Admissibility of extraordinary revision following ECtHR property violation: insufficiency of monetary compensation as alternative remedy

Hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă din 1865. Neîndeplinirea cerinţei privind inexistenţa unui alt remediu de înlăturare a consecinţelor grave ale încălcării constatate. Activarea obligaţiei subsidiare stabilite în sarcina statului de acordare a despăgubirilor materiale pentru bunul nerestituit

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac. Revizuirea

Index alfabetic: hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului

drept de proprietate

despăgubiri

C.proc.civ. 1865, art. 322 pct. 9

C.E.D.O., art. 41

Legiuitorul a reglementat prin dispoziţiile art. 322 pct. 9 C.proc.civ. circumstanţele în care autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive poate fi infirmată într-o cale extraordinară de atac de retractare, însă a impus ca, în aceste situaţii excepționale, să se evalueze dacă revizuirea este singurul remediu sau dacă există şi alte posibilităţi de reparare a încălcării, care nu presupun o răsturnare a ordinii juridice stabilite anterior.

Deși remedierea încălcării se face, de principiu, prin restabilirea situaţiei anterioare, în condiţiile în care aceasta presupune încălcarea dreptului legitim al terţului subdobânditor de bună-credinţă cu titlu oneros al bunului şi ar crea noi neajunsuri, disproporţionate, periclitând securitatea circuitului civil, devine exigibilă obligația subsidiară privind indemnizarea fostului proprietar pentru pierderea suferită, stabilită de Curtea Europeană prin hotărârea invocată ca temei al revizuirii, ca modalitate consecutivă în care statul îşi poate executa obligaţia.

Având în vedere că instanța europeană a stabilit că privarea de dreptul de proprietate vizează faptul că fostul proprietar nu a putut să intre în posesia bunului și nici nu a fost despăgubit, configuraţia admisibilităţii cazului de revizuire permite ca, în situația în care, în balanță, sunt atât drepturile recunoscute acestuia, cât și dreptul recunoscut chiriașului cumpărător, să se aprecieze cu privire la dezechilibrul între situațiile care se pot naște și să se aleagă forma de reparație cea mai potrivită pentru securitatea circuitului civil, dintre restituirea bunului în natură sau restituirea contravalorii acestuia.

Prin urmare, întrucât Curtea Europeană, prin hotărârea invocată ca temei al revizuirii, nu a trimis exclusiv la mecanismul remediu ci a acordat despăgubiri materiale pentru bunul revendicat, stabilite prin raportare la evaluările depuse de părţi, corespunzătoare preţului pieţei, considerând că şi această formă de despăgubire reprezintă o modalitate de acoperire integrală a prejudiciului, nu se poate considera că revizuirea este singurul remediu pentru restabilirea situației anterioare.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 210 din 9 februarie 2023

I. Circumstanţele cauzei. Fondul

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Constanţa la 20.01.1998 şi apoi pe rolul Tribunalului Constanţa la 9.09.1999, ca urmare a declinării competenţei judecătoriei prin sentinţa civilă nr.13663/1998, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Municipal Constanţa, să i se restituie şi să i se lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele situate în municipiul Constanţa.

Hotărârea Tribunalului Constanţa

Prin sentinţa nr.371 din 16.04.2002, Tribunalul Constanţa – Secţia civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta RAEDPP Constanţa. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A. şi a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamant pentru lipsa calităţii procesuale active. A respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii B. şi C. şi cererea de chemare în garanţie a Consiliului Local Constanţa, ca lipsite de interes.

3. Hotărârea Curţii de Apel Constanţa

Prin decizia nr.83/C din 28.01.2004, Curtea de Apel Constanţa – Secţia civilă a admis apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta RAEDPP Constanţa împotriva sentinţei nr.371 din 16.04.2002 pronunţată de Tribunalul Constanţa – Secţia civilă. A anulat sentinţa şi a reţinut cauza, pentru rejudecarea fondului, întrucât a constatat că reclamantul are legitimare procesuală activă în formularea acţiunii în revendicare.

În rejudecare, prin decizia nr.313/C din 9.03.2005, Curtea de Apel Constanţa – Secţia civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii principale. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român. A admis, în parte, acţiunea în revendicare formulată de reclamantul A., pârâţii Statul Român, Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa fiind obligaţi să îi lase reclamantului, în deplină proprietate, terenul în suprafaţă de 256,24 mp, situat în Constanţa, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expertul X şi în schiţa anexă la expertiză. A respins, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, cererea în revendicare a acestui teren formulată în contradictoriu cu pârâta RAEDPP Constanţa. I-a obligat pe pârâţii Statul Român, Municipiul Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi RAEDPP Constanţa să îi lase reclamantului, în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Constanţa, compus din 414 mp teren şi construcţie, mai puţin apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 27000 din 27.09.1996 încheiat între Consiliul Local Constanţa şi pârâţii C. şi B. A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii C. şi B. A respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii C. şi B. şi cererea de chemare în garanţie a Consiliului Local Constanţa.

4. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin încheierea nr.4063 din 20.04.2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a scos cauza de pe rol şi a înaintat Curţii de Apel Constanţa, spre competentă soluţionare, în baza art.II alin.3 din Legea nr.219/2005 privind aprobarea OUG nr.138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, recursurile declarate de reclamantul A., de pârâta RAEDPP Constanţa şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin DGFP Constanţa, împotriva deciziei nr.313/C/2005 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia civilă, reţinând că litigiul are ca obiect revendicarea unui imobil cu o valoare sub 5 miliarde lei.

5. Hotărârea Curţii de Apel Constanţa

Prin decizia nr.567/C din 22.11.2006, Curtea de Apel Constanţa – Secţia civilă a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., de pârâta RAEDPP Constanţa şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin DGFP Constanţa, împotriva deciziei nr.313/C/2005 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia civilă.

6. Revizuirea. Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată la 20.12.2020, pe rolul Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă, revizuenta D., în calitate de unică moştenitoare a defunctului A. (decedat la 19.10.2013), a solicitat, în baza art.322 pct.9 C.proc.civ., revizuirea deciziei nr.313/C din 9.03.2005 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia civilă.

În dezvoltarea motivelor cererii, revizuenta a arătat că, la baza promovării căii extraordinare de atac, stă hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată la 29 septembrie 2020 în cauza Dimitrie Dan Popescu şi alţii contra României, la care au fost conexate alte 24 de cauze privind cereri legate de imposibilitatea reclamanţilor de a se bucura de dreptul lor de proprietate asupra bunurilor naţionalizate de stat în timpul regimului comunist totalitar, care au fost vândute de stat locatarilor lor.

Revizuenta a făcut referire la cauza nr.15941/2007, care a fost conexată şi soluţionată împreună cu cauza Dimitrie Dan Popescu, şi care a avut ca obiect cererea introdusă de autorul A. cu privire la refuzul restituirii în natură a apartamentului situat la etajul casei din Constanţa, şi a terenului de 47,76 mp.

A arătat că, prin această hotărâre, Curtea Europeană a constatat încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi l-a obligat pe pârâtul Statul Român să restituie reclamanţilor, în termen de trei luni, bunurile imobile vizate, iar în lipsă, acesta fiind obligat la plata, în acelaşi termen de trei luni, a sumelor indicate în tabelul anexat, precum şi orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale, daune morale, cheltuieli şi taxe.

Revizuenta a susţinut că, deşi hotărârea Curţii Europene nu este încă publicată în Monitorul Oficial al României, acesta nu constituie un impediment în promovarea cererii de revizuire pe temeiul art.322 pct.9 C.proc.civ., fiind îndeplinită condiţia prevăzută de acest text legal, în sensul că încălcarea drepturilor sau libertăţilor fundamentale se datorează unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate (până la acest moment, apartamentul de la etajul 1 al imobilului şi suprafaţa de teren de 47,76 mp din Constanţa nu au reintrat în patrimoniul revizuentei sau al autorului său).

A afirmat revizuenta că aceste situaţii pot fi remediate doar prin revizuirea hotărârii, întrucât obligaţia reparării prejudiciului rezultat din încălcarea unor drepturi consfinţite de Convenţie constituie un principiu de drept internaţional public în general, iar restitutio în integrum constituie modul de reparaţie privilegiat. Iar, numai în măsura în care circumstanţele nu permit aplicarea acestui principiu, plata unei despăgubiri reprezintă modalitatea de reparare cel mai frecvent utilizată în practică.

