Territorial jurisdiction for divorce where plaintiff resides domestically but works seasonally abroad

Conflict negativ. Acţiune de divorţ. Pârâtă cu locuinţa situată pe teritoriul altui stat. Prestarea de către reclamant a unor activităţi cu caracter lucrativ pe perioade determinate în străinătate. Competenţă teritorială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competenţa instanţelor judecătoreşti

Index alfabetic: divorţ

ultimul domiciliu comun al soţilor

contract de muncă sezonier

C.proc.civ., art. 915 alin. (1)

Faptul că partea pârâtă locuieşte în străinătate, iar reclamantul lucrează cu caracter temporar pe teritoriul altui stat, fără a-şi stabili în mod efectiv locuinţa în afara ţării, nu reprezintă elemente de natură a conduce la concluzia că, în determinarea instanţei competente teritorial să soluţioneze acţiunea de divorţ, este aplicabilă ipoteza prevăzută de art. 915 alin. (2) C.proc.civ., câtă vreme domiciliu reclamantului se află în România.

Prin urmare, competenţa teritorială de soluţionare a cererii de divorţ aparţine instanţei de la domiciliul reclamantului, fiind incidente dispozițiile art.915 alin. (1) teza finală C.proc.civ.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 791 din 11 mai 2023

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași – Secţia civilă, în data de 20.10.2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., desfacerea căsătoriei încheiată de părți, din culpa exclusivă a pârâtei, exercitarea autorității părintești privind minorul, în comun de către ambii părinți, stabilirea locuinței minorului la tată, precum şi revenirea pârâtei la numele avut anterior căsătoriei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 373 lit. b), art. 383 şi art. 400 alin.(1) C.civ.

Prin sentinţa civilă nr. 9892 din 30.09.2022, Judecătoria Iaşi – Secţia civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, această instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 915 C.proc.civ., arătând că acest text procedural stabileşte o competenţă materială în soluţionarea acţiunii de divorţ, în sensul că aceasta revine judecătoriei, iar în ceea ce priveşte competenţa teritorială, alin. (1) al articolului conferă o competenţă absolută, specială, dispoziţiile care o reglementează fiind imperative şi de strictă interpretare.

S-a mai reţinut că, din probatoriul administrat în cauză, respectiv din cuprinsul înscrisurilor depuse, dar şi din precizările mandatarului convențional al reclamantului, rezultă că ambele părți locuiesc în Germania, iar noţiunea de „locuinţă” trebuie înţeleasă ca element de identificare al persoanei fizice, interesând adresa unde persoana locuieşte efectiv, iar nu locuinţa statornică şi principală.

Concluzionând, apreciind că are caracter absolut competenţa prevăzută de art. 915 C.proc.civ., reclamantul neavând un drept de opțiune între instanțele menționate în cadrul acestui articol, faţă de lipsa unui acord expres cu privire la alegerea unei instanțe competente să soluționeze cererea de divorț, în temeiul art. 915 alin. (2) din cod, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat cauza, în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.

Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, prin sentința civilă nr. 1596 din 20.02.2023, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de reclamant, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata şi a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

În motivare, această instanţă a reţinut că, din coroborarea prevederilor art. 129 şi art. 126 alin. (1) C.proc.civ., interpretat per a contrario, rezultă că, în materia divorţului, competenţa teritorială este exclusivă.

S-a mai arătat că potrivit susţinerilor reclamantului coroborate cu înscrisurile, reprezentând contracte de muncă, rezultă că, la data de 20.10.2021, data introducerii cererii de chemare în judecată, reclamantul locuia în Iaşi, la locuinţa situată în sat Cîrniceni, iar pârâta locuia în străinătate. Faptul că, ulterior acestei date, reclamantul a plecat temporar în străinătate, cu scopul de a lucra sezonier pentru a-şi întreţine familia, nu produce efecte cu privire la competenţa instanţei, iar potrivit contractelor de muncă încheiate de către reclamant, acesta lucrează pe perioade determinate în străinătate, întorcându-se ulterior finalizării acestor contracte la locuinţa sa din Iaşi.

Astfel, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 915 alin. (1) teza finală C.proc.civ., instanţa a avut în vedere că locuinţa reclamantului la data introducerii cererii era în Iaşi, neavând relevanţă locuinţa ulterioară, de la momentul pronunţării hotărârii.

În acest sens, această instanţă a apreciat că Judecătoria Iaşi este competentă să soluţioneze cererea de desfacere a căsătoriei.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul prezentului demers judiciar îl constituie cererea de divorţ cu cererile accesorii, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., în cuprinsul căreia reclamantul a arătat că pârâta a părăsit domiciliul conjugal în anul 2017, iar în prezent are informaţii că aceasta locuieşte în Germania.

