Reimbursement of excess COVID-19 hospitalization costs: Statutory obligation prevails over unmodified service contracts

Desemnarea unităţii sanitare având ca obiect de activitate recuperare psihică şi dezintoxicare, prin ordin al ministrului sănătăţii, ca spital suport Covid. Obligaţia Casei judeţene de asigurări de sănătate de a deconta contravaloarea cheltuielilor suplimentare, aferente serviciilor medicale specifice tratării pacienţilor diagnosticaţi cu virusul SARS-Cov-2, indiferent de valoarea stabilită prin contractul de furnizare de servicii medicale

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Executarea obligaţiilor

Index alfabetic: Casă de asigurări de sănătate

decontarea serviciilor medicale

sanatoriu

spital-suport Covid-19

H.G. nr. 438/2020, art. 219

Prin dispoziţiile art. 219 lit. d) din H.G. nr. 438/2020 privind completarea Anexei nr. 2 la H.G. nr. 140/2018, s-a prevăzut obligaţia caselor de asigurări de sănătate de a deconta unităţilor sanitare cu paturi care acordă servicii în regim de spitalizare continuă pacienţilor diagnosticaţi cu Covid-19 activitatea desfăşurată lunar până la data de 30 septembrie, la nivelul cheltuielilor efectiv realizate, în situaţia în care depăşesc nivelul contractat, justificat de situaţia epidemiologică generată de virusul SARS-Cov-2.

În raport cu aceste prevederi legale, este întemeiată cererea de decontare a contravalorii serviciilor medicale specifice tratării pacienţilor Covid-19, în regim de internare continuă, în condiţiile în care reclamantul, deşi, conform autorizaţiei sanitare de funcţionare, avea ca obiect de activitate centru de recuperare psihică şi de dezintoxicare, a funcţionat efectiv ca spital suport Covid, fiind desemnat, ca atare, prin ordin al ministrului sănătăţii.

Din moment ce H.G. nr. 438/2020 a stabilit în sarcina caselor de asigurări de sănătate noi valori de decontare a serviciilor medicale, tocmai în considerarea situaţiei speciale generate de pandemia cu Covid-19, este lipsit de relevanţă faptul că părţile litigante nu au modificat contractul de furnizare de servicii medicale astfel încât să corespundă noului cadru normativ.

Drept urmare, observarea cadrului contractual nu se impunea a fi realizată prin raportare la aspectele neactualizate din cuprinsul contractului de furnizare de servicii medicale, ci doar prin raportare la noile dispoziţii legale de care ambele părţi erau ţinute şi care prevalau în raport cu convenţia părţilor.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 889 din 18 mai 2023

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov - Secţia I civilă la data de 14.06.2021, reclamantul Sanatoriul A. a chemat în judecată pe pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului Braşov, solicitând: obligarea acesteia la plata sumei totale de 2.937.002,09 lei, reprezentând decontarea serviciilor în regim de spitalizare continuă acordate pacienţilor diagnosticaţi cu Covid-19, pentru perioada 01.05.2020-31.03.2021, actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare, în cuantumul stabilit de OG 13/2011, calculat la valoarea debitului datorat, de la data de 11.05.2021, a scadenţei obligaţiei de plată, şi până la achitarea efectivă şi integrală a debitului.

În drept au fost invocate prevederile art. 1469, 1470, 1489, 1495, 1516 şi 1518 C.civ., art. 170 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, art. 10 din O.U.G. 70/2020 şi art. 219, 234 şi 248 din H.G. 148/2018.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov

Prin sentinţa nr. 230/S din 28.10.2021, Tribunalul Braşov - Secţia I civilă a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 2.973.002,09 lei, reprezentând decontarea serviciilor în regim de spitalizare continuă acordate pacienților diagnosticați cu Covid-19, pentru perioada 01.05.2020-31.03.2021, actualizată cu rata inflației și la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 11.05.2021 și până la plata efectivă.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov

Prin decizia nr. 537/Ap din 23.03.2022, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a respins apelul pârâtei împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului Braşov, arătând că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi atrasă răspunderea sa contractuală cu privire la suma de 2.937.002,09 lei, la care a fost obligată prin decizia atacată, din moment ce aceasta presupunea: existenţa unui prejudiciu cert şi care să nu fi fost reparat, prejudiciul să fi fost produs prin fapta ilicită a pârâtei, fapta ilicită să fi fost săvârşită cu vinovăţie, fapta ilicită să îşi aibă izvorul într-un contract, iar între prejudiciu şi fapta ilicită să existe o legătură de cauzalitate.

