Limits of cassation review on penalty reduction and execution contestation barring re-evaluation of substantive law

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 69/RC din data de 31.01.2023 pronunţată de Înalta Curte, s-a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 685/A din data de 03 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017.

Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie verifică conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, analiza de legalitate nefiind însă una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate, ca atare, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a formulat recurs în casaţie întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Din interpretarea acestei dispoziţii legale, rezultă că se circumscriu cazului de casare menţionat acele situaţii în care este înfrânt principiul legalităţii pedepsei, printre altele, prin depăşirea limitelor legale, respectiv, stabilirea unei pedepse care, fie depăşeşte limitele generale ale pedepsei ori se situează sub aceste limite, fie depăşeşte sau se situează sub limitele speciale ale pedepsei prevăzute pentru infracţiunea săvârşită.

Aşadar, prin sintagma mai sus menţionată "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege, în raport cu încadrarea juridică şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.

Examinând hotărârea atacată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că, prin sentinţa penală nr. 804/2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia recurată, inculpatul A. a fost condamnat la următoarele pedepse principale: de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. rap. la art. 41 alin. (1) C. pen. şi de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.

Astfel, în temeiul art. 38 şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, sporită cu 10 luni închisoare, respectiv pedeapsa principală de 3 ani şi 10 luni închisoare.

De asemenea, reţinându-se săvârşirea faptelor în stare de recidivă, în temeiul art. 43 alin. (1), (2) C. pen., instanţa de apel a adăugat pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 10 luni închisoare la restul rămas neexecutat de 346 de zile, dispunându-se ca inculpatul A. să execute în final pedeapsa principală rezultantă de 3 ani, 10 luni şi 346 zile de închisoare.

S-a reţinut că, în concret, în temeiul cazului de casare invocat, recurentul inculpat A. a criticat hotărârea curţii de apel, întrucât nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, apreciindu-se astfel că, fără a se reţine incidenţa art. 19 din Legea nr. 682/2002 cu privire la reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă în cazul formulării unui denunţ, recurentului inculpat i-au fost aplicate pedepse în alte limite prevăzute de lege.

În susţinerea acestor afirmaţii, recurentul inculpat a arătat că la dosarul cauzei se regăsesc adresele Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în original, precum şi trimise prin mail de inculpat, din care rezultă îndeplinirea condiţiilor pentru reţinerea art. 19 din Legea nr. 682/2002 în ceea ce îl priveşte, însă nu au fost luate în considerare de către instanţe.

Aşadar, a constatat că recurentul inculpat A. a criticat prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac, faptul că pedepsele stabilite sunt în afara limitelor legale ca urmare a nereţinerii de către instanţa de apel a unei cauze de reducere a pedepsei.

A apreciat Înalta Curte că nu poate avea în vedere critica recurentului inculpat A. referitoare la neaplicarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, întrucât aceasta nu poate fi examinată prin prisma cazului de recurs în casaţie invocat şi anume art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., ca urmare a faptului că reţinerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei, fie în primă instanţă, fie în apel, numai acestea fiind în măsură să stabilească dacă un inculpat a denunţat şi a facilitat sau nu identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni.

Deopotrivă, a reţinut că încadrarea juridică dată faptelor, reţinerea sau nu a unei cauze de reducere a pedepsei ori a circumstanţelor atenuante/agravante, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura recursului în casaţie, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor, având în vedere scopul recursului în casaţie reglementat ca şi o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel. Aşa cum s-a arătat, fiind prevăzut ca o cale extraordinară de atac care trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală.

Pe calea recursului în casaţie nu se poate invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are posibilitatea de a analiza orice aspect de nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante şi le-a prevăzut explicit în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, recursul în casaţie nu poate tinde la reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este abilitată să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată în hotărârea atacată.

A considerat că, concluzia este aceeaşi nu doar prin raportare la chestiunile faptice aflate la baza raportului penal de conflict, ci şi a celor care definesc o anumită conduită procesuală a inculpatului, atunci când aceasta din urmă poate avea consecinţe în planul tratamentului sancţionator. În cazul unor manifestări de voinţă ale inculpaţilor intervenite pe parcursul procesului penal, orientate spre obţinerea unui tratament sancţionator mai blând, conţinutul obiectiv al acestora nu ar putea fi reinterpretat pe calea recursului în casaţie, în unicul scop de a da acestuia efecte juridice opuse celor reţinute prin hotărârea definitivă, fie în sensul înlăturării unui beneficiu deja recunoscut, fie dimpotrivă, al recunoaşterii acestuia direct pe calea recursului în casaţie.

Aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 referitoare la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă este o chestiune de fond, ce trebuia avută în vedere de instanţă la individualizarea judiciară a pedepsei, ca un criteriu obiectiv. Aplicarea acestor prevederi legale are consecinţe asupra limitelor de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea dedusă judecăţii, în sensul reducerii la jumătate a acestora şi stabilirii unei pedepse între aceste limite în procesul complex al individualizării pedepsei realizat cu ocazia judecării pe fond a cauzei.

A apreciat că, potrivit legii, dar şi a practicii judiciare, critica recurentului inculpat în sensul că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, pentru care în opinia recurentului sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, nu se circumscrie cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. sau vreunui alt caz de casare expres şi limitativ prevăzut de lege. Astfel de susţineri nu urmăresc să supună cenzurii Înaltei Curţi legalitatea pedepsei aplicate în speţă prin raportare la particularităţile faptice reţinute prin decizia recurată, ci tind la o reevaluare a însuşi conţinutului acestor particularităţi, în scopul recunoaşterii unor efecte juridice diferite asupra tratamentului sancţionator, ceea ce excede scopului şi obiectului recursului în casaţie, astfel cum sunt reglementate de art. 433 şi art. 447 C. proc. pen.

Înalta Curte a arătat că, dacă în cauză, instanţa de apel ar fi reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi nu ar fi redus, în mod corespunzător, limitele de pedeapsă ca urmare a acestor prevederi, atunci s-ar fi putut considera că s-ar fi aplicat o pedeapsă nelegală, în accepţiunea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.. Or, această situaţie nu se regăseşte în contextul cauzei, întrucât instanţa de apel nu a făcut aplicarea dispoziţiilor mai sus invocate de către recurent.

Aşa cum rezultă din decizia atacată în cauză, instanţa de apel a menţionat că "nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, în cazul inculpatului A., întrucât din adresele înaintate în mod oficial instanţei de control judiciar, urmare a solicitărilor efectuate, nu a rezultat valorificarea denunţurilor formulate de inculpat, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de aceste prevederi legale".

Prin urmare, aplicarea acestor dispoziţii legale pe calea recursului în casaţie, ar excede cadrului legal al acestei căi extraordinare de atac.

Totodată, Înalta Curte a constatat că pedepsele stabilite inculpatului A. prin decizia penală atacată, pentru fiecare dintre fapte, dar şi pedeapsa rezultantă aplicată, sunt în limite legale, sub aspectului cuantumului care se circumscrie limitelor prevăzute în lege, de altfel recurentul inculpat necriticând acest aspect, ci doar împrejurarea că instanţa de apel nu a procedat la valorificarea art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În concret, Înalta Curte a precizat că având în vedere că toate argumentele formulate pe calea recursului în casaţie de faţă vizează individualizarea pedepselor aplicate ca urmare a nereţinerii unei cauze de reducere a pedepsei, recursul în casaţie formulat este nefondat.

Împotriva acestei decizii penale condamnatul A. a formulat contestaţie, solicitând în esenţă, admiterea contestaţiei şi desfiinţarea deciziei penale nr. 69/RC/31 ianuarie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.

În esenţă, a precizat că limitele pedepsei reţinute prin decizia penală nr. 685/A din data de 3 iunie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin care s/a dispus condamnarea contestatorului, sunt nelegale.

În ceea ce priveşte nelămurirea ce rezultă din decizia penală atacată, a arătat că în raport de încadrarea juridică a infracţiunii de cumpărare de influenţă, de dispoziţiile art. 308 alin. (1) şi alin. (2) C. pen., art. 19 din Legea nr. 682/2002, decizia Înaltei Curţi nr. 3/2018, Decizia Curţii Constituţionale nr. 67/2015 şi Decizia nr. 1/2015 a Înaltei Curţi, limitele de pedeapsă se situează, în cauză, între 8 luni şi 2 ani şi 4 luni închisoare.

Examinând contestaţia formulată de contestatorul A., în baza actelor şi lucrărilor de la dosar, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând a o respinge pentru următoarele considerente:

Contestaţia la executare este un mijloc procesual prin care se asigură punerea în executare şi executarea propriu-zisă a hotărârilor penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziţii de drept penal şi de drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale. Dispoziţiile art. 598 din C. proc. pen. prevăd în mod expres cazurile în care poate fi promovată contestaţia la executare, prin a căror limitare legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-o cale prin care să se împiedice procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive, putând fi vizate exclusiv aspecte ce se referă la executarea hotărârii intrate în puterea lucrului judecat, fără a se putea aduce modificări în ceea ce priveşte soluţia.

