Exequatur of Belarusian judgment refused under EU restrictive measures regulation barring legal claims by listed entities

A. Apel. Invocarea de către instanță, din oficiu, a incidenţei unor norme de ordine publică. Respectarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare

B. Cerere de recunoaştere şi încuviinţare a unei hotărâri pronunţată de o instanţă din Belarus. Aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 765/2006, astfel cum a fost modificat și completat prin Regulamentul (UE) 2022/212 al Consiliului. Condiţii și efecte

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procesul civil internaţional. Eficacitatea hotărârilor străine. Recunoaşterea hotărârilor străine

Index alfabetic: Exequatur

Hotărâre judecătorească pronunţată într-un stat din afara U.E.

Apel

Norme de ordine publică

Principiul contradictorialității

Dreptul la apărare

C. proc. civ., art. 9, art. 22 alin. (2), (6), art. 478 alin. (1), (2), (3), art. 480 alin. (2), (6)

Regulamentul (CE) nr. 765/2006, art. 1 pct. (15) (v), art. 2 alin. (2), art. 8 a,

art. 8 d alin. (1) lit. a)

Regulamentul (UE) 2022/212

A. Principiul consacrat de art. 478 alin. (1) C. proc. civ., tantum devolutum quantum judicatum, semnifică faptul că prin intermediul apelului nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, în apel fiind inadmisibilă schimbarea calităţii părţilor, cauzei şi obiectului cererii de chemare în judecată, după cum este inadmisibilă şi formularea de pretenţii noi.

Potrivit prevederilor art. 478 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., motivele şi mijloacele de apărare noi, neinvocate în faţa primei instanţe, pot face obiectul analizei instanţei de apel, dacă au fost „arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”.

Dacă intimata din apel poate formula mijloace de apărare noi doar în limitele procedurale defipte de lege, respectiv prin întâmpinare, instanţa de apel nu este limitată în demersul său de a invoca din oficiu încălcarea normelor juridice de ordine publică.

Dreptul judecătorului de a invoca, din oficiu, încălcarea normelor juridice de ordine publică nu este de natură să încalce principiul disponibilității, fiind recunoscută această prerogativă a instanței tocmai în scopul salvgardării principiului legalității, ce presupune, între altele, soluționarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile [art. 22 alin. (1) C. proc. civ.], precum și în scopul aflării adevărului.

Astfel, prin punerea în dezbaterea părților a împrejurării că includerea apelantei în Anexa 1 la Regulamentul (CE) nr. 765/2006 ar putea constitui un impediment în recunoașterea hotărârii străine, instanța de apel nu a încălcat principiul disponibilității și nici limitele rolului activ al judecătorului.

B. Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 765/2006, astfel cum a fost modificat și completat prin Regulamentul (UE) nr. 2022/212 al Consiliului, se interzice punerea la dispoziția persoanelor fizice sau juridice, a entităților sau organismelor incluse pe lista din Anexa 1, în mod direct sau indirect, precum și utilizarea în beneficiul acestora, a oricăror fonduri sau resurse economice.

În explicitarea interdicției stipulate la art. 2 alin. (2), prevederile art. 8 d alin. (1) lit. a) stipulează în sensul că nu se dă curs niciunei cereri legate de orice contract sau tranzacție a cărei executare a fost afectată, în mod direct sau indirect, în totalitate sau parțial, de măsurile impuse în temeiul acestui Regulament, în cazul în care sunt formulate de persoane juridice care figurează pe lista din Anexa 1.

Potrivit art. 1 pct. 15 lit. (v) din același regulament, cererea la care face referire art. 8 (d) înseamnă orice cerere, contencioasă sau necontencioasă, formulată la data intrării în vigoare a regulamentului, ori anterior sau ulterior datei respective, în temeiul unui contract sau al unei tranzacții, ori în legătură cu un contract sau o tranzacție, și include și o cerere de recunoaștere sau de executare, inclusiv prin procedura de exequatur, a unei hotărâri judecătorești, a unei hotărâri arbitrale sau a unei hotărâri echivalente, indiferent de locul unde a fost pronunțată.

Așadar, în cazul în care prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat de către o persoană juridică inclusă pe lista din Anexa 1 recunoașterea în vederea punerii în executare a hotărârii judecătorești pronunțate de o instanță din Belarus, în mod corect instanța română a aplicat normele de drept unional, Regulamentul (CE) nr. 765/2006 fiind obligatoriu în toate elementele sale și aplicându-se direct în toate statele membre ale Uniunii Europene.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2017 din 10 octombrie 2023

Prin cererea înregistrată sub nr. x/3/2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, reclamanta Societatea pe Acţiuni de tip deschis A. - Societatea de Administrare a Holdingului „A. - Holding” a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., recunoaşterea în vederea punerii în executare a hotărârii judecătoreşti străine din 14 februarie 2019, pronunţate în dosarul nr. x/2018 de Curtea de Apel Economică din Regiunea Minsk.

Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin sentinţa nr. 1573 din 8 iunie 2021, a respins, ca neîntemeiată, cererea de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti străine, pronunţată în materie contractuală de către o instanţă din Republica Belarus. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că nu ar fi îndeplinită condiţia stipulată de art. 1096 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., întrucât nu s-ar fi probat reciprocitatea cu privire la efectele hotărârilor străine între România şi Belarus.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta, înregistrat la data de 30 august 2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.

Prin decizia nr. 193/A din 13 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.

Pentru a decide în acest sens, a reţinut, în esenţă, că titularul cererii de recunoaştere judiciară a hotărârii judecătoreşti pronunţate în Belarus nu trebuie să dovedească reciprocitatea de fapt, deoarece aceasta este prezumată relativ de lege, conform art. 2561 alin. (2) C. civ. Pârâta era cea care trebuia să probeze că hotărârile judecătoreşti pronunţate în România nu produc efecte/nu beneficiază de autoritate de lucru judecat în Republica Belarus, o asemenea dovadă fiind necesar să provină exclusiv de la autorităţile române cu competenţă în materie, respectiv Ministerul Justiţiei, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe. Or, intimata-pârâtă nu a făcut o atare dovadă contrară.

În schimb, instanţa de apel a constatat că există un alt motiv de refuz de recunoaştere a hotărârii străine, anume cel stipulat expres de art. 2 alin. (1) şi art. 8 d alin. (1) raportat la art. 1 pct. 15 (v) din Regulamentul (CE) nr. 765/2006, astfel cum a fost modificat şi completat prin Regulamentul (UE) 2022/212 al Consiliului.

Împotriva deciziei nr. 193/A din 13 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi împotriva încheierii din 12 decembrie 2022, pronunţate de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/3/2020, în termen legal a declarat recurs reclamanta Societatea pe Acţiuni de tip deschis A. - Societatea de Administrare a Holdingului „A. - Holding”.

Recursul a fost înregistrat la data de 25 mai 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

Hotărârile susarătate au fost criticate sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Incidenţa Regulamentului (CE) nr. 765/2006 al Consiliului privind măsurile restrictive împotriva preşedintelui C. şi a anumitor funcţionari din Belarus nu a fost invocată în termenul legal, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, a arătat că Regulamentul susarătat a reprezentat un element extrinsec procedurii de judecată şi nu putea reprezenta un motiv de apel care să poată fi invocat din oficiu de către instanţă. Mai mult, prin invocarea unor motive de ordine publică, conform art. 479 alin. (1) teza II C. proc. civ., trebuie să se tindă la admiterea căii de atac, iar nu la respingerea acesteia. Câtă vreme pârâta nu a promovat un apel incident, pentru a se putea susţine că motivele de ordine publică sprijină poziţia unei apelante, instanţa nu putea invoca incidenţa Regulamentului în defavoarea celui care a exercitat calea de atac.

Totodată, a învederat că, deşi o regulă de drept este de ordine publică, incidenţa acesteia asupra raportului juridic dedus judecăţii nu putea reprezenta un motiv de ordine publică, atâta vreme cât procesul civil de faţă opune interese private, în materia recunoaşterii unei hotărâri străine. În sfârşit, a susţinut că incidenţa Regulamentului trebuia invocată în primă instanţă sau, cel mai târziu, prin intermediul apelului, sub sancţiunea decăderii.

Tot subscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut încălcarea, de către instanţa de apel, a principiului disponibilităţii, a rolului activ şi a principiului dublului grad de jurisdicţie, prin invocarea, la termenul din 12 decembrie 2022, a includerii recurentei la data de 21 iunie 2021, în Anexa 1 a Regulamentului CE nr. 765/2005 al Consiliului.

În esenţă, deşi toate motivele de apel au fost găsite întemeiate, instanţa de apel a confirmat hotărârea primei instanţe, prin raportare la un pretins motiv de ordine publică invocat din oficiu, neanalizat de prima instanţă şi neinvocat de pârâtă.

A susţinut recurenta că instanţa de apel a încălcat şi limitele efectului devolutiv al apelului, valorificând un motiv nou, deşi judecata trebuia limitată la ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat lipsa de imparţialitate a instanţei de apel, prin invocarea incidenţei Regulamentului CE nr. 765/2006 al Consiliului în favoarea pârâtei-intimate, deşi această parte a fost reprezentată de avocat pe durata procesului.

Potrivit recurentei, în lipsa unui apel incident al intimatei-pârâte, instanţa nu putea invoca din oficiu un motiv de ordine publică, atitudinea instanţei degenerând într-un ajutor acordat părţii adverse, cu înfrângerea teoriei aparenţei de imparţialitate şi obiectivitate.

A mai relevat recurenta că vătămarea adusă reclamantei prin nemotivarea hotărârii instanţei de fond nu putea fi înlăturată decât prin anularea sentinţei, conform art. 480 alin. (2) raportat la art. 175 alin. (1) C. proc. civ. Faptul că instanţa de prim control judiciar a analizat şi apreciat întemeiate motivele de apel privind incidenţa art. 2561 alin. (2) C. civ. nu a fost de natură să înlăture vătămarea.

O altă critică formulată de recurentă vizează încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei pronunţate în dosarul nr. y/3/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, arată recurenta că în mod greşit a constatat instanţa de apel că nu există în decizia instanţei supreme considerente relative la incidenţa Regulamentului. Sub un prim aspect, arată că prima instanţă de control judiciar s-a pronunţat asupra acestui aspect pe baza unui înscris nesupus dezbaterii contradictorii a părţilor, cel mai probabil depus la dosar după închiderea dezbaterilor.

Sub un al doilea aspect, instanţa de apel nu a examinat argumentul reclamantei privind invocarea de către partea adversă a chestiunii incidenţei Regulamentului şi a unui eventual incident la recunoaşterea hotărârii în dosarul nr. y/3/2020. Instanţa supremă a respins recursul pârâtei, consecinţa fiind cea a recunoaşterii hotărârii străine.

Cum dosarul de faţă a fost suspendat până la soluţionarea dosarului nr. y/3/2020, tocmai pentru că depindea de un drept ce forma obiectul unei alte judecăţi, înseamnă că soluţia nu poate fi diferită în prezentul dosar. Din această perspectivă, recurenta apreciază că motivarea instanţei de apel este contradictorie. Astfel, se arată că suspendarea s-a dispus pentru a se evita pronunţarea de hotărâri contradictorii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, hotărârile pronunţate în cele două dosare sunt contradictorii.

Prin urmare, instanţa de apel a nesocotit chestiuni judiciare dezlegate anterior, deşi exista identitate de părţi şi identitatea de chestiune judecată. Mai mult, autoritatea de lucru judecat este ocrotită nu numai de dreptul naţional, ci intră şi în conţinutul art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În sfârşit, recurenta a invocat şi critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică vizează caracterul nepatrimonial al unei cereri de recunoaştere hotărâre străină şi al neafectării, în consecinţă, a resurselor financiare ale reclamantei.

Susţine recurenta că recunoaşterea hotărârii nu produce în sine un efect patrimonial, ci doar executarea silită ar conduce la un asemenea folos. Dreptul de creanţă nu este recunoscut recurentei prin admiterea cererii de faţă, ci el a fost deja recunoscut prin intermediul hotărârii judecătoreşti străine, deci preexistă recunoaşterii hotărârii.

Totodată, a relevat că art. 8 d alin. (1) din Regulament este inaplicabil, întrucât ipoteza textului are în vedere „cererile legate de contract sau tranzacţie”. Or, cererea de faţă este legată de o hotărâre judecătorească, nu de un contract sau tranzacţie. Pentru aceleaşi considerente, apreciază că nici prevederile art. 1 pct. 15 (v) din Regulamentul nr. 765/2006 nu sunt incidente.

În sfârşit, recurenta a arătat că în mod nelegal i-au fost respinse argumentele privind încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, premisa instanţei de apel, potrivit căreia în statul de origine nu s-ar respecta drepturile omului, în general, fiind o împrejurare ce nu a fost stabilită de o instanţă independentă şi imparţială.

Astfel, i-a fost încălcat dreptul de acces la instanţă, fără o justificare rezonabilă, în condiţiile în care Regulamentul însuşi nu conţine dispoziţii exprese care să interfereze cu activitatea de justiţie, ci se referă la „fonduri” şi „resurse economice”. Or, instanţa de apel a omis a analiza această chestiune.

De asemenea, a susţinut recurenta că a fost încălcat principiul egalităţii, prin tratarea în mod diferit a unor persoane juridice aflate în situaţii comparabile, fără ca pentru aceasta să existe o justificare rezonabilă şi neutră.

A mai relevat recurenta că instanţa de apel a încălcat principiul previzibilităţii legii şi securităţii raporturilor juridice, prin aceea că a înlăturat apărarea sa privind inaplicabilitatea Regulamentului, decurgând din includerea recurentei în Anexa 1 la data de 21 iunie 2021, ulterior introducerii cererii de faţă, la 28 decembrie 2020. Procedând astfel, a încălcat art. 25 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit recurentei, a fost încălcat şi principiul securităţii raporturilor juridice, prin pronunţarea unor hotărâri contradictorii, în sensul că, în dosarul nr. y/3/2020, cererea de recunoaştere a fost admisă, iar în prezenta cauză a fost respinsă.

În sfârşit, recurenta a invocat încălcarea dreptului de proprietate, ocrotit de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie şi de art. 44 din Constituţia României, care subscrie noţiunii de „bun” şi creanţele. Imposibilitatea satisfacerii dreptului de creanţă consfinţit printr-o hotărâre judecătorească străină reprezintă, în opinia recurentei, o veritabilă privare de proprietate.

Prin întâmpinare, intimata B. S.R.L. Bucureşti a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia atacată este legală, iar instanţa de apel nu a încălcat vreo normă de drept procesual sau material.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizând nerespectarea regulilor de procedură a căror nesocotire atrage sancţiunea nulităţii, nu pot fi primite.

Astfel, contrar criticilor susţinute prin motivele de recurs, potrivit cărora invocarea Regulamentului (CE) nr. 765/2006 al Consiliului, din oficiu, de către instanţa de prim control judiciar, ar contraveni regulilor judecăţii în apel, reţine, în primul rând, că în această etapă procesuală pot fi invocate motive şi mijloace de apărare noi, extrinsece procedurii urmate în faţa instanţei de fond. Principiul consacrat de art. 478 alin. (1) C. proc. civ., tantum devolutum quantum judicatum, semnifică doar faptul că prin intermediul apelului nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, cadru explicitat prin alin. (3) din acelaşi articol. Altfel spus, în apel este inadmisibilă schimbarea calităţii părţilor, cauzei şi obiectului cererii de chemare în judecată, după cum este inadmisibilă şi formularea de pretenţii noi.

În schimb, în ce priveşte motivele şi mijloacele de apărare noi, neinvocate în faţa primei instanţe, acestea pot face obiectul analizei instanţei de apel, dacă au fost „arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”, aşa cum rezultă explicit din prevederile art. 478 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ.

Dacă intimata din apel poate formula mijloace de apărare noi doar în limitele procedurale defipte de lege, respectiv prin întâmpinare, instanţa de apel nu este limitată în demersul său de a invoca din oficiu încălcarea normelor juridice de ordine publică. Contrar susţinerilor recurentei, dreptul judecătorului de a invoca din oficiu încălcarea unor norme de ordine publică nu este limitat, în condiţiile art. 479 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., doar la acele aspecte care tind la admiterea apelului, fiind interzise cele care au caracterul de „apărări”, de natură să sprijine poziţia părţii care nu a declarat apel.

Este adevărat că, în principiu, invocarea incidenţei unor norme de ordine publică în defavoarea reclamantei, singura parte care a declarat apel, ar putea intra în contradicţie cu principiul non reformatio in peius, consacrat de art. 481 C. proc. civ. În speţă, însă, cererea de chemare în judecată fusese respinsă, ca neîntemeiată, astfel că reclamanta nu putea pierde ceva din ceea ce câştigase în faţa primei instanţe, în situaţia în care se adăugau motivelor de refuz de recunoaştere a hotărârii străine şi temeiuri noi.

În sfârșit, este vădit nefondată susținerea recurentei, potrivit căreia incidența Regulamentului trebuia invocată în primă instanță sau prin intermediul apelului declarat de pârâtă, sub sancțiunea decăderii. Pe lângă faptul că, în etapa apelului, se pot invoca motive și apărări noi, așa cum s-a explicitat în precedentele considerente, se cuvine reamintit că nici în cursul judecății fondului și nici la data pronunțării sentinței apelate, 8 iunie 2021, societatea recurentă nu fusese inclusă în Anexa 1 la Regulamentul (CE) nr. 765/2006. Acest fapt s-a produs în ziua următoare publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (25 februarie 2022), a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2022/300 al Consiliului din 24 februarie 2022 privind punerea în aplicare a art. 8 a din Regulamentul (CE) nr. 765/2006 privind măsuri restrictive privind situația din Belarus. Așadar, nu se poate reține nici eventuala incidență a prevederilor art. 247 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora părțile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute.

Neîntemeiată este și susținerea potrivit căreia invocarea incidenței Regulamentului nu putea reprezenta un aspect de ordine publică, de natură a fi invocat din oficiu, de către instanța de apel. Dincolo de faptul că un astfel de regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre ale Uniunii Europene, caracterul imperativ al normelor invocate rezultă din textele incidente speței, „se interzice punerea la dispoziție” - art. 2 alin. (2), „nu se dă curs niciunei cereri legate de orice contract” - art. 8 d alin. (1). De altfel, recurenta nu neagă caracterul imperativ al normelor incidente, ci susține că prezentul proces opune interese private. Or, este evident că scopul edictării Regulamentului este acela de a salvgarda ordinea publică la nivelul Uniunii Europene, astfel că normele incidente au caracter de ordine publică.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel, punând în dezbaterea părților împrejurarea că includerea apelantei în Anexa 1 la Regulament ar putea constitui un impediment în recunoașterea hotărârii străine, nu a încălcat principiul disponibilității și nici limitele rolului activ al judecătorului. Instanța de apel a respectat principiul disponibilității, astfel, cum este consacrat de art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., părțile fiind cele care au determinat, în esență, existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare precum și conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual, în privința părților, obiectului și cauzei, precum și a fazelor și etapelor pe care procesul le-a parcurs. Totodată, dreptul judecătorului de a invoca, din oficiu, încălcarea normelor juridice de ordine publică nu este de natură să încalce principiul disponibilității fiind recunoscută această prerogativă a instanței tocmai în scopul salvgardării principiului legalității, ce presupune, între altele, soluționarea litigiului conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile [art. 22 alin. (1) C. proc. civ.], precum și în scopul aflării adevărului. Remarcăm, în acest sens, că prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. evocă silogismul judiciar care constituie esenţa rolului judecătorului, anume stabilirea situației de fapt, aplicarea normelor de drept substanțial incidente situației de fapt respective și deducerea de efecte juridice, adică pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.

Reținerea, în fundamentarea soluției din apel, a unui motiv care nu a fost examinat de prima instanță nu este de natură să încalce cerințele previzibilității, de vreme ce incidența unor norme de ordine publică a fost pusă în discuția contradictorie a părților și nici cerințele dublului grad de jurisdicție. Sub acest ultim aspect, reamintim dreptul instanței de apel de a examina motive și apărări noi.

Cât privește pretinsa înfrângere a aparenței de imparţialitate, prin invocarea din oficiu a unei anumite împrejurări, ce a reprezentat un ajutor acordat părții adverse, reprezentate de avocat, și care nu a declarat ea însăși apel, constată că este o critică nefondată. În primul rând, o atare conduită a instanței este un drept prevăzut de lege, iar pentru salvgardarea cerințelor procesului echitabil, instanța de apel a asigurat garantarea contradictorialității și egalității părților, dând posibilitatea apelantei-reclamante să formuleze toate apărările pe care le-a apreciat relevante.

În al doilea rând, pentru a garanta imparțialitatea judecătorilor Codul de procedură civilă instituie mijloace juridice adecvate, puse la îndemâna părților. Dacă ar fi apreciat că imparțialitatea instanței de apel este pusă sub semnul îndoielii prin punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de drept, de natură să favorizeze poziția părții adverse, apelanta avea la dispoziție mijlocul procedural prevăzut de art. 44 C. proc. civ., de a formula o cerere de recuzare de îndată ce situația i-a fost cunoscută. Neprocedând astfel, recurenta nu poate invoca aspecte ce puteau fi invocate doar în cursul soluționării apelului, fiind decăzută din acest drept.

Instanța constată nefondate și criticile privind pretinsa încălcare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 480 alin. (2) raportat la art. 175 alin. (1) C. proc. civ., prin neaplicarea sancțiunii nulității sentinței atacate.

Astfel, trebuie reținut că în speță nu erau incidente prevederile art. 480 alin. (2) C. proc. civ., întrucât prima instanță nu a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului și judecata nu s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată. Ceea ce a invocat reclamata, pe calea apelului, a fost nu nulitatea hotărârii instanței de fond, pentru nemotivare, ci omisiunea analizării unor apărări formulate în acea etapă procesuală.

În atare condiții, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., apreciind că nu se impune anularea hotărârii apelate, cu reținerea procesului spre judecare, eventualele lacune ale motivării putând fi suplinite de instanța de apel. De altfel, nici pe calea recursului reclamanta nu a putut arăta ce vătămare a drepturilor sale procesuale i-ar fi cauzat instanța de apel, prin remedierea motivării soluției date de instanța de prim control judiciar.

Nici criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute. Astfel, recurenta arată că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că a suspendat judecata prezentei cauze până la soluționarea dosarului nr. y/3/2020 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru a evita pronunțarea de hotărâri contradictorii. Pe de altă parte, s-au pronunțat hotărâri contradictorii, din moment ce, în celălalt dosar, s-a recunoscut hotărârea judecătorească, iar în cauza de față s-a pronunțat o hotărâre de refuz de recunoaștere.

Constată că decizia atacată nu conține, în considerente, niciun element de contrarietate. Ceea ce a reținut instanța de apel este doar faptul că în dosarul ce a prilejuit suspendarea se analiza chestiunea reciprocității în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul de origine al hotărârii, chestiune ce urma a fi tranșată și în cauza de față. În schimb, învestită cu susținerea apelantei, potrivit căreia soluția pronunțată în dosarul nr. y/3/2020 ar beneficia de aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat, a reținut, în mod corect, că incidența Regulamentului, ca impediment la recunoașterea hotărârii străine, nu a fost deloc analizată în respectivul dosar.

Or, reglementarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat are drept rațiune faptul că o chestiune tranșată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, având legătură cu raporturile juridice deduse judecății, nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Pentru a exista însă identitate de chestiuni litigioase este necesar ca respectiva chestiune să fi fost tranșată în primul proces. Contrar celor susținute de recurentă nu este suficient ca aspectul să fi fost doar invocat în primul proces, dar în totalitate ignorat de către instanță, căci nu există niciun risc de contrazicere între cele două hotărâri, din moment ce în cel de al doilea proces se analizează chestiuni nedezlegate anterior jurisdicțional.

Cât privește susținerea nepunerii în dezbaterea contradictorie a părților a conținutului deciziei pronunțate în dosarul nr. y/3/2020 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, aceasta contravine imperativelor logicii. Avem în vedere faptul că recurenta însăși a invocat aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat al acelei decizii în procesul de față.

Instanța constată nefondate și criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esență, recurenta a susținut că cererea de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești străine nu are caracter patrimonial și nu afectează, prin urmare, resursele financiare ale societății din Belarus.

Contrar susținerilor recurentei, o cerere de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești străine are caracter patrimonial, în măsura în care acea hotărâre recunoaște o creanță în favoarea titularului cererii, izvorând din executarea unei obligații contractuale. Avem în vedere faptul că procesul civil, în general, parcurge mai multe etape, care nu se limitează la obținerea unei hotărâri judecătorești favorabile, ci cuprinde toate fazele necesare, inclusiv executarea silită în cadrul căreia creditorul își poate realiza în mod efectiv drepturile statornicite într-un titlu executoriu, prin constrângerea patrimonială a debitorului. Așadar, valorificarea unui drept patrimonial imprimă un asemenea caracter tuturor fazelor procesuale ce conduc la realizarea efectivă a dreptului, deci inclusiv unei cereri de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești străine.

Nefondate sunt și susținerile privind inaplicabilitatea art. 2 alin. (2), art. 8 d alin. (1) și art. 1 pct. (15) (v) din Regulament.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (2), se interzice punerea la dispoziția persoanelor fizice sau juridice, a entităților sau organismelor incluse pe lista din Anexa 1, în mod direct sau indirect, precum și utilizarea în beneficiul acestora, a oricăror fonduri sau resurse economice.

În explicitarea interdicției stipulate la art. 2 alin. (2), prevederile art. 8 d alin. (1) lit. a) stipulează în sensul că nu se dă curs niciunei cereri legate de orice contract sau tranzacție a cărei executare a fost afectată, în mod direct sau indirect, în totalitate sau parțial, de măsurile impuse în temeiul acestui Regulament, în cazul în care sunt formulate de persoane juridice care figurează pe lista din Anexa 1.

Contrar susținerilor recurentei, potrivit cărora textele mai sus arătate ar viza doar cereri relative la contracte sau tranzacții, nu și cereri referitoare la hotărâri judecătorești, instanța reține că Regulamentul însuși definește sfera sa de aplicare, prin definițiile incluse în articolul 1.

Astfel, potrivit art. 1 pct. 15 lit. (v), cererea la care face referire art. 8 (d) înseamnă orice cerere, contencioasă sau necontencioasă, formulată la data intrării în vigoare a regulamentului, ori anterior sau ulterior datei respective, în temeiul unui contract sau al unei tranzacții, ori în legătură cu un contract sau o tranzacție, și include și o cerere de recunoaștere sau de executare, inclusiv prin procedura de exequatur, a unei hotărâri judecătorești, a unei hotărâri arbitrale sau a unei hotărâri echivalente, indiferent de locul unde a fost pronunțată.

Așadar, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept unional din moment ce noțiunile puse în dezbatere beneficiază de o interpretare oficială, anume definirea acestora de însuși legiuitorul comunitar.

În sfârșit, constată nefondate și criticile relative la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, prin aplicarea Regulamentului (CE) nr. 765/2006, respectiv dreptul de acces la o instanță și dreptul la egalitate. În esență, se susține că argumentele instanței de apel, potrivit cărora înghețarea fondurilor și a resurselor economice a fost dispusă de Consiliul Uniunii Europene tocmai ca urmare a încălcării drepturilor omului de către societatea A. pornesc de la o premisă eronată. Astfel, această împrejurare nu a fost constatată de o instanță independentă și imparțială, pe baza unor probe certe și directe.

Instanța de recurs reține că Anexa 1 la susmenționatul Regulament cuprinde o listă a persoanelor fizice sau juridice, a entităților și a organismelor care au fost identificate de Consiliu ca fiind responsabile de încălcări grave ale drepturilor omului sau de represiunea împotriva societății civile și a opoziției democratice, care obțin avantaje de pe urma regimului C. sau sprijină acest regim ş.a.m.d.

Potrivit art. 8 a din Regulament, în cazul în care Consiliul decide să supună o persoană fizică sau juridică, o entitate sau un organism măsurilor menționate la art. 2 alin. (1), acesta modifică Anexa 1 și comunică decizia sa, inclusiv motivele includerii pe listă, persoanei sau entității vizate. Acesta din urmă are posibilitatea să prezinte observații sau dovezi substanțiale noi, iar Consiliul are posibilitatea să își reexamineze decizia. Așadar, există o procedură de verificare a motivelor includerii în listă, ce cade în competența unei instituții comunitare.

Prin urmare, recurenta nu poate solicita unei instanțe naționale să înlăture de la aplicare un act normativ comunitar, cu aplicare directă în statele membre, pe considerentul că un act al unei instituții comunitare ar încălca drepturile fundamentale. Astfel, Curtea de la Luxemburg este competentă să controleze, din perspectiva respectării drepturilor fundamentale, actele instituțiilor comunitare. Așadar, corect au fost înlăturate de către instanța de apel susținerile relative la încălcarea, printr-un act de drept comunitar, a drepturilor fundamentale ale omului relative la accesul la instanță, a art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau a art. 1 din Protocolul nr. 1, din moment ce CJUE este aptă să controleze, din perspectiva respectării drepturilor fundamentale, actele instituțiilor comunitare, iar recurenta nu a uzat de aceste mecanisme.

Cât privește pretinsa încălcare a prevederilor art. 25 alin. (1) C. proc. civ., constată că în speță nu s-a pus problema aplicării în timp a unor norme de procedură civilă naționale. Dimpotrivă, ceea ce face obiectul dezbaterii este modalitatea de punere în aplicare a unui act comunitar cu efect direct, al cărui scop este acela de a îngheța sau de a interzice punerea la dispoziție a unor fonduri sau resurse economice în favoarea unor entități apreciate vinovate de grave încălcări ale drepturilor omului, care aduc atingere în mod grav democrației ori statului de drept în Belarus și, mai recent, sunt implicate în agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei. Normele cuprinse în acest Regulament sunt mai degrabă de drept material decât de drept procesual, iar Regulamentul a fost publicat mult anterior începerii procesului de față (în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 25 octombrie 2006), fiind modificat prin multe acte ulterioare. Evenimentul ce a intervenit în cursul prezentului litigiu este doar includerea societății recurente în Anexa 1 la Regulament.

În ce privește modalitatea de aplicare în timp a Regulamentului, aceasta rezultă explicit din conținutul actului însuși, respectiv art. 1 pct. 15, potrivit căruia dispozițiile sale sunt incidente oricărei cereri „formulată la data intrării în vigoare a prezentului regulament, ori anterior sau ulterior datei respective”. De altfel, legiuitorul comunitar dispune numai pentru viitor, inclusiv cu privire și la procese în curs de judecată la data intrării în vigoare a Regulamentului. Interpretarea și aplicarea normelor de drept comunitar nu poate fi făcută prin prisma principiilor de drept național, dreptul european cuprinzând noțiuni autonome, cu efect imediat și direct, cu prevalență a dreptului comunitar asupra dreptului național contrar.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.