Astfel, a invocat faptul că nu exista încheiat un contract de furnizare de servicii medicale în asistenţă medicală de recuperare şi medicină fizică şi de reabilitare în sanatorii şi preventorii cu reclamantul, în vederea decontării sumelor care reprezintă contravaloarea serviciilor în regim de spitalizare continuă acordate pacienţilor diagnosticaţi cu Covid-19 în perioada 01.05.2020-31.03.2021, astfel încât această să poată fi obligată la plata respectivelor sume.

De asemenea, raportat la afirmaţia instanţei de control judiciar, în sensul că „faptul că autorizaţia de funcţionare pentru reclamant a fost emisă pentru obiectivul 0132EV/12.08.2020, având ca profil de activitate centru de recuperare psihică şi de dezintoxicare, nu constituie un argument de natură a înlătura prevederile speciale prin care intimatul a fost desemnat spital covid pentru o perioadă de timp. Fiind vorba de instituirea stării de urgenţă, nu se impunea modificarea autorizaţiei de funcţionare şi nici îndeplinirea altor condiţii pentru organizarea activităţii în afara celor dispuse prin Ordinul nr.555/2000 privind aprobarea Planului de măsuri pentru pregătirea spitalelor în contextul epidemiei de coronavirus Covid-19”, a arătat că reclamantul avea obligativitatea depunerii diligenţelor în vederea obţinerii unei autorizaţii sanitare de funcţionare cu profil de activitate suport Covid, astfel încât activitatea medicală care exceda celei de până la instituirea stării de urgenţă să fie determinată ca fiind cu caracter extraordinar, ca urmare a epidemiei cu coronavirusul Sars-Cov-2.

A arătat că autorizaţia sanitară de funcţionare a Sanatoriului A. a fost emisă de către Direcţia de Sănătate Publică a Judeţului Braşov doar pentru obiectivul nr. 0132EV/12.08.2020, având ca profil de activitate: centru de recuperare psihica şi de dezintoxicare, fără a preciza că a fost schimbat profilul de activitate iniţial, respectiv cel de recuperare psihică şi de dezintoxicare, astfel încât să poată deveni unitate spitalicească cu paturi, suport Covid.

Potrivit autorizaţiei de funcţionare nr. 0132EV/12.08.2020, unitatea sanitară are ca obiect de activitate cod CAEN 8720 – Activități ale centrelor de recuperare psihică şi de dezintoxicare, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Contrar constatărilor instanţei de apel, consideră că reclamantul avea obligaţia obţinerii şi înaintării autorizaţiei sanitare de funcţionare în vederea decontării, conform legii, a serviciilor medicale raportate ca fiind efectuate de către reclamant, ca unitate spitalicească cu paturi, suport Covid, acesta fiind un document oficial emis de către o autoritate de stat competentă.

Ca urmare a acestui aspect, consideră că sunt aplicabile prevederile art. 220 din H.G. nr. 140/2018 respectiv „decontarea lunară din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate – pentru activitatea realizată până la data de 30 septembrie, pentru sanatorii/secţii sanatoriale din spitale, care desfăşoară activitate, aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate, se face la nivelul indicatorilor realizaţi în limita valorii de contract, dacă se acoperă cheltuielile efectiv realizate sau, după caz, la nivelul cheltuielilor efectiv realizate în limita valorii de contract, în situaţia în care valoarea indicatorilor realizaţi este mai mică sau egală cu nivelul cheltuielilor efectiv realizate, fără a mai fi necesară o regularizare a trimestrelor II şi III.”

Drept urmare, decontarea se face la nivelul indicatorilor realizaţi în limita valorii de contract, dacă se acoperă cheltuielile efectiv realizate sau, după caz, la nivelul cheltuielilor efectiv realizate în limita valorii de contract, conform legii.

Cu privire la afirmaţia instanţei de control judiciar relativ la „criticile apelantei pârâte în sensul aplicării prevederilor art. 10 alin. 13 din O.U.G. nr.70/2020, care se referă la situaţia decontării serviciilor medicale furnizate de sanatorii nu pot fi primite atâta timp cât reclamantul nu a funcţionat ca sanatoriu pe perioada respectivă, ci ca spital suport Covid”, a făcut precizarea că între pârâtă şi reclamant a fost încheiat contractul nr. H15/26.04.2018 de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală de recuperare medicală şi medicină fizică şi de reabilitare în sanatorii şi preventorii, contract în baza căruia pârâta avea obligaţia să deconteze serviciile medicale furnizate de către reclamant în conformitate cu prevederile art. 220 din H.G. nr. 140/2018.

