Tax evasion conviction: prohibition on re-evaluating favorable penal law and creating lex tertia in post-conviction annulment challenge for prescription

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 284 din 13.04.2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi, în Dosarul nr. x/2017, s-a dispus, în baza dispoziţiilor art. 396 alin. (2) C. proc. pen., condamnarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, constând în evidenţierea în actele contabile ori în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, prev. şi ped. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., la pedeapsa principală de 2 (doi) ani şi 8 (opt) luni închisoare; pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. vechi din 1968, cu referire la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 241/2015 (ultimul, dintre ele, constând în interzicerea dreptului de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unor societăţi comerciale), pe o durată de 4 ani, executarea acestei pedepse urmând a se realiza potrivit art. 66 C. pen. vechi din 1968; pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. vechi din 1968, cu referire la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 241/2015 (ultimul, dintre ele, constând în interzicerea dreptului de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unor societăţi comerciale), pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. vechi din 1968.

A constatat că inculpatul A. a mai fost condamnat pentru infracţiuni concurente prin Sentinţa penală nr. 277 din 22.03.2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. x/99/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 222 din 22.03.2019 a Curţii de Apel Iaşi, la pedeapsa rezultantă de 3 (trei) ani închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, conform art. 861 C. pen. din 1968.

În baza dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din "Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.." cu referire la art. 85 alin. (1) din C. pen. vechi din 1968, a fost anulată suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 3 ani închisoare aplicate inculpatului prin Sentinţa penală nr. 277 din 22.03.2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 7717/99/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 222 din 22.03.2019 a Curţii de Apel Iaşi.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 3 (trei) ani închisoare aplicată inculpatului A. prin Sentinţa penală nr. 277 din 22.03.2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. 7717/99/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 222 din 22.03.2019 a Curţii de Apel Iaşi, în pedepsele componente, respectiv:

- pedeapsa de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a fi administrator la o societate comercială şi de a desfăşura activităţi specifice funcţiei de administrator) C. pen. pe durata de 4 ani, stabilită pentru săvârşirea (în perioada septembrie 2010 - martie 2011) a infracţiunii de constituirea unui grup infracţional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) şi (3) C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen.

- pedeapsa de 2 (doi) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a fi administrator la o societate comercială şi de a desfăşura activităţi specifice funcţiei de administrator) C. pen. pe durata de 4 ani, stabilită pentru săvârşirea (în perioada septembrie- decembrie 2010) a infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen., ambele stabilite prin Sentinţa penală nr. 82 din 26.09.2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul 740/45/2014, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 325/A din 22.09.2017 a ÎCCJ secţia penală;

- pedeapsa de 2 (doi) ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. "a" teza a II-a, lit. "b" şi lit. "c" C. pen. vechi din 1968, (ultimul, dintre ele, constând în interzicerea dreptului de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unor societăţi comerciale), pe o durată de 4 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. vechi din 1968, (ultimul, dintre ele, constând în interzicerea dreptului de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unor societăţi comerciale), pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. vechi din 1968, aplicate prin Sentinţa penală nr. 277 din 22.03.2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. x/99/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 222 din 22.03.2019 a Curţii de Apel Iaşi

A fost înlăturat sporul de 6 (şase) luni închisoare aplicat.

A constatat că infracţiunile contopite şi pentru săvârşirea cărora a fost condamnat inculpatul A. prin Sentinţa penală nr. 277 din 22.03.2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. x/99/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 222 din 22.03.2019 a Curţii de Apel Iaşi, precum şi prin Sentinţa penală nr. 82 din 26.09.2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul 740/45/2014, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 325/A din 22.09.2017 a ÎCCJ secţia penală, sunt concurente cu infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen., pentru săvârşirea căreia a fost condamnat inculpatul prin prezenta sentinţă, la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare şi, în consecinţă:

În baza dispoziţiilor art. 36 alin. (1) raportat la art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen. din 1968, au fost contopite pedepsele stabilite inculpatului A. prin Sentinţa penală nr. 82 din 26.09.2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. x/45/2014, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 325/A din 22.09.2017 a ÎCCJ secţia penală, şi prin Sentinţa penală nr. 277 din 22.03.2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. x/99/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 222 din 22.03.2019 a Curţii de Apel Iaşi, cu pedeapsa stabilită prin prezenta sentinţă, aplicând inculpatului A. pedeapsa principală cea mai grea de 2 ani şi 8 luni închisoare, la care adaugă un spor de 1 (un) an şi 4 (patru) luni închisoare, rezultând o pedeapsă totală de 4 (patru) ani închisoare.

