Buyer’s claim for judgment in lieu of contract fails absent signed pre-contract.

Acţiune având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act de vânzare-cumpărare. Condiţii

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Contractul

Index alfabetic: promisiune de vânzare-cumpărare

lipsa semnăturii

consimţământ

C.civ., art. 1179, art. 1669

Posibilitatea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic reprezintă o veritabilă formă de executare silită în natură a obligaţiilor asumate prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.

Pentru ca instanța să poată pronunța o astfel de hotărâre, se impune să fie îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 1179 C.civ. privind valabilitatea convențiilor precum și cele specifice contractului de vânzare cumpărare prin raportare la dispozițiile art. 1669 alin. (1) C.civ.

Astfel, în ceea ce priveşte admisibilitatea unei acțiuni pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, trebuie să existe un antecontract valabil încheiat, cu respectarea dispozițiilor legale; antecontractul să fie dovedit potrivit dreptului comun; una din părți să refuze autentificarea actului; reclamantul să-și fi îndeplinit obligațiile asumate prin antecontract; promitentul-vânzător să fie proprietar al bunului, iar promitentul-cumpărător să nu fie incapabil a dobândi acel bun la data pronunțării sentinței.

În lipsa semnării de către părţi a promisiunii de vânzare-cumpărare, condiția primordială referitoare la existența antecontractului nu este îndeplinită, înscrisul prezentat cu acest titlu nefiind valabil încheiat. Aceasta întrucât, conținutul actului nefiind însușit de părţi, lipsește o condiție esențială pentru validitatea unui contract, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1179 alin. (1) pct. 2 C.civ., şi anume consimțământul.

Prin urmare, cum părţile nu au făcut dovada încheierii unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, solicitarea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este lipsită de fundament.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 831 din 16 mai 2023

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă la data de 10.12.2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., în temeiul art. 1669 și art. 1182, 1183 C.civ., a solicitat instanţei, în principal, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 4, situat în Bucureşti, identificat cu nr. cadastral x33-C1-U3 înscris în Cartea Funciară nr. x33-C1-U2 a Mun. Bucureşti, la preţul de 615.407 lei (130.000 euro la cursul din data de 11.07.2019 de 4.7339 lei/euro), și stabilirea unui termen rezonabil de la rămânerea definitivă a hotărârii pentru plata preţului vânzării de către reclamant.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 25.200 euro şi a sumei de 56.533,50 lei reprezentând valoarea prejudiciului pe care aceștia i l-au cauzat prin continuarea şi ruperea, contrar bunei-credinţe, a negocierilor privind vânzarea apartamentului nr. 4 situat în Bucureşti.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr.1505 din 13.10.2020, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulata de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. şi a obligat reclamantul la plata către pârâţi a sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, redus.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 1560A din data de 10.11.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins apelul formulat de apelantul - reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 1505/2020, precum și a încheierilor din datele de 26.05.2020, 29.09.2020, pronunțate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii – pârâţi B., şi C., ca nefondat.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 13.10.2021 şi a deciziei nr. 1560 A/2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea hotărârilor atacate și trimiterea dosarului la instanţa de apel, în vederea rejudecării cauzei pe fond, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului litigiu.

II.1. Motivele de recurs

Invocând cazul de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurentul reclamant a criticat, sub un prim aspect, soluția dată apelului ce a vizat încheierea din data de 29.09.2020 a Tribunalului București, susținând că, în mod vădit nelegal, instanţa de apel a reţinut ca fiind temeinică măsura primei instanţe de a acorda cuvântul asupra dezbaterilor pe fond, omiţând soluţionarea cererii de amânare formulate de expertul judiciar.

Respingând apelul ce viza încheierea din data de 29.09.2020, instanța de apel a reținut în mod eronat că el, reclamantul, nu a suferit nicio vătămare a drepturilor procesuale câtă vreme prin motivarea cererii de apel nu a arătat care era utilitatea expertizei evaluatorii în dezlegarea cauzei.

Recurentul susține, însă, că, prin cererea de apel a invocat încălcarea principiilor dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil, contradictorialităţii, disponibilităţii, precum şi a dreptului de a pune concluzii asupra cererii de amânare formulate de expert, fiind evident că drepturile sale procesuale au fost vătămate prin soluționarea cauzei la fond mai înainte de depunerea raportului de expertiză, fără a se soluționa cererea de amânare formulată de expert și în condițiile în care instanța a revenit asupra probei cu expertiza, încuviințate anterior, revenire care s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 259 C.proc.civ.

Recurentul consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să constate existenţa chiar a unei nulităţi absolute rezultate din încălcarea principiului contradictorialităţii pentru că, în lipsa lui, a reclamantului, prima instanţă trebuia să dispună citarea acestuia cu privire la ridicarea din oficiu a incidentului privind revenirea asupra probei cu expertiza. Or, nerespectarea prevederilor privind citarea atrage nulitatea absolută, independent de existenţa, ori inexistenţa unei vătămări.

Făcând trimitere la dispozițiile art. 175 C.proc.civ., potrivit cărora „Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia" instanța de apel a reținut în mod eronat lipsa vătămării reclamantului, vătămarea rezultând cu evidență din imposibilitatea susţinerii concluziilor asupra demersului de revenirea asupra probei dispus de instanţă precum şi din imposibilitatea susţinerii concluziilor asupra fondului cauzei. Prin urmare, recurentul consideră că, în raport de dispozițiile art. 179 alin. (3) C.proc.civ., se impunea anularea încheierii atacate precum și a tuturor actelor de procedură ulterioare care în mod esenţial sunt legate de încheierea din data de 29.09.2020.

În cadrul recursului ce vizează încheierea din data de 13.10.2021, recurentul a invocat nemotivarea soluției de respingere a probelor pe care le-a propus.

În concret, a arătat că, prin această încheiere, instanţa de apel, având în vedere criticile de ordin procedural invocate în cuprinsul motivelor de apel cu privire la revenirea asupra probei cu expertiza încuviințată, a admis doar proba cu mijlocul material de probă constând în CD-ul depus la dosarul cauzei, care cuprindea înregistrarea şedinţei de judecată de la ultimul termen acordat în faţa primei instanţe, respingând celelalte probe solicitate, ca neutile soluţionării cauzei.

În opinia recurentului, această dispoziției este greșită și, în același timp, nemotivată, în sensul că instanţa de apel nu a prezentat procesul logico-juridic prin care a ajuns la soluţia respingerii probelor propuse prin cererea de apel.

Or, lipsa motivării constituie o încălcare a dreptului la apărare prin faptul că justiţiabilul nu are cunoştinţă de premisele pe care s-a întemeiat hotărârea pronunţată, astfel încât el este nevoit să presupună argumentele ce stau în spatele hotărârii, iar mai apoi să atace aceste presupuse argumente.

Instanţa de apel, observând lipsa prezentării argumentelor în privinţa respingerii probelor, a încercat să remedieze acest viciu procedural prin considerentele hotărârii de dezînvestire a instanţei.

Având în vedere momentul procedural la care a intervenit această justificare a respingerii probelor, recurentul a solicitat să se constate că, odată ce instanța a reţinut cauza spre pronunţare, nu mai putea reveni asupra conţinutului încheierii din 13.10.2021, în sensul completării ei, etapa cercetării procesului fiind finalizată, motivarea făcută prin hotărârea din 10.11.2021 neputând remedia acest viciu procedural.

Invocând încălcarea art. 233 alin. 1 lit. j și a art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ., recurentul a solicitat să se constate nulitatea încheierii din data de 13.10.2021.

Revenind la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1560, recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat normele procedurale referitoare la admisibilitatea şi aprecierea probelor, încălcare ce atrage sancţiunea nulităţii.

În acest sens a arătat că, prin cererea de apel a solicitat încuviinţarea probei prin mijloace materiale de probă reprezentate de CD-ul cu înregistrarea şedinţei de judecată din 29.09.2020, încuviinţarea probei cu înscrisurile deţinute de Societatea Profesională Notarială X. privind încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare a imobilului ce face obiectul prezentului dosar şi încuviinţarea probei testimoniale.

Curtea de apel a respins nemotivat atât proba testimonială, cât şi proba cu înscrisurile deţinute de Societatea Profesională Notarială X.

Prin hotărârea de dezînvestire a instanţei, s-a încercat justificarea respingerii acestor cereri de propunere de probe, justificare care însă nu se poate pune în concordanţă cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

Astfel, în privinţa probei cu emiterea adresei privind înscrisurile de la biroul notarial, instanţa de apel, în paragraful 4 de la pagina 20, se rezumă doar la enunţul „a fost respinsă, ca neutila, de instanţa de apel la termenul de judecată al apelului din 13.10.2021" însuşindu-şi pe deplin argumentele primei instanţe care şi ea, la rândul său, a respins această probă.

Instanţa de apel s-a rezumat doar la enunţarea argumentelor primei instanţe, aspect total greşit din pricina faptului că instanţa de control judiciar nu este scutită de obligaţia de a examina probele invocate, chiar şi în momentul în care îşi însuşeşte demonstraţia judiciară din hotărârea examinată, instanţa de apel fiind ţinută să coreleze motivarea hotărârii cu criticile susţinute prin motivele căii de atac.

Pe lângă acest lucru, chiar dacă s-ar accepta posibilitatea ca instanţa de apel să îşi motiveze decizia numai pe baza celor cele reţinute de prima instanţă, însuşi raţionamentul de respingere a probelor al primei instanţe este eronat.

Astfel, în privinţa probei cu adresa la Biroul Notarial X instanţa a considerat că aceasta ar însemna de fapt o veritabilă probă cu martori, raţionament care nu poate fi admis având în vedere caracteristicile probei cu martori dar și faptul că nu s-a solicitat ca prin această probă chiar angajatul Biroului Notarial X. să ofere un răspuns cu privire la intervenirea unui acord de voinţe între părţi, ci doar depunerea înscrisurilor privind încheierea actului de vânzare ce se aflau în posesia respectivei societăţi profesionale notariale.

Chiar dacă, prin absurd s-ar considera că această probă ar fi într-adevăr o probă testimonială, nici în această situaţie nu se poate admite respingerea ei.

Instanța și-a fundamentat soluția de respingere ca inutilă a acestei probe pe dispoziţiile art. 309 alin. (2) și 310 C.proc.civ., însă, conform art. 310 alin. (2) constituie început de dovadă scrisă şi înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost întocmit în faţa unui funcţionar competent care i-a atestat conţinutul ca fiind corespunzător declaraţiei părţii.

Or, în speță, există exact această ipoteză, antecontractul de vânzare-cumpărare fiind întocmit potrivit voinţei părţilor, însă nesemnarea lui a fost rezultatul răzgândirii intimaţilor.

Având în vedere acelaşi raţionament, corect din punct de vedere procedural, şi proba testimonială propusă prin cererea de apel trebuia acceptată de către instanţa de apel, existând un început de dovadă scrisă şi anume antecontractul de vânzare-cumpărare, astfel fiind posibilă dovedirea unui act juridic şi prin mijlocul declaraţiei martorilor.

Totodată, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 479 C.proc.civ. potrivit cărora „instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu. (2) instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţa, în cazul în cart consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2)."

Recurentul a subliniat că toate cele expuse mai sus vizează o problemă de legalitate în conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., respingerea probelor de către instanţa de apel fiind făcută în mod eminamente arbitrar și nemotivat.

Instanţa a respins probele care duceau la dovedirea unui fapt esenţial, anume întâlnirea acordului de voinţe al părţilor şi existenţa negocierilor, iar mai apoi a respins pretenţiile formulate pe motivul că nu au fost probate chiar aceste fapte esenţiale, acestea fiind şi motivele determinante ale respingerii cererii de apel.

În privinţa respingerii probelor propuse, instanța a avut în vedere numai capătul de cerere prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare, omiţând capătul subsidiar prin care s-a solicitat angajarea răspunderii delictuale a intimaţilor.

Or, tocmai pentru justa soluţionare a capătului subsidiar erau necesare probele propuse.

Instanţa de judecată era obligată la examinarea probatoriul propus în concordanţă cu toate cererile formulate de reclamant, iar nu doar la o singură cerere, aspect ce a condus la limitarea probatoriului.

Din cauza lipsei probatoriului, instanţa de apel, pentru a-şi putea motiva hotărârea, a recurs la presupuneri personale lăsându-se influenţată de intuiţie, și a procedat la calificarea situaţiei de fapt prin simple presupuneri şi intuiţii fără a pune în discuţia părţilor acest aspect pentru a putea oferi explicaţiile necesare.

Or, acest mod de abordare a speței este contrar prevederilor art. 264 alin. (1) C.proc.civ. „instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor" la stabilirea situaţiei de fapt nefiind avută în vedere o corelare logică a probelor.

Subsumat unui alt motiv de recurs, reclamantul a susținut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, a principiului non reformatio in peius şi a principiul autorităţii de lucru judecat.

Cu referire la încălcarea principiului tantum devolutum quantum apellatum, recurentul a arătat că, în condițiile în care nici el și nici pârâții nu au criticat reţinerea instanței de fond cu privire la încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1295/11.06.2019 asupra apartamentului nr. 4 situat în Bucureşti, instanţa de apel nu putea statua peste cele reţinute de prima instanţă și, prin urmare, nu putea ajunge la concluzia că, de fapt, nu a fost încheiat un astfel de antecontract.

Recurentul consideră că instanța de apel a încălcat art. 479 alin. (1) C.proc.civ., aceasta neputând depăşi cadrul fixat prin cererea de apel, iar pronunţarea asupra încheierii ori lipsa încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1295/11.06.2019 reprezintă un aspect ce excedează cererii de apel.

Cu referire la încălcarea autorităţii de lucru judecat, recurentul a susținut că o consecinţă firească a efectului devolutiv al apelului determinat de ceea ce s-a apelat este aceea că aspectele reţinute de prima instanţă, neapelate prin cererea de apel, intră în puterea de lucru judecat, conform art. 430 alin. (4) C.proc.civ.

Prin neapelarea unor aspecte tranşate de prima instanţă, acestea dobândesc autoritate de lucru judecat.

Acest efect principal al hotărârii judecătoreşti face ca, odată dobândită autoritatea de lucru judecat, să nu se mai poată recalifica ori rejudeca aspectele statuate prin hotărârea primei instanţe.

În sfârșit, cu privire la încălcarea principiului non reformatio in peius, reglementat de art. 481 C.proc.civ., recurentul a arătat că părţii care a declarat apel nu i se poate crea o situaţie mai grea decât prin hotărârea atacată.

În speță, înrăutăţirea situaţiei rezultă din faptul că, prin hotărârea primei instanţe s-a reţinut că între părţile litigante a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare, în baza căruia reclamantul avea la îndemână o cale legală de a aduce la îndeplinire obligaţiile stipulate în el, având atât un fundament oferit de lege, cât şi un fundament factual, dar instanța de apel, deși nu a fost învestită cu nicio critică pe acest aspect, formulată de către partea adversă, a reținut că, de fapt, nu a intervenit nicio promisiune şi chiar mai mult, nici măcar nu au avut loc negocieri cu privire la vânzarea imobilului.

Prin reţinerea instanţei de apel a neîncheierii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1295/11.06.2019, reclamantului i s-a anihilat orice posibilitate de a obţine executarea obligaţiilor intimatului.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul a susținut că instanţa de apel, prin încălcarea normelor de drept material, a procedat în mod nelegal la respingerea cererii principale, apreciind că nu s-a făcut dovada negocierii şi nici a întâlnirii acordului de voinţe asupra operaţiunii de vânzare a imobilului situat în nr. 4 situat în Bucureşti.

În considerentele hotărârii atacate, curtea reţine în mod eronat că între părţi nu s-a încheiat o promisiune de vânzare-cumpărare, argumentându-şi opinia prin faptul că, în lipsa semnăturii promisiunii în faţa notarului public, nu se poate considera că acest contract a fost încheiat.

Din cele statuate de instanţă rezultă că o astfel de convenţie ar trebui să fie încheiată în formă autentică pentru a fi valabilă, or, promisiunea de vânzare-cumpărare reprezintă o varietate de contract preparatoriu ce implică obligaţia asumată de ambele părţi de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare.

Conform art. 1244 C. civ. „în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale cure urmează a fi înscrise în cartea funciară."

Având în vedere că printr-o promisiune de vânzare părţile se obligă la încheierea în viitor a contractului de vânzare, și nu la transferul dreptului de proprietate, acest contract este guvernat de principiul consensualismului potrivit căruia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice.

Astfel, prin simplul refuz al intimaţilor de a semna în faţa notarului public promisiunea de vânzare-cumpărare nu se poate ajunge la concluzia că acest contract nu a fost niciodată încheiat.

În privinţa problematicii enunţării în cuprinsul promisiunii a contului bancar în care reclamantul urma să transfere valoarea avansului aferent preţului vânzării, instanţa de apel a apreciat că această omisiune echivalează cu lipsa unui element esenţial al contractului, fără de care nu se poate admite că intimaţii şi-ar fi asumat calitatea de promitenţi vânzători.

Conform art. 1279 alin. (1) C.civ. „Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea."

Având în vedere că părţile urmăreau încheierea unui contract de vânzare, elementele esenţiale ale contractului sunt: identificarea bunul a cărui proprietate urmează a fi transferată şi preţul transferului de proprietate. Contul bancar în care urma a fi transferat avansul reprezintă un element neesenţial pentru validitatea promisiunii, deoarece contractul putea fi executat şi în lipsa menţionării exprese a acest cont.

Din această perspectivă, recurentul a solicitat să se constate interpretarea greşită a art. 1244 şi a art. 1279 C.civ. prin care Curtea a reţinut în mod eronat că între părţi nu a fost încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, a susținut că instanța a respins în mod greşit capătul de cerere privitor la angajarea răspunderii civile delictuale considerând că textele art. 1183 raportat la art. 1357 C.civ. sau ale art.1170, 1279, 1169 C.civ. nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţa de faţă.

Instanţa a apreciat că între părţi nu a intervenit acordul cu privire la vânzare, dar totodată şi faptul că părţile s-au prezentat la Biroul Notarial X. Prezența lor în data de 11.06.2019 a fost alimentată chiar de negocierile purtate anterior acestui moment, dorind sa încheie contractul prefigurat în etapa negocierilor. Dacă s-ar admite raţionamentul instanţei că între părţi nu au fost purtate negocieri, acestea nu ar mai fi fost prezente la data de 11.09.2019 la SPN X. Faptul că nu a fost semnată promisiunea de vânzare-cumpărare s-a datorat simplului motiv al dezicerii intimaţilor.

Odată ce a fost stabilită o întâlnire la un birou notarial, după ce s-au pus de comun acord asupra elementelor esenţiale ale contractului ce urma a fi încheiat, nesemnarea actului deja prefigurat este o dovadă clară a ruperii negocierilor cu rea-credinţă.

Recurentul a invocat dispozițiile art. 1170 C.civ. și a susținut că angajarea într-o negociere precontractuală fără intenţia reală de a încheia un contract este contrară obligaţiei de negociere cu bună-credinţă,

Este total eronată reţinerea ca nedovedită a relei-credinţe a intimaţilor, aceasta reieşind expres din refuzul de a semna promisiunea de vânzare-cumpărare la data de 11.06.2019.

Astfel reiese că în mod eronat instanţa de apel a reţinut neaplicarea art. 1170 şi art. 1183 C.civ.

II.2. Apărările formulate în cauză.

Intimații C. și B. au formulat întâmpinare la recurs, solicitând, pe cale de excepție, constatarea nulității acestuia, în temeiul art. 489 alin. 2 C.proc.civ., întrucât, în opinia sa, criticile formulate de recurent nu pot fi subsumate cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. 1 C.proc.civ.

Pe fondul cauzei, au susținut că în mod corect instanţa de apel a reţinut temeinicia şi legalitatea măsurii dispuse de prima instanţă, deoarece, în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 29.09.2020, s-a consemnat în mod cronologic modalitatea desfăşurării şedinţei de judecată de la fondul cauzei, etapele parcurse până la încheierea cercetării judecătorești și a dezbaterilor.

Aşadar, rezultă indubitabil faptul că prima instanţă nu a omis să soluţioneze cererea de amânare formulată de expertul judiciar înainte de a acorda cuvântul asupra dezbaterilor pe fondul cauzei, deoarece judecătorul fondului - anterior încheierii cercetării judecătoreşti - a revenit asupra probei cu expertiza tehnică, în sensul că această probă nu se va mai administra.

Prin urmare, atât timp cât Tribunalul a hotărât că acesta probă nu se va mai administra, cererea de amânare formulată de către expertul judiciar a rămas fără obiect, soluţionarea sa fiind lipsită de interes.

Sub un alt aspect, intimații consideră că instanţa de apel a reţinut temeinic şi legal faptul că judecătorul fondului, în raport de considerentele reţinute în hotărârea pronunţată, nu a interpretat greşit nici probele existente la dosarul de fond şi nici dispozițiile art. 1279 și 1669 C.civ.

Au subliniat că, cel puțin pârâta C. nu a purtat niciodată nici discuții, nici negocieri cu reclamantul cu privire la vânzarea dreptului său de proprietate asupra apartamentului în cauză, neexistând niciodată un acord de voinţă din partea sa cu privire la vânzarea acestuia.

Cu atât mai mult, între intimată şi reclamant nu a existat un acord de voinţă în sensul vânzării imobilului la preţul de 130.000 euro.

Intimații au mai solicitat să se constate că nici dispozițiile art. 1279 alin 1 C.civ. nu sunt îndeplinite în prezenta cauză, instanţa de fond neputând să îi oblige să accepte un preț al vânzării impus de cumpărător, respectiv reclamantul din prezenta cauză. Astfel, eşuarea negocierii contractului, în sensul că părţile nu s-au pus de acord cu privire la elementele lui esenţiale, în cazul de faţă – preţul, conduce la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de alin. 2 al art. 1182 C.civ., ceea ce nu poate determina încheierea lui, iar neexistând în acest caz un dezacord asupra elementelor secundare, întrucât preţul contractului este un element esențial al contractului, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1182 alin 3 C.civ., în sensul că „instanţa va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor".

Cu referire la solicitarea recurentului ca pârâții să fie obligaţi în solidar la plata sumei de 25.000 euro şi a sumei de 32.777,70 lei cu titlu de prejudiciu, intimata a solicitat să se constate că instanţa de apel a pronunţat, de asemenea, o soluţie temeinică şi legală, menţinând soluţia judecătorului de fond deoarece, pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă a pârâților, în temeiul textului de lege invocat de reclamant, ar trebui îndeplinită condiţia imperativă prevăzută de lege în acest sens, respectiv îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de dispozițiile art. 1357 alin 1 C.civ., referitoare la existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, or, în prezenta cauză nu se poate vorbi de existenţa niciunei condiţii, sens în care nu pot fi incidente prevederile textului de lege invocat de reclamant.

II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

II.3.1. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului invocată de intimata pârâtă C. prin întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. 1 lit. d C.proc.civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Potrivit alin. 3 al aceluiași articol, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 C.proc.civ., la punctele 1-8.

Potrivit art. 489 alin. 2 C.proc.civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C.proc.civ. Așadar, pentru a opera nulitatea recursului în condițiile textului legal mai sus citat, este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei atacate sau să cuprindă susțineri ce nu ar putea fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 C.proc.civ.

Prin urmare, sancțiunea priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. 1 pct. 1 – 8 C.proc.civ., şi chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate.

Examinând cererea de recurs formulată de reclamantul A., din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri generice cu privire la încălcarea de către instanța de apel a unor norme de drept material și a unor reguli de procedură, precum și referiri ample la materialul probator administrat și la modul în care instanța de apel a interpretat sau ar fi trebuit să interpreteze probele, aspecte care, în mod evident nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, totuși, există și critici concrete de nelegalitate care pot fi circumscrise cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C.proc.civ., în limitele cărora poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate.

Astfel, recurentul a invocat încălcarea de către instanța de apel a obligației de a-și motiva cererea de respingere a probatoriilor, încălcarea unor principii ce guvernează procesul civil, a normelor de procedură referitoare la admisibilitatea și aprecierea probelor, precum și încălcarea unor norme de drept material, toate aceste susțineri putând fi analizate în recurs, din perspectiva cazurilor de casare mai sus menționate.

În consecință, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C.proc.civ., va respinge ca nefondată excepția nulității recursului declarat de reclamantul A., aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

II.3.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul reclamant şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel face absolut necesară relevarea împrejurărilor de fapt și de drept esenţiale în prezentul litigiu, astfel cum au fost ele stabilite de către instanţele de fond.

În acest sens, Înalta Curte reține că, prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul A. a solicitat, în principal, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare a apartamentului nr. 4, situat în Bucureşti și stabilirea unui termen rezonabil de la rămânerea definitivă a hotărârii pentru plata preţului vânzării de către reclamant, iar, în subsidiar, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 25.200 euro şi a sumei de 56.533,50 lei reprezentând valoarea prejudiciului cauzat prin continuarea şi ruperea, contrar bunei-credinţe, a negocierilor privind vânzarea apartamentului mai sus menționat.

Prin sentința pronunțată la fond, Tribunalul București - Secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată și l-a obligat pe reclamant la plata către pârâţi a sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, la data de 10.12.2019, între reclamant și pârâți a intervenit antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1295/11.06.2019 de SPN X, prin care pârâţii, în calitate de promitenți-vânzători, s-au obligat să vândă reclamantului, în calitate de promitent-cumpărător, apartamentul nr. 4 situat în Bucureşti, cu prețul de 130.000 de euro.

În art. 6 din antecontract, părțile au inserat mențiunea conform căreia preţul convenit de comun acord, de 130.000 euro, se va achita după cum urmează: un avans de 5.000 euro, în termen de 5 zile de la data autentificării antecontractului menţionat, iar restul de 125.000 euro, va fi achitat de către reclamant pârâţilor, parte în numerar, parte prin virament bancar, la data semnării contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, respectiv la data de 11.07.2019, ora 12.

Deşi termenul stabilit de către părţile litigante în vederea încheierii contractului de vânzare în formă autentică, respectiv 11.07.2019, s-a împlinit, din probele administrate a rezultat că nici reclamantul și nici pârâții nu s-au prezentat la data menționată, la sediul biroului notarial, astfel că, în raport de dispozițiile art. 1669 și 1279 C.civ., instanța a constatat că ambele părți sunt vinovate pentru neîncheierea contractului de vânzare – cumpărare în formă autentică, în speță existând refuzul nejustificat atât al reclamantului, cât şi al pârâţilor de a-și îndeplini obligaţiile asumate prin antecontract.

Astfel, pe lângă refuzul debitorului promisiunii de a încheia contractul proiectat, s-a reținut și faptul că reclamantul, în calitate de creditor (promitent-cumpărător) al promisiunii de vânzare cumpărare nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii decurgând din promisiune încheiată, respectiv obligaţia esențială de a achita avansul de preț, în sumă de 5.000 euro, în termen de 5 zile de la data autentificării antecontractului menţionat, și nici restul de 125.00 euro, la data semnării contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, respectiv data de 11.07.2019, ora 12, potrivit art. 6 din antecontract.

Cu privire la capătul subsidiar de cerere, privind obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantului prin continuarea şi ruperea, contrar bunei credinţe, a negocierilor privind vânzarea apartamentului în discuţie, tribunalul a reţinut că acesta a fost întemeiat pe răspunderea delictuală a pârâţilor, decurgând din fapta ilicită de a rupe negocierile în vederea încheierii contractului de vânzare în formă autentică, în mod intempestiv şi neavenit, faptă ce a fost de natură a-l prejudicia pe reclamat.

Or, în condiţiile în care între părţile litigante a intervenit antecontractul de vânzare, antecontract din care s-a născut obligaţia contractuală a părţilor de a încheia în formă autentică contractul de vânzare proiectat, având natura juridică a obligaţiei de a face, Tribunalul a apreciat că răspunderea pârâţilor pentru neîncheierea actului în formă autentică este una contractuală, potrivit art. 1279 alin. 2 raportat la art.1350 alin. 3 C.civ., iar nu delictuală, conform art.1357 C. civ.

În consecință, capătul subsidiar de cerere a fost respins ca neîntemeiat, instanța de fond reținând, în plus, că părţile litigante au depășit faza negocierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, în condiţiile în care, prin încheierea promisiunii bilaterale de vânzare, acestea au determinat deja, cu caracter definitiv, obiectul contractului proiectat de vânzare, respectiv bunul imobil şi preţul vânzării proiectate, aşa cum dispun prevederile art.1279 alin.1 C.civ..

Prin urmare, nu se poate susţine faptul că neprezentarea pârâţilor la notariat în vederea încheierii contractului proiectat prin promisiunea de vânzare cumpărare ar reprezenta o rupere a negocierilor, care prin ipoteză, reprezintă o etapă anterioară încheierii contractului şi care are ca obiect încercarea de realizare a unui acord de voinţă al părţilor cu privire la elementele esenţiale ale contractului.

Pe de altă parte, în speţă nici nu se poate reţine fapta ilicită a părților, în condiţiile în care nu numai aceștia nu s-au prezentat la notariat, ci nici reclamantul. În consecință, lipsind condiţiile răspunderii civile contractuale reprezentate de fapta ilicită şi vinovăţia pârâţilor, tribunalul a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere subsidiar formulat de către reclamant.

Declarând apel împotriva hotărârii instanței de fond dar și a încheierilor din data de 26.05.2020, respectiv, 29.09.2020, reclamantul a susținut, în esență, că, prima instanță a acordat cuvântul asupra dezbaterilor pe fondul cauzei, omițând să soluționeze cererea de amânare formulată de expertul judiciar desemnat în cauză și, totodată, înainte de a administra proba cu expertiza ce fusese încuviințată în dosar, că prima instanță a revenit asupra probei cu expertiza după închiderea cercetării judecătorești și cu încălcarea dispozițiilor art. 259 C.proc.civ. și că, interpretând în mod greșit probele și dispozițiile art. 1170, 1183, 1279, 1357 și pe cele ale art. 1669 C.civ., prima instanță a pronunțat o hotărâre greșită prin care a dispus respingerea celor două capete de cerere ale acțiunii.

Prin decizia pronunțată în apel, Curtea de Apel București a respins calea de atac promovată de reclamant, menținând ca legale și temeinice atât hotărârea primei instanțe, cât și măsurile dispuse prin încheierile din 26.05.2020 și 29.09.2020.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că prin revenirea asupra probelor admise inițial, Tribunalul nu a produs nicio vătămare drepturilor procesuale ale reclamantului, câtă vreme acestea nu mai erau utile cauzei iar instanța și-a motivat dispoziția, neputând fi primite nici susținerile potrivit cărora instanța ar fi procedat la soluționarea cauzei fără a se pronunța asupra cererii de amânare formulate de expert, câtă vreme o astfel de amânare nici nu se mai justifica în condițiile în care instanța revenise asupra probei cu expertiza, apreciind că ea nu mai este necesară în cauză.

Pe fondul apelului, instanța devolutivă, analizând întregul material probator administrat, a reținut că, în realitate, părțile nu au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare, înscrisul depus la dosar și invocat cu acest titlu de către reclamant reprezentând doar un draft al antecontractului care, însă, nu a fost semnat niciodată de părți și, prin urmare, nu a dat naștere la niciun fel de obligații în sarcina acestora cu privire la încheierea în formă autentică, în viitor, a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului, împrejurare față de care, soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de autentic de vânzare-cumpărare a imobilului a fost menținută.

Curtea de Apel a apreciat că nici pretențiile subsumate de reclamant capătului subsidiar de cerere nu pot fi primite, nefiind îndeplinite condițiile legale necesare antrenării răspunderii civile delictuale a acestora. În acest sens, a reținut, în ceea ce o privește pe pârâta C., că reclamantul nu a purtat nicio negociere cu aceasta, până la data de 11.06.2019, și că pârâta nu și-a manifestat în niciun moment acordul de a vinde în prezent sau în viitor, astfel că nu poate fi angajată răspunderea sa pentru pretinsa faptă ilicită constând în întreruperea negocierilor.

În ceea ce îl privește pe pârâtul B., instanța de apel a reținut că lipsa acordului acestuia la prețul de vânzare propus de reclamant, de 130.000 euro, nu poate fi considerată rupere intempestivă a negocierilor, la data de 11.06.2019, de vreme ce, la rândul său, nici reclamantul nu a acceptat preţul propus de pârât, de 200.000 euro, și nici nu a obținut acordul celuilalt coproprietar la vânzare, respectiv acordul pârâtei C., lipsa acordului rezultând din nesemnarea promisiunii de vânzare-cumpărare.

Cum la data 11.06.2019 a devenit evident pentru negocierea reclamantului cu pârâtul că părţile nu pot ajunge la niciun consens cu privire la preţul imobilului, Curtea de Apel a considerat că nu se poate antrena răspundere civilă delictuală pentru necontinuarea/încetarea oricărei negocieri de către pârât.

Pe calea prezentului recurs, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., reclamantul a susținut că decizia instanței de apel este nelegală sub mai multe aspecte, și anume: pentru că s-a apreciat ca fiind temeinică măsura primei instanțe de a acorda cuvântul în dezbaterile pe fond, omițând să soluționeze cererea de amânare formulată de expertul judiciar la termenul din data de 29.09.2020, pentru că au fost încălcate normele procedurale referitoare la admisibilitatea și aprecierea probelor, și pentru că a fost încălcat principiul tantum devolutum quantum apellatum, principiul non reformatio in pejus și principiul autorității de lucru judecat.

Aceluiași caz de casare i-au fost subsumate și motivele de recurs ce vizează încheierea din data de 13.10.2021 a Curții de Apel București, prin care instanța a respins probele propuse de reclamant în apel, și cu privire la care recurentul susține că nu cuprinde o argumentare a acestei dispoziții de natură a releva raționamentul logico-juridic prin care instanța a ajuns la soluția de respingere a probelor.

1. Analizând cu prioritate recursul declarat împotriva încheierii din data de 13.10.2021 a Curții de Apel București, Înalta Curte constată următoarele:

La termenul din data de 13.10.2021, reclamantul a solicitat încuviințarea probei materiale reprezentate de CD-ul ce conținea înregistrarea ședinței de judecată din data de 29.09.2020, a Tribunalului București, susținând că aceasta este necesară pentru a dovedi, pe de o parte, faptul că revenirea cu privire la proba cu efectuarea unei expertize s-a făcut de către prima instanţă după închiderea dezbaterilor asupra acestei probe, respectiv după închiderea cercetării judecătoreşti, la un moment procedural la care nu se mai putea reveni asupra probelor, iar, pe de altă parte, faptul că revenirea asupra acestei probe nu a fost pusă în discuția părţilor şi nu s-a făcut după administrarea altor probe în dosar, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 259 C.proc.civ.

Totodată, reclamantul a solicitat încuviințarea probelor propuse prin cererea de apel, în temeiul art. 297 C.proc.civ., respectiv proba cu înscrisurile deţinute de către Biroul Notarial X. cu privire la încheierea promisiunii de vânzare, precum şi proba testimonială, cu audierea a doi martori, respectiv: dl. Y., persoana care a întocmit certificatul energetic pentru imobilul ce face obiectul promisiunii de vânzare depuse, şi dl. Z., angajat al Biroului Notarial X, care a asistat la negocierile dintre părţi şi la completarea promisiunii de vânzare în baza solicitării şi indicațiilor părţilor în cadrul Biroului Notarial.

La interpelarea instanţei cu privire la teza probatorie ce se urmărește a fi demonstrată cu declarațiile martorilor propuși, reclamantul, prin reprezentant convenţional, a precizat că dorește să dovedească formarea acordului de voinţă al părților, astfel cum este redat prin promisiunea de vânzare depusă la dosar, care nu este o promisiune încheiată în formă autentică.

După deliberare, având în vedere criticile de ordin procedural invocate în cuprinsul motivelor de apel cu privire la revenirea instanței de fond asupra probei cu expertiză încuviințată, Curtea de Apel București a încuviințat proba cu mijlocul material de probă constând în CD-ul care cuprindea înregistrarea ședinței de judecată de la ultimul termen acordat în faţa primei instanţe şi a respins celelalte probe solicitate, ca neutile soluţionării cauzei.

În opinia recurentului, această simplă mențiune a instanței de apel cu privire la caracterul neutil al probelor propuse nu constituie o motivare care să respecte exigențele impuse de art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ., respectiv, de art. 233 alin. 1 lit. j C.proc.civ., câtă vreme nu relevă argumentele concrete și raționamentul logico-juridic avut în vedere de judecători la adoptarea acestei soluții, lipsa motivării fiind de natură a-i încălca dreptul la apărare.

Recurentul consideră, pe de altă parte, că, maniera în care instanța de apel a încercat să remedieze această deficiență, prin inserarea în cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate în cauză a unor motive care să justifice caracterul neutil al probelor și, implicit, dispoziția de respingere a acestora, este neprocedurală și nu poate să înlăture nulitatea încheierii atacate.

Criticile sunt nefondate.

În conformitate cu dispozițiile art. 258 alin. 1 în referire la art. 255 alin. 1 C.proc.civ., probele se încuviințează numai în măsura în care sunt admisibile potrivit legii și dacă pot duce la soluționarea procesului.

Înainte de a fi încuviințate, probele propuse în condițiile reglementate de Codul de procedură civilă trebuie puse în discuția părților, pentru respectarea principiului contradictorialității şi al dreptului la apărare, reguli fundamentale ale procesului civil, înscrise în art. 13 şi art. 14 C.proc.civ..

Asupra încuviințării probelor instanța se pronunță printr-o încheiere preparatorie, conform art. 258 alin. 2 C.proc.civ., judecătorul putând admite sau respinge probele propuse de părți, după cum apreciază cu privire la concludența, utilitatea și necesitatea acestora în proces.

Potrivit textului legal menționat, încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă acceptate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora.

În egală măsură, dat fiind faptul că nicio măsură nu poate fi dispusă de instanță fără a fi argumentată, respingerea unei probe solicitate trebuie, la rândul ei, motivată, prin raportare la cerințele impuse de art. 255 alin. 1 C.proc.civ..

În contextul reperelor enunțate, Înalta Curte constată că, în speță, cererea de administrare de probe formulată de reclamant în calea devolutivă de atac a fost respinsă motivat de către instanţa de apel, care s-a raportat, în analiza sa, la cerinţele impuse de prevederile art. 255, 258 și 479 alin. 2 C.proc.civ., apreciind că proba cu înscrisuri și cea testimonială nu erau utile cauzei.

Astfel, în condițiile în care aprecierea asupra utilităţii probelor solicitate a fost realizată prin raportare la ansamblul materialului probator deja administrat în cauză și, în special, la teza probatorie pe care apelantul reclamant a precizat că dorește să o demonstreze, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a obligației de a motiva hotărârea adoptată și nici a dreptului la apărare al reclamantului. Este de necontestat faptul că respingerea unei probe, fără a motiva măsura dispusă face ca hotărârea astfel pronunţată să fie nelegală, impunându-se, pentru respectarea principiilor ce guvernează desfăşurarea procesului civil, inclusiv din perspectiva asigurării dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie, soluţia casării cu trimitere. Însă, în speță, nu se conturează o astfel de ipoteză.

Nu i se poate imputa instanței de apel faptul că nu a prezentat în cuprinsul încheierii din data de 13.10.2021 raționamentul logico-juridic prin care a ajuns la soluția respingerii probelor propuse prin cererea de apel, fiind evident că, în raport de momentul procesual la care instanța s-a pronunțat asupra probelor, nici nu era posibilă o expunere exhaustivă a aspectelor de fapt și de drept pe care le-a avut în vedere în aprecierea asupra oportunității administrării probelor respective, întrucât aceasta ar fi putut căpăta valențele unei veritabile antepronunțări cu privire la soluția ce urma a fi adoptată în cauză.

Instanța de apel a prezentat, însă, pe larg în cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate argumentele pentru care proba testimonială și cea cu înscrisuri nu au putut fi primite, subliniind că, atât timp cât înscrisul din data de 11.06.2019, depus de reclamant la dosarul instanței de fond și în legătură cu care acesta pretinde că ar fi antecontractul de vânzare cumpărare în temeiul căruia s-a născut obligația pârâților de a-i vinde apartamentul în litigiu, nu are valoarea juridică de antecontract de vânzare cumpărare, nefiind semnat de părți, și nici măcar valoarea unui început de dovadă scrisă, nefiind scris de pârâți, ci tehnoredactat de angajatul biroului notarial, nici înscrisurile deţinute de Biroul Notarial X. cu privire la încheierea promisiunii de vânzare, și nici proba cu martori nu puteau dovedi, formarea acordului de voinţă al părților, astfel cum este redat prin promisiunea de vânzare, fiind deci, inutile cauzei. În plus, cu referire la proba testimonială, a fost invocată și incidența dispozițiilor art. 309 și 310 C.proc.civ. care reglementează inadmisibilitatea probei cu martori în cazul actelor juridice cu o valoare de peste 250 lei.

Considerentele de fapt și de drept reținute de instanța de apel în motivarea deciziei atacate cu referire la probe nu constituie, așa cum eronat susține recurentul, o revenire sau o completare a motivării încheierii din data de 13.10.2021, ci relevă argumentele care i-au format convingerea instanței, raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției adoptate, confirmând, în același timp, legalitatea măsurii de respingere a probelor la termenul din data de 13.10.2021. Acestea constituie o dovadă a faptului că susținerile și mijloacele de apărare pe care reclamantul le-a formulat, respectiv, le-a propus prin cererea dedusă judecății și prin cererea de apel au fost serios examinate, instanța de apel făcând vizibile rațiunile și argumentele pentru care pretențiile și apărările reclamantului au fost înlăturate sau nu au putut fi primite.

În consecință, Înalta Curte reține că instanța de apel a respectat întru totul prevederile legale referitoare la încuviințarea probelor și la administrarea acestora și că probele au fost respinse motivat, reținându-se caracterul inutil al acestora în rezolvarea cauzei, motivarea soluției adoptate, deși sumară, fiind suficientă, clară și concisă, de natură a explica măsura dispusă, în concordanță cu dispozițiile procedurale incidente.

În concluzie, constatând că încheierea din data de 13.10.2021, atacată cu recurs, întrunește exigențele impuse de dispozițiile art. 233 alin. 1 lit. j C.proc.civ., susținerile recurentului referitoare la încălcarea dreptului la apărare neputând fi primite, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva acesteia.

2. În strânsă legătură cu recursul declarat împotriva încheierii mai sus menționate sunt criticile aduse de recurent însăși deciziei pronunțate de instanța devolutivă pe fondul apelului, critici în cadrul cărora, subsumat aceluiași caz de casare, reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., a invocat încălcarea normelor procedurale referitoare la admisibilitatea și aprecierea probelor.

În concret, recurentul susține că, în cuprinsul deciziei pronunțate, instanța de apel nu a prezentat propriile argumente pentru care a respins proba cu înscrisurile deţinute de Biroul Notarial X., rezumându-se la enunțarea argumentelor primei instanțe, că a considerat în mod eronat că un eventual răspuns comunicat de angajatul biroului notarial cu privire la circumstanțele încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare nu ar fi reprezentat, din punct de vedere legal, o probă cu înscrisuri ci o veritabilă probă testimonială, că în mod greșit a fost respinsă această probă prin raportare la dispozițiile art. 309 și 310 C.proc.civ., în condițiile în care antecontractul prezentat, chiar nesemnat de părți, constituie un început de dovadă scrisă, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 479 C.proc.civ., că a respins probele în mod arbitrar, deși acestea ar fi dus la dovedirea unui fapt esențial, respectiv întâlnirea acordului de voințe al părților și existența negocierilor și că instanța era obligată să examineze probatoriul propus în concordanță cu toate cererile formulate dar că aceasta a procedat la calificarea situației de fapt prin simple presupuneri și intuiții, pe care nu le-a pus în discuția părților, ceea ce contravine dispozițiilor art. 264 C.proc.civ..

Prin respingerea probatoriului propus, recurentul susține că a fost în imposibilitatea de a dovedi situația de fapt, fiind privat, astfel, de o a doua judecată în fond la care era îndreptățit.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că aprecierea instanţei devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluţionarea procesului nu poate fi cenzurată pe calea recursului, întrucât această chestiune vizează netemeinicia, şi nu nelegalitatea hotărârii atacate.

Prin urmare, criticile recurentului prin care se tinde la reaprecierea caracterului util al probelor solicitate în apel, respinse de instanță, nu vor fi analizate întrucât ele excedează cadrului restrictiv impus de dispozițiile art. 488 alin. 1 C.proc.civ., în limitele căruia poate fi exercitat controlul de legalitate al deciziei atacate.

În egală măsură, Înalta Curte reține că nu pot fi primite nici criticile care privesc nemulțumirea recurentului-reclamant cu privire la modul de evaluare de către instanța devolutivă a probatoriului administrat în cauză, întrucât nici acestea nu sunt chestiuni ce reclamă un control de legalitate al hotărârii atacate ci tind la reaprecierea probelor și la schimbarea situaţiei de fapt reținute, împrejurare ce contravine dispozițiilor art. 483 alin. 3 C.proc.civ., din cuprinsul cărora rezultă că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și nu netemeinicia acesteia.

Prin urmare, Înalta Curte va cerceta, în continuare, doar dacă curtea de apel a nesocotit în vreun fel normele de drept procesual referitoare la admisibilitatea și analiza probelor.

Astfel, este neîntemeiată susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi motivat respingerea probei cu înscrisurile deţinute de Biroul Notarial X. doar prin enunțarea argumentelor primei instanțe în condițiile în care, în realitate, la fond, Tribunalul nici nu s-a pronunțat cu privire la această probă, aspect ce rezultă cu prisosință din cuprinsul încheierii din data de 26.05.2020 a Tribunalului București, când au fost discutate probele, și care a fost reținut, ca atare, și de către instanța de apel în cuprinsul considerentelor deciziei atacate.

Or, câtă vreme nu a existat nici măcar o dispoziție a primei instanțe cu privire la această probă, nici de admitere și nici de respingere, și, cu atât mai puțin o motivare pe acest aspect, nu se poate afirma că instanța de apel, în fața căreia reclamantul a reiterat cererea de administrare a acestei probe, ar fi respins-o doar pe baza argumentelor primei instanțe, fără a face o motivare proprie.

În realitate, așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanța de apel a motivat inutilitatea acestei probe și, implicit, soluția de respingere dispusă prin încheierea din data de 13.10.2021, prin raportare la împrejurarea că înscrisul din data de 11.06.2019, prezentat de reclamant ca fiind antecontractul de vânzare-cumpărare intervenit între părți, nu a fost semnat de niciuna dintre acestea, nu cuprinde o încheiere de autentificare a notarului și reprezintă doar un proiect de contract (un draft), întocmit de un angajat al biroului notarial, considerând, astfel, ca nerelevante înscrisurile solicitate.

Este adevărat că, analizând proba cu înscrisuri, instanța de apel a apreciat într-unul dintre considerentele deciziei atacate că, un eventual răspuns comunicat de angajatul biroului notarial cu privire la circumstanțele încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare nu ar reprezenta, din punct de vedere legal, o probă cu înscrisuri ci o veritabilă probă testimonială, care nu ar fi admisibilă, în raport de dispozițiile art. 309 și 310 C.proc.civ.. Însă, în concret, nu acesta a fost motivul respingerii probei cu înscrisuri ci, așa cum s-a arătat mai sus, împrejurarea că, atât timp cât presupusul antecontract nu a fost niciodată semnat de părți, în fața notarului, înscrisurile pe care angajatul biroului notarial care a întocmit proiectul de contract le-ar deține, nu au relevanță în cauză.

Dispozițiile legale anterior citate au constituit, însă, temeiul de drept în baza căruia a fost motivată respingerea probei testimoniale constând în audierea celor doi martori propuși de reclamant, respectiv, dl. Y., persoana care a întocmit certificatul energetic pentru imobilul ce face obiectul promisiunii de vânzare depuse, şi dl. Z., angajat al Biroului Notarial X., martori cu care reclamantul, prin reprezentant convenţional, a precizat că dorește să dovedească formarea acordului de voinţă al părților, astfel cum este redat prin promisiunea de vânzare depusă la dosar, care nu este o promisiune încheiată în formă autentică.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că, raportat la circumstanțele concrete ale speței, instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare în cauză a acestor prevederi legale care instituie o regulă restrictivă cu privire la dovada actelor juridice.

Astfel, potrivit art. 309 alin. 2 C.proc.civ., niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Restricția vizează dovada raportului juridic dintre părți iar valoarea în funcție de care se stabilește inadmisibilitatea probei cu martori este aceea din momentul încheierii actului juridic, deoarece în acel moment părțile puteau aprecia dacă este necesară sau nu preconstituirea unui înscris.

Cum, în speță, reclamantul urmărea dovedirea acordului de voință intervenit între el și pârâți cu privire la vânzarea unui imobil la prețul de 130.000 euro, în mod legal instanța de apel a constata că, raportat la dispozițiile legale anterior citate, proba testimonială este inadmisibilă.

Este adevărat că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 309 alin. 4 pct. 2 C.proc.civ., existența unui început de dovadă scrisă dă posibilitatea administrării probei testimoniale iar, în speță, instanța de apel, a verificat și această ipoteză, respectiv dacă actul prezentat de reclamant ca fiind antecontractul de vânzare-cumpărare intervenit între părți, poate fi considerat ca atare.

Potrivit art. 310 alin. 1 C.proc.civ., se socotește început de dovadă scrisă orice scriere, chiar nesemnată și nedatată, care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins.

Așadar, pentru a fi în prezența unui început de dovadă scrisă, trebuie îndeplinit cumulativ mai multe condiții: să existe o scriere, în sensul de orice fel de înscris, chiar nesemnat şi nedatat sau care este neregulat întocmit sub alte aspecte, scrierea să provină de la cel căruia îi este opusă sau de la o persoană faţă de care partea este un succesor în drepturi, ori înscrisul să fie întocmit de o altă persoană, dar semnat de partea căreia i se opune (dacă actul a fost întocmit în faţa unui funcționar competent, care i-a atestat conţinutul ca fiind corespunzător declarației părţii, semnarea de către această parte nu mai este necesară), scrierea să fie de natură a face credibil faptul pretins.

Or, înscrisul prezentat de reclamant drept început de dovadă scrisă nu îndeplinește cumulativ aceste condiții, câtă vreme nu este scris de pârâți, împrejurare față de care, în mod corect instanța de apel a concluzionat în sensul că proba testimonială nu poate fi primită.

Sunt vădit nefondate susținerile reclamantului formulate prin motivele de recurs, în sensul că în cauză ar fi incidentă cea de-a doua teză a art. 310 alin. 2 C.proc.civ., potrivit căreia, constituie început de dovadă scrisă și înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost întocmit în fața unui funcționar competent care atestă că declarațiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană.

Înscrisul de care reclamantul se prevalează nu poate fi considerat început de dovadă scrisă nici prin raportare la aceste dispoziții legale câtă vreme nu a fost întocmit în fața unui funcționar competent, angajatul biroului notarial care a conceput proiectul de contract neavând nici calitatea și nici competența la care se referă textul legal citat.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a interpreta și aplicat corect dispozițiile art. 309 și 310 C.proc.civ., cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. nefiind incident nici din această perspectivă.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 479 C.proc.civ., referitoare la refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, dar nu a adus nicio critică în acest sens deciziei atacate, limitându-se la a reda conținutul acestei norme de procedură civilă.

Or, această simplă afirmație nu demonstrează prin ea însăși caracterul nelegal al deciziei atacate și nu justifică incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., după cum nu obligă instanța de control judiciar la efectuarea vreunei analize câtă vreme recurentul nu a arătat modalitatea în care instanța de apel a încălcat textul legal invocat.

Art. 479 alin. 2 C.proc.civ. prevede că „instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. 2 C.proc.civ.”.

Din aceste dispoziții legale rezultă, așadar, că, în apel, instanța are posibilitatea de a reface în totalitate probele administrate la prima instanță sau numai o parte a acestora și să le mențină pe celelalte; să administreze alte probe, folosind și celelalte probe administrate de prima instanță sau să pronunțe decizia numai în baza dovezilor administrate la prima instanță fără a le mai reface sau completa prin administrarea de probe noi.

Atât în cazul probelor noi, cât și în ipoteza refacerii unor probe sau a completării probatoriului, trebuie îndeplinită cerința aprecierii în sensul pertinenței, concludenții și utilității lor pentru soluționarea cauzei de către instanța de apel, în limitele devoluțiunii ce a operat în apel. De aceea, chiar dacă părțile solicită probele prin motivarea apelului, respectiv, a întâmpinării, instanța de apel este suverană în a aprecia cu privire la utilitatea, concludența și pertinența acestora în soluționarea cauzei.

Prin urmare, faptul că instanța de apel a respins o parte din probele solicitate de reclamant, în completare, în calea devolutivă de atac, nu echivalează cu încălcarea dispozițiilor art. 479 C.proc.civ., câtă vreme instanța a apreciat că probele nu sunt utile cauzei și le-a înlăturat motivat, aprecierea instanţei devolutive asupra aptitudinii probelor de a conduce la soluţionarea procesului neputând fi cenzurată pe calea recursului. Din această perspectivă apar ca fiind vădit nefondate și vor fi înlăturate ca atare și susținerile recurentului potrivit cărora instanța a respins probele în mod arbitrar, deși acestea ar fi dus la dovedirea unui fapt esențial, respectiv întâlnirea acordului de voințe al părților și existența negocierilor.

Cât privește susținerea că instanța era obligată să examineze probatoriul propus în concordanță cu toate cererile formulate dar că aceasta a procedat la calificarea situației de fapt prin simple presupuneri și intuiții, pe care nu le-a pus în discuția părților, Înalta Curte constată că, deși recurentul a subsumat-o motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., considerând că această manieră de analiză contravine dispozițiilor art. 264 C.proc.civ., în realitate, ea exprimă nemulțumirea recurentului față de modul în care instanța a analizat și interpretat materialul probator și situația de fapt, aspect ce rezultă cu evidență din dezvoltarea ulterioară a acestei critici.

Recurentul nu relevă, în concret, modalitatea în care instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 264 C.proc.civ., ci opune aprecierilor instanţei de apel propriile susțineri formulate în cursul procesului cu privire la probe și la situația de fapt, or, o asemenea comparație exclude incidența cazului de recurs expres invocat, care presupune existența unei încălcări regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, ipoteză ce nu a fost demonstrată în cauză.

Textul art. 264 C.proc.civ. consacră principiul potrivit căruia judecătorul apreciază probele în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviințate și administrate, aprecierea probelor fiind operațiunea prin care judecătorul determină puterea doveditoare și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Dreptul la un proces echitabil presupune ca toate cererile și observațiile părților să fie cu adevărat reținute, adică analizate corespunzător de către instanța de judecată, ceea ce înseamnă că instanța are obligația de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților și de a le aprecia relevanța, potrivit principiului mai sus menționat. Or, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că cererile reclamantului nu pot fi primite, pe baza unei analize amănunțite a probelor și a situației de fapt, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile litigiului, nu se poate reţine încălcarea dispozițiilor art. 264 C.proc.civ..

Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale și probele într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu încălcarea textului legal mai sus menționat, motiv pentru care Înalta Curte constată că nici din această perspectivă nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ.

3. Subsumat aceluiași caz de casare, recurentul a susținut și că instanța de apel a încălcat principiul tantum devolutum quantum apellatum, principiul non reformatio in pejus și principiul autorității de lucru judecat.

Astfel, în condițiile în care instanța de fond a reținut încheierea de către părți a unui antecontract de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 1295/11.06.2019, asupra apartamentului nr. 4 situat în Bucureşti, recurentul consideră că instanţa de apel nu putea să ajungă la o altă concluzie, respectiv aceea că, de fapt, nu a fost încheiat un astfel de contract, câtă vreme nu a fost învestită cu o critică concretă în acest sens, prin motivele de apel. În opinia recurentului, statuările instanței de fond cu privire la încheierea antecontractului de vânzare cumpărare au intrat în puterea lucrului judecat pentru că nici el și nici pârâții nu au contestat în apel acest aspect, astfel că instanța devolutivă nu era îndreptățită să rețină o altă situație, în calea de atac promovată de reclamant, cu atât mai mult cu cât aceasta îi este defavorabilă părții care a declarat apelul.

Criticile sunt nefondate.

3.1. Potrivit art. 476 alin. 1 C.proc.civ., „apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept”.

Așadar, dacă este exercitat în termen, apelul provoacă o nouă judecată asupra fondului litigiului, în sensul că instanța de control judiciar va reanaliza toate problemele de fapt și de drept care au făcut obiectul dezbaterilor la prima instanță. În apel, instanța verifică soluția atacată, atât sub aspectul temeiniciei, cât și sub aspectul legalității, statuând dacă situația de fapt reținută prin hotărâre este concordantă cu probele administrate în cauză și a fost corespunzător stabilită, respectiv, dacă prima instanță a identificat, interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente situației de fapt deduse judecății.

Pentru că apelul este o cale de atac, partea care îl exercită are obligația de a arăta motivele pentru care critică hotărârea instanței de fond, prin motivele de apel astfel formulate fixându-se limitele în care va avea loc judecata în calea de atac.

Efectul devolutiv al apelului comportă două limitări, reglementate prin dispozițiile art. 477 și 478 C.proc.civ. și care se exprimă prin adagiile: tantum devolutum quantum apellatum și tantum devolutum quantum iudicatum.

Prima regulă restrictivă, tantum devolutum quantum apellatum, a cărei încălcare este reclamată în prezenta cauză, constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale care se aplică și în fața instanței de control judiciar, ea exprimând ideea că instanța ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel.

În acest sens, art. 477 alin. 1 C.proc.civ. prevede că „instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”.

Așadar, limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat presupun, de principiu, ca instanța de apel să se raporteze doar la criticile apelantului și nu să rejudece cauza dincolo de aceste limite, ceea ce înseamnă că, dacă apelul va viza numai o parte din hotărâre, ceea ce nu a fost supus apelului dobândește autoritate de lucru judecat, instanța de apel neputând modifica acele aspecte sau afecta părțile care nu au făcut apel. Prin urmare, apelul va fi limitat la motivul de nelegalitate sau netemeinicie invocat de apelant și doar la partea atacată din hotărârea primei instanțe.

În stabilirea întinderii devoluțiunii trebuie avute în vedere, însă, și apărările pe care și le face intimatul prin întâmpinare pentru că numai în acest fel se poate spune că ceea ce s-a apelat se rejudecă în fond.

Mai mult decât atât, așa cum însuși art. 477 alin. 1 C.proc.civ. prevede în partea sa finală, devoluțiunea se va întinde și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, ceea ce înseamnă că, dacă o hotărâre este atacată numai parțial, cu privire la soluția dată unor capete de cerere, instanța de apel va fi obligată să analizeze și dezlegările date de prima instanță unor probleme dependente de cele criticate în mod expres.

Art. 477 alin. 1 teza finală C.proc.civ. instituie, astfel, caracterul extensiv al apelului, extinderea fiind justificată de existența raportului de dependență care există între diferitele soluții pronunțate de instanța de fond.

Pe de altă parte, art. 477 alin. 2 C.proc.civ. reglementează situațiile în care regula restrictivă tantum devolutum quantum apellatum nu își găsește aplicarea. Astfel, textul prevede că „devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul cauzei este indivizibil”.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de reclamant referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 479 C.proc.civ., în raport de aspectele cu caracter teoretic mai sus precizate, Înalta Curte constată că instanța de apel a soluționat cauza cu respectarea limitelor devoluțiunii stabilite prin cererea de apel și prin întâmpinarea formulate în cauză, Curtea de Apel București procedând în mod corect la reanalizarea tuturor problemelor de fapt și de drept care au făcut obiectul judecății la prima instanță.

Astfel, câtă vreme, la fond, acțiunea reclamantului a fost respinsă iar apelul declarat de reclamant a vizat hotărârea în ansamblul său, acesta solicitând în mod expres rejudecarea cauzei în fond și pronunțarea unei noi hotărâri în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, instanța de apel era nu doar îndreptățită ci și obligată să reevalueze întreaga situație de fapt, în raport de probele administrate în cauză precum și de probele noi administrate în calea de atac, și să stabilească ea însăși raporturile dintre părți și temeinicia pretențiilor deduse judecății în funcție de acestea și de normele de drept material aplicabile litigiului.

Este greșită și lipsită de orice fundament susținerea recurentului în sensul că instanța de apel nu ar fi putut să dea înscrisului invocat drept antecontract de vânzare-cumpărare o altă calificare decât cea reținută de prima instanță, câtă vreme acesta nu a reprezentat decât o probă, ce era supusă reevaluării, în ansamblul întregului material probator administrat, și cu privire la care, însuși reclamantul solicitase reanalizarea și reaprecierea, cu consecința pronunțării unei noi hotărâri. Devoluțiunea presupune reevaluarea situației de fapt și a probelor în ansamblu, și nu doar a unora dintre ele, în funcție de interesul pe care partea îl are în legătură cu acestea. Nu există nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că interpretarea dată unei probe de către instanța de fond ar deveni obligatorie pentru instanța de control judiciar dacă prin cererea de apel ea nu este contestată în mod expres.

Prin urmare, câtă vreme apelul a vizat întreaga hotărâre iar reclamantul a solicitat rejudecarea cauzei, nu i se pot impune instanței devolutive limite cu privire la probele ce urmează a fi reanalizate și reapreciate și nici cu privire la modul de interpretare a acestora.

Limitele devoluțiunii determinate de ceea ce s-a apelat se referă la soluțiile instanței de fond contestate prin cererea de apel iar nu la partea de probatoriu pe care apelantul ar avea interes să o supună reevaluării instanței de control judiciar, în scopul de a obține o hotărâre favorabilă. Nicio altă interpretare nu poate primită. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispozițiile art. 264 C.proc.civ., judecătorul cauzei este obligat să examineze probele și să pronunțe soluția pe baza acestora, în raport cu intima sa convingere, ceea ce înseamnă că el trebuie să analizeze ceea ce rezultă din fiecare probă în parte și apoi să realizeze o corelație logică a probelor în ansamblul lor, menită să contureze situația de fapt la care sau în raport de care urmează să se aplice normele legale, pentru a stabili temeinicia sau netemeinicia cererilor formulate. Or, a accepta punctul de vedere exprimat de reclamant înseamnă a limita puterea de apreciere a judecătorului asupra probelor, lucru ce nu poate fi acceptat. Puterea de apreciere a judecătorului cunoaște îngrădiri doar în cazurile în care legea stabilește puterea doveditoare probelor (art. 363 C.proc.civ.), ceea ce, în mod evident, nu este cazul în speță.

Dintr-o altă perspectivă, așa cum s-a arătat mai sus, în stabilirea întinderii devoluțiunii trebuie avute în vedere și apărările pe care și le face intimatul prin întâmpinare.

Or, câtă vreme, în apel, prin întâmpinarea formulată, intimații pârâți au susținut în mod explicit că nu a fost încheiată nicio promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a vreunui imobil, nici în formă simplă, nici în formă autentică, deoarece negocierea de vânzare a imobilului a eșuat, instanța de apel era îndreptățită, o dată în plus, să verifice înscrisul respectiv și din perspectiva acestei apărări și să îi dea calificarea corespunzătoare, în contextul tuturor celorlalte susțineri ale părților și a întregului material probator administrat.

În considerarea celor mai sus arătate, Înalta Curte va înlătura ca nefondată critica referitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 479 C.proc.civ., neputând fi reținută încălcarea limitelor devoluțiunii din perspectiva modului în care instanța de apel a reanalizat materialul probator.

3.2. În egală măsură, Înalta Curte găsește neîntemeiate și susținerile recurentului privind încălcarea autorității de lucru judecat.

Reglementată prin dispozițiile art. 430-431 C.proc.civ., autoritatea de lucru judecat constituie cel mai important efect al unei hotărâri judecătorești. Se bucură de autoritate de lucru judecat hotărârea care tranșează în tot sau în parte fondul pricinii dar și aceea care statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident, iar, în ceea ce privește partea de hotărâre care intră în autoritate de lucru judecat, dispozițiile art. 430 alin. 2 C.proc.civ. menționează expres că este vorba nu numai de dispozitiv, ci și de considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv acele considerente de sine stătătoare prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Raportat la aceste aspecte, este evident că nu se pot bucura de autoritate de lucru judecat, în sensul dispozițiilor legale mai sus menționate considerentele hotărârii în care sunt analizate probele și care conțin aprecierile instanței cu privire la acestea. Prin urmare, susținerile recurentului potrivit cărora au dobândit o astfel de autoritate reținerile instanței de fond în sensul că s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1295/11.06.2019, întrucât nu au fost contestate în apel, sunt vădit nefondate, urmând a fi înlăturate ca atare.

3.3. Nici încălcarea principiului non reformatio in pejus nu poate fi reținută.

Potrivit acestuia „apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege”.

Principiul se aplică în acele situații în care partea a atacat hotărârea primei instanțe în mod solitar, instanța de control judiciar neputând pronunța o soluție prin care să îi creeze părții o situație mai grea decât cea stabilită prin hotărârea atacată. Prin urmare, principiul se raportează la soluția pronunțată și nu are legătură cu modul de interpretare și apreciere a probelor, împrejurarea că în apel, instanța a reținut, contrar statuărilor judecătorului fondului, că înscrisul invocat de reclamant nu reprezintă un antecontract de vânzare-cumpărare întrucât nu numai că nu a fost autentificat de notar dar nici nu a fost semnat de părți, neputând fi calificată ca reprezentând o agravare a situației reclamantului în propria cale de atac.

În consecință, motivul de recurs referitor la încălcarea principiilor de drept procesual civil mai sus menționate este neîntemeiat.

4. Invocând cazul de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurentul reclamant a criticat și soluția dată apelului ce a vizat încheierea din data de 29.09.2020 a Tribunalului București, susținând, în esență, că, în mod eronat instanța de apel a considerat că drepturile sale procesuale nu au fost încălcate prin măsura primei instanțe de a acorda cuvântul asupra dezbaterilor pe fond, mai înainte de depunerea raportului de expertiză, fără a se soluționa cererea de amânare formulată de expert și în condițiile în care instanța a revenit asupra probei cu expertiza, încuviințate anterior, revenire care s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 259 C.proc.civ..

Verificând decizia atacată din perspectiva legalității soluției date apelului ce a vizat încheierea din data de 29.09.2020 a Tribunalului București, Înalta Curte reține următoarele:

În vederea stabilirii corecte a taxei judiciare de timbru datorate de reclamant pentru cererea de chemare în judecată, instanța de fond a dispus, la termenul din data de 26.05.2020, efectuarea unei expertize având ca obiect stabilirea valorii imobilului în litigiu. La același termen, a fost încuviințată, pentru ambele părți, proba cu interogatoriul.

La termenul din data de 29.09.2020, instanța de fond a revenit asupra probei cu expertiza tehnică în specialitatea evaluare proprietăți imobiliare, apreciind că aceasta nu mai este necesară cauzei, precum și asupra probei cu interogatoriul propus de pârâți, după care, constatând încheiată cercetarea judecătorească, a deschis dezbaterile asupra fondului.

Este adevărat că pentru termenul respectiv, expertul desemnat în cauză formulase o cerere de amânare a judecății pentru imposibilitatea efectuării expertizei, iar reclamantul și apărătorul acestuia nu au fost prezenți, cauza fiind soluționată doar în prezența pârâților.

Declarând apel împotriva acestei încheieri, reclamantul a susținut că prima instanță a deschis dezbaterile mai înainte ca proba cu expertiza dispusă în cauză să fie administrată și fără să soluționeze cererea de amânare formulată de expert, încălcând principiul contradictorialității, al disponibilității, precum și dreptul părții de a pune concluzii asupra cererii de amânare.

Reclamantul a mai susținut că apărătorul său nu a fost prezent în sală, la momentul strigării cauzei, context în care se impunea, pentru respectarea dreptului său la apărare, comunicarea cererii de amânare formulate de expert și discutarea amânării judecății pentru lipsa raportului de expertiză.

Sub un alt aspect, a susținut că instanța de fond a revenit asupra probei cu expertiza după închiderea cercetării judecătorești și cu încălcarea dispozițiilor art. 259 C.proc.civ., respectiv fără să pună în discuția părților această măsură.

Respingând apelul declarat împotriva încheierii din data de 29.09.2020, instanța de apel a reținut că nu se justifică anularea acestei încheieri întrucât reclamantul nu a suferit nicio vătămare a drepturilor procesuale, câtă vreme prin motivarea cererii de apel nu a arătat care era utilitatea expertizei evaluatorii în dezlegarea cauzei.

Instanța a apreciat că revenirea asupra probei a fost determinată de poziția procesuală a pârâților, ceea ce a făcut inutilă administrarea acesteia și că, deși instanța de fond nu s-a pronunțat explicit cu privire la cererea de amânare formulată de expert, aceasta a fost soluționată implicit, ca urmare a revenirii asupra probei cu expertiza.

În consecință, reținând că nu s-a făcut dovada niciunei vătămări care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea încheierii și a actelor ulterioare, Curtea a respins ca nefondat apelul.

Înalta Curte reține că procesul civil este guvernat de principii fundamentale pe baza cărora se stabilesc raporturile dintre instanţa de judecată, părţile litigante şi ceilalţi participanţi la proces, legat de activitatea lor procesuală. Acestea reprezintă reguli esenţiale ce determină structura procesului civil şi guvernează întreaga activitate judiciară, nerespectarea lor fiind sancţionată cu nulitatea actelor de procedură, atrăgând casarea hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ..

Principiul contradictorialităţii dezbaterilor, a cărui încălcare este reclamată în prezenta cauză, constă în posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Acesta impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor, pentru că nicio măsură nu poate fi dispusă de judecător fără a acorda părţilor dreptul de a se apăra, asigurându-le acestora posibilitatea de a a-şi susţine şi de a-şi argumenta cererile, de a solicita administrarea de probe, de a combate susţinerile adversarului, nerespectarea principiului contradictorialităţii şi al garantării dreptului la apărare fiind sancţionată cu nulitatea hotărârii.

Respectarea principiului contradictorialității are o importanţă deosebită în realizarea justiţiei prin procesul civil deoarece asigură realizarea dreptului constituţional la apărare al părţilor din proces şi contribuie la stabilirea adevărului.

Pentru a putea reține incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., care se referă la situația în care prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, nu este, însă, suficientă afirmarea încălcării principiilor mai sus enunțate și invocarea nulității, ca sancţiune aplicabilă, ci este necesar a se stabili în concret regulile de procedură ce au fost încălcate și, implicit, tipul de nulitate incidentă, întrucât regimul juridic al nulităților este diferit.

Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 175 şi în art. 176 C.proc.civ., rezultă că legiuitorul distinge între: nulităţi necondiţionate de vătămare şi nulităţi condiționate de vătămare, art. 175 stabilind că: „Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia”, în timp ce în art. 176 C.proc.civ. se precizează că: „Nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări în cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la: capacitatea procesuală; reprezentarea procesuală; competenţa instanţei; compunerea sau constituirea instanţei; publicitatea şedinţei de judecată; alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel”.

Aşadar, în cazul în care sunt încălcate norme procedurale din materiile expres prevăzute în art. 176 pct. 1-5 C.proc.civ. sau orice alte cerinţe legale extrinseci ale actului de procedură (pentru care legea nu prevede o altă sancţiune), sancţiunea ce intervine este nulitatea necondiţionată de vătămare. Dimpotrivă, pentru încălcarea altor dispoziţii legale în afara celor menţionate la art. 176 C.proc.civ., sancţiunea aplicabilă este nulitatea condiţionată de vătămare. Din punct de vedere al regimului juridic aplicabil, nulitatea necondiţionată de vătămare lipseşte actul de procedură de efecte juridice prin simplul fapt al nerespectării cerinţelor legale (indiferent dacă părţile au suferit sau nu un prejudiciu), în timp ce nulitatea condiţionată de vătămare conduce la lipsirea de efecte a actului procesual doar dacă partea interesată dovedeşte o vătămare şi, mai mult, demonstrează că vătămarea nu ar putea fi înlăturată decât prin desfiinţarea respectivului act.

În reglementarea actualului Cod de procedură civilă, nulitatea condiţionată de vătămare constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, fiind circumstanţiată în mare măsură nerespectării cerinţelor legale intrinseci actului de procedură (concluzie desprinsă mai ales prin raportare la formularea art. 176 pct. 6 C.proc.civ.).

În speță, reclamantul a invocat încălcarea principiului contradictorialității și, implicit, a dreptului la apărare, rezultând din aceea că, la termenul din data de 29.09.2020, în absența sa și a apărătorului său, prima instanță a deschis dezbaterile asupra fondului mai înainte de depunerea raportului de expertiză, fără a se soluționa cererea de amânare formulată de expert și a revenit asupra probei cu expertiza, încuviințate anterior, revenire care s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 259 C.proc.civ.. În plus, recurentul consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să constate existenţa chiar a unei nulităţi absolute rezultate din încălcarea principiului contradictorialităţii pentru că, nefiind prezent la termenul respectiv, nici el, nici apărătorul său, prima instanţă ar fi trebuit să dispună citarea sa pentru a-i aduce la cunoștință ridicarea din oficiu a incidentului referitor la revenirea asupra probei cu expertiza.

În raport de aceste susțineri și de dispozițiile legale pretins încălcate, care nu se regăsesc printre cele la care face referire textul art. 176 C.proc.civ., sancțiunea ce poate interveni este nulitatea condiționată de vătămare, al cărei regim juridic este reglementat de art. 175 C.proc.civ..

Potrivit acestui text legal, nulitatea actului de procedură intervine dacă sunt îndeplinite cumulativ trei condiții, și anume: să existe un act de procedură care a fost întocmit cu nerespectarea cerinței legale, actul de procedură să fi produs părții o vătămare, vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea/desființarea actului.

Prin urmare, pentru a putea invoca nulitatea încheierii atacate cu apel, reclamantul trebuia să invoce și să demonstreze existența unui prejudiciu procesual suferit ca urmare a nerespectării de către instanța de fond a cerințelor legale privind revenirea asupra probei cu expertiza, a celor referitoare la soluționarea cererii de amânare formulate de expert, la acordarea cuvântului în dezbaterile asupra fondului, etc., or, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, în cauză nu a fost identificată nicio astfel de vătămare, ea neputând fi nici măcar dedusă de instanță din împrejurările cauzei și din finalitatea normelor procedurale presupus nerespectate.

Astfel, în ceea ce privește expertiza, aceasta a fost dispusă de instanță din oficiu, în vederea stabilirii valorii reale a imobilului în litigiu, valoare necesară calculării taxei judiciare de timbru datorate în cauză, ea nefiind, deci o probă solicitată de reclamant și, cu atât mai puțin, o probă care să fie necesară soluționării fondului litigiului. Prin urmare, dispoziția instanței de fond de a reveni asupra acesteia nu a fost de natură a-l prejudicia în niciun fel pe reclamant ci, dimpotrivă, a reprezentat o măsură menită să contribuie la soluționarea cu celeritate a cauzei, costurile pe care le impunea efectuarea expertizei și termenele ce ar mai fi trebuit acordate pentru ca expertul să poată depune lucrarea la dosar fiind nejustificate.

Din această perspectivă, nici cererea de amânare formulată de expert nu se mai justifica în cauză, astfel încât, deși este adevărat că instanța de fond a omis să se pronunțe în mod explicit cu privire la aceasta, încălcarea dispozițiilor procedurale care îi impuneau această obligație nu i-a produs niciun prejudiciu reclamantului.

Pe de altă parte, în mod nefondat recurentul susține încălcarea dispozițiilor art. 259 C.proc.civ..

Este adevărat că, pentru a putea reveni asupra unei probe încuviințate, instanța are obligația de a pune această împrejurare în discuția părților, conform dispozițiilor exprese ale art. 259 teza finală C.proc.civ.. Acest text legal reprezintă o aplicație a principiului contradictorialității și a dreptului la apărare ce se traduce prin aceea că instanța trebuie să supună această problemă dezbaterii contradictorii și să arate de ce administrarea probei a devenit inutilă.

În speță, din cuprinsul încheierii din data de 29.09.2020 a Tribunalului București rezultă că instanța și-a îndeplinit această obligație, punând în discuția părților prezente măsura și abia apoi dispunând în sensul revenirii asupra expertizei.

Împrejurarea că reclamantul și apărătorul acestuia au lipsit la termenul respectiv nu obliga instanța la acordarea unui termen de judecată pentru a aduce la cunoștința acestora măsura și pentru a le da posibilitatea de a pune concluzii, textul art. 259 C.proc.civ. instituind doar obligația punerii sale în discuție. Prezența părților la proces nu este obligatorie iar câtă vreme reclamatul nu a formulat cerere de amânare care să îi justifice absența, instanța a procedat în mod legal la soluționarea cauzei, în prezența celorlalte părți. Prin urmare, apar ca fiind nefondate și susținerile recurentului referitoare la încălcarea dispozițiilor procedurale privind citarea părților în proces.

Potrivit art. 229 C.proc.civ., partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în cunoștință, precum și partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant legal ori convențional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul, nu va fi citata în tot cursul judecării la acea instanță, considerându-se că ea cunoaște termenele de judecată ulterioare.

Aliniatul 2 al aceluiași articol prevede în mod expres și limitativ ipotezele în care dispozițiile anterior citate nu se aplică, situația invocată de recurent neregăsindu-se între acestea.

Este adevărat că dreptul la apărare este un drept fundamental, consacrat constituțional. Exercitarea acestuia, ca de altfel, exercitarea tuturor drepturilor procesuale trebuie făcută, însă, cu bună-credinţă, legea neadmiţând ca ea să îmbrace forma abuzului de drept procesual. Pentru lipsă de apărare temeinic motivată, instanţa poate amâna judecarea cauzei iar, în cazul în care, la cererea părţii interesate, instanţa nu amână judecata pentru formularea apărării, ea trebuie să amâne pronunţarea hotărârii, dându-i astfel posibilitatea acesteia să depună concluzii scrise.

Însă, în speță, reclamantul nu a formulat cerere de amânare și nu și-a justificat în niciun fel absența de la termenul din data de 29.09.2020, împrejurare față de care nu poate pretinde încălcarea dreptului sau la apărare câtă vreme nu a dat dovadă de diligență în acest sens și nu și-a exercitat cu bună credință drepturile procesuale.

În considerarea tuturor acestor aspecte, reținând că în mod corect instanța de apel a menținut încheierea din data de 29.09.2020 a Tribunalului București, niciuna dintre măsurile dispuse la acel termen nefiind de natură a prejudicia interesele și drepturile procesuale ale reclamantului, Curtea, urmează a constata că nici în această privință nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., criticile formulate de recurent urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate.

5. Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul a susținut că instanţa de apel a respins în mod nelegal cererea principală având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, prin încălcarea normelor de drept material cuprinse în art. 1244 și 1279 C.civ., apreciind în mod eronat că nu s-a făcut dovada negocierii şi nici a întâlnirii acordului de voinţe asupra operaţiunii de vânzare a imobilului situat în nr. 4 situat în Bucureşti.

În realitate, între părți a intervenit în mod valabil o promisiune bilaterală de vânzare, opinia recurentului fiind aceea că simplul refuz al intimaţilor de a semna în faţa notarului public promisiunea de vânzare-cumpărare nu poate conduce la concluzia că acest antecontract nu a fost niciodată încheiat.

Fiind un act prin care părţile se obligă la încheierea în viitor a contractului de vânzare, acest contract este guvernat de principiul consensualismului, potrivit căruia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice.

A invocat dispozițiile art. 1244 C.civ., în raport de care a susținut că promisiunea nu trebuia să îmbrace forma autentică pentru a fi valabilă, precum și dispozițiile art. 1279 C.civ., în raport de care a solicitat să se constate că promisiunea intervenită între părți cuprindea toate elementele esențiale ale contractului, respectiv, identificarea bunul a cărui proprietate urma a fi transferată şi preţul transferului de proprietate, contul bancar în care urma a fi transferat avansul reprezentând un element neesenţial pentru validitatea promisiunii, deoarece contractul putea fi executat şi în lipsa menţionării exprese a acest cont.

Prin urmare, a solicitat să se constate că antecontractul a fost în mod valabil încheiat astfel că instanța putea să pronunțe hotărârea care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Criticile sunt nefondate, acestea pornind de la o premisă greșită, rezultată din înțelegerea eronată a motivului pentru care instanța de apel a menținut soluția de respingere a capătului principal de cerere.

Astfel, așa cum rezultă cu prisosință din considerentele deciziei atacate, motivul esențial avut în vedere de instanța de apel atunci când a constatat netemeinicia solicitării de a se pronunța o hotărâre care să țină loc de act de vânzare cumpărare l-a constituit împrejurarea că între părți nu a intervenit niciodată o promisiune bilaterală de vânzare cu privire la imobilul în litigiu, actul invocat de reclamant cu acest titlu, respectiv înscrisul din data de 11.06.2019, nefiind semnat de pârâți.

În lipsa semnăturilor, instanța de apel a calificat înscrisul ca fiind doar un draft, un proiect al antecontractului de vânzare cumpărare, lipsit de valoare juridică, un înscris care nu a produs niciun fel de efecte, nu a dat naștere la drepturi și obligații în sarcina părților, astfel că nu poate sta la baza cererii de pronunțare a hotărârii care să țină loc de act autentic.

Este adevărat că, analizând cererile și apărările părților, prin raportare la probele administrate, instanța de apel a mai reținut și faptul că înscrisul nu a fost autentificat de notar, dar acest aspect a fost evidențiat doar pentru a justifica, o dată în plus, concluzia anterior exprimată, în sensul că acesta reprezenta doar un proiect conceput de un angajat al biroului notarial, care nu a fost însușit, însă, de părți, prin semnarea lui, în fața notarului.

Prin urmare, nu lipsa caracterului autentic al înscrisului a determinat soluția de respingere a apelului, ci împrejurarea că actul nu a fost semnat de pârâți, lipsa semnăturii echivalând cu inexistența antecontractului de vânzare-cumpărare. Din această perspectivă, susținerea recurentului referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1244 C.civ. apare ca fiind vădit nefondată, din niciun considerent al deciziei atacate nerezultând că instanța de apel ar fi avut în vedere obligativitatea formei autentice a promisiunii de vânzare cumpărare, și, implicit, neîndeplinirea acestei condiții în speță.

Pe de altă parte, câtă vreme instanța de apel a reținut însăși inexistența antecontractului, nu se poate susține aplicarea greșită a art. 1279 C.civ., care se referă la clauzele pe care promisiunea de a contracta trebuie să le conțină și în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea, pentru că soluția de respingere a apelului nu a fost fundamentată pe niciun argument care să aibă legătură cu eventuala lipsă a unor elemente esențiale ale promisiunii.

Posibilitatea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic reprezintă o veritabilă formă de executare silită în natură a obligaţiilor asumate prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare.

Pentru ca instanța să poată pronunța o astfel de hotărâre, se impune să fie îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 1179 C.civ. privind valabilitatea convențiilor precum și cele specifice contractului de vânzare cumpărare, raportat la dispozițiile art. 1669 alin 1 C.civ..

Astfel, pentru admisibilitatea unei acțiuni pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, trebuie să existe un antecontract valabil încheiat, cu respectarea dispozițiilor legale; antecontractul să fie dovedit potrivit dreptului comun; una din părți să refuze autentificarea actului; reclamantul să-și fi îndeplinit obligațiile asumate prin antecontract; promitentul vânzător să fie proprietar al bunului, iar promitentul-cumpărător să nu fie incapabil a dobândi acel bun la data pronunțării sentinței.

În speță, condiția primordială referitoare la existența antecontractului de vânzare-cumpărare nu este îndeplinită, înscrisul prezentat de reclamant cu acest titlu nefiind valabil încheiat câtă vreme nu a fost semnat de pârâți, conținutul său nu a fost însușit de aceștia, ceea ce echivalează cu lipsa consimțământului, condiție esențială pentru validitatea unui contract, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1179 alin. 1 pct. 2 C.civ..

Or, câtă vreme nu s-a făcut dovada încheierii de către părți a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu, nici în formă simplă, nici în formă autentică, solicitarea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare este lipsită de fundament.

Prin natura efectelor sale, hotărârea care ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare nu face decât să dea eficiență convenției părților (în măsura în care se verifică elementele de validitate a acesteia), atunci când se constată că una dintre ele nu a data curs, în mod culpabil, obligației asumate (de a sigura transferul dreptului de proprietate). Hotărârea își are, deci, cauza în convenția părților, or, câtă vreme nu există o astfel de convenție, nu se poate pronunța hotărârea.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel este legală, susținerile recurentului referitoare la încălcarea normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 1244 și 1279 C.civ. urmând a fi înlăturate ca nefondate.

6. În cadrul aceluiași motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurentul a criticat și soluția dată capătului de cerere având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale, susținând că în mod greșit instanța de apel a apreciat că între părți nu a intervenit acordul cu privire la vânzare, că nu au fost purtate negocieri și că nu a fost dovedită reaua credință a intimaților pârâți, împrejurări față de care, nelegal a considerat că textele art. art.1183 raportat la art. 1357 C.civ. ale art.1170, 1279 și 1169 C.civ. nu îşi găsesc aplicabilitatea în speţă.

Dezvoltând această critică, recurentul a solicitat să se constate că existența negocierilor rezultă din împrejurarea că părțile s-au prezentat la notar în data de 11.06.2019, dorind să încheie contractul, dar că semnarea promisiunii de vânzare-cumpărare nu a mai fost posibilă din cauza refuzului pârâților, atitudinea manifestată de aceștia din urmă reprezentând o dovadă a ruperii negocierilor cu rea credință, ceea ce justifică incidența dispozițiilor art. 1170 și 1183 alin. 2 teza I C.civ..

Înalta Curte constată că, deși reclamantul a indicat ca temei de drept al acestui motiv de recurs dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., el nu cuprinde nicio critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în acest caz de casare a unei hotărâri judecătorești.

Încălcarea sau aplicarea greșită a legii la care se referă punctul 8 al art. 488 alin. 1 C.proc.civ. presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt, violarea unor principii generale de drept, etc.

Or, în cauză, recurentul nu a invocat și nu a demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, ci s-a referit exclusiv la interpretarea și reținerea eronată a unor aspecte de fapt, ceea ce nu echivalează cu aplicarea greșită a legii în sensul art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ..

Apreciind că în mod greșit instanța de apel a reținut inexistența negocierilor, neîncheierea promisiunii de vânzare-cumpărare și nedovedirea relei credințe a pârâților și prezentând împrejurările care, în opinia sa, ar justifica reținerea unor concluzii contrare celor mai sus arătate, recurentul tinde la a readuce în discuție situația de fapt și probatoriul administrat, chestiuni ce nu pot face obiect de analiză pentru instanța de recurs.

Simpla afirmare a împrejurării că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nu cuprinde prin ea însăși concluzia nelegalității hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. trebuie să fie legată de legea aplicabilă iar nu de chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Pe de altă parte, nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci este necesar să demonstreze modul în care instanța de apel a încălcat normele de drept material și să arate care ar fi interpretarea corectă a acestora în raport de circumstanţele cauzei şi să explice, totodată, modul în care, în aprecierea sa, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecăţii.

Cum în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc astfel de critici, recurentul fiind nemulțumit doar de concluziile la care a ajuns instanța cu privire raporturile ce s-au derulat între părți, Înalta Curte urmează a constata că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. nu este incident în cauză.

În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins ca nefondat și recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1560/2021 a Curții de Apel București.