Referitor la afirmaţiile instanţei de apel, în sensul că „susţinerile apelantei pârâte relativ la reglementarea contractuală a serviciilor medicale potrivit art.193 din H.G. nr.140/2018 sunt nefondate în circumstanţele date, întrucât norma legală menţionată se referă la serviciile medicale pentru anii 2018-2019 şi nu la perioada 1.05.2020 – 31.03.2021 vizată în acţiune. Pentru acest din urmă interval de timp sunt aplicabile prevederile art. 219 din Hotărârea nr.438/2020 privind completarea anexei 2 la Hotărârea Guvernului nr. 140/2018, potrivit cu care casele de asigurări de sănătate decontează unităţilor sanitare cu paturi care acordă servicii în regim de spitalizare continuă pacienţilor diagnosticaţi cu Covid-19 activitatea desfăşurată lunar până la data de 30 septembrie, sumele de la nivelul cheltuielilor efectiv realizate în situaţia în care depăşesc nivelul contractat, justificat de situaţia epidemiologică generată de virusul SARS Cov 2. Aceeaşi dispoziţie este cuprinsă şi în art. 234 din Hotărârea 924 din 28 octombrie 2020 şi art. 248 din Hotărârea 22 din 29 ianuarie 2021, astfel că nu are relevanţă dacă cheltuielile nu au respectat valoarea din contract stabilită de părţi”, a făcut precizarea că reglementările legale invocate fac referire în mod expres doar la decontarea serviciilor medicale furnizate de „unităţile sanitare cu paturi care acordă servicii în regim de spitalizare continuă”, în timp ce reclamantul avea încheiat cu pârâta contractul nr. H15/26.04.2018 de furnizare de servicii medicale în asistenţa medicală de recuperare medicală şi medicină fizică şi de reabilitare în sanatorii şi preventorii, astfel încât, în speţă, devin aplicabile prevederile art. 220 din H.G. nr. 140/2018.

Mai mult, a mai arătat pârâta şi că respectivul contract nu a fost modificat ca urmare a includerii acestuia printre unităţile suport Covid, respectiv ca urmare a desfăşurării a activităţii propriu-zise de sanatoriu, circumscrisă obiectului său specific de activitate, derulată în condiţii normale, însoţită în mod exclusiv de activitatea medicală dedicată tratării pacienţilor Covid 19, autorizaţia sanitară impunând, în speţa de faţă, în mod obligatoriu să deţină la profilul de activitate şi activitate specifică spitalelor, nu numai activitate aferentă centrului de recuperare psihică şi de dezintoxicare.

În consecinţă, unitatea sanitară Sanatoriul A. nu a devenit spital cu structură spitalicească aprobată de Ministerul Sănătăţii, ci a continuat să fie definit ca şi sanatoriu, conform autorizaţiei sanitare de funcţionare.

A mai arătat recurenta şi că, urmare a unei adrese formulate de către aceasta, CNAS, prin adresa nr. P7405/18.08.2020, a susţinut punctul de vedere al pârâtei cu privire la decontarea serviciilor medicale prestate la nivelul Sanatoriului A.

Drept urmare, recurenta a continuat să deconteze serviciile medicale efectuate de reclamant conform prevederilor art. 220, art. 235 şi art. 241 din H.G. nr. 140/2018, fiind confirmat, de către instanţa de apel, faptul că „de-a lungul perioadei de valabilitate a contractului, instituţia a acţionat cu bună-credinţă, neîncălcând clauzele.”

A mai arătat recurenta că, în speţă au fost şi sunt în continuare aplicabile prevederile art. 10 alin. (13) din O.U.G. nr. 70/2020, potrivit cărora „(...) decontarea lunară se face la nivelul indicatorilor realizaţi în limita valorii de contract, dacă se acoperă cheltuielile efectiv realizate sau, după caz, la nivelul cheltuielilor efect realizate în limita valorii de contract (...)”, coroborate cu prevederile art. 251 din O.U.G. nr. 162/2020, art. 251 din 218/2020 şi cu prevederile art. 220, art. 235, art. 2481 şi art. 2571 din H.G. nr. 140/2018.

