpretare a legislaţiei UE, de interes general şi care să ducă la aplicarea uniformă a dreptului Uniunii, ci o problemă de aplicare a deciziilor CCR, astfel cum au fost interpretate prin Decizia privind dezlegarea unei chestiuni de drept nr. 67 din data de 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, la situaţia de fapt particulară supusă judecăţii, nefiind îndeplinite condiţiile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cererea de decizie preliminară nefiind necesară. Din jurisprudenţa Curţii Constituţionale privitoare la aplicarea retroactivă a normelor prin care anumite infracţiuni au fost declarate imprescriptibile (Deciziile nr. 511/2013 şi nr. 341/2014) rezultă că, în cazul normelor privitoare la prescripţie, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi pus în balans cu cerinţele echităţii substanţiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului distinge, cu privire la aplicarea art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privitoare la principiul neretroactivităţii legii penale mai favorabile, între normele privind prescripţia şi cele care definesc infracţiunile şi pedepsele care le sancţionează. Dacă în discuţie nu este reapariţia posibilităţii de a sancţiona fapte cu privire la care termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, neaplicarea celei mai favorabile interpretări a legii privitoare la prescripţie nu pune probleme din perspectiva art. 7 din Convenţie (decizia din data de 22 septembrie 2015 din cauza Borcea c. României, par. 64 - 67).

Curtea Europeană de Justiţie consideră că neutralizarea efectului temporal al întreruperii termenului de prescripţie poate crea un risc sistemic de impunitate în cauzele privind fraude grave aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest caz, instanţa internă trebuie să lase neaplicată legea internă privind reducerea termenului prescripţiei speciale, cu excepţia cazului în care neaplicarea legii interne mai favorabile determină o încălcare a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislaţii care impune condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii. Faptul că legiuitorul naţional prelungeşte un termen de prescripţie cu aplicare imediată, inclusiv unor fapte imputate care nu sunt încă prescrise, nu aduce, în principiu, atingere principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor - deciziile din cauzele C-105/14 (Taricco I) şi C-42/17 (Taricco II).

S-a mai susţinut că deşi prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept material, instituţia întreruperii termenului de prescripţie este o instituţie preponderent de drept procedural şi reprezintă în esenţă unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Acest fapt rezultă inclusiv din aceea că în cuprinsul Deciziei nr. 358/2022 (par. 67) Curtea Constituţională tratează în mod distinct cele două instituţii. Având în vedere natura ei, întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale este guvernată de principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură. Ca urmare, orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) a produs efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale.

În condiţiile în care Curtea de Apel Bucureşti a considerat că nu este necesară o asemenea sesizare, în cauză, având în vedere doctrina actului clar, nu se impunea constatarea încetării procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, dând prevalenţă principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene, instanţa trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. proc. pen., privind întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspecţilor/inculpaţilor şi să constate că termenul de prescripţie specială nu s-a împlinit în cauză.

Principiul supremaţiei impune instanţei naţionale însărcinate cu aplicarea dispoziţiilor dreptului Uniunii, obligaţia, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naţionale care să fie conformă cu cerinţele dreptului Uniunii, să asigure efectul deplin al cerinţelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică naţională, chiar şi ulterioară, care este contrară unei dispoziţii de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naţionale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Decizia penală nr. 41/7.04.2022, Dosar nr. x/2018). Tot din jurisprudenţa Curţii reiese că art. 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, art. 325 alin. (1) TUE, precum şi obiectivele de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928, care se aplică în prezenta cauză, sunt formulate în termeni clari şi precişi şi nu sunt însoţite de nicio condiţie, astfel încât, ele au efect direct (paragraf 253 cauza euro Box Promotin şi alţii). Curtea a arătat că, în exercitarea competenţei sale exclusive de a furniza interpretarea definitivă a dreptului Uniunii, acesteia îi revine sarcina de a preciza întinderea principiului supremaţiei dreptului Uniunii în raport cu dispoziţiile relevante ale acestui drept, întinderea menţionată neputând depinde nici de interpretarea unor dispoziţii ale dreptului naţional, nici de interpretarea unor dispoziţii de drept al Uniunii reţinută de o instanţă naţională, care nu corespund interpretării Curţii. Potrivit Curţii, efectele asociate principiului supremaţiei dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca dispoziţiile interne, inclusiv de ordin constituţional, să poată împiedica acest lucru, (paragraf 245 - 252 cauza euro Box Promotion şi alţii).

Constatarea contrarietăţii efectelor Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale şi Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dispoziţiile de drept a Uniunii, ce instituie obligaţii formulate în termeni clari şi precişi, care nu sunt însoţite de nicio condiţie, este suficientă, prin ea însăşi, pentru ca instanţa să dea efect direct obiectivelor de referinţă enunţate în anexa la Decizia 2006/928 şi să lase neaplicată hotărârea instanţei de contencios constituţional. Aşadar, aplicarea Deciziei nr. 358/2022 a CCR creează un risc serios de impunitate în ce priveşte pedepsirea infracţiunilor de corupţie, infracţiunile de evaziune fiscală care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, jurisprudenţa CJUE fiind clară în sensul că niciun principiu din Cartă nu ar fi încălcat prin lăsarea ca neaplicate a regulilor naţionale în materie de prescripţie izvorâte din această decizie.

Un alt argument, s-a menţionat că este dat şi de judecata de valoare a judecătorului care, în minoritate, a decis că respectivele contestaţiile în anulare ar trebui respinse cu referire la faptele au fost săvârşite în cursul anului 2012, anterior pronunţării Deciziei nr. 287/2018 a Curţii Constituţionale, ceea ce presupunea, chiar în respectarea Deciziei nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, analiza succesiunii de legi şi eventuala stabilire a legii penale mai favorabile.

Retroactivitatea legii penale noi, mai favorabile, în situaţia cauzelor definitiv judecate este posibilă doar în condiţiile art. 6 din C. pen., care permite, pentru stabilirea caracterului mai favorabil al legii noi, doar compararea pedepsei aplicate de instanţa în baza legii vechi şi pedepsei prevăzute de legea nouă şi nu analiza termenului de prescripţie a răspunderii penale. Astfel, odată stabilită, printr-o hotărâre definitivă, legea incidentă într-o cauză, intervenţia ulterioară a unei instanţe de judecată în căi extraordinare de atac nu poate schimba, dat fiind caracterul definitiv al hotărârii analizate conform art. 5 din C. pen., legea stabilită ca fiind aplicabilă şi intrată în autoritate de lucru judecat. Legea nu prevede nicio situaţie în care este permisă înlăturarea caracterului definitiv al hotărârii definitive pentru a fi schimbată legea deja aplicată raportului juridic. Legea permite doar înlăturarea caracterului definitiv atunci când, în conformitate cu legea stabilită ca incidenţă, termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit fără ca instanţa de apel să fi observat efectele sale, deci atunci când aşa cum prevede cazul de contestaţie în anulare, la data condamnării existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal. Nu în ultimul rând, s-a invocat Decizia nr. 43 în Dosarul nr. x/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în data de 29 mai 2023 de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

În concluzie, în baza dispoziţiilor art. 448 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. şi art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., s-a solicitat admiterea recursului în casaţie şi casarea Deciziei penale nr. 971/A din data de 11.05.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2022, prin care în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal faţă de C., A. şi B. SRL

Prin încheierea din 03 octombrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Deciziei penale nr. 971/A din 11 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2022, privind pe inculpaţii A., B. SRL şi C. S-a trimis cauza Completului 2, în compunere de 3 judecători, s-a acordat termen la data de 17 octombrie 2023, cu citarea inculpaţilor A., B. SRL şi C. şi a intimatei părţi civile Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi încunoştiinţarea apărătorilor aleşi ai inculpaţilor.

Procedând la verificarea îndeplinirii condiţiilor, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie, a fost introdusă în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen. şi îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 434 din C. proc. pen., hotărârea recurată nefăcând parte din categoria celor care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie. De asemenea, cererea de recurs în casaţie îndeplineşte şi condiţiile prevăzute de art. 436 alin. (1) şi (6) din C. proc. pen., precum şi cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) a, b, c şi d din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Direcţia Naţională Anticorupţie care a exercitat calea extraordinară de atac, hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 971/A din 11.05.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală), precum şi semnătura procurorului care a exercitat calea de atac. În ceea ce priveşte condiţia prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în cauză, s-a invocat cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. şi s-a susţinut, în esenţă, că se impune înlăturarea greşitei aplicări a legii, constând în aceea că, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripţie, întrucât, nu era împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale.

Examinând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Mureş în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că motivele invocate sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Mureş a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că încetarea procesului penal faţă de inculpaţii A., C. şi SC B. SRL, în raport de deciziile instanţei de control constituţional, a fost dispusă în mod eronat.

Ca atare, instanţa de recurs în casaţie va evalua problema intervenirii prescripţiei răspunderii penale, raportat la deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi la Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, reglementată în art. 155 alin. (1) din C. proc. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, avea următoarea formă:

"cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin Decizia nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 518 din data de 25.06.2018, Curtea Constituţională a României a constatat că:

"soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituţională.

Ulterior, prin Decizia nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 565 din data de 09.06.2022, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma ulterioară Deciziei nr. 297/2018, sunt neconstituţionale.

În considerentele acestei din urmă decizii, instanţa de control constituţional a reţinut următoarele: (...) deşi Curtea Constituţională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidenţiind reperele unui comportament constituţional pe care legiuitorul avea obligaţia să şi-l însuşească, aplicând cele statuate de Curte, acest fapt nu poate fi interpretat ca o permisiune acordată de către instanţa de contencios constituţional organelor judiciare de a stabili ele însele cazurile de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (paragraful 72); în consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (paragraful 73); astfel, Curtea observă că termenele de prescripţie generală reglementate de dispoziţiile art. 154 din C. pen. nu sunt afectate de deciziile Curţii Constituţionale (paragraful 74); aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. Pentru restabilirea stării de constituţionalitate este necesar ca legiuitorul să clarifice şi să detalieze prevederile referitoare la încetarea cursului prescripţiei răspunderii penale, în spiritul celor precizate în considerentele deciziei anterior menţionate (paragraful 76).

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine, în conformitate cu considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, că, în perioada cuprinsă între momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018, respectiv la data de 25 iunie 2018, şi momentul publicării O.U.G. nr. 71/2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din C. pen., în Monitorul Oficial, Partea I nr. 531 din data de 30 mai 2022, în legislaţia naţională penală nu au fost prevăzute cazuri de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, aplicabile în această materie fiind, exclusiv, dispoziţiile cuprinse în prevederile art. 153 - 154 din C. pen., termenele de prescripţie a răspunderii penale fiind cele menţionate în art. 154 alin. (1), fără ca acestea să fie susceptibile de a fi întrerupte.

Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1141 din data de 28.11.2022 prin care a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.

Ca efect al acestor interpretări obligatorii, rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 din C. pen.

În acest context, evaluarea termenului de prescripţie a răspunderii penale se face în raport de termenul general de prescripţie, calculat de la momentul săvârşirii faptei, efectele întreruptive de prescripţie ale actelor de procedură comunicate neputând fi valorificate.

Astfel, decizia instanţei de control constituţional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forţă juridică a instituţiei prescripţiei speciale, cu consecinţa revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 din C. pen., ce nu poate fi prelungit. Potrivit alin. (1) lit. c) şi lit. d) din articolul anterior menţionat, termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani şi d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, că în ceea ce îl priveşte pe inculpatul condamnat C. pentru fapta prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. ultimul act material a fost reţinut la data de 08.10.2012 şi pentru fapta prevăzută de art. 322 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., ultimul act a fost reţinut în perioada iulie- septembrie 2012. În ceea ce îl priveşte pe inculpatul A. pentru fapta prevăzută de art. 48 C. pen. cu ref. la art. 32 C. pen. rap. la art. 184 şi art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen. ultimul act material a fost reţinut ca fiind în noiembrie 2012 şi pentru fapta prevăzută de art. 322 C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. ultimul act material a fost reţinut în luna noiembrie 2012. Referitor la inculpata SC B. SRL pentru fapta prevăzută de art. 48 din C. pen. rap. la art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 alin. (1) din C. pen., ultimul act material a fost reţinut la data de 08 octombrie 2012.