În speţă, instanţele în conflict au interpretat diferit prevederile art. 915 C.proc.civ., prin raportare la domiciliul părţilor, prima instanţă sesizată, respectiv Judecătoria Iaşi, a reţinut că părţile locuiesc în străinătate şi că sunt incidente dispoziţiile art. 915 alin. (2) C.proc.civ., iar Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a reţinut că la data introducerii cererii de divorţ reclamantul locuia în Iaşi, fiind incidente dispoziţiile art. 915 alin. (1) teza finală din cod, neavând relevanţă în stabilirea competenţei teritoriale faptul că reclamantul lucrează sezonier în străinătate pentru a-şi întreţine familia.

Potrivit art. 915 C.proc.civ., „(1) Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul. (2) Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București.”

Astfel cum rezultă din aceste dispoziţii legale, regula generală în materie de divorţ este aceea că instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea este cea în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, însă aceasta poate fi aplicată doar dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiţii, şi anume ca cei doi soţi să fi avut o locuinţă comună şi cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în circumscripţia respectivei instanţe, iar doar în ipoteza în care părţile nu au locuinţa în ţară şi nu au stabilit de comun acord instanţa la care să introducă cererea de divorţ, este competentă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

Din examinarea actelor dosarului rezultă că ultimul domiciliu comun al părţilor a fost situat în comuna Ţigănaşi, sat Cîrniceni, judeţul Iaşi, aflat în raza teritorială a Judecătoriei Iaşi, unde reclamantul locuia şi la momentul introducerii cererii de divorţ, respectiv 20.10.2021.

De asemenea, din contractele de muncă depuse de reprezentantul convenţional al reclamantului la dosarul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, rezultă că acesta lucrează temporar în Germania, respectiv a avut încheiat un contract de muncă pentru perioada 19 octombrie 2020- 18 octombrie 2021, apoi un alt contract pentru perioada 8 februarie 2022- 7 februarie 2023.

În aceste condiţii, împrejurarea că reclamantul lucrează cu caracter temporar în străinătate, fără a-şi stabili în mod efectiv locuinţa în afara ţării, nu reprezintă un element de natură a conduce la concluzia că, în speţă, este aplicabilă ipoteza prevăzută de art. 915 alin. (2) C.proc.civ.

În ceea ce o priveşte pe pârâtă, reclamantul a precizat în cererea introductivă că aceasta locuieşte în Germania, adresă la care Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a citat-o pentru termenul din 20.02.2023, pârâta primind şi semnând citaţia în data de 27.01.2023, potrivit confirmării de primire din dosarul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

La solicitarea Judecătoriei Iaşi, IPJ Iaşi– Postul de Poliţie al Comunei Ţigănaşi a efectuat verificări în scopul identificării domiciliului pârâtei. Astfel, în procesul-verbal din dosarul Judecătoriei Iaşi, s-a consemnat că pârâta este plecată la muncă în Germania din primăvara anului 2021 şi nu se ştie când va reveni la domiciliul din comuna Ţigănaşi, sat Cîrniceni.

Prin urmare, reţinând că, la data sesizării primei instanţe învestite, domiciliul reclamantului era în România, în judeţul Iaşi, iar pârâta locuieşte în Germania, sunt incidente dispozițiile art.915 alin. (1) teza finală C.proc.civ., Înalta Curte a stabilit, în temeiul art. 135 C.proc.civ., competenţa în favoarea Judecătoriei Iaşi, instanţă de la domiciliul reclamantului.

Notă: În acelaşi sens este şi decizia nr. 734 din 31 martie 2022, pronunţată de Secţia I civilă a I.C.C.J., prin care s-a reţinut că noţiunea de ,,locuinţă” din cuprinsul art. 915 alin. (1) C.proc.civ. trebuie înţeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând aşadar, locuinţa statornică şi principală a persoanei sau adresa unde locuieşte efectiv, astfel că, în cazul deplasărilor în afara ţării unde persoana îşi are domiciliul, realizate chiar şi pentru o durată mai lungă de timp, de câteva luni, cum este situaţia activităţilor de muncă sezoniere, nu se poate reţine producerea efectelor în ceea ce priveşte locuinţa persoanei, cu excepţia situaţiei în care există o manifestare expresă în acest sens.

Prin urmare, în pronunţarea regulatorului de competenţă, instanţa supremă a reţinut că, întrucât la momentul sesizării instanţei cel puţin una dintre părţi are locuinţa în România, este suficient pentru a înlătura aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) C.proc.civ., care impun drept condiţie sine qua non ca niciunul dintre soţi să nu mai aibă locuinţa în ţară la momentul sesizării instanţei.