În ceea ce priveşte afirmaţia instanţei de apel în sensul că „acţiunea nu a fost întemeiată pe răspunderea contractuală a pârâtei, ci pe anumite prevederi legale care permit decontarea cheltuielilor indiferent de nivelul contractat, dacă acestea au fost justificate de situaţia epidemiologică generată de virusul SARS Cov 2”, a arătat că singurul mecanism de decontare prin care recurenta poate deconta servicii medicale furnizorilor de servicii medicale este cel în baza unei relaţii de natură contractuală care respectă prevederile legale.

Drept urmare, a apreciat că în mod temeinic şi legal a considerat să realizeze decontarea sumelor solicitate la nivelul indicatorilor realizaţi de către reclamant în limita valorii de contract, nefiind în posibilitatea de a exceda decontarea sumelor la o valoare mai mare decât cea impusă prin efectul contractual şi cel legal, ambele fiind într-o strânsă legătură, având în vedere că respectarea clauzelor contractuale impune implicit respectarea legii.

Mai mult, prin raportare la contractul dintre pârâtă şi reclamant, nu au fost stipulate prevederi care ar putea conduce la concluzia că reclamantul are dreptul la decontarea sumelor reprezentând contravaloarea serviciilor în regim de spitalizare continuă acordate pacienţilor diagnosticaţi cu Covid-19 în perioada 01.05.2020-31.03.2021, cu nerespectarea obligaţiilor contractuale, pentru motivul că valoarea pretenţiilor, de 2.937.002,09 lei, nu are fundament contractual.

Drept urmare, afirmă că şi-a îndeplinit toate obligaţiile asumate prin contractul H15/26.04.2018 încheiat cu reclamantul.

Contrar reţinerii instanţei de apel, arată că nu există o normă legală care să incumbe obligarea sa la decontarea serviciilor medicale acordate în regim de spitalizare continuă pacienţilor diagnosticaţi cu Covid-19 în perioada 01.05.2020-31.03.2021, în cadrul Sanatoriului de Nevroze Predeal, sens în care arată că nu au fost stipulate prevederi care să conducă la concluzia că reclamantul are dreptul la decontarea sumei de 2.937.002,09 lei.

Cu privire la soluţia de obligare la plata ratei inflaţiei şi la plata dobânzii legale penalizatoare, precizează că în speţă nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 13/2011 pentru motivul că recurenta nu datorează debit restant reclamantului, iar neplata în termenul legal a unor servicii medicale care nu se decontează de către aceasta, potrivit prevederilor legale, nu poate fi imputabilă recurentei.

Drept urmare, recurenta nu datorează rata inflaţiei şi dobânda legală penalizatoare pentru faptul că a adus la îndeplinire toate obligaţiile stipulate prin contractul semnat de către părţi, la niciun moment nefiind vorba despre neîndeplinirea la termen a obligaţiilor recurentei, asumate prin contract.

Consideră ca fiind netemeinică şi nelegală reţinerea instanţei de apel în sensul că „natura juridică a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată, iar a doua reprezentând valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii, respectiv daune compensatorii, astfel că este admisibil cumulul acestora neputându-se, deci, vorbi despre o dublă reparaţie care să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză a creditorului. Atât timp cât actualizarea reprezintă valoarea deprecierii monetare în funcţie de rata inflaţiei, iar dobânda constituie valoarea ce ar fi fost produsă de suma de bani de care a fost lipsită persoana îndreptăţită, pe un anumit interval de timp, rezultă că cele două nu acoperă aceeaşi pagubă, ci prejudicii distincte, în acord cu principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a persoanei vinovate.”

Astfel, referitor la „neexecutarea obligaţiei de plată”, consideră că şi-a executat toate obligaţiile de plată prevăzute în contractul şi actele adiţionale aferente, încheiate cu reclamantul.

Cu privire la afirmaţia că „suma de bani de care a fost lipsită persoana îndreptăţită”, arată că „persoana îndreptăţită” a beneficia de decontarea unor sume de bani nu ar putea fi decât persoana aflată în relaţie contractuală cu CAS Braşov, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de normele legale în vigoare cu referire la aceasta şi condiţiile încheierii unui contract/acte adiţionale cu recurenta.