Astfel, potrivit art. 598 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

Potrivit dispoziţiilor art. 166 alin. (6) din Legea nr. 302/2004, "instanţa examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului şi, în baza celor constatate, pronunţă una din următoarele soluţii:

a) dispune, prin sentinţă, executarea în România a pedepsei aplicate de instanţa statului emitent;

b) în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanţa străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracţiuni similare, adaptează, prin sentinţă, pedeapsa aplicată de instanţa statului emitent, potrivit alin. (8) şi (9); [...]"

În acest context, Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 804 din data de 17.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2017, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen.., a fost condamnat inculpatul A., cu antecedente penale, la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prev. de art. 292 alin. (1) C. pen. rap. la art. 41 alin. (1) C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 292 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen.

Prin decizia penală nr. 685/A din data de 03.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 804 din data de 17.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2017.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând în fond, cu privire la inculpatul A., s-a dispus:

În temeiul art. 292 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă.

În temeiul art. 38 C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, sporită cu 10 luni închisoare, respectiv pedeapsa principală de 3 ani şi 10 luni închisoare.

În temeiul art. 43 alin. (1), (2) C. pen., s-a adăugat pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 10 luni închisoare la restul rămas neexecutat de 346 zile, dispunându-se ca inculpatul A. să execute pedeapsa principală de 3 ani, 10 luni şi 346 zile de închisoare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Împotriva deciziei penale nr. 685/A din data de 03.06.2022, a formulat recurs în casaţie inculpatul A., iar prin decizia penală nr. 69/RC din data de 31.01.2023 pronunţată de Înalta Curte, s-a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 685/A din data de 03 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017.

În cuprinsul deciziei penale atacate, evaluând cauza din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., "inculpatului i s-au aplicat pedepse în alte limite", Înalta Curte a constatat că pedepsele stabilite în sarcina inculpatului A., pentru fiecare dintre fapte, dar şi pedeapsa rezultantă aplicată, sunt în limite legale, sub aspectului cuantumului care se circumscrie limitelor prevăzute în lege, apreciind că aspectele referitoare la încadrarea juridică a faptei, şi respectiv reţinerea sau nereţinerea unei cauze legale de reducere, în speţă art. 19 din Legea nr. 682/2002, nu pot fi analizate de instanţa de recurs în casaţie.

În acest context, analizând contestaţia la executare ce face obiectul cauzei de faţă prin prisma consideraţiilor anterior expuse, Înalta Curte notează că, prin cererea formulată, contestatorul condamnat a criticat, în fapt, împrejurarea că instanţa de recurs în casaţie nu a dispus reţinerea cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi nu a procedat la schimbarea de încadrare juridică a faptei prin reţinerea art. 308 C. pen., ambele aspecte având ca efect reducerea limitelor de pedeapsă şi implicit a pedepsei stabilite şi aplicate de instanţa de apel.

Or, în raport de considerentele deciziei penale atacate, Înalta Curte reţine că aspectele invocate de contestatorul condamnat prin cererea formulată, au fost tranşate cu prilejul soluţionării cauzei având ca obiect recurs în casaţie promovat împotriva deciziei penale nr. 685/A din data de 03 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017 şi de asemenea, că nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile limitative prevăzute de lege pentru a fi examinate în cadrul contestaţiei la executare prev. de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Nelămurirea cu privire la hotărârea ce se execută - caz de contestaţie la executare prevăzut de teza I a art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., invocat în cauză de către contestator, trebuie să vizeze limitele în care se execută hotărârea contestată, iar nu însăşi valabilitatea acesteia în privinţa soluţiei pe care o conţine, care a intrat în puterea lucrului judecat.

Astfel cum rezultă din însăşi reglementarea legală a instituţiei juridice a contestaţiei la executare, aceasta este un mijloc procesual, cu caracter jurisdicţional, care poate fi folosit înainte de punerea în executare a hotărârii penale definitive, în cursul executării şi chiar după ce s-a executat pedeapsa, dar în legătură cu executarea acesteia, care poate fi formulat în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, fără însă a putea fi analizate sau reanalizate aspecte de fond deja avute în vedere de instanţe la momentul soluţionării cauzei sau aspecte care sunt legate de alte instituţii de drept, cu reglementare distinctă.

Prin urmare, pe calea contestaţiei la executare nu se poate schimba sau modifica soluţia care a dobândit autoritate de lucru judecat, astfel cum solicită în realitate contestatorul.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 69/RC din data de 31 ianuarie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2022.

Va obliga contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 69/RC din data de 31 ianuarie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2022.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 340 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2023.

GGC - MM