Existenţa în legislaţia română a revizuirii unei hotărâri interne pe baza unei hotărâri CEDO, potrivit art.322 pct.9 C.proc.civ., a fost apreciată de către revizuentă ca respectând în totalitate recomandările şi rezoluţiile Consiliului Europei, rămânând doar ca instanţa de judecată să dea eficienţă acestor prevederi legale.

Revizuenta a solicitat să se constate încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, astfel cum a reţinut şi Curtea Europeană prin decizia pronunţată, în care s-a pus în discuţie corectitudinea soluţiei hotărârii Curţii de Apel Constanţa, ale cărei consecinţe nu pot fi remediate decât prin revizuirea acesteia.

A menţionat că, în sistemul Convenţiei şi al protocoalelor sale, principiul reparaţiei prejudiciului este consacrat în art.41, iar, faţă de circumstanţele particulare ale cauzei, a considerat că se impune aplicarea judicioasă a principiului priorităţii restituirii în natură a bunului litigios, prin acordarea, pe plan intern, urmare a admiterii revizuirii, a acestei forme de reparaţie, ca fiind singura modalitate concretă şi justă prin care consecinţele încălcării pot fi remediate.

A susţinut că, a înţeles în mod constant să îşi menţină pretenţiile concrete cu privire la restituirea în natură a apartamentului de la etajul 1 al imobilului, cât şi a suprafeței de teren de 47,76 mp, iar prin cererea formulată la 28.10.2020 şi înregistrată sub nr.7799/30.10.2020 la Ministerul Afacerilor Externe, a solicitat suspendarea plăţii prejudiciului material, întrucât intenţiona să exercite calea de atac a revizuirii.

Revizuenta a apreciat că statul este dator să îi asigure protecţia dreptului legitim de a obţine (prin promovarea cererii de revizuire) proprietatea bunului, în plenitudinea prerogativelor sale, după cum a dispus Curtea Europeană la pct.7 lit.a din dispozitivul deciziei, precum şi să-i garanteze efectivitatea regulii privitoare la interdicţia cumulului de remedii (reparaţii). A arătat că acordarea unei sume corespunzătoare valorii de circulaţie a bunurilor nu este o obligaţie alternativă faţă de obligaţia restituirii în natură, ci una subsidiară, aspect ce reiese din modalitatea de redactare a deciziei Curţii Europene (pct.7 din dispozitivul hotărârii).

Întrucât calea extraordinară a revizuirii este singurul mijloc procedural pe care reclamanta îl poate exercita în dreptul intern, în urma pronunţării unei hotărâri prin care CEDO a constatat încălcarea, în vederea recunoaşterii şi protejării pe plan naţional a acestor drepturi anterior încălcate, a susţinut că remedierea consecinţelor grave ale încălcării nu se poate face decât prin admiterea cererii de revizuire şi schimbarea corespunzătoare a soluţiei pronunţate de instanţa naţională, în acţiunea în revendicare.

Cât priveşte faptul că şi cumpărătorii s-ar putea prevala, la rândul lor, de prevederile art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, revizuenta a solicitat să se constate, pe de o parte, că aceasta ar fi o problemă ce ar urma să fie analizată pe fondul acţiunii în revendicare, nefiind o chestiune care să ţină de admisibilitatea cererii de revizuire, iar, pe de altă parte, că aceştia sunt protejaţi de legislaţia naţională, care prevede modalităţi concrete şi efective de reparare a prejudiciului, instanţa fiind deja învestită cu o cerere de chemare în garanţie cu acest obiect.

7. Hotărârea pronunţată în soluţionarea cererii de revizuire, în primul ciclu procesual

Prin decizia nr.82/C din 6.05.2021, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta D. în contradictoriu cu intimaţii E., F., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de DGRFP Galaţi – AJFP Constanţa, Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa şi R A Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa împotriva deciziei civile nr.313/C din 9.03.2005 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa. A obligat-o pe revizuenta la plata cheltuielilor de judecată către intimaţi, astfel: către intimatul E. la plata sumei de 4.000 lei, reprezentând onorariu avocat în cuantum redus, conform art.274 alin.3 C.proc.civ., şi către intimatul Municipiul Constanţa, prin primar, la plata sumei de 238 lei, constând în onorariu avocat.

Împotriva deciziei nr.82/C din 6.05.2021 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, a declarat recurs revizuenta D.

8. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr.2486 din 18.11.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a admis recursul declarat de revizuenta D. împotriva deciziei nr.82/C/2021 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, în raport de soluţia pronunţată de curtea de apel asupra cererii de revizuire, incidenţa art.304 pct.7 C.proc.civ., apreciind că nu se circumscriu dispozițiilor art.261 pct.5 ale acestui act normativ considerentele hotărârii recurate, deoarece instanţa nu a arătat argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată.

Înalta Curte a constatat că instanţa nu s-a raportat la dispoziţiile din Hotărârea CEDO, în condițiile în care această hotărâre are în anexă un tabel în care, la poziția 13, sunt evidențiate aspecte legate atât de cererea depusă la CEDO de A. (antecesorul reclamantei), cât şi de decizia definitivă din 22.11.2006 a Curţii de Apel Constanţa în ceea ce privește apartamentul de la etajul 1 al imobilului situat în Constanţa.

În lipsa argumentelor care să justifice soluţia faţă de aspectele mai sus expuse, ce vizează încălcarea art.1 din Protocol 1 adiţional la Convenţie, Înalta Curte a arătat că este în imposibilitate de a verifica legalitatea deciziei atacate, iar vătămarea produsă nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei, în vederea respectării dreptului la un proces echitabil.

9. Hotărârea Curţii de Apel Constanţa în rejudecarea cererii de revizuire

Prin decizia nr.108/C din 19.04.2022, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta D. împotriva deciziei nr.313/C din 9.03.2005 pronunţate de aceeaşi instanţă, în contradictoriu cu intimaţii E. şi F., Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGRFP Galaţi – AJFP Constanţa, Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa şi R.A. Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa. A obligat-o pe revizuentă la plata către intimatul E. a sumei de 12.000 lei şi către intimatul Municipiul Constanţa, prin primar, la plata sumei de 476 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanţa a analizat cu prioritate admisibilitatea cererii de revizuire şi a constatat că nu este îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de art.322 pct.9 C.proc.civ., anume aceea ca efectele încălcării dreptului fundamental să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

A reţinut că revizuenta a pornit, în argumentarea cererii de revizuire, de la o premisă nereală, arătând că prin hotărârea CEDO din 29 septembrie 2020, pronunţată în cauza Dimitrie Dan Popescu și alții împotriva României s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate, în sensul art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin lipsirea de proprietate, ceea ce a determinat o sarcină excesivă la care a fost supus autorul său.

Examinând hotărârea CEDO din 29 septembrie 2020, a reţinut că, în considerentele acesteia, s-a stabilit că încălcarea art.1 din Primul Protocol la Convenţie s-a produs prin aceea că reclamanții au fost lipsiţi de dreptul de proprietate şi că nu au obţinut o despăgubire pentru acest motiv.

Curtea a apreciat că instanţa a stabilit şi în acest caz, astfel cum a statuat constant în jurisprudenţa sa, în acord cu dispozițiile din art.1 din Primul Protocol la Convenţie, că nu lipsirea de proprietate, în sine, constituie o încălcare a acestei prevederi, ci faptul că proprietarul nu a fost despăgubit.

A arătat că imposibilitatea proprietarului de a intra în posesia bunului său, deşi exista o hotărâre judecătorească prin care dreptul său de proprietate era recunoscut, constituie doar o lipsire de proprietate în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1 ceea ce, în sine, nu constituie o încălcare a acestui text decât în absența unei despăgubiri şi, doar atunci, o astfel de lipsire impune persoanei în cauză o sarcină disproporționată și excesivă, cu încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat de articolul menţionat.

Astfel, a considerat că, dacă există o despăgubire corespunzătoare, lipsirea de bunul aflat în proprietate, deşi constituie o ingerinţă în drepturile proprietarului, nu constituie o încălcare a art.1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest text prevede că o persoană poate fi lipsită de proprietate pentru cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, unul dintre aceste principii fiind acordarea unei despăgubiri corespunzătoare, care trebuie să fie suficientă pentru a nu impune o sarcină excesivă proprietarului.