Raportat la „principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a persoanei vinovate”, arată că susţinerile sale au fost interpretate eronat de către instanţa de apel, astfel, neexistând în speţă „fapta ilicită a persoanei vinovate”, respectiv a CAS Braşov, repararea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită nu se poate realiza, având în vedere faptul că recurenta nu a produs niciun prejudiciu reclamantului.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului, a arătat că simpla nemulţumire a părţii în privinţa hotărârii pronunţate nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmaţia generală că hotărârea atacată este nelegală, recurentul fiind obligat să îşi sprijine recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.

A mai precizat că memoriul de recurs nu respectă exigenţele art. 483, alin. (3), art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 488 C.proc.civ., drept pentru care este incidenţă sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile art. 489 alin. (2) din acelaşi cod.

Astfel fiind, se remarcă, în primul rând, că recurenta critică decizia instanţei de apel, pe care o apreciază ca fiind: „netemeinică şi nelegală”.

Mai mult, chiar în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta face o analiză a probelor, sub aspectul situaţiei de fapt a cauzei, în speţă a autorizaţiei sanitare de funcţionare a intimatului, nr. 0132EV/12.08.2020, a contractului de furnizare servicii medicale nr. H15/26.04.2018, precum şi a structurii organizatoric-funcţionale a intimatului, ca unitate sanitară cu paturi din reţeaua Ministerului Sănătăţii, în tentativa de a modifica situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, în conformitate cu care Sanatoriul de Nevroze Predeal a funcţionat în perioada analizată ca spital-suport Covid şi a prestat în mod efectiv, în tot acest timp, asistenţă medicală în regim de spitalizare continuă pacienţilor internaţi şi diagnosticaţi Covid 19.

Or, această chestiune de fapt nu mai poate fi modificată în recurs, intrând definitiv în puterea lucrului judecat, odată cu pronunţarea deciziei instanţei de apel.

În al doilea rând, se remarcă referirea recurentei la nelegalitatea hotărârii atacate, la modul general, fără ca presupusa nelegalitate invocată să fie circumscrisă vreunuia dintre motivele de casare reglementate limitativ de lege, memoriul de recurs fiind fundamentat generic pe dispoziţiile „art 483 şi următoarele din noul Cod de procedură civilă”, nefiind indicat în mod expres care este cazul de nelegalitate pe care înţelege să îl invoce, dintre cele instituite de art. 488 C.proc.civ.

În al treilea rând, se observă că recurenta reia, în recurs, cu mici nuanţări, care, însă, nu modifică fundamental raţionamentele logico-juridice folosite, criticile de nelegalitate şi netemeinicie utilizate în faţa instanţei de apel, tinzând, în realitate, la rejudecarea apelului în cale de atac a recursului, ceea ce, în mod evident, nu poate fi admis.

În ceea ce priveşte fondul cererii de recurs, a precizat că, din studierea motivelor dezvoltate în cerere, s-ar putea deduce că recurenta s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

A arătat intimatul că acest caz de casare nu acceptă nicio critică de netemeinicie a hotărârii recurate, decât cu titlu excepţional, în ipoteza în care aprecierea probelor a fost făcută de asemenea natură încât a avut ca efect aplicarea greşită sau încălcarea normelor de drept material, sens în care a invocat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În al doilea rând, rezultă că este necesară indicarea cu exactitate a instituţiei, categoriei juridice sau normei de drept material, încălcate sau greşit aplicate de către instanţele de fond în raport cu situaţia de fapt, astfel cum ea a fost stabilită prin probe.

Or, invocata netemeinice a deciziei recurate nu se încadrează în motivul de casare mai sus analizat, care are în vedere numai erori de judecată bazate pe greşeli de drept, iar nu şi greşeli de fapt ale instanţelor inferioare.

De asemenea, se observă că recurenta nu indică în mod specific nici norma de drept nesocotită sau greşit aplicată de către instanţa de apel, nici modul cum instanţa de apel a încălcat-o sau a aplicat-o în mod greşit la situaţia de fapt a cauzei, limitându-se doar să expună în faţa instanţei de recurs, la fel ca în faţa instanţelor de fond, cadrul legal pe care îl consideră ca incident speţei şi care, în opinia sa, o îndreptăţeşte să susţină că, în raport cu acesta, se impunea respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

A mai arătat intimatul că o singură critică ar putea fi considerată, totuşi, ca subsumată motivului de casare dedus ca invocat de către recurentă, şi anume afirmaţia că nu ar exista în legislaţie nicio dispoziţie care să-l oblige să plătească suma de bani, care formează obiectul judecăţii în dosarul pendinte.

