Influence peddling; statute of limitations suspension during state of emergency and validity of presidential decrees as legal provisions
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Cassation and Justice (ICCJ) dismissed as unfounded the cassation appeal filed by the National Anticorruption Directorate (DNA), thereby upholding the prior decision that had partially vacated a conviction and ordered the termination of criminal proceedings for one of two counts of influence peddling. The dispute centered on whether the statutory eight-year limitation period for the initial offense, committed in December 2012, had expired prior to the appellate decision rendered on February 10, 2021, specifically regarding whether the state of emergency decrees issued during the pandemic period from March 16 to May 14, 2020, automatically suspended the running of the limitation period. The Court held that the presidential decrees constituted normative administrative acts rather than "legal provisions" under Article 156 of the Penal Code, which is required to suspend limitation periods; consequently, the suspension did not operate by right, the eight-year limitation period had fully expired by late December 2020, and the procedural termination based on the statute of limitations was legally correct, leaving the remaining conviction for the second count of influence peddling in force.
Legislator headnote
AI generatedart. 432 C. proc. pen, art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen, art. 291 C. pen, art. 5 C. pen, art. 67 alin. (2) C. pen, art. 65 alin. (1) C. pen; Influence peddling; statute of limitations suspension during state of emergency and validity of presidential decrees as legal provisions: The dispute centered on whether the statutory eight-year limitation period for the initial offense, committed in December 2012, had expired prior to the appellate decision rendered on February 10, 2021, specifically regarding whether the state of emergency decrees issued during the pandemic period from March 16 to May 14, 2020, automatically suspended the running of the limitation period. The Court held that the presidential decrees constituted normative administrative acts rather than "legal provisions" under Article 156 of the Penal Code, which is required to suspend limitation periods; consequently, the suspension did not operate by right, the eight-year limitation period had fully expired by late December 2020, and the procedural termination based on the statute of limitations was legally correct, leaving the remaining conviction for the second count of influence peddling in force.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProvision cited to dismiss the cassation appeal as unfounded because the lower court correctly applied the law regarding the statute of limitations.
Basis for the order that judicial costs incurred during the cassation proceedings shall be borne by the state.
Basis for the order that the partial fee for the lawyer appointed ex officio shall be borne by the state.
Full text
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 262/A din 15 decembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 432 C. proc. pen.., a fost admisă contestaţia în anulare formulată de contestatorul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 42/A din data de 10 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2018, care a fost desfiinţată în parte, numai în ceea ce priveşte omisiunea reţinerii incidenţei cauzei de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 C. pen. (faptă comisă în luna decembrie 2012) şi, rejudecând în aceste limite:
A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 4 luni închisoare aplicată inculpatului A. prin sentinţa penală nr. 116/F din 26 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 42/A din data de 10 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2018, în pedepsele componente de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 C. pen. (faptă din decembrie 2012) şi de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 C. pen. (faptă din perioada octombrie- decembrie 2013), fiind înlăturat sporul de 1 an şi 4 luni închisoare.
În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 C. pen. (faptă din decembrie 2012), ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
A fost menţinută pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 C. pen. (faptă din perioada octombrie- decembrie 2013).
Au fost menţinute dispoziţiile deciziei contestate care nu contravin hotărârii pronunţate în cauză.
S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 163 din 10.02.2021 emis în baza deciziei penale nr. 42/A din data de 10 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi emiterea unui nou mandat în baza dispoziţiilor deciziei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 116/F din 26 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2018, s-a constatat că pentru inculpatul A. legea penală mai favorabilă este reprezentată de noul C. pen.
În baza art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (faptă din luna decembrie 2012). În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) şi. lit. g) (dreptul de a exercita profesia de avocat, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii) C. pen. În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-au interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) şi lit. g) (dreptul de a exercita profesia de avocat, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii) C. pen.
În baza art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (faptă din perioada octombrie- decembrie 2013). În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-au interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară, pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) şi lit. g) (dreptul de a exercita profesia de avocat, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii) C. pen. În baza art. 65 alin. (1) C. pen. s-au interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) şi lit. g) (dreptul de a exercita profesia de avocat, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii) C. pen.
Conform art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele principale aplicate mai sus, s-a aplicat pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani închisoare la care s-a adăugat sporul de 1/3 din cuantumul celeilalte pedepse, respectiv 1 an şi 4 luni închisoare, rezultând o pedeapsă de 5 ani şi 4 luni închisoare, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa în regim de detenţie.
Conform art. 45 alin. alin. (3) lit. a) C. pen., s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă complementară, pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) şi lit. g) (dreptul de a exercita profesia de avocat, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii) C. pen. Conform art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului, ca pedeapsă accesorie, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) şi lit. g) (dreptul de a exercita profesia de avocat, de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii) C. pen.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpaţii B. şi A., căile de atac fiind respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 42/A din 10 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2008.
Inculpatul A. a formulat contestaţie în anulare împotriva acestei din urmă hotărâri, invocând cazul de contestaţie în anulare reglementat de art. 426 lit. b) C. proc. pen.., apreciind că acest motiv presupune o error in procedendo, constând în eroarea procedurală a instanţei de a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, pentru care existau probe în cauză.
Referitor la fapta de trafic de influenţă (din luna decembrie 2012), reţinută în sarcina sa, contestatorul A. a arătat că a intervenit prescripţia anterior condamnării sale prin decizia penală nr. 42/A din 10 februarie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.
În acest sens, a arătat că, potrivit art. 291 alin. (1) C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Dispoziţiile C. pen., care reglementează instituţia prescripţiei, stabilesc că termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani; b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani; c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani; d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani; e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda. Termenele indicate anterior încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei de la data săvârşirii ultimului act.
S-a susţinut că, în cauză, termenul de prescripţie a răspunderii penale, de 8 ani, a început să curgă de la data de 01.01.2013.
S-a făcut trimitere la decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09.06.2022), în cuprinsul căreia, la paragraful 73, se arată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. au încetat a-şi mai produce efectele până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să pună norma în acord cu exigenţele legii fundamentale:
"În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale."
În consecinţă, contestatorul a apreciat că, din moment ce termenul de prescripţie generală este de 8 ani, fapta de trafic de influenţă, prev. de art. 291 C. pen., s-a prescris la data de 01.01.2021.
Având în vedere că a intervenit prescripţia răspunderii penale înainte de pronunţarea unei soluţii definitive (10.02.2021), prin raportare la dispoziţiile art. 5 C. pen. (aplicarea legii penale mai favorabile), contestatorul a considerat că trebuie să se constate incidenţa prescripţiei răspunderii penale în cauza de faţă.
Potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, obligatorie atât în ceea ce priveşte dispozitivul, cât şi în ceea ce priveşte considerentele, decizia nr. 297/2018 a fost una simplă, lipsind efectiv textul art. 155 alin. (1) C. pen. de expunerea cazurilor de întrerupere a cursului termenului de prescripţie. Pe cale de consecinţă, decizia deşi a avut o aparenţă de legalitate, prin raportare la jurisprudenţa majoritară, a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile.