Astfel, având în vedere dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. c) şi lit. d) din C. pen., în raport de cele anterior menţionare, se constată că termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, pentru infracţiunile prevăzute de dispoziţiile art. 322 C. pen., cel mai târziu în cursul lunii noiembrie 2017, iar pentru faptele prevăzute de dispoziţiile art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cel mai târziu în cursul lunii noiembrie 2020, deci anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv la data de 14 aprilie 2022.

Potrivit art. 43 alin. (8) din Decretul nr. 195/2020 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, emis de Preşedintele României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020, potrivit căruia "Pe durata stării de urgenţă, în cauzele în care nu se efectuează acte de urmărire penală sau procesul penal este suspendat potrivit prezentului decret, prescripţia răspunderii penale se suspendă." Potrivit art. 1 din Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020, începând cu data de 15 aprilie 2020, s-a prelungit cu 30 de zile starea de urgenţă pe întreg teritoriul României, instituită prin Decretul nr. 195/2020.

Aşadar, având în vedere dispoziţiile anterior menţionate, termenul general al prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunile anterior menţionate s-a împlinit în luna noiembrie 2020.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că, în mod corect, Curtea de Apel Bucureşti, a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorii C., A. şi B. SRL împotriva Deciziei penale nr. 426/A din data de 14 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, a desfiinţat, în parte, decizia penală contestată şi a admis apelurile formulate de către apelanţii-inculpaţi C., A. şi B. SRL şi rejudecând, în fond, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpaţilor C., A. şi B. SRL pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 48 C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen., art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (C.); art. 48 C. pen. raportat la art. 32 C. pen. raportat la art. 184 şi art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen., art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (A.); art. 48 C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 C. pen. (B. SRL), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

Totodată, Parchetul a mai considerat că dacă s-ar accepta că de la publicarea Deciziei nr. 358/2022 nu a operat niciun act de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale s-ar crea un risc sistemic de impunitate pentru infracţiuni grave de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale UE sau de corupţie în general, invocând cauza CJUE "Taricco 1".

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut în jurisprudenţa sa semnificaţia calificării în dreptul intern al statelor membre a anumitor instituţii juridice şi a eficienţei standardelor de protecţie consacrate de dreptul naţional. Curtea a arătat că principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare precum dreptul garantat prin CEDO. Curtea a arătat însă că statele membre au libertatea să prevadă în ordinea juridică proprie că regimul prescripţiei răspunderii penale ţine, asemenea normelor privind definirea infracţiunilor şi stabilirea pedepselor, de dreptul penal material şi este, ca atare, supus, la fel ca aceste din urmă norme, principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor. De asemenea, autorităţile şi instanţele naţionale sunt libere să aplice standarde naţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, cu condiţia ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecţie prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, şi nici supremaţia, unitatea şi caracterul efectiv al dreptului Uniunii.

Standardul naţional de protecţie circumscris exigenţelor ce derivă din principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei este superior celui consacrat prin jurisprudenţa CEDO, incluzând în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării şi normele în materia prescripţiei răspunderii penale.

Consecinţa includerii în dreptul naţional a normelor în materia prescripţiei răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalităţii incriminării rezidă în obligaţia autorităţilor judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conţinutul art. 7 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinţei ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă şi neretroactivă.

În Cauza C42/17 ("Taricco 2"), CJUE a reţinut că "principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii" (paragraful 60). Curtea a arătat că "Dacă instanţa naţională ar fi astfel determinată să considere că obligaţia de a lăsa neaplicate dispoziţiile în cauză ale C. pen. se loveşte de principiul legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, ea nu ar trebui să se conformeze acestei obligaţii, iar aceasta chiar dacă respectarea obligaţiei respective ar permite îndreptarea unei situaţii naţionale incompatibile cu dreptul Uniunii" (paragraful 61).

Astfel fiind, susţinerea procurorului în sensul aplicabilităţii cauzei "Taricco 1" nu poate fi reţinută de către instanţa de recurs în casaţie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Deciziei penale nr. 971/A din data de 11 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2022 privind pe inculpaţii A., C. şi B. SRL

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva Deciziei penale nr. 971/A din data de 11 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2022 privind pe inculpaţii A., C. şi B. SRL

Cheltuielile ocazionate de soluţionarea recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 31 octombrie 2023.

GGC - ED