De aceea, şi această critică izolată nu este una sustenabilă, de vreme ce instanţa de apel a indicat în mod expres şi cu exactitate temeiul legal al obligaţiei de plată a recurentei în beneficiul intimatei, respectiv prevederile art. 10 alin. (5) lit. d) din O.U.G. nr. 70/2020 şi art. 219 din H.G. nr. 438/2020, de modificare a Anexei nr. 2 la H.G. nr. 140/2018.

Drept urmare, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că nu este incidentă excepţia nulităţii recursului, decizia curţii de apel fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material indicate în cadrul memoriului de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată că acestea se circumscriu, cel puţin parţial, motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. şi astfel, excepţia nulităţii, invocată de către intimatul-reclamant, nu poate fi primită.

Criticile au însă caracter nefondat, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, potrivit cadrului factual stabilit de către prima instanţă şi necontestat în apel (aspect care nu poate fi reevaluat de către instanţa de recurs), reclamantul Sanatoriul A. (având ca obiect de activitate, conform autorizaţiei sanitare de funcţionare, activităţi ale centrelor de recuperare psihică şi de dezintoxicare, exclusiv spitale) a dedus, spre soluţionare, o acţiune prin care a solicitat contravaloarea serviciilor medicale specifice tratării pacienţilor Covid-19, în regim de internare continuă, în perioada 01.05.2020 – 31.03.2021.

În determinarea aspectelor esenţiale care conturează pretenţia dedusă judecăţii, s-a mai reţinut, de către instanţele fondului, faptul că, în temeiul Ordinului nr. 73529/23.03.2020, în data de 25.03.2020 au fost externaţi din unitate pacienţii de la psihiatrie, iar pentru perioada în discuţie a funcţionat efectiv ca spital suport Covid, fiind desemnat, ca atare, prin poziţia nr. 10 a Anexei nr. 3 la Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 555/2020.

Date fiind aceste precizări, necesare în contextul analizării legalităţii soluţiei instanţei de apel, Înalta Curte va trece la examinarea criticilor formulate prin cererea de recurs.

Printr-o primă critică, recurenta invocă faptul că nu poate fi atrasă răspunderea sa contractuală şi drept urmare, obligarea la plata sumelor pretinse de către reclamant, întrucât „nu avea încheiat un contract de furnizare de servicii medicale” în vederea decontării sumelor care reprezintă contravaloarea serviciilor în regim de spitalizare continuă acordate pacienţilor diagnosticaţi cu Covid-19 în perioada 01.05.2020-31.03.2021, „prin stipularea clauzelor contractuale în acest sens”.

Critica are caracter nefondat.

Distinct de aspectul anterior menţionat, referitor la imposibilitatea instanţei de recurs de a proceda la reevaluarea probatoriului administrat, se constată, relativ la cele invocate, că recurenta nu contestă prestarea respectivelor servicii medicale de către reclamant, ci doar că nu ar exista cadrul legal/contractual pentru a proceda la decontarea sumelor datorate acestuia.

Cu privire la acest aspect, se observă că, în mod judicios, a reţinut instanţa de prim control judiciar faptul că acţiunea nu a fost întemeiată pe răspunderea contractuală a recurentei, ci pe dispoziţii legale care permit decontarea cheltuielilor indiferent de nivelul contractat, dacă acestea au fost justificate de situaţia epidemiologică generată de virusul SARS-Cov-2.

În continuare, instanţa de apel a mai arătat, în mod corect, şi că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 219 din H.G. nr. 438/2020 privind completarea Anexei nr. 2 la H.G. nr. 140/2018, potrivit cărora casele de asigurări de sănătate decontează unităţilor sanitare cu paturi care acordă servicii în regim de spitalizare continuă pacienţilor diagnosticaţi cu Covid-19 activitatea desfăşurată lunar până la data de 30 septembrie, sumele de la nivelul cheltuielilor efectiv realizate în situaţia în care depăşesc nivelul contractat, justificat de situaţia epidemiologică generată de virusul SARS-Cov-2.

Drept urmare, critica formulată este una formală, în condiţiile în care recurenta nu a înţeles să conteste reţinerile instanţei de apel cu privire la aplicabilitatea, în cauză, a dispoziţiilor H.G. nr. 438/2020, care demonstrează caracterul nefondat al susţinerilor sale.