Pentru toate aceste considerente, contestatorul a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, desfiinţarea deciziei penale atacate şi, rejudecând, să se dispună încetarea procesului penal, fapta fiind prescrisă.
Prin încheierea din data de 13 decembrie 2022, a fost admisă, în principiu, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 42/A din data de 10 februarie 2021 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2018.
Examinând contestaţia în anulare formulată de A. împotriva deciziei penale nr. 42/A din 10 februarie 2021 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2018, în baza actelor şi lucrărilor dosarului şi în raport cu criticile formulate, instanţa a constatat că aceasta este fondată, pentru următoarele considerente:
Prealabil, instanţa a constatat că, în raport cu criticile invocate de către contestator, cadrul legal este circumscris contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.. Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual penale. Contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare, instanţa care a pronunţat hotărârea cu încălcarea legii anulând-o în scopul înlăturării erorilor de procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor sau persoanei vătămate ori a celor referitoare la instanţa de judecată. Prin reglementarea strictă a erorilor de procedură care pot justifica exercitarea contestaţiei în anulare se urmăreşte, pe de o parte, respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, iar, pe de altă parte, respectarea securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive (care interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de către instanţa de judecată).
Potrivit dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen.., contestaţia în anulare se declară împotriva hotărârilor penale definitive în următoarele cazuri (...): b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; (...).
Cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.. presupune o error in procedendo, constând în eroarea procedurală a instanţei de a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. e)-h), j C. proc. pen.. pentru care existau probe în cauză. Nu este permisă anularea caracterului definitiv al deciziei în considerarea unor fapte juridice noi, ci doar în considerarea faptelor juridice existente la data deciziei de condamnare, ale căror efecte nu au fost observate de instanţa de apel.
Aplicând aceste consideraţii de ordin teoretic speţei de faţă, instanţa a reţinut că inculpatul A. a fost condamnat, prin sentinţa penală nr. 116/F din 26 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-II-a Penală pentru săvârşirea a două infracţiuni de trafic de influenţă, o faptă din decembrie 2012 şi o faptă din perioada octombrie- decembrie 2013.
Prin decizia împotriva căreia s-a formulat prezenta contestaţie în anulare, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii B. şi A. împotriva sentinţei penale nr. 116/F din 26 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2018.
Prin motivele formulate, invocând cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.., inculpatul A. a susţinut, în esenţă, că, urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022, la momentul pronunţării instanţei de apel, termenul general de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de trafic de influenţă (fapta din decembrie 2012) era împlinit.
În ceea ce priveşte durata termenului general de prescripţie a răspunderii penale, s-a constatat că infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
Potrivit art. 154 C. pen. "(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani; b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani; c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani; d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani; e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an sau amenda."
În jurisprudenţa obligatorie şi relevantă a Curţii Constituţionale, concretizată în deciziile nr. 297/2018 (publicată în M.Of. partea I nr. 518 din 25 iunie 2018) şi nr. 358/2022 (publicată în M.Of. partea I nr. 565 din 9 iunie 2022), s-a statuat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen., în varianta normativă în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, au avut conţinutul "Cursul termenului prescripţiei penale se întrerupe prin îndeplinirea", fără a cuprinde vreun caz de întrerupere a cursului termenului de prescripţie.
Instanţa de control constituţional a reţinut că: (...) trebuie stabilit în ce măsură ansamblul legislativ în vigoare este apt să determine o aplicare clară şi previzibilă a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., astfel cum acestea au fost sancţionate prin Decizia nr. 297/2018 (...) În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale (...) Aşadar, Curtea constată că, în cazul de faţă, legiuitorul a nesocotit prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, ignorând efectele obligatorii ale Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu consecinţa creării unui viciu de neconstituţionalitate mai grav generat de aplicarea neunitară a textului de lege "cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", care, în mod evident, nu prevede niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale (Curtea Constituţională, Decizia nr. 358/2022, par. 60, 73 şi 76).
Subsecvent acestor decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, prin care a stabilit, de asemenea cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile.
Ca efect al acestor interpretări obligatorii rezultă că, în intervalul temporal anterior precizat, nu au existat, în legislaţia penală substanţială, cazuri de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa incidenţei exclusiv a termenelor generale de prescripţie, prevăzute de art. 154 C. pen.
Astfel, decizia instanţei de control constituţional nr. 358/2022 are drept efect lipsirea de forţă juridică a instituţiei prescripţiei speciale, cu consecinţa revenirii la termenul general, reglementat de art. 154 C. pen., ce nu poate fi prelungit.
Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, Înalta Curte a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (2) C. pen., "Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii."
Aşadar, referitor la momentul săvârşirii infracţiunii, s-a constatat că, momentul cu relevanţă penală în raport cu care se stabileşte legea penală aplicabilă activităţii ilicite şi se calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale, în cauză, este data săvârşirii faptei, respectiv luna decembrie 2012, când inculpatul a pretins şi primit de la numitul C., denunţător în cauză, suma de 23.000 de euro, promiţând în schimb că îi va determina pe judecătorii care aveau de soluţionat dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Bucureşti (dosar în care la data de 18 decembrie 2012 instanţa a admis recursul formulat de către numitul C., a casat sentinţa Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti şi a înlocuit măsura arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu), judecători asupra cărora a lăsat să se creadă că are influenţă, să îndeplinească acte care intrau în îndatoririle acestora de serviciu, în vederea încetării stării de arest preventiv a numitului C..
Instanţa a constatat că, în raport cu momentul săvârşirii faptei, decembrie 2012, termenul general de prescripţie pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, calculat potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., s-ar fi împlinit în decembrie 2020, anterior pronunţării deciziei penale nr. 42/A din data de 10 februarie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2018, care face obiectul căii extraordinare de atac.
De altfel, în practica instanţei supreme, ulterioară deciziei instanţei de control constituţional şi a hotărârii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismul de unificare a practicii judiciare, s-a dispus admiterea contestaţiei în anulare în cazul împlinirii termenului general de prescripţie (decizia nr. 253/A din 06 decembrie 2022, dosarul nr. x/2022; decizia nr. 262 din 15 decembrie 2022, dosarul nr. x/2022).
Înalta Curte a constatat că pe durata termenului de prescripţie au intervenit Decretele prezidenţiale nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, care au prevăzut în Anexa 1 dispoziţii cu privire la termenul de prescripţie. Sub acest aspect, s-a constatat că, potrivit art. 43 alin. (2) din decret, procesele penale aflate în curs pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedura de cameră preliminară se suspendă de drept pe durata stării de urgenţă, cu excepţia celor de la alin. (1) lit. c) apreciate ca atare de judecător sau instanţa de judecată, precum şi a următoarelor cauze: cele privind infracţiunile flagrante, cele în care au fost dispuse măsuri preventive, cele referitoare la contestaţii împotriva măsurilor asigurătorii, cele privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cele care cuprind măsuri de protecţie a victimelor şi a martorilor, cele privind aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter medical, cele privind infracţiuni contra securităţii naţionale, cele privind acte de terorism sau de spălare de bani.
S-a reţinut că, în cauză, la momentul intervenirii decretului prezidenţial, dosarul se afla în fond pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, cauza fiind amânată de la termenul din 13 martie 2020, în vederea administrării probatoriului.
La termenul din 15 mai 2020, având în vedere Hotărârea nr. 191 din 10.03.2020 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători, Hotărârea nr. 45 din data de 11.03.2020 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Hotărârea nr. 192 din 12.03.2020 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători, precum şi Decretul nr. 240/14.04.2020 emis de Preşedintele României, în temeiul art. 353 alin. (10) C. proc. pen.., instanţa a dispus preschimbarea termenului de judecată la 12.06.2020.
Înalta Curte a constatat că, în cauză, suspendarea cursului prescripţiei a intervenit numai pentru perioada 15.05-16.05.2020, până la acel moment cauza fiind amânată, iar inculpatul citat, inclusiv pentru termenul din data de 15 mai 2020.
Instanţa a amintit că prin decizia nr. 152/2020 (publicată în Monitorul Oficial nr. 387/13.05.2020), Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 28 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă sunt neconstituţionale, precum şi că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă este neconstituţională, în ansamblul său.
Această decizie obligatorie produce efecte pentru viitor, aspect relevant deoarece a intervenit după suspendarea judecăţii în cauzele penale pendinte. Efectele suspendării judecăţii s-au produs, iar decizia Curţii Constituţionale nu poate înlătura această consecinţă anterioară pronunţării sale.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte a constatat că, în raport cu momentul săvârşirii faptei de trafic de influenţă, decembrie 2012, termenul general de prescripţie era împlinit la data de 10 februarie 2021, când instanţa de apel a pronunţat decizia care face obiectul căii extraordinare de atac.
În egală măsură, Înalta Curte a constatat că, în cauză, nu este incidentă soluţia dispusă cu caracter obligatoriu în unificarea practicii de instanţa supremă prin decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, prin care s-a stabilit că instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii. Sub acest aspect, s-a observat că instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatului fără a proceda la o evaluare a prescripţiei răspunderii penale pentru fapta de trafic de influenţă (fapta din decembrie 2012).
Faţă de considerentele anterior evocate, Înalta Curte a constatat că cererea de contestaţie în anulare este întemeiată, fiind admisă, cu consecinţa desfiinţării parţiale a deciziei penale de condamnare a inculpatului A., numai sub aspectul comiterii faptei de trafic de influenţă - săvârşită în decembrie 2012.
Împotriva deciziei penale nr. 262/A din 15 decembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2022, a declarat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, la data de 20 martie 2023 .
În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a susţinut că, în mod greşit, s-a reţinut, în hotărârea atacată, cu privire la soluţia de încetare a procesului penal în privinţa inculpatului A., pentru infracţiunea de trafic de influenţă (reţinută ca fiind săvârşită în luna decembrie 2012), că "în raport de momentul săvârşirii faptei, luna decembrie 2012, termenul general de prescripţie pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, calculat potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., s-ar fi împlinit în decembrie 2020, anterior pronunţării deciziei penale nr. 42/A din data de 10 februarie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2018".
S-a învederat că instanţa a reţinut că, în cauză, nu ar fi operat suspendarea de drept în perioada stării de urgenţă, ci s-a dispus amânarea judecăţii de la termenul din data de 13.03.2020 pentru data de 15.05.2020 în vederea administrării probatoriului, dată la care s-a preschimbat termenul pentru data de 12.06.2020. S-a motivat că, în raport cu aceste împrejurări, "suspendarea cursului prescripţiei a intervenit numai pentru perioada 15.05 - 16.05.2020, până la acel moment cauza fiind amânată, iar inculpatul citat, inclusiv pentru termenul din data de 15 mai 2020".
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a considerat că instanţa de apel, în rejudecare, a făcut o greşită aplicare a legii cu ocazia aprecierii asupra incidenţei cauzei de încetare a procesului penal prev. de art. 16 lit. f) C. proc. pen.. ["a intervenit (...) prescripţia"], cu privire la infracţiunea de trafic de influenţă reţinută în sarcina inculpatului A. ca fiind săvârşită în luna decembrie 2012.
În acest sens, s-a învederat, în primul rând, că decretele prezidenţiale prin care a fost instituită starea de urgenţă au operat o suspendare de drept a termenelor de prescripţie în toate cauzele, cu excepţia celor menţionate expres în cuprinsul lor (cauza de faţă nefiind, însă, inclusă în rândul excepţiilor), astfel încât nu prezintă nicio importanţă măsurile judiciare de amânare a cauzelor dispuse anterior stării de urgenţă, fie că amânarea a fost dispusă pentru o dată situată în interiorul stării de urgenţă, fie că a fost dispusă pentru o dată situată ulterior acestui moment. Spre deosebire de măsura judiciară a amânării cauzelor, care nu este de natură să împiedice îndeplinirea actelor de procedură până la următorul termen de judecată (de exemplu, soluţionarea cererilor de preschimbare a termenelor, a cererilor de recuzare şi eventuale alte cereri a căror soluţionare poate fi considerată urgentă de instanţă, precum verificarea temeiniciei menţinerii unor măsuri asigurătorii sau preventive ori alte cereri referitoare la acestea), suspendarea de drept în baza legii împiedică în mod obiectiv îndeplinirea oricărui act de procedură, natura celor două instituţii fiind diferită. În plus, amânarea îndeplinirii actelor de procedură este doar o măsură judiciară necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal, care nu afectează în niciun fel durata termenelor prevăzute de lege în materie de prescripţie a răspunderii penale şi care operează doar în urma dispoziţiei organelor judiciare, pe când suspendarea termenelor de prescripţie este măsură legală, care operează de drept, pentru durata stabilită de lege, în baza normei legale care o instituie.
Astfel, potrivit art. 41 din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020, în perioada în care cauza se afla în faza judecăţii în primă instanţă, "prescripţiile şi termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgenţă instituite potrivit prezentului decret, dispoziţiile art. 2532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. sau alte dispoziţii legale contrare nefiind aplicabile". De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din acelaşi act normativ, "procesele penale aflate în curs pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedură de cameră preliminară, se suspendă de drept, cu excepţia. [...]", iar potrivit dispoziţiilor art. 43 alin. (8) din Decretul nr. 195/2020, "pe durata stării de urgenţă, în cauzele în care nu se efectuează urmărirea penală sau procesul penal este suspendat potrivit prezentului decret, prescripţia răspunderii penale se suspendă".
În egală măsură, potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (5) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, (prin care s-a prelungit starea de urgenţă cu 30 de zile începând cu data de 15.04.2020), "procesele penale aflate în curs pe rolul instanţelor de judecată, inclusiv cele aflate în procedura de cameră preliminară, se suspendă de drept pe durata stării de urgenţă, cu excepţia [...]", iar potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (13) din acelaşi act normativ "pe durata stării de urgenţă, în cauzele în care nu se efectuează acte de urmărire penală sau procesul penal este suspendat potrivit prezentului decret, prescripţia răspunderii penale se suspendă. Suspendarea operează de drept, fără a fi necesară emiterea unei ordonanţe sau a unei încheieri în acest scop".
Prin urmare, din cuprinsul celor două decrete prezidenţiale rezultă că pe durata stării de urgenţă instituite pe teritoriul României, în perioada 16.03.2020 (data publicării în Monitorul Oficial a primului decret) - 14.05.2020 (data expirării celor 30 de zile cu care a fost prelungită starea de urgenţă, potrivit art. 1 din cel de-al doilea decret), procesele penale aflate pe rolul instanţelor de judecată, care nu se încadrau în rândul excepţiilor expres stabilite, au fost suspendate de drept, pe aceeaşi durată fiind suspendată şi prescripţia răspunderii penale, suspendare care a operat de drept în baza decretelor, fără a fi necesară întocmirea vreunei încheieri.
A fost reglementat, aşadar, un caz special de suspendare de drept a termenelor de prescripţie a răspunderii penale pentru perioada 16.03.2020-14.05.2020 (corespunzătoare unui interval de 60 de zile), suspendare strâns legată de suspendarea de drept a proceselor penale. Or, câtă vreme suspendarea termenelor de prescripţie a operat de drept (cum a operat, de altfel, şi suspendarea proceselor penale), nu prezintă nicio relevanţă măsurile de amânare care au fost dispuse de către instanţele de judecată anterior instituirii stării de urgenţă, întrucât măsurile judiciare au fost revocate de drept prin măsura legală (cum este şi cazul prezentului dosar, când amânarea a fost dispusă cu numai 3 zile înainte de publicarea primului decret prezidenţial).
În sensul suspendării de drept a termenelor de prescripţie a răspunderii penale pe toată perioada stării de urgenţă este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi, potrivit căreia "în conformitate cu dispoziţiile art. 156 alin. (1) şi (2) C. pen., în intervalul 16.03.2020 -14.05.2020 termenul de prescripţie a răspunderii penale, a fost suspendat, el reluându-şi cursul începând cu data de 15.05.2020" (decizia penală nr. 90/A din 01.03.2023 pronunţată în dosarul penal nr. x/2021, filele nr. x). Instanţa a reţinut că prin considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 152/06.05.2020 a fost evidenţiat caracterul executoriu şi general obligatoriu al decretelor emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor mandatului constituţional, potrivit art. 100 alin. (1) din Legea fundamentală şi cadrului normativ infraconstituţional care reglementează regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă, reprezentat de O.U.G. nr. 1/1999.
S-a motivat că, prin decizia nr. 152/06.05.2020, instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 28 din O.U.G. nr. 1/1999 care reglementa contravenţii şi a O.U.G. nr. 34/2020 prin care s-a modificat şi completat actul normativ menţionat, exclusiv sub aspectul dispoziţiilor ce reglementau regimul contravenţional şi că, în considerentele deciziei amintite, Curtea Constituţională a statuat inclusiv asupra naturii juridice a decretelor în discuţie şi a poziţiei acestora în ierarhia actelor normative în sensul că, "din perspectiva conţinutului, acestea au rang constituţional şi constituie acte administrative cu caracter normativ, subsecvente legii, dar emise potrivit legii care reglementează regimul juridic al stării de urgenţă, respectiv al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999, Preşedintele acţionând ca organ de stat, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public".
S-a stabilit că, atâta timp cât decretele prezidenţiale nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 au fost încuviinţate de Parlamentul României prin Hotărârea nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, şi, respectiv, Hotărârea nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, în conformitate cu art. 93 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile instituite de acestea se impun atât pentru autorităţile statului, însărcinate cu ducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, cât şi pentru persoanele fizice şi juridice cărora le revine obligaţia de a respecta regulile statuate în cuprinsul lor - în acest sens, s-a făcut trimitere şi la Decizia nr. 59/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, par. 74.
Ca atare, atâta timp cât decretele menţionate, acte administrative normative, au beneficiat de prezumţia de legalitate, acestea şi-au produs efectul suspensiv asupra proceselor penale în curs, declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor privind regimul contravenţional cuprinse în actele normative în baza cărora au fost emise decretele respective neavând aptitudinea de a afecta obligaţia organelor judiciare de a respecta măsurile instituite prin acestea. Prin caracterul lor normativ, executoriu şi general obligatoriu, dispoziţiile din decretele menţionate se circumscriu noţiunii de "dispoziţii legale", câtă vreme sintagma folosită de art. 156 alin. (1) C. pen. nu restrânge sfera actelor normative la "legea penală" a cărei definiţie este explicitată de art. 173 C. pen.
Având în vedere conţinutul normelor indicate, din care rezultă că suspendarea termenelor de prescripţie a operat de drept pe întreaga durată a stării de urgenţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a apreciat că este greşită teza instanţei potrivit căreia suspendarea cursului prescripţiei ar fi operat numai pe durata unei singure zile (15-16.05.2020) interval care, de altfel, se situează în afara stării de urgenţă. Dincolo de faptul că nu se înţelege motivul pentru care suspendarea ar fi operat după finalizarea stării de urgenţă (ultima zi a stării de urgenţă fiind data de 14.05.2020, când a expirat perioada stabilită de art. 1 din Decretul nr. 240/2020, nicidecum data de 16.05.2020), s-a învederat că măsura preschimbării termenului de judecată din data de 15.05.2020, cu citarea urgentă a inculpatului la această dată, nu afectează în niciun fel suspendarea de drept a cauzei pe durata stării de urgenţă întrucât preschimbarea a fost dispusă după expirarea stării de urgenţă (şi, deci, după expirarea perioadei în care cauza a fost suspendată de drept la prima instanţă). S-a considerat că tocmai suspendarea de drept a cauzei, care a operat de drept până în ziua anterioară termenului de judecată iniţial stabilit şi a atras imposibilitatea obiectivă a studierii dosarului şi îndeplinirii actelor de procedură necesare continuării judecăţii, a determinat prima instanţă să preschimbe termenul din data de 15.05.2020 şi să dispună în fapt o nouă amânare până la data de 12.06.2020, astfel încât părţile să fie în măsură să-şi pregătească apărarea.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a învederat că din situaţia de fapt corespunzătoare infracţiunii de trafic de influenţă, sub aspectul căreia s-a dispus, în mod greşit, încetarea procesului penal, rezultă că aceasta a fost săvârşită la data de 17.12.2012, când, înaintea termenului de judecată din 18.12.2012 stabilit în dosarul martorului C., inculpatul A. a primit suma de 20.000 Euro în schimbul căreia şi-a traficat influenţa. În aceste condiţii, un termen general de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani, care a început să curgă la 17.12.2012 şi a fost suspendat timp de 60 de zile, în perioada stării de urgenţă, ar fi putut fi considerat împlinit, în lipsa întreruperii, numai începând cu data de 15.02.2021 (data de 16.12.2020 fiind corespunzătoare unui termen de 8 ani, la care se adaugă cele 60 de zile de suspendare de drept). Or, cauza a fost soluţionată definitiv faţă de inculpatul A. la data de 10.02.2021, cu 5 zile înainte de expirarea termenului general de prescripţie, în măsura în care s-ar considera că acesta nu ar fi fost întrerupt până la data de 25.06.2018 (când a fost publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018).
Drept urmare, s-a apreciat că, în rejudecarea apelului, în mod greşit, instanţa a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. pentru infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 5 C. pen. reţinută ca fiind săvârşită în decembrie 2012 (la data de 17.12.2012).
Întrucât s-a făcut o greşită aplicare a legii cu ocazia stabilirii incidenţei prescripţiei răspunderii penale în contextul rejudecării apelului după admiterea contestaţiei în anulare, cu referire la infracţiunea de trafic de influenţă menţionată, faptă sub aspectul căreia a avut loc o judecată efectivă finalizată prin decizia nr. 42/A/10.02.2021 pronunţată de Înalta Curte anterior rejudecării apelului (decizie care a fost, însă, în mod nelegal, desfiinţată în parte printr-o greşită aplicare a legii), s-a solicitat ca, după admiterea în principiu a recursului în casaţie, în înlăturarea aplicării greşite a legii, în principal, în baza dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza finală C. proc. pen.. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., să fie casată în tot decizia penală nr. 262/A/15.12.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2022, cu menţinerea deciziei penale nr. 42/A/10.02.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a considerat că interdicţia stabilită de art. 434 alin. (3) C. proc. pen.. nu este incidentă în cauză, întrucât prin hotărârea recurată nu s-a dispus achitarea inculpatului, astfel încât nu se poate considera că s-ar tinde la condamnarea acestuia după o soluţie de achitare definitivă. Pe de altă parte, decizia recurată a fost pronunţată cu ocazia rejudecării apelului, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, după ce în prealabil se dispusese condamnarea definitivă a inculpatului la finalul unei judecăţi efective, astfel încât desfiinţarea în baza legii a deciziei pronunţată în rejudecarea apelului este de natură a restabili efectele deciziei pronunţată iniţial în apel.
În subsidiar, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen.., numai în măsura în care se consideră că se impune trimiterea spre rejudecare, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a solicitat să se dispună casarea în tot a deciziei penale nr. 262/A/15.12.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2022 şi rejudecarea de către instanţa de apel în privinţa inculpatului A. doar pentru infracţiunea de trafic de influenţă sub aspectul căreia s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal, menţinându-se toate actele de procedură îndeplinite de instanţa de apel până la momentul dezbaterilor.
Prin încheierea din 16 mai 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2023, cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a fost admisă în principiu.
Examinând cererea de recurs în casaţie sub aspectul întrunirii condiţiilor de admisibilitate, instanţa a constatat că decizia nr. 262/A din 15 decembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (dosarul nr. x/2022) poate fi atacată cu recurs în casaţie, neregăsindu-se printre hotărârile enumerate de art. 434 alin. (2) C. proc. pen.
Deopotrivă, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.. şi îndeplineşte condiţiile prevăzute art. 436 alin. (1) şi alin. (6), art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen.. Referitor la îndeplinirea condiţiei impuse de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., s-a reţinut că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. (în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal).
Instanţa a reţinut că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.
Cazul de casare prev. de art. 438 pct. 8 C. proc. pen.., invocat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, vizează acele situaţii în care, faţă de actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen.., respectiv: e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
Astfel cum rezultă din motivarea căii de atac, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a susţinut că instanţa de apel, în rejudecare, a făcut o greşită aplicare a legii cu ocazia aprecierii asupra incidenţei cauzei de încetare a procesului penal prev. de art. 16 lit. f) C. proc. pen.. ["a intervenit (...) prescripţia"], cu privire la infracţiunea de trafic de influenţă reţinută în sarcina inculpatului A. ca fiind săvârşită în luna decembrie 2012.
În acest sens, s-a arătat că din situaţia de fapt corespunzătoare infracţiunii de trafic de influenţă, sub aspectul căreia s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal, rezultă că aceasta a fost săvârşită la data de 17.12.2012, când, înaintea termenului de judecată din 18.12.2012 stabilit în dosarul martorului C., inculpatul A. a primit suma de 20.000 Euro în schimbul căreia şi-a traficat influenţa. În aceste condiţii, un termen general de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani, care a început să curgă la 17.12.2012 şi a fost suspendat timp de 60 de zile, în perioada stării de urgenţă, ar fi putut fi considerat împlinit, în lipsa întreruperii, numai începând cu data de 15.02.2021 (data de 16.12.2020 fiind corespunzătoare unui termen de 8 ani, la care se adaugă cele 60 de zile de suspendare de drept). Or, cauza a fost soluţionată definitiv faţă de inculpatul A. la data de 10.02.2021, cu 5 zile înainte de expirarea termenului general de prescripţie, în măsura în care s-ar considera că acesta nu ar fi fost întrerupt până la data de 25.06.2018 (când a fost publicată decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018).
Relativ la cele ce precedă, instanţa a apreciat că motivele invocate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie pot fi circumscrise, din punct de vedere strict formal, cazului reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.
În considerarea aspectelor mai sus prezentate, având în vedere că cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen.., a fost admisă în principiu şi trimisă completului competent, în vederea judecării pe fond, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.
Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului reglementat de prevederile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.
Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal". Acest caz de casare poate fi invocat atunci când, faţă de actele şi lucrările dosarului, prin hotărârea recurată s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. proc. pen.., dispunându-se încetarea procesului penal.
În cauză, prin sentinţa penală nr. 116/F din 26 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2008(3205/2018), printre altele, în baza art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (faptă din luna decembrie 2012).
Prin decizia nr. 42/A din 10 februarie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2018, printre altele, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 116/F din data de 26 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2018.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat contestaţie în anulare inculpatul A., iar prin decizia penală nr. 262/A din 15 decembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022, printre altele, a fost admisă contestaţia în anulare formulată de contestatorul inculpat A., a fost desfiinţată în parte, decizia penală nr. 42/A din 10 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2018, numai în ceea ce priveşte omisiunea reţinerii incidenţei cauzei de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 C. pen. (faptă comisă în luna decembrie 2012), şi, rejudecând în aceste limite:
A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 4 luni închisoare aplicată în cauză inculpatului A., în pedepsele componente de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 C. pen. (faptă din luna decembrie 2012) şi de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 C. pen. (faptă din perioada octombrie- decembrie 2013), fiind înlăturat sporul de 1 an şi 4 luni închisoare.
În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 C. pen. (faptă din luna decembrie 2012), ca efect al intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Prin motivele de recurs în casaţie, în esenţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a susţinut că, urmare a admiterii contestaţiei în anulare, în rejudecarea apelului, instanţa a făcut o greşită aplicare a legii cu ocazia aprecierii asupra incidenţei cauzei de încetare a procesului penal prev. de art. 16 lit. f) C. proc. pen.. ["a intervenit (...) prescripţia"], cu privire la infracţiunea de trafic de influenţă reţinută în sarcina inculpatului A. ca fiind săvârşită în luna decembrie 2012. Sub acest aspect, s-a învederat că din situaţia de fapt corespunzătoare infracţiunii de trafic de influenţă, cu privire la care s-a dispus încetarea procesului penal, rezultă că aceasta a fost săvârşită la data de 17.12.2012, când, înaintea termenului de judecată din 18.12.2012 stabilit în dosarul martorului C., inculpatul A. a primit suma de 20.000 Euro în schimbul căreia şi-a traficat influenţa. În aceste condiţii, termenul general de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani, care a început să curgă la 17.12.2012 şi a fost suspendat timp de 60 de zile, în perioada stării de urgenţă, ar fi putut fi considerat împlinit, în lipsa întreruperii, numai începând cu data de 15.02.2021 (data de 16.12.2020 fiind corespunzătoare unui termen de 8 ani, la care se adaugă cele 60 de zile de suspendare de drept). Or, cauza a fost soluţionată definitiv faţă de inculpatul A. la data de 10.02.2021, cu 5 zile înainte de expirarea termenului general de prescripţie, în măsura în care s-ar considera că acesta nu ar fi fost întrerupt până la data de 25.06.2018 (când a fost publicată decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018).
Înalta Curte reţine că, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 (publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25.06.2018), s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională.
Ulterior, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09.06.2022) s-a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituţionale, în considerente reţinându-se că:
"... în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale" (paragraful 73).
Anterior publicării acestei din urmă decizii, prin articolul unic al O.U.G. nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022), a fost modificat art. 155 C. pen. după cum urmează:
"(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."
Relativ la cele ce precedă, se constată că în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018 - 25.06.2018 - şi data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 - 30.05.2022 - nu a existat o reglementare care să prevadă cazurile şi condiţiile întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale.
Deopotrivă, instanţa are în vedere şi decizia nr. 67/25 octombrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (publicată în Monitorul Oficial nr. 1141 din 28 noiembrie 2022), prin care s-a statuat că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 C. pen.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că "în egală măsură, în contextul examinării instituţiei prescripţiei răspunderii penale nu pot fi combinate prevederi cuprinse în două legi distincte, una aparţinând dreptului procesual aplicabilă cauzei (actului întreruptiv) şi una aparţinând dreptului material, aplicabilă efectului (întreruperea cursului prescripţiei), întrucât ar echivala cu crearea unei lex tertia.
Consecutiv, sub aceeaşi interdicţie intră şi combinarea în cauzele pendinte a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. în forma anterioară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripţiei, cu dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. ulterioare publicării deciziei menţionate, care înlătură un asemenea efect după cum s-a arătat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, întrucât ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeaşi instituţie juridică, exercitând un atribut care nu le revine şi intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului.
Cu alte cuvinte, existenţa caracterului întreruptiv al cursului prescripţiei în cazul îndeplinirii unui act de procedură în cauză poate fi examinată prin raportare la o singură normă legală, apreciată ca fiind mai favorabilă persoanei acuzate, iar nu prin combinarea unor dispoziţii legale succesive.
Revine fiecărei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispoziţiilor legale incidente în raport cu particularităţile fiecărei situaţii în parte, respectând însă cerinţele ce decurg din interdicţia generării unei lex tertia."
Înalta Curte subliniază că, în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, nu se analizează corectitudinea reţinerii prin hotărârea recurată a legii penale mai favorabile, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme "(...) stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanţei învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept), iar nu al instanţei învestite într-o cale extraordinară de atac, respectiv recursul în casaţie, necircumscriindu-se vreunuia dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute în art. 438 C. proc. pen.." (decizia nr. 98/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, publicată pe www.x.ro).
Aşadar, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., Înalta Curte analizează dacă a fost sau nu împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale la momentul pronunţării deciziei de către instanţa de apel, prin raportare la legea mai favorabilă reţinută prin această hotărâre.
În cauză, infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 C. pen., pentru care recurentul A. a fost trimis în judecată (reţinută ca fiind săvârşită în luna decembrie 2012), se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Conform prevederilor art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., "(1) Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt: (...) c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani". Alineatul 2 al aceluiaşi articol reglementează momentul de la care curg aceste termene. Astfel, "Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. (...)".
Drept urmare, termenul de prescripţie generală a răspunderii penale în ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 C. pen. (reţinută ca fiind săvârşită în luna decembrie 2012), de 8 ani, curge de la data de la data săvârşirii infracţiunii şi s-a împlinit la cel mai târziu la sfârşitul lunii decembrie 2020.
Relativ la cele ce precedă, având în vedere că la data soluţionării apelului inculpatului A., respectiv la 10 februarie 2021, era împlinit termenul de prescripţie generală a răspunderii penale în ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 C. pen. (reţinută ca fiind săvârşită în luna decembrie 2012), Înalta Curte constată că, în mod corect, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru comiterea acestei infracţiuni, ca urmare a intervenirii prescripţiei generale a răspunderii penale.
În ceea ce priveşte critica formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, în sensul că, în cauză, termenul general de prescripţie a răspunderii penale a fost suspendat timp de 60 de zile, în perioada stării de urgenţă, Înalta Curte reţine următoarele:
În considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 152/2020 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020), referitor la natura juridică a Decretului Preşedintelui 195/2020, privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, s-a reţinut că acesta este un act administrativ cu caracter normativ, subsecvent legii, prin care se stabilesc în concret măsurile de primă urgenţă care urmează a fi luate, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale al căror exerciţiu urmează a fi restrâns (paragraful 89). Deopotrivă, s-a reţinut că "Odată stabilită natura juridică a decretului şi poziţia sa în ierarhia actelor normative care consacră materia stării de urgenţă, apare evident faptul că atât măsurile care urmează a fi luate, cât şi restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu sunt reglementate de Preşedintele României, ci sunt prevăzute de legea a cărei executare cade în sarcina acestei autorităţi publice. Ca atare, transpunând normele legale, prin actul administrativ de aplicare a legii, Preşedintele nu face decât să identifice acele măsuri de primă urgenţă, prevăzute de lege, dar care sunt adaptate situaţiei concrete care a generat starea excepţională, precum şi acele drepturi şi libertăţi fundamentale al căror exerciţiu urmează a fi restrâns pe durata stării de urgenţă. Având în vedere forţa juridică inferioară legii, decretul Preşedintelui nu poate să deroge, să se substituie sau să adauge la lege, deci nu poate conţine norme de reglementare primară." (paragraful 90).
"În continuare, pornind de la realitatea că decretul de instituire a stării de urgenţă este actul administrativ emis în exercitarea unei atribuţii constituţionale, deci având rang constituţional, Curtea constată că acesta este emis sub condiţia rezolutorie de a fi aprobat prin hotărâre a Parlamentului, neîndeplinirea condiţiei atrăgând revocarea de îndată a decretului şi încetarea aplicabilităţii măsurilor dispuse." (paragraful 91).
Instanţa de contencios constituţional a reţinut că Preşedintele României a dispus, pe de o parte, suspendarea sau neaplicarea unor dispoziţii legale sau, pe de altă parte, modificarea şi completarea unor legi, dispoziţiile sale având impact asupra unor drepturi şi libertăţi fundamentale, printre care şi accesul liber la justiţie, aspect interzis de Constituţie. Învestită cu o excepţie de neconstituţionalitate privind actul normativ de reglementare primară, respectiv O.U.G. nr. 1/1999, Curtea Constituţională a constatat că nu există nicio normă legală care să constituie temeiul expres al unei prerogative a Preşedintelui de a reglementa, prin decretul de instituire a stării de urgenţă, în domenii pentru care Legea fundamentală cere intervenţia legiuitorului, respectiv restrângerea exerciţiului drepturilor fundamentale (paragrafele 95, 96).
Prin aceeaşi decizie a instanţei de contencios constituţional s-a reţinut că Parlamentul nu şi-a exercitat a rolul de a verifica decretele privind instituirea stării de urgenţă, respectiv prelungirea acestei stări, reţinându-se că:
"(...) Parlamentul României avea obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor constituţionale şi legale pe care decretul Preşedintelui trebuia să le respecte. Or, prin articolul unic al Hotărârii nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, Parlamentul s-a limitat să încuviinţeze măsura, fără a-şi îndeplini obligaţia de a verifica respectarea exigenţelor pe care Constituţia şi legea le impun decretului Preşedintelui şi de a sancţiona exercitarea ultra vires a competenţelor legale." (paragraful 105). "Prin Hotărârea nr. 4 din 16 aprilie 2020 privind încuviinţarea prelungirii stării de urgenţă, Parlamentul a prevăzut expres la art. 2 modul în care poate fi restrâns exerciţiul drepturilor şi al libertăţilor fundamentale în starea de urgenţă, respectiv "numai prin acte normative cu putere de lege", restrângerea trebuie să fie determinată exclusiv de prevenirea şi combaterea epidemiei COVID-19, să fie temeinic motivată şi cu respectarea strictă a exigenţelor art. 53 alin. (2) din Constituţie. De asemenea, art. 3 din hotărâre prevede că "modificările, abrogările sau completările actelor normative cu caracter legal, motivate de prevenirea şi combaterea pandemiei de COVID-19, se pot dispune numai prin acte normative cu caracter legal". Cu toate acestea, anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, intitulată Măsuri de primă urgenţă cu aplicabilitate directă, prin care s-au adoptat, de asemenea, derogări de la legislaţia în vigoare la momentul prelungirii stării de urgenţă, nu a fost supusă controlului parlamentar." (paragraful 106).
Relativ la cele ce precedă, având în vedere că cele două decrete ale Preşedintelui României (nr. 195/2020 din 16.03.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 la 16.03.2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 3/2020 din 19.03.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 19 martie 2020 şi nr. 240/2020 din 14.04.2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 311 la 14.04.2020, aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 4/2020 din 16.04.2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 320 la 16.04.2020) sunt acte administrative cu caracter normativ, Înalta Curte constată că deşi astfel de acte cuprind reguli generale de conduită, impersonale şi de aplicabilitate repetată, adresându-se unui număr nedeterminat de subiecţi, pentru care este obligatoriu, caracterul lor normativ nu le transformă în lege sau dispoziţie legală.
Drept urmare, se constată că cele două decrete ale Preşedintelui României nu îndeplinesc condiţia de a fi "dispoziţii legale" (în interpretarea dată noţiunii de "dispoziţie legală" din cuprinsul art. 156 C. pen.), apte să atragă efectul de suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale.
Cea de-a doua ipoteză reglementată de art. 156 C. pen., conform căreia ar fi putut fi suspendat cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale, vizează intervenirea unei împrejurări de neprevăzut ori de neînlăturat care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale ori continuarea procesului penal, situaţie în care, pentru a opera suspendarea, era necesară emiterea unui act procesual prin care să se constate existenţa respectivei împrejurări.
Or, deşi situaţia epidemiologică de pe teritoriul României şi riscul creşterii masive a numărului persoanelor infectate cu coronavirusul SARS-Cov-2, care au determinat instituirea şi, ulterior, prelungirea prin decretele preşedinţiale a stării de urgenţă în perioada 16 martie 2020 - 14 mai 2020, pot fi considerate împrejurări cu caracter excepţional ce nu puteau fi prevăzute ori înlăturate, în cauză judecătorul de la fond nu a emis niciun act procesual prin care să se constate existenţa unei asemenea împrejurări în prezenţa căreia ar fi putut opera suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale.
Drept urmare, având în vedere că, în cauză, nu a operat o suspendare a cursului termenului prescripţiei răspunderii penale ca urmare a celor două decrete ale Preşedintelui României (nr. 195/2020 şi nr. 240/2020), la data soluţionării apelului inculpatului A., respectiv la 10 februarie 2021, fiind împlinit termenul de prescripţie generală a răspunderii penale în ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 C. pen. (reţinută ca fiind săvârşită în luna decembrie 2012), în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 262/A din 15 decembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul inculpat A..
Conform prevederilor art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.
Potrivit dispoziţiilor art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în cuantum de 170 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va suporta din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei penale nr. 262/A din 15 decembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2022, privind pe intimatul inculpat A..
Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat, în cuantum de 170 RON, rămâne în sarcina statului şi se suportă din fondurile Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 iunie 2023.
OPINIE CONCURENTĂ
Problema de drept invocată în cauză (efectele Decretelor Preşedintelui României nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 asupra cursului prescripţiei răspunderii penale) se încadrează, în considerarea situaţiei de fapt care a determinat emiterea decretelor, pandemia, şi în considerarea dispoziţiilor din decrete care afectau procesul penal, în conceptul de împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului, conform art. 156 C. pen., iar nu în cea de dispoziţie legală care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului. În consecinţă, soluţia în dosar cu privire la suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale depinde de existenţa sau inexistenţa în concret a continuării procesului penal în perioada stării de urgenţă, ca urmare a măsurilor luate de instanţa de judecată, şi nu poate fi influenţată de o evaluare abstractă, post factum a aceleiaşi împrejurări.
Conform art. 156 C. pen., cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Decretele Preşedintelui României nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 au produs efecte juridice, în considerarea asimilării acestora cu o "împrejurare de neînlăturat" din cuprinsul art. 156 C. pen. Astfel, cele două decrete prezidenţiale (Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 şi Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020), având în vedere baza lor factuală (pandemia de coronavirus), se încadrează în art. 156 C. pen., respectiv o "împrejurare de neînlăturat" care suspendă cursul prescripţiei răspunderii penale. Totodată, prin hotărârile nr. 257/17.03.2020 şi nr. 417/24.03.2020, Consiliul Superior al Magistraturii a procedat la punerea în aplicare a Decretului nr. 195/2020, stabilind categoriile de cauze penale care pot fi soluţionate pe durata stării de urgenţă.
După cum precizam mai sus, împrejurarea de neînlăturat la care se referă Decretele Preşedintelui României nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 a fost reprezentată de pandemia de coronavirus. Această împrejurare a decurs dintr-un eveniment neprevăzut care a produs consecinţe notorii, mai largi decât cele referitoare la activitatea instanţelor: în lunile martie-mai 2020 au fost suspendate cauze aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, dar au fost luate şi măsuri de izolare şi carantină a persoanelor provenite din zonele de risc, precum şi a celor care luau contact cu acestea, măsuri de carantinare asupra unor clădiri, localităţi sau zone geografice; închiderea graduală a punctelor de trecere a frontierei de stat, limitarea sau interzicerea circulaţiei vehiculelor sau a persoanelor în/spre anumite zone ori între anumite ore, precum şi ieşirea din zonele respective, închiderea temporară a unor restaurante, hoteluri, cafenele, cluburi, cazinouri, sedii ale asociaţiilor şi ale altor localuri publice, limitarea activităţii spitalelor publice la internarea şi rezolvarea cazurilor urgente.
Aşadar, raportat la specificul măsurilor luate pentru prevenirea infectărilor şi la efectele concrete ale pandemiei (de exemplu, îmbolnăvirea a numeroase persoane care îşi desfăşurau activitatea în instanţe), pe perioada stării de urgenţă, în unele dosare, nu a fost posibilă desfăşurarea normală a activităţii instanţelor şi parchetelor.
Totodată, prin decizia nr. 59/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deşi sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă, secţiile civilă şi de contencios administrativ ale instanţei supreme au precizat că "... decretele prezidenţiale nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 au fost încuviinţate de Parlamentul României prin Hotărârea nr. 3 din 19 martie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind instituirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 19 martie 2020, şi, respectiv, Hotărârea nr. 4 din 16 aprilie 2020 pentru încuviinţarea măsurii adoptate de Preşedintele României privind prelungirea stării de urgenţă pe întreg teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 16 aprilie 2020, în conformitate cu art. 93 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile instituite de acestea se impun atât pentru autorităţile statului, însărcinate cu ducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, cât şi pentru persoanele fizice şi juridice cărora le revine obligaţia de a respecta regulile statuate în cuprinsul lor."
În consecinţă, sunt de acord cu soluţia din dosar doar în considerarea faptului că instanţa a dispus măsuri procesuale, care s-au comunicat părţilor şi organelor de poliţie însărcinate cu aducerea martorului, în perioada în care se presupunea că operează suspendarea termenului de prescripţie a răspunderii penale, măsuri care, astfel, au determinat inaplicabilitatea efectelor suspendării cursului prescripţiei.
Nu există o împiedicare a continuării procesului în cazul în care o instanţă dispune măsuri tocmai în vederea continuării procesului, de exemplu atunci când o instanţă dispune măsuri pentru administrarea probelor, ca de exemplu, citarea unui martor, cu mandat de aducere, iar aceste măsuri sunt comunicate organelor de poliţie în perioada stării de urgenţă, ori atunci când o instanţă dispune citarea unor părţi, iar citaţiile sunt comunicate în perioada stării de urgenţă, chiar dacă termenul de judecată este acordat în afara acestei perioade. Dimpotrivă, absenţa oricărei măsuri de administrare a justiţiei care să susţină continuarea procesului penal în perioada stării de urgenţă, de exemplu acordarea de termene, pentru considerente legate strict de starea de urgenţă, fără a fi dispuse şi măsuri de administrare a probelor, conduce la suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale.
Apreciez că în cauză, urmare a măsurilor efective dispuse prin încheierea din data de 13.03.2020 şi rezoluţia din data de 22.04.2020, cursul procesului penal nu a fost întrerupt existând o continuitate între termenul din data de 21.02.2020 şi termenele următoare situate, într-adevăr, în afara intervalului 16.03.2020 (data publicării în Monitorul Oficial a primului decret) - 14.05.2020 (data expirării celor 30 de zile cu care a fost prelungită starea de urgenţă, potrivit art. 1 din cel de-al doilea decret). Având în vedere că au fost dispuse măsuri procesuale în intervalul în care a existat starea de urgenţă şi aceste măsuri au fost comunicate părţilor şi organelor de poliţie, nu poate opera suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale deoarece nu a existat o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat care să împiedice continuarea procesului. Dimpotrivă, continuarea procesului a fost susţinută prin probele dispuse şi măsurile luate de instanţă pentru administrarea acestora.
Astfel, prin încheierea din data 21.02.2020, Curtea de apel, după deliberare, având în vedere lipsa martorului D. precum şi cererea de amânare a cauzei formulată de inculpatul A., care nu s-a putut prezenta la acest termen, a amânat cauza pentru termenul din 13.03.2020, ora 09:00, sala P80, pentru când s-a citat martorul D., inculpaţii având termen în cunoştinţă, şi a dispus emiterea unui mandat de aducere pe numele martorului. Prin încheierea din data de 13.03.2020, instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri solicitată de inculpatul A., urmând a fi depuse la termenul următor. A încuviinţat depunerea înregistrării de care a făcut vorbire inculpatul A. în format electronic. A respins solicitarea de emitere a unei adrese către Penitenciarul Rahova. A emis mandat de aducere pe numele martorului D.. A amânat cauza şi faţă de hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii nr. 191/10.03.2020 şi nr. 192/12.03.2020 şi a acordat termen la 15.05.2020, sala P 85, ora 09:00, pentru când s-a citat martorul D., iar inculpaţii au termen în cunoştinţă.
Prin Rezoluţia din data de 22.04.2020, a fost preschimbat termenul pentru data de 12.06.2020, menţinându-se aceleaşi măsuri procesuale de citare a martorului şi dispunându-se citarea inculpaţilor.
Având în vedere măsurile procesuale dispuse de instanţă, inclusiv citarea martorului şi probele admise, comunicarea acestor măsuri pentru a fi aduse la îndeplinire de organele de poliţie, nu se poate aprecia că a fost împiedicată continuarea procesului penal şi, în consecinţă, nici nu a fost suspendat cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale. Chiar dacă la data de 22.04.2020, a fost preschimbat termenul de la 15.05.2020, pentru data de 12.06.2020 în considerarea art. 353 alin. (10) C. proc. pen.. [Completul învestit cu judecarea unei cauze penale poate, din oficiu (...), să preschimbe (...) termenul luat în cunoştinţă, cu respectarea principiului continuităţii completului, în situaţia în care din motive obiective instanţa nu îşi poate desfăşura activitatea de judecată la termenul fixat ori în vederea soluţionării cu celeritate a cauzei. (...)], termenul acordat a depăşit perioada stabilită pentru starea de urgenţă, în considerarea căreia ar fi operat suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale, dacă instanţa nu ar fi dispus măsuri care au fost comunicate pentru a fi aduse la îndeplinire. Începând cu data de 15 aprilie 2020, s-a prelungit cu 30 de zile starea de urgenţă pe întreg teritoriul României, instituită prin Decretul nr. 195/2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020. Chiar dacă instanţa a preschimbat un termen în concordanţă cu Decretele Preşedintelui României, termenul acordat a fost însoţit de măsuri procesuale care au scos în evidenţă continuitatea procesului penal (de exemplu citarea cu mandat a martorului).
În consecinţă, faţă de cele ce preced, măsurile procesuale dispuse de instanţă, inclusiv citarea martorului şi probele admise, conduc la concluzia că în perioada martie-mai 2020 nu a fost împiedicată continuarea procesului penal şi nu a operat suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale.
GGC - MM