În baza art. 36 alin. (1) raportat la art. 35 din C. pen. din 1968, s-au contopit pedepsele complementare aplicate pentru infracţiunile concurente şi a aplicat inculpatului A. - alături de pedeapsa principală rezultantă de 4 (patru) ani închisoare - pedeapsa complementară rezultantă a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. vechi (ultimul dintre ele constând în interzicerea dreptului de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unor societăţi comerciale) pe o durată de 4 ani, executarea acestei pedepse urmând a se realiza potrivit art. 66 C. pen. vechi din 1968.

În baza art. 36 alin. (1) raportat la art. 35 din C. pen. din 1968, a aplicat inculpatului A., alături de pedeapsa principală şi complementară rezultantă, şi pedeapsa accesorie rezultantă, constând în interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. vechi (ultimul constând în interzicerea dreptului de dreptului de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unor societăţi comerciale), care se va executa pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. vechi, respectiv până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 72 alin. (1) C. proc. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A. reţinerea de o zi.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 261/29.03.2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. x/2017, în baza art. 421 alin. (1) pct. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul promovat de inculpatul apelant A. împotriva Sentinţei penale nr. 284 din data de 13.04.2020 a Tribunalului Iaşi, pronunţată în Dosarul penal nr. x/2017, fiind menţinută sentinţa atacată.

Împotriva Deciziei penale nr. 261 din data de 29.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, în Dosarul nr. x/2017, a formulat contestaţie în anulare contestatorul A., în temeiul art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. x/2022.

Contestatorul A. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen., desfiinţarea Deciziei penale 261/29.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. x/2017 şi în rejudecarea apelului, să se dispună încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în temeiul art. 396 alin. (6), raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., arătându-se că la data la care, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de control judiciar s-au pronunţat, exista o cauză de încetare a procesului penal, respectiv intervenţia prescripţiei răspunderii penale ca urmare a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018, pronunţată de Curtea Constituţională a României.

Astfel, raportat la fapta de evaziune fiscală săvârşită de către inculpat în perioada de 20.09.2010 - 20.12.2010, aşa cum s-a reţinut în Sentinţa penală nr. 284/13.04.2020, pronunţată de către Tribunalul Iaşi, menţinută prin Decizia penală nr. 261 din 29 martie 2021 pronunţată de către Curtea de Apel Iaşi, la data pronunţării sentinţei penale, cât şi a deciziei penale, s-a susţinut că a intervenit o cauză ce înlătură răspunderea penală, respectiv a intervenit prescripţia răspunderii penale în conformitate cu dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

Prin încheierea din 26.10.2022 pronunţată în Dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Iaşi, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 426 lit. b) din C. proc. pen., a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de condamnatul contestator A. cu privire la Decizia penală nr. 261/29.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, în Dosarul nr. x/2017. În temeiul art. 430 C. proc. pen., a dispus suspendarea executării Sentinţei penale nr. 284/13.04.2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi în Dosarul nr. x/2017, în baza căreia a fost emis Mandatul de executare nr. x/29.03.2021. S-a dispus punerea în libertate a contestatorului condamnat A. daca nu este reţinut sau privat de libertate în altă cauză. Totodată, s-a stabilit termen pentru judecarea contestaţiei în anulare.

Prin Decizia penală nr. 1035 din 21.12.2022 pronunţată în Dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Iaşi a admis contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 261 din 29.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. x/2017, a desfiinţat decizia penală anterior menţionată, întrucât a existat o cauză de încetare a procesului penal, respectiv prescripţia răspunderii penale, şi a dispus rejudecarea apelului formulat de inculpat împotriva Sentinţei penale nr. 284 din 13.04.2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi, în Dosarul nr. x/2017.

De asemenea, prin aceeaşi decizie, Curtea a anulat Mandatul de executare a pedepsei nr. x/29.03.2021, emis în baza sentinţei penale anterior menţionate.

În esenţă, pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Iaşi, analizând incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, prev. de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., a reţinut că data săvârşirii faptei este 3.02.2011, iar termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 8 ani, raportat la limita maximă de pedeapsă pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., termen care, la momentul pronunţării Deciziei penale nr. 261 din 29.03.2021 era împlinit, încă din 1.02.2019. Totodată, a apreciat că este lipsit de relevanţă faptul că atât instanţa de fond cât şi Curtea de Apel au statuat că legea veche este legea mai favorabilă inculpatului, în contextul în care nu a fost analizată, în cauză, incidenta prescripţiei răspunderii penale.

A menţionat Curtea de Apel Iaşi că legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) C. pen. soluţia normativă declarată neconstituţională, de la intrarea sa în vigoare (1 februarie 2014) şi până la modificarea dispoziţiei legale prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, este o lege penală substanţială în concret mai favorabilă persoanei acuzate până la soluţionarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict.

În esenţă, s-a precizat că instanţa de apel nu a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, din perspectiva Deciziei nr. 358 din 26 mai 2022 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale în ansamblul lor, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26.04.2018 nu avea caracter interpretativ, astfel încât, în mod retroactiv, de la momentul primei decizii privind dispoziţiile art. 155 C. pen. (aprilie 2018) acest text normativ nu a reglementat un caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale.

Prin Decizia penală nr. 273 din data de 15.03.2023 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2022, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 284 din 13.04.2020 pronunţată de Tribunalul Iaşi, în Dosarul nr. x/2017, sentinţă pe care a desfiinţat-o integral, în latură penală.

Rejudecând cauza, în limitele desfiinţării, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap la art. 16 alin. (1), lit. f) C. proc. pen. cu referire la Decizia nr. 358/26.05.2022 a Curţii Constituţionale şi Hotărârea Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nr. 67 din 25.10.2022, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului A. pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale cu aplicarea art. 5 C. pen.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale cu aplicarea art. 5 C. pen., constând în aceea că în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L. a depus la data de 3.02.2011 declaraţia D394 nr. 1270 prin care a declarat operaţiuni de achiziţie fictive de la S.C. C. S.R.L. care ar fi avut loc în semestrul II/2010, înregistrate în evidenţa contabilă, în scopul diminuării masei impozabile şi sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale în valoare totală de 299.251 RON.

S-a precizat că în raport de data săvârşirii faptei, respectiv 3.02.2011, de limitele de pedeapsă prevăzute de lege, acestea fiind de la 2 la 7 ani închisoare, şi de termenul de prescripţie incident în cauză, conform art. 154 lit. c) C. pen., respectiv de 8 ani, rezultă că la data de 2.02.2019 a intervenit prescripţia răspunderii penale.

În acest sens, s-a menţionat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/26.05.2022 şi Hotărârea nr. 67 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 25.10.2022, instituţia prescripţiei răspunderii penale este o instituţie de drept material căreia îi este aplicabil principiul legii penale mai favorabile.

Totodată, s-a reţinut că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358 din 26.05.2022 s-a statuat cu efect obligatoriu şi retroactiv că urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, în lipsa intervenţiei legiuitorului, nu a fost reglementat vreun caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, şi, ca urmare, prescripţia specială a răspunderii penale este lipsită de aplicabilitate.

Curtea de Apel Iaşi a reţinut că orice aspect care a fost pus în discuţia părţilor de către instanţa de apel şi cu privire la care această din urmă instanţă s-a pronunţat în mod definitiv constituie o chestiune intrată în puterea lucrului judecat, însă chestiunea împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale a inculpatului din perspectiva Deciziei cu efect retroactiv a Curţii Constituţionale nr. 358/26.05.2022 nu a făcut obiect de dezbateri în faţa instanţei de apel şi raportat la data pronunţării deciziei nici nu avea cum să facă.

În consecinţă, ţinând seama de Decizia nr. 358/26.05.2022 a Curţii Constituţionale şi Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 67 din 25.10.2022, ulterioare soluţionării definitive a cauzei în care a fost pronunţată sentinţa penală vizată de prezentul apel şi având caracterul retroactiv, aplicabil nu doar cauzelor pendinte la momentul publicării deciziei, în raport de care rezultă că a intervenit prescripţia răspunderii penale, fiind împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale de 8 ani, prevăzut de art. 154 lit. c) C. pen., în lipsa reglementării de către legiuitor a unor cauze exprese de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale, Curtea de Apel Iaşi a admis apelul şi rejudecând cauza, în limitele desfiinţării, în baza art. 396 alin. (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a dispus încetarea procesul penal pornit împotriva inculpatului pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Împotriva Deciziei nr. 273 din data de 15.03.2023 şi a Deciziei nr. 1035 din 21.12.2022 pronunţate de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. x/2022, a formulat recurs în casaţie Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.

În cuprinsul motivelor de recurs, Ministerul Public a indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Prin cererea formulată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, prin procuror, a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate şi înlăturarea greşitei aplicări a legii, considerând că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, prin procuror, a susţinut că Decizia penală nr. 1035 din 21.12.2022 a Curţii de Apel Iaşi, prin care s-a admis contestaţia în anulare, s-a desfiinţat decizia din apel şi s-a dispus rejudecarea apelului formulat de inculpat împotriva Sentinţei penale nr. 284/2020 a Tribunalului Iaşi şi Decizia penală nr. 273/15.03.2023, pronunţată în Dosarul nr. x/2022 al Curţii de Apel Iaşi, prin care s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei, sunt nelegale întrucât:

- în rejudecarea cauzei, instanţa a analizat în mod indirect legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpatului, aspect intrat în puterea lucrului judecat prin Decizia penală nr. 261/29.03.2021 a Curţii de Apel Iaşi, încălcând astfel autoritatea de lucru judecat sub acest aspect.

- instanţa a creat o lex tertia în cauză, aspect contrar Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014 şi a jurisprudenţei în materie.

În esenţă, în motivarea cererii, procurorul a arătat că în Dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Iaşi, persoanei condamnate A. i-au fost aplicate de către instanţa de fond prevederile C. proc. pen. din 1969 şi ale legislaţiei speciale în vigoare la data faptelor, legea veche fiind considerată mai favorabilă de către instanţa de fond faţă de situaţia juridică a inculpatului. În apel, soluţia instanţei de fond a fost menţinută ca efect al respingerii ca nefondate a apelului promovat de inculpat.

Or, s-a susţinut că Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi 358/2022, ca şi decizia Înaltei Curţi nr. 67/25.10.2022, pe care instanţa care a avut de judecat contestaţia în anulare şi-a fundamentat soluţia de încetare a procesului penal, vizează aplicarea prevederilor art. 155 alin. (1) din C. pen. în vigoare, lege penală ce nu a fost aplicată situaţiei juridice a contestatorului în cauza în care acesta a fost condamnat definitiv.

Prin urmare, în opinia recurentului, condamnatul contestator nu putea beneficia de aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale, decât prin reanalizarea de către instanţa care a judecat contestaţia în anulare a legii penale mai favorabile situaţiei sale juridice, aspect care însă vizează fondul cauzei judecată deja definitiv şi care nu mai putea fi reluată pe calea contestaţiei în anulare.

S-a menţionat că prin aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. în vigoare, astfel cum au fost ele sancţionate prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, în condiţiile în care încadrarea juridică a infracţiunii pentru care contestatorul a fost condamnat s-a făcut cu titlu definitiv conform C. pen. din 1969 (dispoziţiile art. 123 din C. pen. din 1969 nu au fost declarate neconstituţionale), însemnă că instanţa a aplicat o lex tertia contestatorului condamnat, aspect contrar Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014 şi jurisprudenţei în materie.

S-a arătat prin cererea de recurs în casaţie că inculpatul contestator A. a beneficiat de aplicarea legii penale mai favorabile, conform principiilor legale şi practicii judiciare de la momentul la care a fost condamnat, lege penală care a fost stabilită ca fiind C. pen. din 1969.

Astfel, s-a susţinut că prin aplicarea faţă de contestatorul A., în mod direct în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, după condamnarea sa definitivă, a dispoziţiilor Noului C. pen., respectiv art. 155 alin. (1) C. pen. în forma rezultată după Deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 însemnă că instanţa care a avut de soluţionat contestaţia a reanalizat legea penală mai favorabilă, tocmai pentru a exclude aplicarea lex tertia, aspect de natură a aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în Dosarul nr. x/2017

A considerat recurentul că în condiţiile în care legea penală mai favorabilă a fost stabilită în mod definitiv prin Decizia nr. 261/29.03.2021 ca fiind legea veche, instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare formulată de contestatorul condamnat A. trebuia să analizeze incidenţa prescripţiei în cauză prin raportare la dispoziţiile art. 122 - 124 din C. pen. din 1969 şi nu la cele prev. de art. 154 lit. d) din Noul C. pen.. A precizat că stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanţei învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel), şi nu poate face obiectul cenzurii în contestaţie în anulare, întrucât nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 426 din C. proc. pen.

În concret, s-a menţionat că, în raport cu data săvârşirii faptei, 03.02.2011, la data pronunţării Deciziei nr. 261 din 29.03.2021, termenul prescripţiei speciale de 16 ani pentru infracţiunea pentru care contestatorul a fost condamnat (art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.), nu se împlinise.

În opinia recurentului, Hotărârea nr. 67/2022 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu are aplicabilitate în prezenta cauză. Decizia nr. 67/2022 se referă explicit la faptul că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale, prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din C. pen.. Or, retroactivitatea legii penale noi, mai favorabile, în situaţia cauzelor definitiv judecate este posibilă doar în condiţiile art. 6 C. pen., care permite, pentru stabilirea caracterului mai favorabil al legii noi, doar compararea pedepsei aplicate de instanţă în baza legii vechi şi a pedepsei prevăzute de legea nouă şi nu analiza termenului de prescripţie a răspunderii penale.

Cadrul legal de aplicare a legii noi, mai favorabile, cazurilor definitiv judecate sub legea veche este descris de art. 6 C. pen. şi nu poate fi extins la criterii neprevăzute de lege.

Contestaţia în anulare care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2022 al Curţii de apel Iaşi este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual penale.

A arătat procurorul că, în speţă, prin cererea sa, contestatorul A. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen., desfiinţarea Deciziei penale nr. 261/29.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul x/2017 şi în rejudecarea apelului, să se dispună încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în temeiul art. 396 alin. (6), raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Cazul de contestaţie în anulare, prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. presupune o error in procedendo, constând în eroarea procedurală a instanţei de a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. e) - h), j C. proc. pen., pentru care existau probe în cauză.

Or, s-a arătat că, în speţă, prin Decizia penală nr. 261/29.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul x/2017, instanţa de apel a stabilit C. pen. din 1969 ca lege aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii.

A susţinut recurentul că aplicarea textului de lege susţinut de contestator ar fi fost posibilă în condiţiile jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, doar dacă instanţa de apel ar fi stabilit C. pen. intrat în vigoare la 01 februarie 2014 ca legea incidentă raportului juridic dedus judecăţii, şi nu în condiţiile C. pen. din 1969, cum este cazul situaţiei juridice din dosarul de faţă.

Or, contestatorul A. a beneficiat de aplicarea legii penale mai favorabile, conform principiilor legale şi practicii judiciare de la momentul la care a fost condamnat definitiv prin Decizia penală nr. 261/29.03.2021 a Curţii de Apel Iaşi. Acestuia i-a fost stabilită legea penală mai favorabilă C. pen. din 1969, şi a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 8 luni închisoare prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

Astfel, s-a subliniat că prin aplicarea în mod direct în calea de atac a contestaţiei în anulare a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. în vigoare, având ca principal efect încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A., instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât a creat în favoarea contestatorului o lex tertia.

În consecinţă, pentru motivele expuse în cererea de recurs în casaţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza finală C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, iar în rejudecare să se constate nelegalitatea Deciziilor penale nr. 273/2023 din data de 15.03.2023 şi nr. 1035/21.12.2022, pronunţate în Dosarul nr. x/2022 al Curţii de Apel Iaşi, înlăturarea greşitei aplicări a legii, constând în aceea că, în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., Curtea de Apel Iaşi a dispus comunicarea cererii de recurs în casaţie către părţi, conform dovezilor de comunicare aflate la dosarul cauzei.

La data de 18.05.2023, au fost depuse la dosarul cauzei concluziile scrise formulate de partea civilă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin care se solicită admiterea recursului în casaţie.

După îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La data de 21.06.2023, dosarul de recurs în casaţie a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 19.09.2023, dată până la care, de asemenea, a fost întocmit raportul de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Cu prilejul examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 19 septembrie 2023, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva Deciziei penale nr. 273 din data de 15.03.2023 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. x/2022 şi a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Astfel, în cauză s-a stabilit termen de judecată la data de 31 octombrie 2023, ocazie cu care s-au luat concluziile reprezentantului Ministerului Public şi ale apărării intimatului inculpat A. pe fondul cauzei de recurs în casaţie, acestea fiind redate în cuprinsul practicalei prezentei decizii.

Examinând recursul în casaţie declarat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În speţă, decizia recurată a fost criticată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., potrivit căruia, hotărârile sunt supuse casării când "în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal".

Acest caz de casare este incident în situaţia în care se constată că prin hotărârea recurată s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., dispunându-se încetarea procesului penal.

În concret, prin recursul în casaţie formulat în cauză, Parchetul a criticat soluţia de încetare a procesului penal faţă de inculpatul A., ca urmare a reţinerii incidenţei art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., susţinând recurentul că deciziile Curţii de Apel Iaşi pronunţate în cauză prin care s-a admis contestaţia în anulare şi s-a dispus rejudecarea apelului şi decizia pronunţată în apel prin care s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., sunt nelegale, întrucât în Dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Iaşi, persoanei condamnate A. i-au fost aplicate de către instanţe prevederile C. pen. din 1969 şi ale legislaţiei speciale în vigoare la data faptelor, legea veche fiind considerată mai favorabilă de către instanţele de fond şi apel.

Prin urmare, în opinia recurentului, condamnatul contestator nu putea beneficia de aplicarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, susţinând că prin decizia atacată, în rejudecarea cauzei, instanţa a analizat în mod indirect legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpatului, aspect intrat în puterea lucrului judecat prin Decizia penală nr. 261/29.03.2021 a Curţii de Apel Iaşi, încălcând astfel autoritatea de lucru judecat sub acest aspect şi de asemenea, instanţa a creat o lex tertia în cauză, aspect contrar Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014 şi a jurisprudenţei în materie.

Verificând decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că soluţia de încetare a procesului penal dispusă faţă de inculpatul A. a fost determinată de greşita admitere a contestaţiei în anulare, soluţie bazată pe aplicarea eronată în cauză a prevederilor art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Aşadar, examinând legalitatea deciziei pronunţate, Înalta Curte reţine că, în mod eronat, Curtea de Apel Iaşi a reţinut în considerentele hotărârii pronunţate că în cauză este aplicabil cazul de contestaţie prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., apreciind că inculpatul contestator A. a fost condamnat deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, respectiv prescripţia răspunderii penale, astfel cum rezultă din Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor relative la prescripţia răspunderii penale.

În concret, valorificând cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., vizând intervenirea prescripţiei răspunderii penale în cazul inculpatului A., subsecvent admiterii contestaţiei în anulare formulate de condamnat împotriva Deciziei penale nr. 261/A/29.03.2021 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Iaşi a dispus, în rejudecarea apelului, încetarea procesului penal cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale cu aplicarea art. 5 C. pen. (faptă din 03.02.2011).

Aşa cum s-a reţinut în speţă, prin sentinţa instanţei de fond, nr. 284 din 13.04.2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi, în Dosarul nr. x/2017, inculpatul A. a fost condamnat la o pedeapsă principală de 2 ani şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În cauză, s-a reţinut că fapta inculpatului A. care, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L. a depus la data de 03.02.2011 declaraţia D394 nr. 1270, prin care a declarat operaţiuni de achiziţie fictive de la S.C. C. S.R.L., care ar fi avut loc în sem. II/2010, înregistrate în evidenţa contabilă, în scopul diminuării masei impozabile şi sustragerii de la plata obligaţiilor fiscale în valoare totală de 299.251 RON (în echivalent 53.314 euro), din care TVA = 182.451 RON şi impozit pe profit = 116.800 RON, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

Prin decizia instanţei de apel, nr. 261 din 29.03.2021 a Curţii de Apel Iaşi pronunţată în Dosarul nr. x/2017, a fost respins ca nefondat apelul inculpatului A. împotriva Sentinţei penale nr. 284 din data de 13.04.2020 a Tribunalului Iaşi, fiind menţinută sentinţa primei instanţe.

Se reţine că, prin sentinţa instanţei de fond, definitivă prin decizia din apel, nr. 261 din 29.03.2021 a Curţii de Apel Iaşi pronunţată în Dosarul nr. x/2017, în determinarea aplicării legii penale mai favorabile incidentă în speţă, în temeiul art. 5 C. pen. - aplicabil între momentul săvârşirii faptei şi momentul judecării definitive - s-a statuat cu titlu definitiv că legea penală mai favorabilă în speţă este vechea reglementare în vigoare la data săvârşirii faptei deduse judecăţii şi nu noul C. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, acest aspect intrând aşadar în puterea lucrului judecat prin Decizia nr. 261 din 29.03.2021 a Curţii de Apel Iaşi pronunţată în Dosarul nr. x/2017.

Înalta Curte constată astfel că, în această situaţie, în cauza de faţă, ulterior pronunţării hotărârii definitive de condamnare, cadrul legal relativ la aplicarea legii noi, mai favorabile, era cel reglementat de dispoziţiile art. 6 C. pen. aplicabil cazurilor definitiv judecate sub legea veche şi care nu poate fi extins la criterii neprevăzute de lege.

Art. 6 C. pen. reglementează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, astfel:

Art. 6. (1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.

(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.

(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.

(4) Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.

(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1) - (4), pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.

(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.

(7) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin. (1) - (6).

Astfel, retroactivitatea legii penale noi, mai favorabile, în situaţia cauzelor definitiv judecate este posibilă doar în condiţiile art. 6 C. pen., care permite, pentru stabilirea caracterului mai favorabil al legii noi, doar compararea pedepsei aplicate de instanţa în baza legii vechi şi pedepsei prevăzute de legea nouă şi nu analiza termenului de prescripţie a răspunderii penale.

Deopotrivă, Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu face referire la art. 6 C. pen. Decizia se referă explicit la faptul că Normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din C. pen.

Totodată, relevante sunt şi cele statuate prin Decizia nr. 43 din 29 mai 2023 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, (publicată în Monitorul Oficial nr. 646 din 14 iulie 2023), prin care s-au stabilit cu titlu obligatoriu, potrivit art. 477 alin. (3) din C. proc. pen., următoarele:

"1. Dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen. se interpretează în sensul că instanţa care soluţionează pe fond contestaţia în anulare nu poate să reanalizeze care dintre legile penale ce s-au succedat în timp este mai favorabilă în cazul în care se invocă incidenţa unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu o lege succesivă care nu a fost reţinută ca fiind mai favorabilă în cauză.

2. Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal în raport cu legea penală mai favorabilă de la data comiterii faptei până la data judecării cauzei în apel nu poate fi invocată prin intermediul contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen.."

În prezenta cauză, prin aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen. în vigoare, astfel cum au fost ele stabilite prin Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, în condiţiile în care încadrarea juridică a infracţiunii pentru care contestatorul a fost condamnat s-a făcut cu titlu definitiv conform C. pen. din 1969, se constată că instanţa a creat o lex tertia în situaţia contestatorului condamnat A., aspect contrar Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014 şi jurisprudenţei în materie.

Prin Decizia nr. 265/2014 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din C. pen., Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 din actualul C. pen., în interpretarea care permite instanţelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispoziţiile C. pen. din 1969 cu cele ale actualului C. pen., contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat, precum şi ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării.

Astfel, s-a statuat că prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă raţiunea de politică penală concepută de legiuitor.

Or, prin decizia pronunţată în cauză în Dosarul nr. x/2022 al Curţii de Apel Iaşi ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi rejudecării apelului în aceste limite, instanţa de apel a procedat la o reapreciere a legii penale mai favorabile, ceea ce, pe de o parte, nu era permis de legea procesual penală, întrucât aşa cum s-a arătat acest aspect intrase deja în puterea lucrului judecat prin Decizia nr. 261 din 29.03.2021 a Curţii de Apel Iaşi pronunţată în Dosarul nr. x/2017, iar pe de altă parte, instanţa de apel a aplicat dispoziţii din noul C. pen., respectiv art. 155 alin. (1) din C. pen. în vigoare - lege penală ce nu a fost aplicată situaţiei juridice a contestatorului în cauza în care acesta a fost condamnat definitiv, creându-se astfel o lex tertia contrar dispoziţiilor legale şi deciziilor Curţii Constituţionale.

Aplicarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi 358/2022, precum şi a Deciziei nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curţi, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, avute în vedere de Curtea de Apel Iaşi şi pe care instanţa şi-a fundamentat soluţia de încetare a procesului penal, ar fi fost posibilă doar în condiţiile jurisprudenţei Curţii Constituţionale, respectiv doar dacă instanţele ar fi stabilit C. pen. intrat în vigoare la 01 februarie 2014 ca legea incidentă raportului juridic dedus judecăţii, şi nu în condiţiile C. pen. din 1969, cum este cazul situaţiei juridice din dosarul de faţă.

Mecanismul juridic la care a apelat instanţa de apel pentru a dispune încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., reprezintă, în concret, o reapreciere a unei chestiuni de drept, care fusese deja tranşată în cauză, cu titlu definitiv, prin Decizia penală nr. 261 din 29.03.2021 a Curţii de Apel Iaşi, prin soluţia dispusă instanţa invocând în mod eronat efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 358/2022.

Într-adevăr prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, publicată în M. Of. nr. 565/09.06.2022, s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reţinându-se că nu a existat o reglementare care să prevadă cazurile şi condiţiile întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, însă efectele acestei decizii nu pot fi valorificate retroactiv şi asupra raporturilor juridice asupra cărora instanţele de judecată s-au pronunţat definitiv, anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale a României şi cu atât mai mult în situaţia unor hotărâri definitive care nu au fost întemeiate pe dispoziţiile din codul în vigoare.

De altfel, din perspectiva problemei de drept în discuţie, hotărârea Curţii Constituţionale atestă în mod explicit existenţa, cel mult a unei erori de judecată şi nu a unei erori de procedură, astfel încât nici din această perspectivă, efectele sale nu puteau fi valorificate în prezenta cauză, definitiv soluţionată la data publicării în Monitorul Oficial al României.

Înalta Curte constată de asemenea că raţionamentul instanţei de apel este infirmat prin Decizia nr. 67/25.10.2022 pronunţată de Înalta Curte, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care prevede că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din C. pen. şi deci exclude aplicarea art. 6 C. pen., specific intervenirii legii penale noi în situaţia cauzelor definitiv judecate (care fac obiectul unei contestaţii în anulare), cât şi de decizia Curţii Constituţionale a României nr. 358/2022 (publicată în M. Of. nr. 565/9.06.2022), care se referă la modul de reglementare a cursului prescripţiei penale în C. pen. intrat în vigoare la 01 februarie 2014 stabilind că standardul constituţional era respectat de C. pen. din 1969, incident în cauză.

În considerarea tuturor argumentelor anterior menţionate, consecinţa greşitei admiteri a contestaţiei în anulare în prezenta cauză a determinat pronunţarea unui hotărâri nelegale în apel, urmare a aplicării dispoziţiilor C. pen. în vigoare ca lege penală mai favorabilă şi astfel, constatând că în această situaţie este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte constată că ce impune pronunţarea soluţiei prevăzute de art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza finală din C. proc. pen., de admitere a recursului în casaţie, casarea deciziei penale recurate şi, în înlăturarea greşitei aplicări a legii se va dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Iaşi.

În consecinţă, pentru motivele expuse, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva Deciziei penale nr. 273 din data de 15 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - noul C. proc. pen.., secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat A..

Va casa decizia penală recurată şi în înlăturarea greşitei aplicări a legii, va dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Iaşi.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de calea de atac formulată de parchet vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi împotriva Deciziei penale nr. 273 din data de 15 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi - noul C. proc. pen.., secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimatul inculpat A..

Casează decizia penală recurată şi în înlăturarea greşitei aplicări a legii:

Dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Iaşi.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea recursului în casaţie formulat de Parchet, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 octombrie 2023.

GGC - NN