Printr-o altă critică, recurenta arată că nu datorează sumele pretinse prin acţiune, din moment ce autorizaţia de funcţionare emisă reclamantului avea ca profil de activitate „centru de recuperare psihică şi de dezintoxicare”, reclamantul având obligaţia „depunerii diligenţelor în vederea obţinerii unei autorizaţii sanitare de funcţionare cu profil de activitate suport Covid”, „astfel încât să poată deveni unitate spitalicească cu paturi, suport Covid”.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta a mai arătat şi că reclamantul avea obligaţia obţinerii şi înaintării autorizaţiei sanitare de funcţionare în vederea decontării, conform legii, a serviciilor medicale raportate ca fiind efectuate de către reclamant (ca unitate spitalicească cu paturi, suport Covid), acesta fiind un document oficial emis de către o autoritate de stat competentă.

Nici această critică nu poate fi primită.

Constată Înalta Curte că, prin prezenta critică, recurenta tinde, în realitate, la a înlătura forţa juridică obligatorie ataşată Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 555/2020, act administrativ cu caracter normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 07.04.2020, în vigoare în perioada 07.04.2020 – 26.03.2021 şi care a stabilit, fără dubiu, calitatea reclamantului de Spital-suport pacienţi Covid-19.

În atare circumstanţe, în care contextul special care a generat adoptarea respectivului act administrativ cu caracter normativ (în temeiul prevederilor Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, cum se arată în chiar cuprinsul său) presupunea luarea unor măsuri urgente, cu caracter excepţional, pentru limitarea efectelor infectării populaţiei cu coronavirusul Sars-Cov-2, se poate observa că susţinerea recurentei, în sensul necesităţii urmării procedurilor obişnuite, de către reclamantă, în vederea obţinerii unei autorizaţii sanitare de funcţionare aferente noului profil de activitate (care oricum nu mai era necesară date fiind prevederile excepţionale ale OMS nr. 555/2020) şi ulterior, intrarea în această nouă calitate în relaţie contractuală cu recurenta, lipseşte de fundament necesitatea adoptării respectivei reglementări.

Or, în acord cu principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei nu în sensul neaplicării ei.

Nici argumentul recurentei privitor la aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art. 220 din H.G. nr. 140/2018, care nu permiteau o decontare suplimentară indicatorilor realizaţi în limita valorii de contract (dacă se acoperă cheltuielile efectiv realizate)/nivelului cheltuielilor efectiv realizate în limita valorii de contract, nu poate fi primit.

Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, în urma unui examen judiciar riguros, instanţa de apel a stabilit cadrul legal aplicabil cauzei, reţinând incidenţa prevederilor art. 219 din H.G. nr. 438/2020, potrivit cu care casele de asigurări de sănătate decontează unităţilor sanitare cu paturi care acordă servicii în regim de spitalizare continuă pacienţilor diagnosticaţi cu Covid-19 activitatea desfăşurată lunar până la data de 30 septembrie sumele de la nivelul cheltuielilor efectiv realizate în situaţia în care depăşesc nivelul contractat, justificat de situaţia epidemiologică generată de virusul SARS-Cov-2 (reglementare cuprinsă şi în dispoziţiile legale ulterioare - art. 234 din H.G. nr. 924/2020 şi art. 248 din H.G. nr. 22/2021).

Este lipsit de relevanţă şi aspectul că în cadrul contractului de furnizare de servicii medicale nr. H15/26.04.2018, încheiat între părţile litigante, au fost preluate dispoziţiile art. 220 din H.G. nr. 140/2018 (forma în vigoare la data încheierii respectivei convenţii), din moment ce H.G. nr. 438/2020 (care a modificat H.G. nr. 140/2018) a stabilit în sarcina caselor de asigurări de sănătate noi valori de decontare a serviciilor medicale, tocmai în considerarea situaţiei speciale generate de pandemia cu Covid-19.

Drept urmare, este eronată susţinerea recurentei prin care acordă prevalenţă juridică unei reglementări convenţionale (întemeiate pe dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii respectivului contract), în opoziţie cu noul cadru legal, aplicabil, per se, tocmai situaţiilor juridice precum cea în discuţie.