Aceasta înseamnă că despăgubirea nu trebuie să fie, în mod necesar, la valoarea pe care proprietarul o dă bunului respectiv, din hotărârea CEDO reieşind că înşişi reclamanții au susţinut că încălcarea dreptului lor de proprietate nu rezultă, exclusiv, din imposibilitatea de a intra în posesia bunurilor lor, ci corelat cu imposibilitatea obţinerii unor despăgubiri.

Din această perspectivă, s-a considerat că posibilitatea obţinerii unor despăgubiri pentru imobilul de proprietatea căruia a fost lipsit autorul revizuentei, stabilită chiar de CEDO, devine relevantă pentru admisibilitatea cererii de revizuire, în ceea ce priveşte condiţia ca efectele încălcării dreptului fundamental să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Această condiţie stabilită în textul legal a fost apreciată că urmăreşte să protejeze securitatea circuitului civil şi autoritatea de lucru judecat, căreia îi acordă prioritate, fiind opţiunea suverană a legiuitorului. În acest sens, faptul că această condiţie a fost ulterior modificată este nerelevant, important fiind textul legal aplicabil cererii, modificarea ulterioară a opţiunii legiuitorului, odată cu adoptarea Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, neavând relevanţă în cauză sau efect retroactiv.

De altfel, chiar CEDO, în jurisprudenţa sa, acordă o importanţă deosebită securităţii raporturilor juridice care implică respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti.

În această privinţă, au fost considerate relevante, mutatis mutandis, statuările Curţii Europene în cauza Raicu împotriva României, din 19 octombrie 2006, în care s-a reţinut că a fost încălcat art.6 din Convenţie, apreciindu-se că nu există motive substanţiale şi imperioase care să justifice o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice, iar, în ceea ce priveşte argumentul Guvernului, conform căruia desfiinţarea favorabilă terţului dobânditor era necesară pentru a asigura respectarea dreptului de proprietate al foştilor proprietari, a reamintit că a statuat deja că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate (cauza Pincova şi Pinc). Curtea a apreciat că nu îi revine unei persoane, care a beneficiat de o hotărâre definitivă favorabilă, sarcina să suporte consecinţele faptului că sistemul legislativ şi judiciar intern a condus la coexistenţa a două hotărâri definitive ce confirmă dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun.

Ca urmare, ceea ce a fost apreciat ca fiind important în prezenta cauză a fost prioritatea acordată de legiuitor în concursul dintre repararea prejudiciului rezultat din încălcarea unor drepturi consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi securitatea juridică rezultată din protecţia autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti, acesta optând în mod suveran pentru a acorda prioritate celei din urmă.

Astfel, curtea a reţinut că este nerelevant dacă repararea în natură a prejudiciului, prin restituirea imobilului, este prioritară reparării prin echivalent sau dacă CEDO a stabilit o modalitate subsidiară sau alternativă de reparare a prejudiciului prin echivalent.

Susținerile revizuentei în sensul că repararea în natură ar avea un caracter prioritar au fost apreciate ca nefiind întemeiate, întrucât şi legislația specială privind restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat, deşi enunţă ca principiu restituirea în natură, cuprinde numeroase dispoziţii în care stabileşte repararea prejudiciului prin echivalent, în considerarea unor motive care ţin de interesul public sau de protejarea circuitului civil în privinţa drepturilor dobândite de terţi asupra bunurilor respective (art.7 din Legea nr.10/2001).

Chiar dacă, în principiu, restituirea în natură are caracter prioritar, aceasta dobândeşte caracter subsidiar în concurs cu autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti şi imperativul protecţiei securităţii raporturilor juridice, caracter prioritar dobândind repararea prin echivalent tocmai pentru protecţia acestora din urmă.

Curtea a reţinut că instanţa de contencios european a stabilit o despăgubire considerată rezonabilă pentru lipsirea de proprietate. Aceasta nu trebuie să fie, în mod necesar, corespunzătoare opiniei proprietarului sau să fie exact valoarea imobilului la un anumit moment, în funcţie de conjuncturi ce pot determina, eventual, creşteri speculative ale preţurilor imobilelor într-o anumită zonă, cuantumul despăgubirii fiind determinat după criterii obiective şi fiind suficient, astfel încât proprietarul să nu mai fie supus unei sarcini excesive, de natură a atrage încălcarea art.1 din Primul Protocol la Convenţie.

Instanţa a apreciat că revizuenta nu poate susţine că despăgubirea stabilită de CEDO nu este satisfăcătoare, întrucât aceasta nu poate alege acele părţi pe care le consideră favorabile din hotărârea Curţii. De altfel, a constatat că din considerentele hotărârii reiese că această reparaţie a fost considerată satisfăcătoare pentru întreg prejudiciul, nefiind o reparaţie parţială a acestuia.

Curtea a constatat că revizuenta critică hotărârea sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite, însă nu este posibil ca o instanţă naţională să examineze într-o cale de atac sui generis o hotărâre pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ci, dimpotrivă, să o respecte. Ca atare, a arătat că există o altă posibilitate de remediere a consecinţelor încălcării decât prin revizuirea hotărârii pronunţate, iar această concluzie nu este înlăturată de considerentele hotărârii CEDO referitoare la obligaţia statului de a restitui imobilele, care ar pune reclamanții într-o situaţie cât mai apropiată de cea în care nu ar fi fost deposedaţi, întrucât s-a acceptat posibilitatea ca o astfel de măsură reparatorie să nu fie posibilă.

10. Recursul

Împotriva deciziei nr.108/C din 19.04.2022, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a declarat recurs revizuenta D., solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea pe fond, în aplicarea prevederilor art.312 alin.5 C.proc.civ., cu obligarea în solidar a intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art.304 alin.1 pct.5, 7 şi 9 C.proc.civ., recurenta a susţinut, în primul rând, că decizia recurată nu este motivată, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare.

A arătat recurenta că a solicitat expres ca, în măsura în care instanţa va constata cerinţa impusă de norma procedurală internă - respectiv teza ultimă a dispoziţiilor art.322 pct.9 C.proc.civ. (remedierea încălcării drepturilor şi libertăţilor fundamentale să nu se poată realiza decât prin revizuirea hotărârii pronunţate, fiind un obstacol în admisibilitatea revizuirii), să o lase neaplicată (să o înlăture), dând prevalență dreptului comunitar.

A menţionat că această cerinţă (ca remedierea încălcării să nu se poată realiza decât prin revizuirea hotărârii pronunţate) poate reprezenta, prin ea însăşi, o barieră procedurală, care împiedică sau limitează posibilităţile de a sesiza instanţa naţională cu o cerere de revizuire, fiind contrară regulilor, principiilor şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi că această situație poate reprezenta, prin ea însăşi, o nouă încălcare a Convenţiei, din perspectiva art.6.

Recurenta a indicat hotărâri ale Curţii Europene prin care s-a statuat că dreptul de acces la instanţă trebuie să fie concret şi efectiv, acesta impunând ca partea să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale, şi că, deşi dreptul de acces la justiţie nu este absolut, restricţiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. În ceea ce priveşte aceste restricţii, s-a stabilit că ele nu sunt conforme cu art.6 alin.1 din Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat.

În acest context, a arătat că instanţa de revizuire nu a respectat îndrumările instanţei de casare din decizia nr.2486 din 18.11.2021, întrucât Curtea de Apel Constanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra cererii sale privind aplicarea cu prioritate a normelor şi a jurisprudenţei CEDO şi de înlăturare a dispoziţiei procedurale contrare, ci a respins, ca inadmisibilă, revizuirea formulată, constatând că nu este îndeplinită condiţia ca efectele hotărârii judecătoreşti să nu poată fi remediate decât pe calea revizuirii.

Astfel, a afirmat că în decizia recurată nu se regăsesc considerente care să reflecte susţinerile sale cu privire la necesitatea aplicării prioritare a normelor Convenţiei şi a jurisprudenţei CEDO, care se impune faţă de prevederile art.11 şi 20 din Constituţie şi ale art.46 din Convenţie. De asemenea, a arătat că hotărârea nu cuprinde argumentele instanţei pentru care a considerat că nu se impune aplicarea cu prioritate a normelor europene, că ultima cerinţă a art.322 pct.9 C.proc.civ. nu constituie o barieră/restricţie ce îi limitează recurentei accesul la justiţie într-o asemenea manieră încât dreptul său să fie atins în însăşi substanţa sa sau că jurisprudenţa CEDO invocată nu poate fi reţinută în cauză.

Sub acest aspect, a apreciat că hotărârea recurată este nemotivată, fiind încălcate dispoziţiile art.6 paragr.1 teza I din Convenţie, precum şi cele ale art.261 alin.5 C.proc.civ. şi ale deciziei de casare.

Cum omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui mijloc de apărare invocat reprezintă un caz de necercetare a cauzei şi o încălcare a unui principiu fundamental, recurenta a susţinut că această vătămare poate fi înlăturată prin anularea actului de procedură, fiind incidente dispoziţiile art.105 alin.2 şi art.304 pct.5 C.proc.civ.

În susţinerea motivului de recurs încadrat în art.304 pct.7 C.proc.civ., recurenta a arătat că, în încercarea de a justifica motivul pentru care a apreciat că posibilitatea obţinerii unor despăgubiri stabilite de CEDO prin pct.7 lit.b din hotărâre devine relevantă pentru admisibilitatea cererii de revizuire, Curtea de Apel Constanţa a analizat premisa argumentării cererii, reţinând că se critică hotărârea pronunţată de CEDO sub aspectul cuantumului despăgubirilor. Astfel, în prima parte a motivării soluţiei pronunţate, curtea a analizat care a fost încălcarea reţinută de Curtea Europeană prin hotărârea ce stă la baza cererii de revizuire, constatând că s-a pornit în argumentarea cererii de revizuire de la o premisă nereală.

Curtea de apel a reţinut în motivare că imposibilitatea proprietarului de a intra în posesia bunului său, deşi exista o hotărâre judecătorească prin care dreptul său de proprietate era recunoscut, constituie doar o lipsire de proprietate, în sensul celei de a doua teze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, ceea ce, în sine, nu constituie o încălcare a acestui text decât în absenţa unei despăgubiri. Or, cât timp s-a acordat o despăgubire (care nu trebuie să fie la valoarea apreciată de proprietar) nu se poate reţine încălcarea acestei dispoziţii legale.

Recurenta a apreciat că aceste considerente, supra-abundente, depăşesc sfera de analiză la care trebuia să se limiteze instanţa în verificarea îndeplinirii sau nu a ultimei cerinţe a art.322 pct.9 C.proc.civ. şi formează convingerea că, de fapt, instanţa a examinat cererea de revizuire din perspectiva încălcării sau nu a art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie.

Instanţa, însă, avea de verificat, din perspectiva îndeplinirii primei cerinţe a art.322 pct.9 C.proc.civ., dacă CEDO a constatat sau nu încălcarea drepturilor sau libertăţilor fundamentale. Această hotărâre constituie premisa promovării cererii de revizuire, care nu poate fi considerată nereală şi nici nu trebuie negată sau interpretată de instanţa învestită cu judecata cererii de revizuire.

Consideră că, prin hotărârea pronunţată la 29 septembrie 2020, CEDO a constatat încălcarea dreptului de proprietate al autorului său, reținând că acesta a fost lipsit de dreptul său de proprietate asupra apartamentului de la etajul 1 al imobilului din Constanţa şi a suprafeţei de teren de 47,76 mp. situat în Constanţa, ceea ce a făcut ca acesta să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantate de art.1 din Protocolul nr.1.

Totodată, afirmaţiile din cuprinsul cererii de revizuire nu vin în contradictoriu cu considerentele hotărârii CEDO sau cu mecanismul de interpretare şi aplicare a art.1 din Protocolul nr.1, cum greşit a apreciat Curtea de Apel Constanţa. Recurenta a precizat că, faptul că în cuprinsul acestei afirmaţii nu a specificat că sarcina disproporţionată şi excesivă este urmarea lipsirii autorului său de dreptul de proprietate, în absenţa unei despăgubiri, nu a schimbat premisa cererii de revizuire formulate, cât timp aceasta este reprezentată de hotărârea pronunţată de Curtea Europeană.

Sub un alt aspect, modul în care instanţa şi-a condus raţionamentul juridic în ceea ce priveşte dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie a fost apreciat de recurentă că denotă confuzia făcută între noţiunea „absenţei unor despăgubiri” (constatată de CEDO atunci când a analizat ingerinţa reclamată - privarea de dreptul de proprietate, mai precis când a aplicat criteriul proporţionalităţii) şi acordarea satisfacţiei echitabile, în condiţiile art.41 din Convenţie, care i se recunoaşte părţii lezate atunci când, deşi se constată că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale, dreptul intern permite doar o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări.

Cu privire la considerentele dezvoltate de instanţă în cuprinsul deciziei recurate ce vizează despăgubirile stabilite prin hotărârea CEDO, care au fost apreciate ca fiind rezonabile şi în legătură cu care s-a reţinut că nu se pot alege părţi din hotărâre considerate favorabile, recurenta a susţinut că, pe parcursul soluţionării cauzei, nu a făcut nicio afirmaţie referitoare la suma stabilită de Curtea Europeană la pct.7 din hotărâre. A arătat că această sumă nu face obiectul cererii de revizuire şi că nu a criticat soluţia pronunţată de CEDO, ci, prin cererea de revizuire, a solicitat să se dea eficienţă acesteia.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe art.304 pct.9 C.proc.civ., recurenta a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art.11 şi 20 din Constituţie şi cu nesocotirea art.41 şi 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi a jurisprudenţei CEDO.

A arătat că instanţa de revizuire nu a analizat dacă norma procedurală internă (ultima teză a art.322 pct.9 C.proc.civ.) este sau nu compatibilă cu Convenţia şi cu protocoalele sale adiţionale, respectiv dacă există un conflict între legea internă şi Convenţie.

De asemenea, Curtea de apel a încălcat jurisprudenţa CEDO atunci când a apreciat că „opţiunea suverană a legiuitorului român”, de a proteja securitatea circuitului civil şi autoritatea de lucru judecat, este confirmată de această jurisprudenţă.

Contrar celor reţinute la pag.9 în decizia recurată, a susţinut că nici principiul securităţii raporturilor juridice şi nici autoritatea de lucru judecat nu sunt considerate de CEDO ca fiind imuabile, astfel încât principiul securităţii juridice nu trebuie să împiedice justiţiabilul să se prevaleze de o cale de atac disponibilă.

CEDO a statuat că doar erorile de fapt ce devin vizibile la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice pe motivul că nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac. Astfel, constatarea, de către Curtea Europeană, a faptului că prin hotărârea pronunţată instanţa naţională a săvârşit o încălcare a unor drepturi şi libertăţi protejate de Convenţie este asimilată cu o eroare de fapt comisă de instanţa internă („defect major”).

Necesitatea unei prevederi în dreptul intern care să asigure reexaminarea, pe cale judiciară, a actului intern - hotărârii judecătoreşti- care a condus la constatarea încălcării dreptului, a făcut obiectul jurisprudenţei CEDO menţionate în memoriul de recurs dar şi, susţine recurenta, a unei Recomandări speciale a Consiliului Europei nr.R (2000) 2 din 19 ianuarie 2000, prin care Comitetul de Miniştri al acestei organizaţii internaţionale a recomandat statelor membre adoptarea unor dispoziţii legislative interne care să permită reexaminarea sau redeschiderea anumitor cauze în faţa jurisdicţiilor naţionale, în urma unei hotărâri a Curţii prin care s-a constatat încălcarea unor drepturi apărate prin Convenţie.

Invocarea de către Curtea de Apel Constanţa, mutatis mutandis, a aspectelor reţinute de CEDO în cauza Raicu împotriva României a fost apreciată de către recurentă ca fiind greşită. Recurenta a susţinut că, deşi prin această cauză, care a stat la baza promovării cererii sale de revizuire, s-a constatat încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, în litigiul pendinte nu se pune în discuţie acest aspect (căci a fost deja constatat de CEDO), ci corectarea defectului major săvârşit de instanţa internă, prin asigurarea dreptului său de a se adresa instanţei cu o cale extraordinară care să dea eficienţă hotărârii CEDO ce a observat încălcarea.

Pe de altă parte, recurenta a arătat că, faţă de momentul la care a fost pronunţată hotărârea în cauza Raicu împotriva României, 19 iunie 2006, şi de normele interne de la acea dată, referirea curţii de apel la cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe este judicioasă. A susţinut, însă că aspectele statuate de CEDO în această cauză nu pot avea eficienţă, la acest moment, în sensul acordat de Curtea de Apel Constanţa. Cauza poate fi valorificată mutatis mutandis în aplicarea legislaţiei naţionale, în sensul că nu există vreo încălcare a art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie atunci când cei care au dobândit în baza unei legi speciale un bun restituibil fostului proprietar sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Într-o astfel de situaţie, dobânditorii imobilului în temeiul Legii nr.112/1995 nu au de suportat o sarcină specială şi exorbitantă care să fi rupt justul echilibru ce trebuie să existe între exigenţele interesului general, pe de o parte, şi salvgardarea dreptului la respectarea proprietăţii, pe de altă parte.

Recurenta a criticat şi raţionamentul curţii cu privire la considerentul inserat în primul paragraf de la pag.10 din decizia recurată, în sensul că admiterea cererii sale de revizuire, urmată de admiterea acţiunii în revendicare, ar putea conduce la încălcarea art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva terţului dobânditor căruia i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, dobândirea valabilă a bunului şi prioritatea titlului său. A apreciat recurenta că acest considerent nesocoteşte Convenţia şi jurisprudenţa Curţii Europene şi a solicitat să se constatate că, la redeschiderea unei proceduri în urma constatării de către Curtea Europeană a unei încălcări (cum este cazul revizuirii), nici art.6 din Convenţie şi nici art.1 al Protocolul 1 adiţional nu pot fi ratione materiae invocate de către cel împotriva căruia se redeschide procedura.

Revizuirea este singura cale procedurală internă ce a fost reglementată în scopul de a se pune capăt încălcării constatate de CEDO şi de a anula consecinţele acestei încălcări, art.6 din Convenţie nefiind aplicabil ratione materiae în astfel de situaţii. În acest sens, cel împotriva căruia se redeschide o procedură naţională nu poate invoca nici protecţia conferită de art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, căci retractarea/reformarea hotărârii pronunţate cu încălcarea Convenţiei urmăreşte un scop legitim, vizează respectarea principiului îndeplinirii întocmai şi cu bună credinţă a obligaţiilor ce revin statutului roman din tratatele la care este parte (principiu prevăzut de art.11 din Constituţie), existând un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat.

Mai mult, în cazul particular ce ar putea fi discutat prin raportare la protecţia oferită de art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, vocaţia chiriaşilor de a dobândi dreptul de proprietate asupra apartamentului trebuie analizată în strânsă legătură cu toate condiţiile în care aceasta s-ar fi putut materializa în drept. În lipsa îndeplinirii tuturor cerințelor impuse de Legea nr.112/1995, obligaţia legală a autorităţilor de a vinde nu există şi, prin urmare, chiriaşul nu poate avea aşteptarea legitimă că va dobândi un activ material - ceea ce conduce la respingerea cererii eventual formulate în temeiul art.1 din Protocolul nr.1 ca fiind incompatibilă ratione materiae (cauza Tchokontlo Happi împotriva Franţei).

Şi analiza pe care Curtea de Apel Constanţa a făcut-o cu privire la aplicarea principiului restitutio in integrum a fost apreciată de recurentă ca fiind greşită, pe motiv că instanţa s-a raportat, exclusiv, la legea internă, nesocotind forţa obligatorie a hotărârilor CEDO şi principiile care guvernează executarea acestora şi fiind încălcate dispoziţiile art.46 paragr.1 din Convenţie.

Ceea ce recurenta a susţinut şi trebuia analizat de instanţă ţinea de forţa obligatorie şi de executarea hotărârii care a stat la baza cererii de revizuire, mai precis de punerea în executare a acesteia în baza art. 46 paragr.1 din Convenţie. Astfel, nicio similitudine nu putea fi aplicată între obligaţia principală a statului - restitutio in integrum - stabilită prin această normă a Convenţiei şi chiar prin dispozitivul hotărârii pronunţate de Curtea Europeană şi principiul restituirii în natură - sau excepţiile de la acest principiu, din Legea nr.10/2001.

Curtea Europeană a decis că cea mai adecvată soluţie pentru a asigura punerea în conformitate a situaţiei reclamantului pe plan naţional cu decizia instanţei europene este procedura revizuirii hotărârii (cauza Lungoci contra României), iar legislaţia naţională, prin intermediul art.322 pct.9 C.proc.civ., permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care s-a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant.

Acordarea reparaţiei echitabile de către CEDO nu exclude admiterea revizuirii, ci se alătură asigurării înlăturării complete a efectelor încălcării Convenţiei şi Protocoalelor. Prin revizuire se realizează doar înlăturarea parţială a efectelor încălcării, iar repararea prejudiciului cauzat prin tulburarea stării de drept se mai poate împlini decât prin acordarea unei reparaţii băneşti. Plata satisfacţiei echitabile din partea Statului Român este numai o latură a obligaţiei de executare a hotărârii CEDO. Obligarea statului la plata unei sume de bani, ca şi plată efectivă, nu exclude mijlocul juridic disponibil pe plan naţional, menit să asigure punerea în conformitate a situaţiei revizuentei cu hotărârea instanţei de contencios european, anume instituirea unei proceduri interne de revizuire a hotărârii naţionale puse în discuţie.

Însăşi Curtea de la Strassbourg, prin hotărârea care constată încălcarea, stabileşte că există o obligaţie principală a statului, aceea de restitutio in integrum iar libertatea statului pârât de a alege priveşte modalitatea de îndeplinire a obligaţiei principale şi nu de a alege între restituirea în natură şi plata daunelor materiale.

Comparând soluţia pronunţată de instanţa europeană în Cauza Andreescu Murăreţ ş.a. împotriva României cu soluţia pronunţată de aceeaşi instanţă în cauza ce o vizează pe recurentă, aceasta a arătat că, la pronunţarea celei din urmă hotărâri, Curtea Europeană a avut în vedere procedura remediu a revizuirii, prin care se poate repune în discuţie, pe cale judiciară, hotărârea care a condus la constatarea încălcării dreptului său, în vederea înlăturării consecinţelor încălcării constatate prin procedura de reexaminare a cazului pe calea revizuirii.

În acest sens menţionează jurisprudenţa Curţii Europene, a Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitor la executarea hotărârilor Curţii Europene şi la aplicarea principiului restitutio in integrum.

11. Întâmpinarea

Prin întâmpinarea depusă la 3.11.2022, intimaţii au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Aceleaşi solicitări au fost formulate şi de intimata Administraţia Fondului Imobiliar (fostă RA Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa), prin întâmpinarea depusă la 3.11.2022.

Prin întâmpinarea depusă la 4.11.2022, intimata Administraţia Fondului Imobiliar (fostă RA Exploatarea Domeniului Public şi Privat Constanţa) a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

12. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct.9 C.proc.civ. 1865, în forma în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate, revizuirea unei hotărâri definitive în apel sau prin neapelare sau a unei hotărâri date de instanța de recurs se poate cere în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Rezultă din textul de lege menţionat că, pentru a se reține incidența motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C.proc.civ. trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale ocrotite de convenție datorate unei hotărâri judecătorești, consecințele grave ale încălcării constatate să continue să se producă, consecințele grave să nu poată fi remediate prin alte mijloace decât prin revizuirea hotărârii pronunțate.

Prima condiție este îndeplinită în cauză întrucât CEDO a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a drepturilor omului pronunțând hotărârea Dimitrie Dan Popescu și alții împotriva României la data de 8 septembrie 2020, parte în această hotărâre fiind și revizuenta, moștenitoare a reclamantului inițial (poziţia 13 din anexă).

A doua condiție este să existe în continuare consecințele grave ale încălcării constatate, ceea ce se confirmă prin faptul că revizuenta nu a intrat în stăpânirea bunului pentru care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate sau a unei despăgubiri echivalente.

Cea de-a treia condiţie este să nu existe alte mijloace de remediere a acestor consecinţe, singurul remediu fiind revizuirea.

În legătură cu această condiţie, urmează a se analiza dacă admiterea unei cereri de revizuire reprezintă într-adevăr singurul remediu, raportat la considerentele decizorii ale hotărârii CEDO din 29 septembrie 2020, pronunţate în cauza Dimitrie Dan Popescu și alții împotriva României, la jurisprudenţa Curţii Europene şi la consecinţele pe care le-ar produce asupra siguranţei circuitului civil, sub aspectul unor măsuri disproporţionate faţă de scopul urmărit.

În acest sens, relevante pentru limitele în care a fost constatată încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, sunt următoarele considerente:

... 18. În speță, Curtea observă că cererea privește imposibilitatea reclamanților de a redobândi posesia bunurilor în litigiu (apartamentul situat la etajul imobilului de pe strada Y nr. 4 și terenul de 47,76 m², situat pe strada Y din Constanța) sau de a obține o despăgubire în această privință. (...) În ceea ce privește acordarea unei eventuale reparații pentru pierderea apartamentului situat la primul etaj al imobilului de pe strada Y. din Constanța, Curtea observă că, până în prezent, nu a fost acordată nicio despăgubire pentru această proprietate.

23. Reclamanții susțin că imposibilitatea în care se află până în prezent de a redobândi posesia bunurilor lor sau, în cazul în care redobândirea posesiei nu era posibilă, de a primi o compensație pentru pierderea acestor proprietăți aduce atingere dreptului lor asupra bunurilor.

26. Curtea reamintește că a hotărât deja că imposibilitatea unui justițiabil de a redobândi posesia bunurilor sale, în pofida pronunțării unei hotărâri definitive prin care a fost recunoscut dreptul său de proprietate asupra bunurilor în cauză, a constituit o lipsire de proprietate în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că, în absența unei despăgubiri, o astfel de lipsire a impus persoanei în cauză o sarcină disproporționată și excesivă, cu încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

35. În circumstanțele prezentei cauze, Curtea consideră că restituirea bunurilor imobile în discuție îi va plasa pe reclamanți, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.

36. În lipsa unei asemenea restituiri din partea statului pârât, acesta trebuie să plătească reclamanților, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, o sumă care corespunde cu valoarea actuală a proprietăților acestora (Preda și alții, citată anterior, pct. 163, și Ana Ionescu și alții, citată anterior, pct. 38-39)

38. Curtea observă că există o discrepanță majoră între estimările reclamanților în privința valorii proprietăților lor și cele avansate de Guvern. Având în vedere informațiile de care dispune, referitoare la prețurile bunurilor imobile pe piața locală, inclusiv documentele transmise de părți, precum și jurisprudența sa constantă privind cauze similare (Ana Ionescu și alții, citată anterior, pct. 42, cu trimiterile citate), Curtea consideră rezonabil și echitabil, în sensul art. 41 din Convenție, să le acorde reclamanților sumele indicate în tabelul anexat, pentru prejudiciul material.

La Pct. 7 din dispozitivul hotărârii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide: a) că statul pârât trebuie să le restituie reclamanților, în termen de trei luni, bunurile imobile în cauză; b) că, în caz contrar, statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în același termen de trei luni, sumele indicate în tabelul anexat, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru aceste sume, pentru prejudiciul material.(...)

Recurenta a susţinut, în baza art. 304 pct.5 C.proc.civ., că instanţa de revizuire nu a analizat solicitarea sa din concluziile orale şi scrise, depuse în faţa instanţei de revizuire din primul ciclu procesual, de a înlătura de la aplicare cea de-a treia condiţie, respectiv aceea că revizuirea trebuie să constituie ultimul remediu pentru restabilirea situației anterioare, întrucât aceasta reprezintă o barieră procedurală care împiedică admisibilitatea revizuirii şi contravine, astfel, Convenţiei.

Critica este nefondată. Instanţa de revizuire a analizat această ultimă condiţie din perspectiva Convenției atunci când a apreciat că ,,posibilitatea obţinerii unor despăgubiri pentru imobilul de proprietatea căruia a fost lipsit autorul revizuentei, stabilită chiar de CEDO, devine relevantă pentru admisibilitatea cererii de revizuire din perspectiva condiţiei ca efectele încălcării dreptului fundamental să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Această condiţie stabilită în textul legal este una care urmăreşte să protejeze securitatea circuitului civil şi autoritatea de lucru judecat căreia îi acordă prioritate, aceasta fiind opţiunea suverană a legiuitorului. În acest sens, faptul că această condiţie a fost ulterior modificată este nerelevant, important fiind textul legal aplicabil cererii, modificarea ulterioară a opţiunii legiuitorului neavând relevanţă şi nici efect retroactiv.”

Prin urmare, instanţa a analizat susţinerea recurentei şi şi-a exprimat punctul de vedere asupra compatibilităţii acestei clauze cu jurisprudenţa CEDO.

O altă critică formulată în baza 304 pct. 5 C.proc.civ., a fost aceea că instanța de revizuire nu ar fi respectat îndrumările instanței de casare în sensul că, în motivarea sa, nu s-ar fi raportat la considerentele deciziei Curții europene a drepturilor omului şi la motivele pentru care a fost respinsă acțiunea în revendicare.

Critica este nefondată. Instanţa de revizuire a analizat considerentele deciziei CEDO, identificând modalitatea în care a fost definită încălcarea dreptului de proprietate, a comparat acest principiu cu cel al securităţii circuitului juridic, pentru a aprecia care dintre cele două forme de despăgubire statuate de Curte este în măsură să păstreze echilibrul dintre interesele legitime ale părţilor ce pretind acelaşi drept asupra bunului. În acest context, a considerat că cea mai potrivită formă de reparație, pentru a nu dezechilibra interesele ambelor părți, cerinţă impusă în jurisprudenţa CEDO, este aceea de a se acorda despăgubiri materiale fostului proprietar și a păstra imobilul în patrimoniul chiriașului cumpărător. Prin urmare, nu se poate imputa instanţei de revizuire faptul că nu a analizat decizia CEDO prin raportare la situaţia concretă, astfel cum a rezultat din hotărârea atacată.

Revizuenta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., apreciind că, atunci când a analizat încălcarea art.1 din Protocol, instanţa de revizuire a depăşit limitele învestirii, întrucât a intrat peste domeniul de judecată rezervat Curţii Europene. Astfel, considerentele prin care a statuat că, atâta timp cât s-a acordat o despăgubire, nu se poate reține privarea de proprietate, depășesc sfera de analiză permisă, fiind suficient ca instanța să fi verificat existența unei hotărâri CEDO care constată încălcarea convenţiei și să facă aplicarea art. 322 pct.9 C.proc.civ., fără a reexamina, în concret, circumstanţele care au stat la baza acestei constatări.

Critica este nefondată.

Astfel, așa cum s-a arătat anterior, existența unei hotărâri CEDO care constată o încălcare a dreptului de proprietate este numai una dintre cele trei condiții pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C.proc.civ.. În mod corect instanţa de revizuire a verificat existența celorlalte două condiții și a apreciat că nu se poate considera că, în cauza pendinte, revizuirea este singurul remediu pentru restabilirea situației anterioare, în condițiile în care, în această cauză, este relevantă împrejurarea că bunul pretins de reclamantă se află în posesia unor terți cumpărători de bună credință, ale căror drepturi asupra bunului sunt, la rândul lor, recunoscute şi ocrotite prin lege.

Prin urmare, nu se poate reține, cum susține recurenta, că instanţa de revizuire a reexaminat încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, concluzionând contrar statuărilor din hotărărea CEDO, ci se constată că aceasta a analizat condiţia ca mijlocul procesual la care revizuenta a apelat să fie singurul remediu posibil pentru ca aceasta să fie despăgubită pentru încălcarea de către statul român a normelor convenţionale, din atare perspectivă apreciind că despăgubirile materiale pot constitui alternativa preferabilă în situaţia dată.

Mai susține recurenta că instanța a făcut o confuzie între absența despăgubirilor, reținută de Curtea Europeană, și satisfacția echitabilă acordată în condițiile art. 41 din Convenție, susținând că despăgubirile primite nu echivalează cu restabilirea situației anterioare.

Nu se poate reţine existenţa unei motivări contradictorii sub acest aspect. Dimpotrivă, instanța a apreciat că însăși Curtea europeană a stabilit o despăgubire, considerată rezonabilă, pentru lipsirea de proprietate, stabilită după criterii obiective și suficientă pentru ca proprietarul să nu mai fie supus unei sarcini excesive şi disproporţionate urmare a pierderii bunului. Aceasta nu înseamnă că, astfel cum a susținut recurenta, instanța de revizuire s-ar fi pronunțat cu privire la valoarea despăgubirilor şi în afara cadrului procesual. Este adevărat că instanţa a afirmat că susținerile revizuentei potrivit cărora despăgubirile materiale nu pot fi considerate un echivalent al prejudiciului integral suferit ar constitui o critică a acesteia sub aspectul cuantumului, însă acest considerent nu este decisiv în economia soluţiei şi nici nu poate fi asimilat unei chestiuni de drept greşit analizate.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct.9 C.proc.civ., recurenta reia susținerea potrivit căreia teza ultimă a art. 322 pct.9 este incompatibilă cu Convenția, din perspectiva interpretării pe care dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie, raportate la art. 41 şi 46 din Convenţie, astfel cum rezultă din jurisprudenţa CEDO, o dau unei limitări a exercitării drepturilor prevăzute în convenţie.

Critica este nefondată. Nu se poate reţine faptul că cea de-a treia condiţie prevăzută de dispoziţiile art. 322 pct. 9 C.proc.civ. ar limita aplicarea Convenţiei.

În acest sens, astfel cum corect a statuat instanţa de revizuire, în hotărârea pronunţată la 29.09.2020, CEDO a stabilit, astfel cum a procedat în mod constant în jurisprudenţa sa, că nu lipsirea de proprietate în sine constituie o încălcare a prevederilor din art.1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci faptul că proprietarul nu a fost despăgubit, lipsa despăgubirilor impunând persoanei în cauză o sarcină disproporționată și excesivă, cu încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, deși remedierea încălcării se face, de principiu, prin restabilirea situaţiei anterioare, în cazul în care aceasta presupune încălcarea dreptului legitim al unui terţ, devine exigibilă obligația subsidiară privind indemnizarea proprietarului pentru pierderea suferită, sens în care Curtea a și hotărât în cauza de faţă, statuând asupra a două modalităţi consecutive în care statul îşi poate executa obligaţia.

Or, câtă vreme executarea obligaţiei principale ar crea noi neajunsuri, disproporţionate, posibilitate exclusă potrivit jurisprudenţei CEDO citate de instanţa de revizuire, opţiunea legiuitorului român de a institui cea de-a treia condiție pentru aplicarea art. 322 pct.9 C.proc.civ., menționată anterior, respectiv de a da prioritate, în această situaţie, principiului securităţii raportului juridic şi drepturilor unui terţ subdobânditor cu titlu oneros şi de bună credinţă a acestui bun nu poate fi considerată contrară Convenţiei, câtă vreme vechiul proprietar este despăgubit pentru pierderea suferită.

De altfel, dacă ar fi existat o incompatibilitate cu Convenția a textului de lege, atunci Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu ar fi trimis, prin jurisprudența sa, necondiţionat, la remediul prevăzut în dreptul intern. Câtă vreme l-a considerat un remediu suficient pentru a asigura mecanismul de despăgubire a victimei, nu se poate aprecia că există o încălcare a garanției de ocrotire a dreptului de proprietate prevăzută în Convenţie.

Mai susține recurenta că instanța de revizuire a încălcat jurisprudența CEDO atunci când a apreciat că este opțiunea suverană a legiuitorului să protejeze securitatea circuitului civil.

Consideră, în esență, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, că principiul restitutio in integrum trebuie prioritizat, în condiţiile în care despăgubirile materiale acordate în aplicare art. 41 din Convenţie cu titlu de satisfacţie echitabilă nu ar reprezenta o recuperare integrală a prejudiciului ci exclusiv restituirea bunului în natură.

În mod corect instanţa de revizuire a apreciat că ceea ce CEDO a stabilit în acord cu prevederile din art.1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este nu că lipsirea de proprietate în sine constituie o încălcare a acestei prevederi, ci faptul că proprietarul nu a fost despăgubit, doar atunci o astfel de lipsire impunând persoanei în cauză o sarcină disproporționată și excesivă, cu încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Ca urmare, dacă există o despăgubire corespunzătoare, lipsirea de bunul aflat în proprietate, deşi constituie o ingerinţă în drepturile proprietarului, nu constituie şi o încălcare a art.1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dimpotrivă, acest text prevede că o persoană poate fi lipsită de proprietatea sa pentru cauză de utilitate publică şi în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, unul dintre aceste principii fiind acordarea unei despăgubiri corespunzătoare, care trebuie să fie suficientă pentru a nu impune o sarcină excesivă proprietarului, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie în mod necesar la valoarea pe care proprietarul o dă bunului respectiv.

În acord cu instanţa de revizuire, se reţine că indemnizarea proprietarului reprezintă o formă de reparaţie pentru dreptul încălcat, restabilirea situaţiei anterioare nefiind unica modalitate de aplicare a garanţiilor Convenţiei în materia proprietăţii.

Prin urmare, în condiţiile în care CEDO nu trimite exclusiv la mecanismul remediu (precum în cauza Leca şi Filipescu împotriva României, de exemplu, în care a considerat, constatând încălcarea art. 6 din Convenție, că reclamanții trebuie să sesizeze mai întâi instanțele interne, conform art. 322 pct. 9 C.proc.civ.) ci acordă despăgubiri materiale stabilite prin raportare la evaluările depuse de părţi, corespunzătoare preţului pieţei, nu poate fi negat faptul că instanţa de contencios european a considerat că şi această formă de despăgubire reprezintă o modalitate de acoperire integrală a prejudiciului.

Este adevărat că, în materia privării de proprietate, aceasta nu reprezintă principala modalitate şi că, înainte de acordarea reparaţiilor în echivalent bănesc, prima componentă a obligaţiei care revine statului presupune ca acesta să întreprindă demersuri în vederea încetării încălcării, de natură să plaseze victima într-o situaţie similară celei în care o astfel de încălcare a drepturilor sale nu ar fi existat. Însă, această opţiune nu este absolută, instanţa europeană circumstanţiind acest tip de obligaţie în funcţie de natura dreptului încălcat şi de particularităţile situaţiei de fapt reţinute în cauză.

Obligaţia de restitutio in integrum se aplică prioritar dacă circumstanţele cauzei o permit, în caz contrar, statul pârât fiind liber să aleagă, dintre mijloacele adecvate pentru a executa hotărârea Curţii, reparaţia pecuniară a prejudiciului produs.

În acest sens, în hotărârea Brumărescu contra României din 10.01.2001, s-a arătat că statul pârât trebuie să restabilească dreptul de proprietate al reclamantului asupra restului imobilului, fără a prejudicia eventualele pretenţii pe care terţul dobânditor al imobilului în cauză le-ar putea ridica şi a căror analiză incumbă instanţelor naţionale (par. 22), astfel că a prevăzut, pe lângă obligaţia principală de restituire a imobilului, o obligaţie alternativă de achitare către reclamant a unei sume care să reflecte valoarea de circulație a imobilului, cu titlu de daune materiale.

Tocmai în considerarea asigurării unui just echilibru între cele două interese legitime cu privire la acelaşi bun, Curtea a avut în vedere şi posibilitatea de a acorda despăgubiri materiale. Prin urmare, în condiţiile în care securitatea raporturilor juridice sau drepturile câştigate cu bună-credinţă de terţi asupra imobilului în cauză ar fi puse în discuţie prin restituirea imobilului către reclamant, statul poate recurge la obligaţia alternativă de achitare a sumei stipulate de Curte cu titlu de reparaţie echitabilă întrucât noua procedură deschisă în dreptul intern nu trebuie să constituie, la rândul său, o ingerință care să aducă atingere drepturilor dobândite între timp de către terţi de bună credinţă.

Prin urmare, statuarea instanței de revizuire în sensul că instanța de contencios european a avut în vedere și protejarea securității circuitului civil și a autorității de lucru judecat a hotărârilor interne este corectă atunci când este privită din perspectiva echilibrului care, astfel cum afirmă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să existe între protejarea drepturilor şi intereselor legitime atât ale foştilor proprietari, cât şi ale celor care, cu bună credinţă, în baza unor norme edictate de legiuitor, au dobândit drepturi reale asupra aceluiaşi bun. De aceea Curtea Europeană nu a absolutizat principiul repunerii în situaţia anterioară, ci a circumstanţiat aplicarea garanţiilor oferite de Convenţie, menţinerii unui echilibru între interesele legitime contrare ale titularilor drepturilor de proprietate asupra aceluiaşi bun. În hotărârea Brumărescu, menționată anterior, cât și în hotărârea citată de instanța de revizuire, Raicu contra României din 26.09.2006 (par.37), Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a preocupat de principiul stabilității circuitului civil, considerând că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate și că legislaţia ar trebui să permită să se ţină seama de circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care confiscase odinioară aceste bunuri.

În accepțiunea CEDO, o persoană care a beneficiat de o hotărâre favorabilă nu poate să suporte consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar a generat o altă hotărâre în sens contrar cu privire la drepturile sau bunurile ocrotite, considerând, astfel, că nu este îngăduit ca, prin admiterea unui drept de reparație, să se încalce un alt drept similar de proprietate, recunoscut în favoarea altor persoane tot în baza unei dispoziții legale.

Prin urmare, legiuitorul a reglementat prin dispoziţiile art. 322 pct. 9 C.proc.civ. circumstanţele în care autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive poate fi infirmată într-o cale extraordinară de atac de retractare, însă a impus, în acord cu jurisprudenţa CEDO, ca, în aceste situaţii excepționale, să se evalueze dacă revizuirea este singurul remediu sau dacă există şi alte posibilităţi de reparare a încălcării, care nu presupun o răsturnare a ordinii juridice stabilite anterior.

Ca atare, nu poate fi reţinută nici critica recurentei în sensul că, în cauză, nu este aplicabil raţionamentul instanţei de contencios european din hotărârea Raicu împotriva României, cătă vreme în prezentul litigiu nu s-ar analiza, susţine recurenta, încălcarea dreptului de proprietate, ci corectarea încălcării acestui drept de către instanţa naţională.

Consideră, de asemenea, recurenta că, în cauză, se aplică hotărârea Pincova şi Pinc contra Republica Cehă, în ceea ce îi privește pe chiriașii cumpărători și nu pe fostul proprietar, cum a considerat instanța de revizuire, întrucât cei care au dobândit bunul de la stat pot fi despăgubiţi cu preţul de piață al imobilului, potrivit legii speciale, sau activând obligaţia de garanţie pentru evicţiune.

Este greșită această interpretare întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, instanța de revizuire, în evaluarea condiției potrivit căreia revizuirea trebuie să fie singurul remediu pentru restabilirea situației anterioare, a constatat că în această cauză restabilirea situației anterioare, astfel cum solicită revizuenta, ar fi presupus încălcarea drepturilor legitime ale altor persoane, ceea ce nu poate constitui o finalitate urmărită de Convenție.

Raționamentul este corect și tocmai de aceea hotărârea CEDO prevede în dispozitiv şi o obligaţie de despăgubire sub formă bănească. Art. 41 din Convenție, referitor la satisfacția echitabilă, nu privește exclusiv restituirea în natură. Dimpotrivă, stabileşte că atunci când dreptul intern nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

Recurenta mai susţine că, greşit instanţa de revizuire a apreciat că art. 6 din Convenţie s-ar opune redeschiderii unei proceduri judiciare din perspectiva terţului dobânditor căruia i s-a recunoscut dobândirea valabilă a bunului şi prioritatea titlului său printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Este adevărat că instanţa de revizuire a menţionat o posibilă încălcare a art. 6 din Convenţie, însă nu în sensul încălcării dreptului la un proces echitabil prin admiterea unei cereri de revizuire, ci exclusiv pentru a justifica opţiunea legiuitorului pentru calificarea revizuirii drept un ,,ultim remediu” de înlăturare a încălcării Convenţiei, în circumstanţe în care prevalează siguranţa circuitului civil prin menţinerea dispoziţiilor hotărârii ce dă preferinţă dreptului terţului asupra bunului, caz în care încălcarea dreptului de proprietate este indemnizată prin acordarea despăgubirii. Astfel cum s-a arătat anterior, corect a considerat instanța de revizuire că, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene, în acest caz, restabilirea situației anterioare ar încălca drepturile legitime ale altei persoane, Convenția fiind respectată și prin acordarea de despăgubiri.

Mai susţine recurenta faptul că instanţa de revizuire încalcă art. 46 din Convenţie referitor la obligaţia de a executa întocmai hotărârea, în condiţiile în care există o distincţie clară între aplicare principiului restitutio in integrum, ce presupune restituirea bunului, şi acordarea unei satisfacţii echitabile, ce reprezintă doar o latură a executării obligaţiei, invocând, în acest sens, cauza Lungoci contra României. Consideră că statul nu are drept de opţiune în ceea ce priveşte executarea dispoziției de restituire a bunului, ci este obligat ca, în cazul în care nu se află la dispoziţia sa, să permită părţii accesul necondiționat la mecanismul procedural al revizuirii.

Este greşită susţinerea recurentei în sensul că unica formă de executare a hotărârii CEDO este restituirea bunului. Aceasta este forma prioritară, însă, verificând situaţia concretă care a determinat ca bunul să nu mai fie la dispoziţia statului pentru predare şi raportat la statuările Curţii referitoare la modalitatea în care a constatat încălcarea, posibilitatea executării obligaţiei subsidiare devine actuală. Astfel cum s-a menţionat, încălcarea Convenţiei nu s-a produs prin faptul că antecesorul reclamantei a fost privat de bun, ci pentru că, deşi are o hotărâre prin care a fost recunoscut dreptul său, nu a putut intra în posesia bunului sau să obţină despăgubiri pentru această lipsire de proprietate, ceea ce a impus o sarcină disproporţionată şi excesivă.

Prin urmare, este evident că, în accepţiunea Curţii Europene, încălcarea Convenţiei s-a produs prin cumulul celor două circumstanţe reţinute în persoana victimei, imposibilitatea de redobândire a posesiei cumulată cu lipsa unei indemnizări.

Or, în condiţiile în care despăgubirile reprezintă, astfel cum a statuat Curtea Europeană, valoarea de înlocuire a imobilului, nu poate fi reţinută susţinerea recurentei în sensul că executarea obligației de plată nu reprezintă o reparaţie integrală a prejudiciului. Chiar dacă nu echivalează cu restabilirea situaţiei anterioare, reținând că hotărârea CEDO nu se limitează la a dispune obligarea statului la restituirea bunului, ci dă posibilitatea acordării unei valori de înlocuire a acestuia, iar legiuitorul român dispune că admiterea revizuirii este un ultim remediu, este corectă soluţia instanţei de revizuire care a apreciat că restituirea nu este de plano unica obligaţie, ci cea principală, iar executarea ei ar crea în circuitul juridic un dezechilibru mai mare decât dacă ar fi achitată valoarea de înlocuire a bunului.

Contrar afirmațiilor recurentei, Curtea de apel nu a considerat că prin simpla stabilire a despăgubirilor bănești în hotărârea CEDO, revizuirea hotărârii interne devine inadmisibilă, ci a analizat dacă această cale de atac este singurul remediu posibil pentru repararea prejudiciului produs victimei și a apreciat că admiterea ei ar fi dus la încălcarea drepturilor altor persoane, care au dobândit cu bună credinţă un drept similar asupra bunului, considerând că satisfacția echitabilă acordată de Curte este suficientă pentru a despăgubi persoana privată de dreptul de proprietate.

Efectuând un test de proporţionalitate în aplicarea măsurilor reparatorii dispuse de Convenţie, instanţa de apel a procedat corect de vreme ce legiuitorul român, impunând cea de-a treia condiţie, a permis o astfel de analiză în verificarea admisibilităţii cazului de revizuire. În cauza de față, prin hotărârea care a fost atacată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s-a respins acțiunea în revendicare a autorului reclamantei pe motiv că pârâții, persoane fizice, au cumpărat cu bună credință, în baza unor norme dictate de statul român, apartamentul în care aveau calitatea de chiriași, dreptul lor fiind considerat preferabil. Având în vedere că instanța europeană a stabilit că privarea de dreptul de proprietate vizează, coroborat, faptul că fostul proprietar nu a putut să intre în posesia bunului și nici nu a fost despăgubit pentru asta, configuraţia admisibilităţii cazului de revizuire permite ca, în situația în care, în balanță, sunt atât drepturile recunoscute acestuia, cât și dreptul recunoscut chiriașului cumpărător, să se aprecieze cu privire la dezechilibrul între situațiile care se pot naște și să se aleagă forma de reparație cea mai potrivită pentru securitatea circuitului civil, dintre restituirea bunului în natură sau restituirea contravalorii acestuia.

De altfel, astfel cum s-a arătat anterior, dispozițiile art. 322 pct.9 C.proc.civ. au constituit obiect de analiză atât pentru Curtea Constituțională, cât și pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fără a li se reține vreun viciu de neconstituționalitate sau o încălcare a garanțiilor oferite de Convenție, în ceea ce privește cea de-a treia condiție.

Prin urmare, față de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că dispozițiile art. 322 pct.9 C.proc.civ. au fost corect interpretate și aplicate de instanța de revizuire, motiv pentru care, în baza art. 312 C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.