Cât priveşte aspectul referitor la valoarea probatorie a adresei nr. 35181/06.08.2020 emisă de CNAS, înscris depus de către recurentă în faţa primei instanţe şi referit, de asemenea, prin apelul formulat, se constată că acesta este inadmisibil în recurs, din moment ce reflectă, în realitate, o chestiune de netemeinicie, privitoare la modul în care instanţele de fond au interpretat respectiva probă.

A fortiori, se impune a se preciza, cu caracter general, că un înscris (precum cel invocat de către recurentă) nu poate avea o valoare exoneratorie de răspundere juridică, din moment ce obligaţia de decontare a serviciilor medicale (precum cele prestate de către intimatul-reclamant), izvorăşte din lege, iar aplicarea acesteia nu poate fi înlăturată decât în condiţii speciale, prescrise printr-un act normativ de o forţă cel puţin echivalentă.

Sunt eronate şi susţinerile recurentei privitoare la aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art. 10 alin. (13) din O.U.G. nr. 70/2020, privitoare la situaţia decontării serviciilor medicale furnizate de sanatorii, din moment ce din cadrul factual stabilit de instanţele fondului, nesupus reaprecierii în acest cadru procesual, cum s-a arătat, reclamanta a funcţionat în perioada 01.05.2020-31.03.2021 ca „Spital-suport pacienţi Covid-19”, iar nu ca sanatoriu.

Referitor la afirmaţia recurentei în sensul că „a considerat în mod temeinic şi legal să realizeze decontarea sumelor solicitate la nivelul indicatorilor realizaţi (...) în limita valorii de contract, nefiind în posibilitatea de a exceda decontarea sumelor la o valoare mai mare decât cea impusă prin efectul contractual şi cel legal”, se constată caracterul nefondat al acesteia.

Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, recurenta avea posibilitatea de a face direct aplicarea prevederilor art. 219 din H.G. nr. 438/2020 (iar ulterior a dispoziţiilor similare cuprinse în acte normative ulterioare - art. 234 din H.G. nr. 924/2020 şi art. 248 din H.G. nr. 22/2021), distinct de faptul că părţile nu au amendat convenţia încheiată, astfel încât să corespundă noului cadru normativ.

Drept urmare, observarea cadrului contractual nu se impunea a fi realizată prin raportare la aspectele neactualizate din cuprinsul contractului de furnizare de servicii medicale (a cărui întreg conţinut este aprobat, oricum, ab initio, prin acte normative special adoptate în acest scop, şi care nu puteau viza o situaţie juridică ivită ulterior), ci doar prin raportare la noile dispoziţii legale de care ambele părţi erau ţinute (care au fost adoptate în contextul pandemiei cu virusul Sars-cov-2) şi care prevalau în raport cu convenţia părţilor.

Inclusiv cea din urmă critică a recurentei, referitoare la greşita obligare a acesteia la plata ratei inflaţiei şi a dobânzii legale penalizatoare, prin aceea că în speţă nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 13/2011 pentru motivul că „nu datorează debit restant reclamantului”, respectiv pentru faptul că „a adus la îndeplinire toate obligaţiile stipulate în contractul semnat de ambele părţi”, se dovedeşte a fi nefondată.

În acord cu cele reţinute anterior, dată fiind fapta ilicită a recurentei, de a nu deconta, la scadenţă, conform legii, contravaloarea serviciilor în regim de spitalizare continuă acordate de către intimat pacienților diagnosticați cu Covid-19, pentru perioada 01.05.2020-31.03.2021, în cauză îşi găsesc aplicarea prevederile art. 1.531 C.civ., astfel cum în mod judicios au reţinut şi instanţele fondului, care permit creditorului obligaţiei de a încasa atât actualizarea creanţei cu rata inflaţiei, cu titlu de pierdere efectivă, cât şi dobânda legală, cu titlu de beneficiu nerealizat.

De altfel, se observă că recurenta s-a rezumat la a invoca lipsa faptei sale ilicite şi lipsa unui prejudiciu cauzat intimatului, aspecte care nu sunt în măsură să reliefeze noi apărări în raport cu cele deja analizate şi care au fost, ca atare, înlăturate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Judeţului Braşov împotriva deciziei civile nr. 537/Ap din 23.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă.

Notă: H.G. nr. 438/2020 rivind completarea anexei nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 140/2018 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2018-2019, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în domeniul sănătăţii în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2 a fost abrogată prin H.G. nr. 696/2021 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021-2022, abrogată, la rândul său, prin H.G. nr. 521/2023 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate